A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:
- Eşti un om atât de neghiob ...
- Ce spun eu acum sunt neghiobii?
- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.
- Da, dar îmi face ...
- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.
Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.
Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).
Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:
„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,
izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat
şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.
Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.
Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristrea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.


De pe blogul lui Cristiboss

...pai punctul 3 de la bunica ta l-am invatat. Dumnezeu sa o odihneasca.
Cand a zis intr-o zi ca ce ma grabesc asa la biserica mi-am amintit de bunica ta si am asteptat sa faca baie, sa se aranjeze, sa mai vorbeasca o ora la telefon etc... Dar partea fenomenala este ca totusi am ajuns sa dau pomelnicul! De parca s-ar fi expandat timpul.

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

Am crezut că am răspuns de mai multe ori la întrebarea asta. Tocmai de aceea e duhovnicesc, pentru că nu e o luptă propriu-zisă pentru supremaţie, ci e o luptă purtată cu tine însuţi, dar şi oglindindu-te în celălalt. Ea, soţia, este o oglindă permanentă a acţiunilor tale. Poţi să scoţi din ea ce-i bun sau, din contră, ce-i rău. Şi dacă nu scoţi ce-i bun, eşti îndreptăţit să te întrebi dacă tu însuţi eşti bun? Interacţiunea foarte strânsă pe care o ai cu soţul nu te lasă, de multe ori, să-ţi formezi o imagine prea bună despre tine, te ajută să te schimbi, să te pocăieşti.
E adevărat, nu poţi scăpa de nevoia de a-l modela şi pe celălalt conform cu ceea ce consideri tu că este bine; şi el, la rândul lui, va vrea să te modeleze pe tine. Trebuie să fii şi maleabil, să te încredinţezi în mâinile lui, dar nu poţi să o faci decât în măsura în care consideri că modelarea pe care ţi-o aplică el e potrivită cu cea pe care ţi-o aplică Dumnezeu. Pentru că, înainte de toate, în mâinle Lui te încredinţezi.
Deci nu e o luptă nici fizică, nici duşmănoasă, ci dramatică şi plină de iubire, chiar dacă şi de conflicte. E acelaşi război duhovnicesc pe care îl au de purtat şi călugării, dar în care nevoinţele vin fără să le cauţi, şi de multe ori nu trebuie să-ţi cauţi foarte mult nici păcatele, defectele, pentru că te ajută celălalt să le vezi. Şi pentru toate astea, căsătoria îmi pare cu adevărat taină mare, şi mare dar de la Dumnezeu.
Iar comentariile pe care le-ai făcut în mesajele ulterioare le găsesc înţelepte.

Eu ma gandeam de a nu ramane eu singur(a), nu cealalta persoana :-)

Sunt de acord cu tine... Sunt unii oameni care privesc credinta cu ironie si sunt de parere ca Dumnezeu nu are niciun rol in viata lor, ci ei insisi sunt responsabili sa nu pateasca ceva rau... ei cred ca sunt singurii care isi pot construi/ influenta viata... Bine, normal ca noi suntem responsabili, sa conducem cu atentie, de exemplu, dar eu mai spun si un "Doamne-ajuta!" cand plec la drum...

Nepriceputule, ia zi tu, sotia e de alta confesiune si vrea sa te traga la a ei? Ca atunci chiar e razboi duhovnicesc.
Sau doar e putin mai atee si tu incerci sa ii propovaduiesti credinta ortodoxa si ea nu primeste?
Sau.... e altceva...

@ glykys
1. Nu
2. Nu
3. Da
4. N-am deschis topicul în ideea de a discuta despre situaţia mea particulară, ci pornind de la ceva particular să ajungem, împreună, la nişte înţelesuri mai generale, din care să se folosească mai mulţi, întrucât problemele din căsnicie nu sunt ceva rar. Ideea ar fi să vedem dacă din necazuri şi din conflicte se poate extrage ceva bun (eu cred că da), şi dacă nu cumva tocmai în asta (sau şi în asta) constă crucea pe care Domnul ne-o dă să o ducem împreună în taina căsătoriei, spre mântuirea noastră.
Iubirea e catalizatorul care te trage mereu către autodepăşire, către jertfirea eu-lui. E un dar cu care Dumnezeu ne „ispiteşte” mereu să ne omorâm firea, ego-ul, patimile, care constatăm că stau între noi şi celălalt.

Iar comentariile care s-au strâns până acum le găsesc foarte bine-venite, cu atât mai mult cu cât reflectă o experienţă de viaţă. Mi se pare foarte important să trăim şi să aplicăm în viaţa de zi-cu-zi Evanghelia, iar încercările de a o aplica sau nu sunt la tot pasul. Fiecare clipă pe care o trăim, fiecare cuvânt pe care i-l spunem celuilalt poate fi o mărturisire sau o lepădare de Hristos. Dar este foarte important cum facem această mărturisire.

O greşeală pe care o facem foarte frecvent este să considerăm că noi suntem „cei buni”, iar pe celălalt îl considerăm inferior duhovniceşte, motiv pentru care ne auto-victimizăm (eventual văzându-ne şi cu nişte cununi muceniceşti pe creştet). Nu de puţine ori ne înşelăm în această privinţă.

N-aş vrea ca cineva să se sperie de cele scrise, ci să se pregătească pentru luptă grea (da, cu sine însuşi, pe sine să se învingă), pentru că aşa e viaţa în Hristos, fie că o duci în mânăstire, fie în familie.

"Pocainta" si "nevointele" nu se fac dupa cum ne flutura noua prin cap, pentru ca altfel dauneaza si devin prilej de mandrie ba chiar de smintire a altora. Devin un scop in sine, un scop egoist, cand tu te rogi si al din jur moare de foame si e trist din cauza ta. Cand tu vrei sa te imbunatatesti, desi tara arde in jurul tau si in loc sa arunci galeti de apa, stai sa zici rugaciuni, inseamna ca problema nu e cu focul care se inteteste, ci e cu tine.

Ce faci tu nu e bine si o faci pe spezele copiilor si ale nevestei tale!
Atunci cand il iubesti pe Dumnezeu, nu poti face abstractie de oameni. Nu ii vezi piedici in calea mantuirii si a nevoirii tale, ci te nevoiesti pentru ei, te jertfesti pentru ei. Tu deocamdata te jertfesti numai pentru tine, uitand de ceilalti. Si cand am uitat de ceilalti, se cheama ca am uitat de Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca Il avem mereu in gura si in minte. Nu o sa te intrebe Dumnezeu cate rugaciuni, cate metanii ai facut si cata barba ti-ai lasat (auzi, de parca barba ar fi pavaza impotriva ispitelor. Crezi ca se sperie diavolul de barba ta si zice asta e cucernic, il las in pace?), ci cum ti-ai respectat juramintele la casatorie, cum ti-ai crescut copiii, ce ai facut cu darurile pe care ti le-ai dat.

Fireste, ce spun eu e valabil pentru mireni, pentru oamenii care au familie, care ar trebui sa isi caute desavarsiea in familie, nu in alta parte. Problema e ca citim prea multa literatura monastica si ne inchipuim ca vom atinge niste niveluri de sfintenie, in masura in care nu suntem capabili sa facem nici cele mai elementare lucruri crestinesti. Oare despre calcarea voii, despre ascultarea in familie, despre scopul casniciei nu am citit nicaieri?!

Trebuie un duhovnic care sa ne trezeasca la realitate si sa ne scoata fumurile din cap!

Cred că cineva pe care nu-l iubeşti nu te poate izbăvi de singurătate. Iar dacă nici nu-l placi, cu atât mai mult. O căsătorie fără iubire e moartă de la început.

Aceasta idee a oglindirii in celalalt eu nu reusesc sa o inteleg (desi am gasit-o in multe locuri). Dimpotriva, gasesc ca sotul meu este extraordinar de diferit de mine si rar, foarte rar gasesc in el vreun ecou a ceea ce zic sau fac...
Am observat ca uneori suntem nemultumiti de celalalt pt ca nu se suprapune peste o imagine ideala creata in mintea noastra.
Am vazut acest lucru cand sotul l-a pedepsit pe copil pt ca nu a actionat cum a crezut el ca este "bine". Dar copilul nu procedase nici rau. Pur si simplu era modul lui particular de a se raporta la o situatie. Eu as fi procedat altfel, dar nu era un motiv sa cert copilul.
Apoi am inteles ca si eu certam uneori copilul pt ca nu facea lucrurile asa cum vroiam eu.
Si am inceput sa identific apoi multe situatii in care noi, parintii, NU reuseam sa intelegem ca fiul nostru este diferit de mama si tata. Aveam asteptarea (inconstienta, uneori) ca el sa procedeze exact cum am fi procedat noi (desi nici noi nu suntem identici, alta discutie) si-l "judecam" nedrept.

Ceea ce vreau sa arat este ca avem tendinta sa-l comparam pe celalalt cu un etalon din mintea noastra, iar daca nu coincide, devenim nemultumiti. Dar nu putem sub semnul intrebarii propriile noastre criterii.

Cele mai multe conflicte izbucnesc in familia mea din cauza ca fiecare nu lasa celuilalt sansa sa fie el insusi.
De ex. daca sotul meu este stresat cu serviciul, eu am pretentia sa lase problemele la usa, ca tot nu poate schimba nimic acasa.. Iar daca nu poti face nimic, nu are rost sa te consumi in loc sa te bucuri de familie, copii.. Oricum copiii cresc repede, momentul sa stai cu ei este intotdeauna ACUM.
Pai daca as verbaliza aceste ganduri cred ca sotul ar divorta instant pe motiv ca sunt egoista, infantila, atat de superficiala incat nu reusesc sa inteleg niciodata gravitatea situatiei, in plus dau dovada si de lipsa de respect fata de munca lui etc etc etc...
Pe de alta parte si eu am ideile mele fixe, pe care nu poate nimeni sa le combata si precis il scot din sarite ..
Si mai avem doi copii total diferiti si caposi de la care putem invata despre inflexibilitate (de ex. daca cel mic se pateaza pe haine, o pata oricat de mica, face scandal pana il schimbam... Nu pare mare lucru, dar devine enervant sa schimbi un copil de patru-cinci ori in timpul micului dejun, mai ales daca esti grabit sa pleci undeva. Dar este imposibil sa schimbam ceva!) Ce pretentii putem avea sa schimbam pe celalalt, cand ne este f greu sa educam un copil sau cand ne este aproape imposibil sa facem ceva in privinta propriilor defecte (in fericitul caz ca le constientizam).

Cred ca este important sa realizam ca exista mari diferente intre oameni, iar noi riscam sa judecam pe ceilalti dupa criterii personale si arbitrare. Mai ales daca stam in casa cu ei si nu ne place ca nu pun dopul la pasta de dinti sau arunca gunoiul pe langa cos etc..

Evident ca exista si cazuri in care celalalt este in erori grave, in pacate, patimi, in situatii care-i pericliteaza sanatatea fizica sau mentala... Dar nici in aceste situatii nu-l putem schimba daca el nu-si doreste acest lucru.

Referitor la exemplele pe care le-ai dat, este minunat faptul ca te-ai trezit de fiecare data. Cadem, ne ridicam. Oare cati dintre noi facem asta?! Cati suntem in stare sa ne ridicam si sa nu ramanem cazuti in "ridicarea" in care credem ca ne aflam?

Păi asta nu exclude diferenţa. Este oglindă nu în sensul că este la fel, ci că în el (ea) văd efectul faptelor mele rele sau bune, că dacă îi fac un bine îmi va răspunde cu bine (şi viceversa) şi, mai ales, că îmi va arăta scăderile, defectele, egoismul, păcatele pe care eu nu vreau să mi le văd.

Eu am niste prieteni care vor sa divorteze deoarece unul dintre ei este vadit nemultumit de dezordinea creata de celalalt in casa.Adica totul,dar pana la dezordine si curatenie!
Ciudat!
O alta prietena la lucru(care are mania plantelor ca si mine)spune ca sotul ei o ameninta mereu cu aruncarea plantelor sau cu disparitia lui,caci dupa judecata lui sunt prea multe la numar...

Unde este acceptarea celuilalt cu bune si rele?
Cata superficialitate,unde sunt adevaratele probleme existentiale?
Ori aceste casnicii au erodat din alte varii motive insa frustarile ies la suprafata prin diverse bagatele?

Nu intotdeauna primesti bine pt bine. Si nici rau pt rau.
(Oamenii se tem de conflicte si este destul de probabil sa primesti bine pt rau).
Ba chiar etapa cea mai "buna" din relatia noastra a fost cea in care eram atei amandoi. Nu ne certam cu anii. Prietenii ne considerau cuplul ideal (si chiar eram). Pana am inceput sa merg la biserica.
(Aveam intr-o carte dezvoltata ideea cu oglindirea.. Caut maine)

Cand oamenii n-au probleme reale, improvizeaza.
Sau poate de fapt problema reala este ca s-au plictisit unul de altul si cauta pretexte.

Imi par niste motive puerile oricum,cat si exigenta dusa la maxim.

Crezi?
In cazul cu plantele cred ca mesajul lui ascuns este "te preocupa mai mult plantele decat ceea ce-mi doresc eu". Vrea atentie, poate.

Si eu spun cu tarie ca aceasta discutie este interesanta. Viata de familie este foarte complexa si in scurtul timp cat suntem langa cei dragi am dori sa fie ca-n rai. Din ce am observat eu unele din asa-zisele defecte sunt de fapt calitati duse prea departe: mania curateniei sau ordinii in casa este la o persoana cu calitati de a fi curata, ordonata, dar le exagereaza. Ne lipsesc din educatie comunicarea nonviolenta, educatia emotionala, simtul negocierii si altele care ne-ar face intai noua si apoi si celorlalti viata mai usoara.

Imi cer scuze, ai dreptate, nu aveam de ce sa ma bag in discutia deschisa de dl. N, dar initial am fost si eu ca si tine putin uimita de faptul ca si dlui, familist convins si cu experienta intampina dificultati.
Apoi am gasit de cuviinta sa-l incurajez pe "romanbun" care pare sa fie mai la inceput de drum, dpdv spiritual. Poate nu trebuia sa dezvalui ce mi-a spus duhovnicul, intr-adevar, m-am gandit si eu. Fiecare are situatia lui, nu seamana una cu alta, nu stim noi ce-i in casa omului.
Dupa parerea mea, sper sa nu se supere, cred ca Glykys vorbeste mai mult dpdv idealist despre casnicie, nu zic ca n-are dreptate, dar nu cred ca vb din propria experienta.
Pe Anna n-o inteleg prea bine de ce considera ca unii trebuie sa "suporte", iar altii nu. Nu e vorba ca ar avea vreun merit aia care rabda, bravo lor celor care se descurca cu propriile puteri, dar e vroba si de niste sentimente investite pe care nu le poti arunca la gunoi.
Si acum, pe bune, are cineva o viata perfecta? Ar trebui sa fim multumiti ca ne avem unul pe altul si un acoperis deasupra capului, si pe Dumnezeu care ne are in paza.

In general dezordinea exterioara denota dezordine interioara.

Mi se pare exagerata mania asta cu plantele inteleg una, doua, trei dar cand se exagereaza...

Mai bine iesi afara in natura decat sa iti faci jungla in casa....

Cat despre acceptarea celuilalt e adevarat, daca iubesti un om accepti orice, ierti totul. Si problemele mici sunt probleme si daca se adauga mai multe devin probleme mari, care pana la urma dau pe dinafara.

Raspunsul este in ultima intrebare.

In realitate,persoana dezordonata are acest defect dar este imposibil sa nu aiba si alte calitati,este absurd si incorect sa o taxam pt un singur defect si sa nu-i luam in considerare celelalte daruri/calitati!
Pana la urma este o nedreptate facuta cuiva!

Ma rog,persoana respectiva are plante si afara pe terasa si in curte,problema lui sunt plantele ca si inventar.Nu conteaza locatia.
Ca fapt divers, casa lor nu este jungla ci un camin foarte elegant cu lucruri de valoare.
Pe el il deranjeaza luxul si frumosul,vrea spatii goale si lucruri ieftine...exact opusuri!

Poate si tipa cu plantele exagereaza, dar e urat sa-i spuna ca le arunca. Nu cred ca vrea sa faca asta, (cu toate ca stiu pe cineva a facut-o), dar unele persoane o iau personal. Probabil nu-si da seama cat inseamna pentru ea, si asta e nasol. Daca ajunge sa o faca, ea s-ar putea in sufletul ei a nu-l ierte niciodata. Si asta e o alta problema : tinerea de minte a raului si imposibilitatea iertarii; si e greu de iertat o situatie dinasta pt ca nu ti s-a facut rau numai tie, ci unor "chestii" la care tineai (lucruri, plante, animale, etc, cu cat mai "insufletite" cu atat mai rau). Ma rog, poate e si o oarecare doza de paranoia pe care o avem fiecare dintre no intr-o masura mai mare sau mai mica.

Nu stiu daca exagereaza sau nu,oamenii au hobby -urile lor,pasiunile lor de care trebuie sa tinem seama cand ne insotim cu ei;este ca o prelungire a personalitatii lor.Aruncandu-i plantele sau interzicandu-i sa se mai ocupe de ele ii interzice defapt sa fie ea insasi,ii cere sa fie altcineva!
Imi pare destul de necliopita o persoana care sa-mi interzica o bucurie nevinovata,cum este pasiunea cresterii florilor(judecand dupa propria mea dragoste pt plante).
Sunt acele persoane care iti controleaza bolnavicios viata,iti pun limite pe baza unei superioritati agresive.

Nu am spus ca nu are calitati, nu cunosc persoanele, din experienta mea persoanele dezordonate aveau si dezordine interioara, in idei, conceptii.

Cunosc un cuplu care a avut mari probleme de comunicare deoarece amandoi erau orgoliosi si mandri. In primii douazeci de ani, orgoliile li s-au accentuat pe masura trecerii timpului. Apoi, ea s-a apropiat de Dumnezeu putin cate putin.

Mai intai el n-a inteles ca schimbarea aceasta a ei este de profunzime, nu de suprafata... In momentul in care ea a inceput sa se roage in prezenta lui, nu pe furis, s-a intamplat minunea. A inceput si el sa citeasca dintr-un acatistier.

Atunci cand ne rugam lui Dumnezeu sa ne arate unde am gresit, vedem in noi insine singuri sau cu ajutorul duhovnicului aspecte la care nici nu ne-am gandit. Dar repet, dupa rugaciune. Caci altminteri diavolul ne face sa credem ca avem cam prea multa dreptate...

Pe masura ce sotii se roaga unul pentru altul cu toata inima, Dumnezeu ii ocroteste mai mult pe amandoi. Prin sot/sotie ne slefuim de orgolii, de egoism, de mandrie, asa cum fac si calugarii in manastire. Daca cerem ajutorul lui Dumnezeu, il vom primi.

Fiecare dintre noi avem de purtat si razboiul nevazut cu duhurile cele rele (manie, pomenire de rau, invidie, desfranare, mandrie, lene, zgargenie etc.) Acestea se indeparteaza prin post si rugaciune. Atunci cand unul cade din pricina acestora, bine este ca sotul/sotia sa-l ajute in primul rand prin rugaciuni.

Altfel primim loviturile cand suntem spovediti si impartasiti si in comuniune cu Dumnezeu si cu un duhovnic si altfel le primim atunci cand ne luptam singuri.

Se poate spune si invers. Daca iubesti pe cineva iti poti lasa deoparte si o parte din hobbyuri daca celuilalt nu ii plac. Este egoism sa faci doar ce iti place fara sa tii cont si de celalalt. si nu ma refer doar la plante.

Acum nici nu poti sa i reprosezi celuilat ca are, de exemplu, prea multe haine sau pantofi, si ocupa prea mult loc, in timp ce tu umpli casa cu ghivece, acvarii sau mai stiu eu ce. (poate doar daca vii cu argumentul "irefutabil" ca tu faci bani din hobby-ul tau).
Oricum, ceea ca ma deranjeaza si cred ca e cauza multor conflicte, e faptul ca in multe relatii, mai ales in generatia noastra, se continua un raport de "dominanta", de "concurenta", se prelungeste daca vreti din perioada cand eram doar colegi sau altceva (chiar concurenti), si nu mai apare acel raport care ar fi normal intr-o casnicie de colaborare, cooperare, echipa, intreg. Si asta s-ar putea sa fie si consecinta vietii pe care o ducem, pur si simplu ne asociem doar ca sa mancam o paine mai buna, sa imapartim chiria, sa punem bani impreuna sa ne luam o casa, si in rest, fiecare cu ... era sa zic o vorba necuvenita. Adica, nu ne "hranim" unul cu pasiunile celuilat, ci incercam sa le anihilam, sa il reducem pe celalalt doar la o "masina" de facut bani, curatenie, mancare, copii s.a.md., sa demonstram ca noi suntem "masculul/femela alfa."
Repet, poate sunt eu, totusi, paranoica.

Ceea ce descrii este o relaţie oarecare, într-adevăr, nu o căsătorie trăită ca taină. Dacă Hristos lipseşte, lupta nu mai are o miză duhovnicească, ci doar de dominare a celuilalt.

Eu una nu as putea sa cer nimanui de pe lume sa renunte la ceva sau sa se schimbe pt mine,nu am nevoie de dovada asta de iubire care implica mult egoism.Renunta la asta,ca nu-mi place mie!Cine sunt eu sa-i controlez viata in mici detalii?Atata timp cat nu-mi pune viata si linistea conjugala in pericol,unda verde la activitati!
Singurele motive de care m-as desparti de cineva ar fi:sa nu-si doreasca copii ,sa fie infidel, sa frecventeze cluburi de noapte,sa consume pornografie,sa oblige la acceptarea altei religii etc...
In rest cu hobby-urile se poate trai si inca bine :)

Si totusi ai baga mana in foc ca daca respectivul cuplu nu merge la biserica, inseamna ca nu se iubesc si ca Hristos chiar lipseste de acolo?
Pe mine m-a ingrijorat ce a spus Anna21, ca ei se intelegeau mai bine cand nu mergeau la biserica si erau "atei" (ma rog, nu cred ca erau chiar atei).
De ce trebuie sa se intample asta? (Inafara de clasica explicatie ca-si baga dracul coada)?

Si altceva :ma tem ca e posibil ca relatia de "dominare" sa se continue chiar si in cadrul unui cuplu "practicant"...

Buna observatie!

Nu, nu esti deloc paranoica, viata este asa cum o spui tu si cum o aratam si noi. Cu bune, cu rele, adica cu diverse trepte de evolutie spirituala. Eu mai cred ca, asa cum in viata de zi cu zi vedem oamenii specializati pe anumite meserii, domenii, tot asa vedem si preoti mai dedicati sau mai putin dedicati chemarii lor, sau cum se zice preoti mai cu har sau mai putin har. Si in casnicii se gasesc, la fel, diferite tipologii umane, inclusiv in trairea spirituala. Sfintii Parinti ne spun ca toti oamenii sunt vase ale Duhului Sfant, mai mari sau mai mici, toti suntem purtatori de mai mult sau mai putin Duh Sfant. In ulcica asta a trupului pe langa Duh Sfant incap si alte "lucruri", care de fapt sunt calitatile si defectele umane. Nu cred ca defectele sunt ceva rau in sine, nu noi le-am cerut la nastere, ele sunt si gata. Reactia noastra la ele conteaza. Poate noi ne certam cu altii pentru defectele lor, deoarece inca nu le-am rezolvat pe ale noastre si in baza legii rezonantei, vibram cu ceilalti. Revin din nou la importanta educatiei, prea putini se nasc genii, plini de har sau (par)anormali.
Doamne-ajuta!

Ba pot să se iubească şi fără să-şi închine viaţa lui Hristos. Există numeroase cazuri, cred. Dar o viaţă în Hristos înseamnă renunţare la voia ta ca să faci voia Lui, şi atunci nu mai poate fi vorba de dominarea celuilalt, ci de o luptă comună cu egoismul, cu patimile, cu moartea pe care o purtăm în noi.

De multe ori se întâmplă asta, însă altă explicaţie nu am decât cea pe care o menţionezi. De ce să-l ignorăm? Orice om care se apropie de Hristos îi dă de furcă. Iar nunta e normal să o atace, pentru că e dumnezeiască, e „taină mare”, iar cei doi, dacă luptă ţinându-se lipiţi de Domnul, „riscă” să ajungă în cer înainte de vreme.

Da, pentru că un cuplu practicant nu e nici pe departe desăvârşit, ci doar s-a angajat pe această cale. Cei practicanţi sunt conştienţi de războiul pe care-l au de dus împreună, cu ei înşişi, cu orgoliile proprii, cu dorinţele trupeşti şi lumeşti, cu propria tendinţă de a se impune celuilalt. De fapt, numai căutând împreună să trăiască o viaţă în har vor ajunge să-şi dea întâietate unul altuia, să-l afirme şi nu să-l domine pe celălalt.

Casatoria este compromis, nu mai este ca atunci cand esti necasatorit, altfel nu ai cum sa ramai casatorit. Fiecare trebuie sa lase ceva de la el, sa se schimbe, nu traim intr-o lume ideala in care fiecare face ce vrea. Desigur ca daca iubim persoana o acceptam cum e, dar cu toate astea suntem oameni si nu reusim intotdeauna.
Motivele astea se refera la relatii intre casatoriti sau intre necasatoriti?

Lupta cu gandurile noastre este foarte importanta atat pentru un mirean cat si pentru un calugar:

60 Despre gandurile rele - Sfantul Isaac Sirul

Ba poate chiar evoluam cu ajutorul celuilalt, tocmai prin renuntarea la ceva negativ...asupra caruia putem medita ulterior.:5: Si eu consider ca e ceva absolut normal sa ai opinii, sa poti vorbi deschis cu celalalt...si nu neaparat la modul " Renunta la X-lucru, ca altfel plec!" ci in atatea alte moduri/nuante constructive.

Ambele cupluri sunt casatorite,cei cu plantele sunt mai in varsta iar cei cu dezordinea sunt mai tineri.

Am mai avut o alta prietena casatorita in 2009 divortata in 2011,tot probleme cu lucrurile,divort initiat tot de barbat.Motivul:cumpara prea multe lucruri,se simtea sufocat...ba culmea a cumparat si televizor,a bagat cablu...asta i-a pus capac;a acuzat-o ca"i-a otravit existenta"cu materialismul ei!

Dar desigur am sa ma opresc aici cu exemplele si experientele doarece am sesizat ca eu vb despre casatorii unde nu sunt sigura ca exista si Domnul nostru Iisus;iar subiectul la asta se refera!

Da. Este o diferenta mare. Daca il ai pe Hristos esti mai iertator, iubesti mai mult, nu te impiedici in amanunte. Normal ca si crestinii au zile proaste in care sunt nervosi, suparati si nu sunt dispusi sa ierte, judeca etc dar totusi e o diferenta intre casatoriile dintre necredinciosi si cele dintre credinciosi. Ca dovada nr. mare de divorturi din ziua de azi. In plus, crestinii nu au voie sa divorteze decat pentru un singur motiv si anume adulterul.