Da, ale celui bătrân (Constantin Galeriu). Cel tânăr e nepotul său și se numește Cristian Galeriu.
Eu pun pe blog cam săptămânal câte o predică (dacă am, și ale praznicelor), dar dacă te interesează unele anume sau chiar toate, se găsesc pe arhiva ortodoxă, atât audio cât și text. De multe ori, în format text ele sunt publicate și aici pe sait.

Multumesc. Mai bine text. Dvs. mergeti la Sf. Silvestru? Il cunosc pe Pr. Cristian, am lucrat in zona. Sunt curioasa daca vine cu ceva noutati.

Da, am mers acolo în ultimii ani ai părintelui (cam din 1998 până în 2003). Pe părintele Cristian nu prea l-am auzit predicând, pentru că nu prea am mai mers acolo. Am înțeles că se inspiră din predicile bunicului.

Noutăți? Știi ce spunea Părintele despre faptul că lumea e însetată de nou? Că singurele noutăți autentice sunt Nașterea Domnului și Învierea.
Pentru mine predicile Părintelui sunt mereu noi; nu le epuizez înțelesurile niciodată. De fiecare dată când le ascult mă mișcă profund, mă pun pe gânduri, mă luminează. N-au cum să se învechească. Și cred că așa e orice cuvânt străbătut de har: mereu viu.

Apropo de subiectul acesta, m-am tot gandit si cred ca si eu am ingropat talantul de frica sa nu-l pierd. Problema e ca l-am ingropat asa adanc, ca nici nu mai stiu unde e si nici nu vreau sa-l mai dezgrop. Mi se pare ca valorile lumii din ziua de azi s-au inversat, iar lumea il slujeste mai mult pe diavol decat pe Dumnezeu, chiar daca sustine contrariul, iar eu nu vreau sa-mi pun "talantul" in slujba acestuia, mai bine nu mai slujesc pe nimeni. Nu sunt de acord cu ce zice lumea "sa te faci frate cu dracu pana treci puntea". Ma indoiesc ca dracu chiar va ajuta pe cineva vreodata sa "treaca puntea".
De fapt nu sunt sigura ca l-am ascuns sau ca l-am pierdut e foarte posibil sa nici nu-l fi primit, sau sa mi se fi luat inapoi.

Si totusi un alt subiect imi sta pe creieri. Cel cu tanarul care vroia sa-I urmeze lui Cristos(pilda de acum cateva saptamani). Cel care nu s-a multumit sa fie un bun crestin si sa urmeze cele 10 porunci, ci a vrut desavarsirea, sfintenia, iar cand Mantuitorul i-a spus ce trebuie sa faca pentru asta, a batut in retragere.
Eu, sincer, parerea mea, cred ca in cazul acesta a fost un exemplu de trufie, de ravna nesocotita din partea acelui tanar. Ba mai mult, poate chiar o cursa a celu rau, care urmarea pirederea unui suflet cinstit si bine intentionat.
Parerea mea e ca nimeni nu ar trebui sa incerce, sa isi propuna sa faca mai mult decat simte nevoia si puterea si dorinta sa faca, din sufletul lui, personal, chiar daca "asa i se cere", "se cade", "se cuvine", sa-ti depasesti conditia familiei din care provii, sa demonstrezi ceva, sa ii depasesti pe ceilalti, si sunt numeroase exemple in literartura despre astfel de ambitii care au dus la pierzania unor suflete.

În primul rând că acela nu era creştin. El ţine legea cea veche şi simţea că nu-i este de ajuns.
Da, a bătut în retragere, dar Sfinţii Părinţi ne spun că s-a gândit şi a meditat la cele spuse de Mântuitor cca un an, după care I-a urmat devenind episcop.

Bravo lui, dar important e ca a facut ceea ce a facut din proprie convingere (si din dragoste pentru Domnul), nu pentru ca asa era la moda pe vremea aia. De fapt, dupa cele intamplate Mantuitorului, nici nu prea aveai cum sa-L urmezi fara sa prevezi consecintele, doar daca era "la moda" rastignirea.
Pe bune, parerea mea e ca unii oameni, "bine" intentionati din punctul lor de vedere, pot folosi invataturile lui Cristos in scopuri pur egoiste. De exemplu : "da-mi camasa de pe tine, ca asa a spus Domnul; si oricum, daca nu mi-o dai te bat si ti-o iau, sau, nu mai suntem prieteni, sau, nu esti un bun crestin. Eu personal nu cred ca asta a vrut El sa se intample; cred ca a vrut sa dam de bunavoie, fiecare dupa putinta, nu sa raspundem cu supunere si cu frica la santaj. Chiar crezi ca ii faci un bine omului aluia? Sau i-o dai si zici in gand "sa te bata Dumnezeu, talharule!"

Faptul ca tine legea era un lucru bun, la care Domnul Iisus Hristos l-a incurajat (Matei 19:17). Dumneata nu mai pazesti aceasta lege (pe care o numesti ca fiind veche)? Nu mai pazesti poruncile pe care le-a amintit Hristos tanarului (sa nu ucizi, sa nu preacurvesti, sa nu furi, etc)?

Alta era problema (si o avem aproape toti, chiar daca ne dam crestini). Suntem legati de lucruri pamantesti (in special de avere). Daca nu suntem capabili sa lasam totul, atunci vom ramane lipiti de aceasta lume si nu vom mosteni viata vesnica.

Vedeti exemplul lui Avraam. Era foarte bogat si traia in confort (descopririle arheologice demonstreaza ca in zona Ur-ului existau cladiri moderne, cu canalizare si alte utilitati). Iar Dumnezeu ii spune sa iasa din casa lui si sa traiasca la cort. Iar Avraam nici n-a cartit (cum afacut tanarul bogat). A facut bucuros ce i-a cerut Dumnezeu. Era in stare sa se lepede de orice era pamantesc. Nimic nu-l lega de acest pamant. Cerul era nadejdea si tinta lui.

Adventul a fost si este secundar (sau chiar ignorat). Un exemplu este predica de care ati amintit dvs. Preotul deschide subiectul despre advent, dar deviaza spre alt subiect, nepunand accentul pe marea nadejde crestina a revenirii Mantuitorului.

Ca sa ma contraziceti, dati-mi un singur exemplu de predica in care a fost aprofundat subiectul revenirii Mantuitorului si invierii mortilor pentru viata vesnica. Desi, asa cum ne arata Sfintii Apostoli in nenumarate randuri, revenirea Mantuitorului si invierea reprezinta adevarata noastra nadejde, totusi acest subiect este ignorat (fiind amintit doar ca pretext pentru a trece la alte idei - cum e cazul predicii dvs.).

P.S. Cautati in epistolele Sfintilor Apostoli cuvantul nadejde. Vedeti de ce se leaga aceasta nadejde adevarata.

Ce-ai cu mine neicuşorule? Am zis eu ceva despre mine? Eu sunt prea nevrednic să vorbesc despre mine.
Cât despre cum numesc legea veche/nouă, nu eu am făcut-o, chiar Mântuitorul a făcut-o!

revenind la talanti
 

De fapt ce simbolizeaza "talantul", mai exact? Am inteles, e darul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Dar ce e el, practic? Un talent, o inclinatie, o meserie? Astea toate sunt lucruri care se pot pierde la un moment dat sau ti se pot lua, chiar si cele intrinseci. Poti sa-ti pierzi chiar si vocea, auzul, vederea, si totusi , spunea chiart ieri un psiholog la tv, ca totusi lucrurile astea nu te definesc, viata ta poate sa mearga mai departe, chiar daca ai fost balerin si ti-ai rupt picioarele sau cantaret si ti-ai pierdut vocea. Inteleg sa nu plangi si sa nu fii deznadajdut daca ai piedut un job, sau o functie, atata timp cat talentul, vocatia, profesia nu ti-a luat-o nimeni, dar cand ti-ai pierdut talentul, harul, nu inseamna ca ai pierdut acel "talant" pe care ti l-a dat Dumnezeu? Cand esti indreptatit sa deznadajduiesti? Cand ti-ai pierdut credinta? Cand ai pierdut dragostea lui Dumnezeu?

Talantul este identificat cu iubirea fata de Dumnezeu si fata de apropele.Unii au o farama si pe parcursul vietii o sporesc,inmultind-o(devin buni credinciosi si oameni de nadejde pt altii).Alti pornesc de la nastere cu mai mult dar cheltuiesc tot neintelept in directii gresite.Iar altii,nu vor s-o dezvolte nici s-o piarda,atunci o fac uitata(ingroapa,nu investesc,nu se implica).

Acum daca talantul reprezinta talentele,disponibilitatile si calitatile noastre deosebite,eu cred ca ele au fost lasate pt scopul mantuirii personale cat si pt ajutorul aproapelui.Daca acestea nu sunt puse in slujba aproapelui sunt daruri desarte.Unii nu numai ca nu-si pun talentele in slujba umanitatii ba chiar le pun in devafoarea ei!!!

Sa dam exemple:
oameni de stiinta-unul a inventat penicilina,a salvat numeroase vieti versus altul care a inventat pilula contraceptiva,iar altii praful de pusca sau bomba atomica
-un om devine chirurg priceput,va opera tumori,un altul cu acelasi talent va produce avorturi
-o femeie exceptional de frumoasa devine model sau actrita,din veniturile exorbitante face donatii importante catre fel si fel de fundatii vizavi de o alta actrita/model care nu numai ca nu doneaza nimic dar mai si alege sa-si distruga viata in alcool si droguri provocand durere apropiatilor ei.
s.a.m.d.

Predica par. Cleopa la pilda talantilor: http://monicadaniela84.blogspot.com/...-prcleopa.html

O alta predica frumoasa am gasit aici, http://www.crestinortodox.ro/carti-o...lii-82092.html, unde se spuneca si credinta si dragostea fata de aproapele sunt un talant, ca si sufletul nemuritor pe careil avem, si viata, si sanatatea sunt talanti de pret.

De deznadajduit nu avem voie sa deznadajduim niciodata, atata timp cat avem viata in noi! Altfel, ne condamnam singuri la iad.

Sunt profesii și profesii... Nu toate sunt binecuvântate. Ai dat înainte de acesta două exemple în care oamenii își pun talantul în slujba celorlalți. Cel de-al treilea, însă, nu văd cum ar putea fi în slujba oamenilor, în afară de banii dați fundațiilor. Dar frumusețea comercializată e pusă, după mine, în slujba lui mamona. Și el, într-adevăr, are bani.

Dar cum e cand un doctor sau un popa care teoretic a primit un mare talant de la Dumnezeu, in loc sa faca ce e cel mai bine pentru pacient, trebuie/i se cere/i se impune de catre superiori, familie, conjunctura economica si sociala sa faca ce e mai profitabil in acel moment pentru el si cei de alaturi?
Adik, de exemplu, de ce nu sa amane efectuarea unui examen prin care s-ar putea pune un diagnostic decisiv, ca sa mai "castige" cateva zile de tratament profitabil? Cu banii care ti-i ia tie si altora degeaba ar putea finanta cercetarea sau ..whatever...constructia de noi spitale.
Sau daca te duci la popa pentru te miri ce prostie, gen "dezlegarea cununiilor", de ce sa te trimita la plimbare sa-ti spuna ca nu se poate asa ceva, cand ar putea sa fie "baiat destept" sa te cheme de 7 sau de 9 ori sa-ti "citeasca"?? Iti dai seama cati saraci ar putea ajuta cu banii de la tine (si de la multi altii)?
Deci, care sunt pana la urma cei care "inmultesc talantii" si care sunt cei care ii pierd?

Fiecare raspunde la judecata pentru cum si-a folosit el talantul, nu pentru cum si l-a folosit altul... De la cei care au primit mult, se cere si mult. E simult intuneric pe lumea asta.

Dacă tot suntem la tema „Predica zilei”, îți recomand, dacă ai timp și răbdare, să citești predica Părintelui Galeriu „Pilda talanților”.
Două idei extrag de acolo:
1. Ca să schimbăm lumea trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, pentru că suntem „necalificați” pentru lucrarea asta. Deci un înțeles al înmulțirii talanților e să lucrăm la curățirea, luminarea, desăvârșirea noastră. Că numai în felul ăsta putem aduce ceva bun, dumnezeiesc în lume.
2. Talanții trebuie înmulțiți, în sensul că suntem chemați să participăm la Creație, devenind noi înșine creatori (sau con-creatori cu Dumnezeu, zidind în sensul dat de El, cu materialele Lui).

Atunci, sa ma ierte Dumnezeu ca nu vreau sa particip la pierzania acestei lumi. Si eu vreau o familie si copii, dar daca pentru asta trebuie sa mint si sa insel si sa profit de slabiciunile altora, mai bine ma abtin. Fac vreun pacat ca nu pun interesul meu si al celor apropiati mai presus decat al celorlati? Mi se pare ca nu, din cate a spus chiar Mantuitorul. Cu toate ca am facut-o si eu din plin in ultima vreme.

Îți dau dreptate. Dacă nu putem avea o familie și copii fără a face compromisuri, adică rele, înseamnă că trebuie să purtăm crucea singurătății, grea dar curată; a unei singurătăți doar în ce privește oamenii, dar a comuniunii cu Dumnezeu.
Invers ar însemna să alegem lumea și să ne lipsim de har.

Foarte frumoase predici, am citit pana acum. Era un adevarat filozof parintele Galeriu. A fost oare profesor si la teologie?

Dar nu stiu daca o pot duce pana la capat. Tin prea mult la ai mei, poate mai mult decat la mine insami, cu toate ca unii dintre ei poate chiar nu merita.

Apropo. Am mai auzit o predica, anul trecut cam tot pe vremea asta, nu mai stiu exact cum se chema, in care Mantuitorul spune "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti". Si mi se pare, dar nu sunt sigura, trebuie sa verific informatia, ca parintele a spus ca "daca nu te iubesti pe tine insuti, nu poti sa-ti iubesti nici aproapele". Ce credeti, ar putea fi adevarat?

Da, trebuie să te iubești pe tine însuți; dar așa cum te iubește Dumnezeu, adică nu în mod egoist. Ci dorindu-ți binele. Trebuie să-ți dorești binele tău în cel mai înalt grad și cel mai mare bine, adică mântuirea, adică libertatea interioară, curăția, fericirea veșnică, care vin, toate, din legătura cu Dumnezeu.

Deci trebuie să le faci celorlalți ce ai vrea să ți se facă ție, cum zice Domnul. Numai că doar în ceea ce este bun. Nu să le fac celor pe care-i iubesc nu știu ce plăceri sau pofte pentru că iubesc eu însumi plăcerile. Trebuie făcut binele cel adevărat, nu un bine înșelător.

Dar dacă cineva dintre cei iubiți te determină să păcătuiești, chiar dacă nu te desparți în fapt de el, te desparți în suflet, pentru că va intra în contradicție puternică cu propria ta conștiință, care dorește curățenia, sfințenia, unirea cu Dumnezeu.

Cred că numai soțul (soția), pentru că ne-am unit cu el(ea) în modul cel mai adânc (omenește vorbind) poate aduce o atingere directă sufletului nostru, determinându-ne, adică, să ne despărțim de Dumnezeu.

Totuși, cred că nici măcar el(ea) nu are dreptul să se atingă de sufletul nostru, să ne piardă. Dacă nu reușesc să o fac să mă înțeleagă și să mă respecte, aleg mai bine să mă despart de ea și să ne căutăm mântuirea separat, purtând crucea mântuitoare a singurătății, decât să ne pierdem împreună.

Acesta e modul binecuvântat de iubire de sine, care în ultimă instanță e iubire de Dumnezeu.

P.S. Din câte îmi amintesc Apostolul Pavel îndeamnă pe soțul credincios să nu se despartă de cel necredincios dacă acesta îi respectă credința.

Aici ai atins un subiect delicat, cel al despartirii (sotilor). Aceeasi intrebare m-a framantat si pe mine multa vreme.
fiecare dintre noi se uneste cu Cristos la Botez. Apoi la cununie se uneste cu sotul/sotia, amandoi fiind deja uniti cu Cristos. Ei bine, in momentul cand unul dintre soti se desparte de Cristos, atunci ce se intampla cu celalalt? Nu deja s-au despartit? Nu s-a rupt deja legatura ce-i unea, adica legatura cu Cristos?

In sens strict si literal o moneda talant = 43,62 kg de argint sau 49,077 kg de aur. Asa scrie in Biblie la sfarsit unde sunt date tot felul de unitati de masura. Enorm de mult, adica.

Poate nu cu totul. Dacă unul se leapădă de Hristos face legătura lor, taina, nelucrătoare. Dar poate și să se întoarcă la El. De altfel, în diferite măsuri, fiecare ne lepădăm, chiar zilnic, de Hristos, neascultându-L; dar ne și întoarcem.
Și Cununia, ca și Botezul, poate fi o formă goală, moartă, dacă nu-i dăm noi viață, dacă nu lucrăm. Și, într-adevăr, cununia nu o poți păstra vie de unul singur. Dar te poți ruga, poți spera.

Predica de aseară din cadrul Săptămânii de Rugăciune (Harul în lumina Sanctuarului) a avut titlul "Mântuitorul" şi L-a scos în evidenţă pe Hristos- Marele nostru Preot ce mijloceşte în Sanctuarul Ceresc pentru noi. El, singur între om şi Dumnezeu... O, ce Mântuitor este Iisus! Pentru că a devenit om adevărat, luând trupul şi sângele nostru, El a devenit Marele nostru Preot, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om. El este Dumnezeul-om, unind prin Sine Însuşi cerul şi pământul, despărţite de prăpastia creată prin căderea primilor noştri părinţi.

Sanctuarul pământesc Îl prefigura pe El. Serviciile sale se concentrau în jurul jertfei şi preotului. Sângele mieilor, al ţapilor, al viţeilor, oferit de păcătosul pocăit, erau o umbră a lui Iisus, Mielul lui Dumnezeu, care avea să ridice păcatul lumii. Iar slujirea preotului – în special a marelui-preot, singurul căruia i se permitea intrarea în Sfânta Sfintelor, o singură zi pe an, în Ziua Ispăşirii – prefigura marea lucrare de slujire a Dumnezeului-om, în Sanctuarul din ceruri.

Astăzi am aflat la predică de ce Sf Iosif este cunoscut ca "dreptul Iosif". În vreme ce ceilalţi sfinţi sunt pomeniţi în calendar ca "sfântul...(urmează numele)", numai Iosif este pomenit ca "dreptul Iosif".
El nu o putea bănui pe Sf Fecioară, logodnica sa, de nimic rău, neavând niciun temei pentru aceasta. Pe de altă parte, ea dă semne de sarcină şi el ştia sigur că nu avea niciun merit în această sarcină. Pentru el, lucrul era cu totul inexplicabil. De aceea, el se hotăreşte să nu o expună pe logodnica sa asprimii Legii Vechi, care prevedea pedeapsa cu moartea în acest caz, ci să o ascundă. Îngerul îi arată Cine este Acela din pântece şi Cine este adevăratul lui Tată. Dar, îi arată DUPĂ ce Iosif luase deja hotărârea sa, ca să îi explice inexplicabilul.

În duminica ce a trecut, în Biserica Ortodoxă s-a citit, din Evanghelia lui Matei, genealogia Domnului, scrisă tocmai pentru a se arăta că Mântuitorul avea (din punct de vedere pământesc) sânge de rege, trăgându-Se tocmai din Avraam.

Din pacate, oamenii (poporul) din vremea aceea au crezut, au sperat ca el chiar va deveni rege, adica va face cumva sa-i alunge pe romani de la putere, sa elibereze poporul si sa preia conducerea statului. Probabil de-asta L-au intampinat cu flori si osanale la intrarea in Ierusalim. Dar la fel de mare le-a fost dezamagirea cand au vazut trei zile mai tarziu, ca nu are aceasta putere, sa faca aceste lucruri in plan material, pe aceasta lume (de fapt o are, dar nu asta doreste sa faca). Cum a zis chiar EL, "regatul meu nu e din aceasta lume". Probabil din cauza asta L-au acompaniat cu ocari si scuipaturi pe drumul spre Golgota. Si din pacate tot asta facem si noi acum, de cate ori suntem dezamagiti de propriile nereusite si neputinte, dam vina pe Dumnezeu si hulim impotriva Lui si, cum a spus Fanus Neagu intr-o carte a sa, fiecare din noi tine cu tot dinadinsul sa-L rastigneasca pe Cristos cu mana lui.
Pe de alta parte, se spune ca nici regatul lui David si al lui Solomon nu ar fi existat cu adevarat dpdv istoric si politic, ci au fost mai mult lideri spirituali. Intr-un fel, insasi religia mozaica descurajeaza oarecum existenta unor regi sau imparati ai acestei lumi, venerarea unor idoli din randul oamenilor. Asta pe de o parte e un lucru bun, pentru ca restul lumii este irezistibil (si fatal) inclinata spre a se inchina la idoli falsi , la profeti mincinosi. E mult mai lesne sa te "inchini" unui rege, imparat, presedinte care iti face promisiuni "concrete" pe lumea asta, decat unui Dumnezeu care e sus, "in ceruri" si care te poate ajuta doar in plan spiritual (se stie ca cei mai mari lideri ai acestei lumi au fost la vremea respectiva oarecum tirani, dictatori si multi au cazut in pacatul de a se crede adevarati zei). Dar poporul ales se pare ca este mai introspectiv, mai inclinat spre a cerceta, a cere dovezi, argumente (uneori mai mult decat era cazul), si de asemeni e foarte tenace, chiar daca a gresit fata de Dumnezeu de multe ori (asta o spune Biblia, nu eu), s-au intors la El de fiecare data si n-au pierdut nadejdea. Probabil din cauza asta au ramas pana in ziua de azi, fiind unul din cele mai vechi popoare.
Deci, asa cum a spus-o chiar El, sa-i dam cezarului ce-i al cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.
Sarbatori cu bine, Doamne ajuta!

În predica de azi, părintele a explicat un lucru la care nu reflectasem: de ce Biserica cinsteşte martiriul Sf Ştefan într-o zi atât de apropiată de aceea a Naşterii Domnului. Fiindcă în nu există Crăciun fără Paşte. Însuşi Domnul s-a născut spre jertfă. Grota în care s-a născut Domnul era foarte asemănătoare unui mormânt, lucru care se observă în chip deosebit în cunoscuta icoană a lui Rubliov.

A mai amintit că, în acea zi când Sf Ştefan a primit cununa martiriului, a fost una dintre puţinele situaţii menţionate în Biblie când Cerurile s-au deschis. Ceea ce s-a văzut a fost Domnul nostru stând în picioare la dreapta Tatălui. Poziţia "în picioare" reprezintă, în liturgică, poziţia învierii.

Exact asa ne-a spus si noua.
In prima zi de Craciun ni s-a spus ca anul bisericesc se "invarte" intre 2 mari sarbatori : Nasterea si Invierea Domnului, si ni s-a pus intrebarea "oare pentru cei care nu cred in asta, ce semnificatie au aceste sarbatori; ce e cel mai important lucru in viata lor, oare in jurul cui se "invarte" existenta lor?"

Ieri de Boboteaza preotul a amintit de experimentele din Rusia si a spus ca a primit acum ceva timp o sticluta de la unul din credinciosi pe care acestea o pastra de mai bine de 30 de ani. Apa era limpede si a baut din ea, era ca la inceput.

Eu voi posta predica par.Steinhardt la Evanghelia de azi, a lui Zaheu.
Din predica de la biserica am retinut ca trebuie sa ii dam slava lui Dumnezeu in primul rand ca am ajuns si duminica aceasta la biserica, invingand niste ispite (spre exemplu, eu, desi am pus ceasul sa sune, nu l-am luat in seama, dar tot a dat Domnul ca m-am trezit in timp util; apoi, dupa ce m-am trezit, am vazut ca bunicului ii crescuse tensiunea si un gand razlet mi-a trecut prin minte ca mai bine sa stau acasa sa am grija de bunic, dar apoi mi-am zis ca daca fac asta, o sa adorm, asa ca nici nu o sa merg la biserica, nici nu o sa am grija de bunic; apoi, dupa ce am iesit din casa, am vazut ca e ghetus... in cele din urma, am ajuns la biserica, in timp util, slava Domnului!) si ca Zaheu a facut un lucru mare cand s-a urcat in copac, lepadand orice rusine de cei din jur, nemaigandindu-se la starea lui sociala, la ce ar putea spune oaenii despre el vazandu-l catarat acolo, ca un copil. La asta nu ma gandisem!


CAZUL ZAHEU


din “Dăruind vei dobândi”
Editura Mănăstirii Rohia
2006

CAZUL ZAHEU
la Duminica a 32-a după Rusalii si …

„Iisuse, Care ai înviat din morţi, Inviază şi sufletele noastre”
(Acatistul învierii Domnului).

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist —cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta re¬cent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.
Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.
Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.

Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.
Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.
Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.
Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate, un om nou.
Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului.
Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20).
Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forţe), omul cel vechi moare, se naşte un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice şi etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acţiune a celor de pe ţărmul creaţiunii: misterul e deplin şi se produce între cer şi pământ, în acel spaţiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcaţi, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coerciţiune şi silire, consecinţa fiind că insul îşi impune sieşi un mod de viaţă, o scară de valori şi o trezvie a cugetului.
El poate spune acum: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-ne-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).
Puterea Domnului de a replămădi omul vechi şi de a făuri dintr-însul o fiinţă nouă s-a dovedit şi la chemarea lui Levi-Matei (un vameş şi el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce.
Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineancă, orbul din naştere, demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros şi alţi tămăduiţi care de-îndată Îl urmează, preamărindu-L pe Hristos (fără a pierde însă din vedere că în aceste cazuri din urmă, metanoia cunoaşte şi temeiuri explicative, o logică omenească izvorâtă din recunoştinţă).
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”, spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreună cu faptele lui. Şi ne-am îmbrăcat în cel nou, dezbrăcându-ne şi dezpovărându-ne de vieţuirea cea veche.
Hristos ne înnoieşte întru totul, ne îmbracă în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn şi izvor de naştere: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strigă prin poftele amăgitoare; şi să vă înnoiţi în duhul vieţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit înfarti dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).
Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie: „Fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).
Cuvântul „îmbrăcat” nu face referire la o acţiune de suprafaţă, ci are sens de „contopit cu”, fiind sinonim cu „întrupat”, ca şi în cutremurătoarea formulă; „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Sf. Apostol Pavel subliniază „baia naşterii celei de-a doua prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: „Fiind născuţi din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).
Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu; şi-1 răpeşte de sub stăpânirea morţii spre a-1 da vieţii, iar celui acum viu îi rosteşte: mori vieţii acesteia trecătoare spre a fi viu întru Mine.
Prin botez şi prin pocăinţă, Hristos refăureşte făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeaşi, dar care ia cu totul altă înfăţişare şi poartă cu totul alte sensuri pentru cel căruia i s-au deschis ochii inimii şi cugetul.
Botezul este cu adevărat o sfântă şi înfricoşătoare taină, câtuşi de puţin o simplă ceremonie, ci actul care face din cel botezat o altă fiinţă.
La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfântă şi extraordinară bucurie. Dovadă şi ospeţele care în referatul evanghelic mai întotdeauna însoţesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu…
Instantaneitate şi veselie – iată principalele caracteristici ale naşterii din nou.

continuare
 

Ospăţul – iată firescul accesoriu; potopul fericirii şi al înnoirii – iată consecinţa imediată. Pentru toţi botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc naşterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiţi sunt cei care nu au rămas în întuneric şi au văzut totuşi lumina, mai devreme sau mai târziu.
Duhul e foc şi fulger, o dată cu fiecare creştinare ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou. Uimirea, bucuria şi binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai puţin intense decât ale lui Adam în ziua a şasea a Facerii, când a deschis ochii şi a contemplat zidirea.
Prin botez şi metanoie (care e reîmbrăcare în haina curăţiei) se dovedeşte puterea lui Hristos. Pruncul creştinat (şi observaţia e valabilă şi pentru convertitul ulterior la credinţa în Hristos) nu mai este o simplă vieţuitoare, înzestrată doar cu însuşiri mintale superioare; el se naşte a doua oară din apă şi duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate şi omenire.
Procesul înnoirii implică atât interiorul celui renăscut cât şi posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parcă s-ar ridica văluri, s-ar risipi întunecimi şi s-ar ivi temeiuri nebănuite ale universului.
Să mulţumim cu toţii, cu emoţie adâncă şi inimă voioasă, că suntem ai lui Hristos, fie de la naştere, fie de mai târziu, cu toţii însă născuţi din duh, născuţi de sus, în numele lui Hristos Iisus, pentru vecie.

La ultima predica scumpul nostru parinte a spus ca foarte multi copii ii spun ca ei nu cred in dumnezeu pt ca nu Il vad si ca el nu-i poate convinge cu argumente din Sfanta Scriptura pentru ca nu vorastfel de argumente, si atunci nu-i ramane altceva de facut decat sa le spuna ca la un moment dat in viata se vor convinge singuri de existenta lui Dumnezeu, chiar daca nu-L vor vedea, pentru ca daca ar fi sa-L vedem, n-ar mai fi vorba de credinta, ci de certitudine, adica esenta credintei e sa credem fara sa vedem, cum i-a spus Isus lui Toma. (Desigur a mai facut si pauze ). Apoi a mai zis ca daca in viata asta avem parte si de lucruri rele, de boli, necazuri, neajunsuri, nu e vina lui Dumnezeu, ci e consecinta propriilor actiuni.
A mai zis de asemeni ca la inceputurile crestinismului, dupa slujba fiecare aducea ce avea pe acasa si avea loc o agapa, un ospat.
Eu m-am bucurat ca am auzit aceasta pilda cu Zaheu, ca am putut sa dau un argument, acasa, in favoarea lui Isus.

La predica de astazi, pe langa explicarea semnificatiei praznicului, parintele a pus accent pe faptul ca noi, crestinii ortodocsi, trebuie sa facem cele placute lui Dumnezeu si nu cele placute oamenilor sau duhului acestei lumi.

A vorbit astfel despre randuiala ortodoxa care trebuie indeplinita la nasterea unui copil. Asa cum in VT, la opt zile dupa nastere se punea numele si se taia imprejur, noi suntem datori sa chemam preotul sa faca sfestanie, sa sfinteasca apa pe care o va folosi lauza pentru sine si pentru bebelus si sa citeasca rugaciuni pentru sanatatea si buna crestere a copilasului. A indemnat foarte staruitor crestinii sa tina seama de aceasta randuiala si sa sara in ajutorul celor care nu pot chema preotul acasa, intrucat slujba respectiva se poate face si in biserica, daca se stie numele de botez al mamei, iar apa sfintita poate fi dusa lauzei la spital.

Botezul nu trebuie amanat mai mult de 40 de zile de la nastere si se poate face oricand, fie ca e zi de post sau dulce. Atunci cand copilul se boteaza, trebuie sa fie prilej de bucurie duhovniceasca, nu prilej de chef, mancare, bautura, distractie... Botezul nu trebuie amanat pe baza unor considerente materiale si sociale (ca nu am bani acum, ca astept sa se stranga toate neamurile...), intrucat copilul este lipsit de pavaza credintei si nu poate fi imbisericit, impartasit... A asemanat copilul nebotezat unui om dezbracat scos afara, in ger. Astfel se ajunge sa se boteze copiii la trei luni, la sase luni, la un an...

Tot acum s-a pus accentul si pe Taina Cununiei, cu rugamintea ca tinerii si mai putin tinerii sa nu mai traiasca in desfranare, cum e la moda, ci sa constientizeze pacatul, sa il marturiseasca si sa ceara Taina Cununiei, pentru ca, in general, oamenilor li se intampla mari necazuri in viata, tocmai din cauza pacatelor neconstientizate si nespovedite. Si atunci se intreaba: de ce mi se intampla mie astea, Doamne? cand, de fapt, aceste ucruri sunt rezultatul unei vieti traite nu spre placul Domnului.

In incheiere, a rugat oamenii sa transmita mai departe aceste mesaje, despre importanta administrarii Tainelor Botezului si Cununiei asa cum trebuie, pastrand randuiala, spre slava lui Dumnezeu si nu asa cum dicteaza duhul lumesc. Eu le-am impartasit aici, cu rugamintea sa le faceti sa rodeasca in familiile si printre cunoscutii vostri. Daca stiti persoane care tocmai au nascut, sa le spuneti de randuiala de la opt zile si de botezul pana la 40 si, de asemenea, daca aveti in familie parinti, bunici necununati la biserica (si sunt multi, mai ales ca pe vremea comunismului se faceau pe furis), sa ii indemnati sa se cunune la biserica. Nu conteaza cheful de dupa, ci binecuvantarea lui Dumnezeu.

Bine ar fi ca lumea sa caute mai putin la cele dumnezeiesti decat la cele lumesti!

Miercuri seara am fost la sf. Maslu impreuna cu parintele nostru, la o alta biserica, unde a slujit impreuna cu preotul de acolo.
La sfarsitul slujbei, parintele de la spital a spus ca e foarte importanta participarea cat mai multor persoane la aceasta sfanta taina si rugaciunea comuna. A spus ca e bine sa ne rugam fiecare nu numai pentru ai nostri ci si pentru ai celorlalti enoriasi, in masura in care ii cunoastem, macar din auzite, si e bine ca parintele sa fie la curent cu situatia din familia fiecaruia.
Este important de stiut si acest aspect, al participarii si al rugaciunii comune, pentru ca poate unii, ca si mine cateodata, din pacate, considera ca e de ajuns sa treaca pe la biserica si sa dea un pomelnic, acatist, liturghie, impreuna cu o suma oarecare de bani pt. preot (de obicei,mai mica, daca vii mai des, mai mare daca vii ocazional), fara sa mai stea si la slujba, macar cinci minute, sa zica un "Tatal nostru" macar. E drept ca si slujitorii Domnului au nevoie de bani ca sa traiasca si sa intretina bisericile, dar nu banii pe care ii dam ne vor aduce bunavointa si mila lui Dumnezeu asupra noastra, in nici un caz. De fapt cred ca pe vremuri era obligatoriu doar darul ("jertfa"- lumanare, prescura) care se dadea la altar impreuna cu pomelnicul, dar nu sunt sigura de acest aspect (poate ma ajutati si voi).

Ia uite gura pacatosului!!! :78:
Mai intai cele dumnezeiesti, apoi cele lumesti.

Fallen, e un articol pe site legat de jertfele din biserica, astazi a fost postat.
Si da, jertfa lui Dumnezeu duhil umilit, inima infranta si urgisita... Ni se cere prezenta, prezenta fizica, prezenta duhovniceasca. Ni se cere sa fim oameni traitori, nu doar contribuabili la biserica, datatori de pomelnice...
Zicea undeva par. Teofil ca oamenii au impresia ca daca vin la biserica si pun o lumanare, apoi pleaca, lumanarea aia sta acolo, in locul lor. De fapt, lumanarea e lumanare, banul e ban, inima noastra e inima noastra.

Apropo de ce ai scris tu, uite ca eu credeam exact pe dos, si anume ca botezul se face dupa 40 de zile...
La sapte sau opt zile stiam ca se face molifta mamei (ca si in prima zi), nu stiu insa daca poate veni ea la biserica sau tr sa vina parintele acasa, iar de copil am auzit si eu tot ieri la slujba.

Nu, botezul se face inainte sau la 40 de zile, nu dupa. Bine, daca e in pericol de moarte bebelusul, se poate boteza pe loc de catre un crestin, in numele Sfintei Treimi, daca nu e preotul prin preajma, urmand ca apoi sa ii fie completate randuielile la biserica, daca, fireste, scapa cu viata.

La opt zile vine preotul la spital sau acasa, unde e lauza, sa sfinteasca apa, nu vine mama la biserica. Sau vine un crestin la biserica si solicita sfintirea apei, pentru lauza X, la opt zile.