Stai un pic că nu scapi așa ușor! Admit că nu există secrete, dar există modalități diferite de a ține în viață această realitate deopotrivă puternică și fragilă care este dragostea de lung parcurs. Știu că partea cea mai importantă e un dar de la Dumnezeu, dar totuși, ținând cont de partea omului și a libertății lui în această ”ecuație” , întreb: cum poți să-ți chivernisești interioritatea ca să-ți păstrezi mereu proaspătă iubirea? (aici precizez din nou că interoghez în optica lui ”cum este” și nu ”cum ar trebui să fie”).

DA, frate! DA, DA, DA spre Slava lui Dumnezeu!

Frate Mihail, asculta bine cuvantul unui biet nebun: Las-o dracului de chivernisire a interioritatii!!!
Lasa ecuatiile! Nu-ti mai chinui mintea aia frumoasa cu ispitele potrivirii depline... Zi merci de-o faramitura, ori dimpotriva, inhata toata pleasca!!! Pe toata!!!
Lasa-le pe mana Domnului, mai bine... lasa-te sa cazi: in Mana Lui. Cazi in icoana lui Hristos! AMIN+
Iarta-ma!!!

Ioane, prieten drag, încerc să țin discuția în câmpul realității, departe de teorii și idealisme. Pur și simplu vreau să vedem dacă se poate, și dacă se poate, de ce se poate și cam ce-ar trebui făcut să se poată și acolo unde nu s-a putut până acum. Cred că discuția de față are o miză mult mai mare decât pare la prima vedere, tocmai datorită faptului că vorbim despre fapte și despre viață, adică împărtășim experiențe. Personal, nu-mi dau seama încă dacă-o să mai apuc vreodată să trăiesc o mare iubire întru Hristos, dar sunt oameni tineri care citesc aici și primesc o gură de aer proaspăt, sau alții care sunt în impas și n-au soluție pentru ieșirea din el.
Pot să pun întrebări proaste, e adevărat, dar poate și de întrebarea proastă se va milostivi, cândva, un răspuns bun și îndeobște folositor.

Ma iarta ca m-am repezit asa...
Si eu tot cu gandul in directia pe care o numesti, eram...:)

Un scurt efort de a reveni la ceea ce se numeste "realitate".
Cunosc doua feluri de experiente ale singuratatii: una deprimanta, provenita dintr-un clivaj launtric si obiectivata in nepotriviri relationale concrete..... alta luminoasa, ca un fel de pas inapoi pentru a sari o stacheta inalta.
O solitudine ca rod al esecului fiintial. Alta ca gest asumat, bazat pe nadejde si incredere.
In relatia de cuplu: o retragere ca gest de inchidere si negare, inclusiv fizica, din relatie. O alta ca laborator sau bucatarie a unei cine frumoase, asadar o pregatire pentru participare, cu deschidere.
Se succeda ambele ipostaze, cu ponderi variabile, ca durata, ca intensitate, ca rod.

Multe cupluri traiesc o singuratate in doi. Nimic mai urat, pentru gustul meu.
Am trait asta si mi-a fost de ajuns o experienta. Ceva din mine a invatat spontan ca asa ceva sa nu se mai repete.
Cum fac? Ma iau de tacalie si ma trag inlauntru, la taina. Caut sa spun in cuvinte, in mine, care imi e idolul, patima, viclenia. Caut apoi, cu dinadinsul, desi mandria urla in mine, sa numesc in cuvinte binefacerile pe care le-am primit de la sotia mea. Si dau slava lui Dumnezeu.
Cand reusesc asta, nu stiu cum se face dar o gasesc pe sotia mea imbunata si senina. Lucrez eu dar efectul apare, mi se pare, in ea!
Culmea e ca si ea mi-a zis ca face la fel...

Si sunt convins, tot mai convins, ca daca merge ceva prost intre noi, asta e din cauza ca eu nu m-am priceput sa ma bucur de darul primit.
Aici e munca mea. Uneori imi iese, prin Mila lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea functioneaza. Dar asta este o alegere asumata a celuilalt. O alegere. Altfel, unui orb, sau unuia care alege sa nu vrea sa vada, poti sa-i arati cele mai frumoase culori, cat timp omul se cramponeaza in orbirea asumata, isi face rau singur, precum si celuilalt si tot orb/daltonist ramane, indiferent de ce ai face tu obiectiv. Intr-o astfel de faza, numai rugaciunea pt celalalt poate ajuta, ca Domnul sa isi arate mila sa si sa-i deschida ochii celuilalt. Asta pt cine vrea sa procedeze crestineste. Altfel, cu patima, necrestineste, totul poate degenera intr-o foarte urata lupta pt putere, in care nu mai e vorba de nici cea mai vaga urma de dragoste (care presupune libertate), ci doar despre dorinta de putere (patima).

Multumeste-i Lui Dumnezeu ca ai o sotie credincioasa (in sensul de om care doreste si se straduie sa fie pe placul Lui Dumnezeu)

N-am mai insistat ieri pe această nuanță a limbajului care mi se pare revelatoare pentru adevărul din inimă. Trecerea, nemijlocită de voință, adică spontană, de vorbitul despre eu și el/ea la noi pare să fie un indiciu important al depășirii individualității egoiste în direcția unității matrimoniale, a trupului unic al cuplului în care partenerii conviețuiesc precum cele două naturi în Hristos: neschimbat, neamestecat, neîmpărțit , nedespărțit. Cine reușește să se apropie de unele ca acestea, a înaintat adânc în taina cununiei, ea însăși inepuizabilă ca tot de e dumnezeiesc.

Sfatul meu e ca omul sa iubeasca. Mai mult nu stiu. Dar cunosc ca atunci cand omul iubeste el nu-si mai apartine siesi, ci celor pe care ii iubeste. Acest lucru este marturisit si de Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine".

Perioadele de bucurie si liniste nu sunt greu de trecut, asa ca trebuie sa privim cu multa atentie perioadele de ispita si incercare. Astfel, daca vom vedea incercarile din familie drept iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care nu vrea sa zacem in intunericul necunostintei de sine si sa ne credem mai buni decat suntem, le vom primi cu smerenie, din ce in ce mai usor. Din incercari ne vom folosi mai mult decat din perioadele de liniste, caci in incercari inima suspina in rugaciune, iar mintea este mai atenta. Pentru ca suntem mandri si nu iubim jertfelnic, Dumnezeu ne ajuta in cel mai bun mod cu putinta, prin cel de langa noi, care ne arata patimile.

Spovedanie frecventa, rugaciune si post, lectura din Sfanta Scriptura si din alte carti folositoare si prietenie cu oameni virtuosi.
Acestea ne vor ajuta sa iubim pe cel de langa noi intru toate, cu bucurie intru cele bune si cu mila intru cele rele.

Stai in familia ta si familia ta te va invata toate !
Acasa vei vedea patimile din tine si vei intelege greutatea despatimirii. Acasa vei invata iubirea. Acasa vei trai Filocalia.

Intru totul de acord cu tine. Ai surprins in cateva vorbe esentialul. Amin!

Iubirea adevarata se preocupa sa "chiverniseasca interioritatea" celuilalt, nu a lui ... iubirea inseamna intotdeauna celalalt, daca nu pui pe primul plan persoana pe care crezi ca o iubesti, nu o iubesti, ti se pare.

Foarte frumos ai spus, însă trebuie să fac din nou precizarea că întrebările mele sunt de pe postura de moderator al discuției (poziție orecum ingrată că risc să pun întrebări cam tâmpite)

Dezvoltă te rog partea cu ”ți se pare”. Ce nume poartă acest surogat al iubirii și cum se manifestă el?

Surogatul iubirii? ... propria iubire de sine. Adica, "vreau sa ma iubesti pentru ca merit, pentru ca mi se cuvine" (iubirea de sine). Sunt oamenii care se iubesc pe sine prin intermediul celorlalti. Genul:te iubesc pentru ca ma iubesti.

Frumos. Dar încrederea în sine care (spuneai în altă parte) are efect de seducție garantat, nu e tot o formă de iubire de sine, voalată ce-i drept și mai puțin periculoasă, dar totuși un semn al ego-ului bine hrănit și zidit în el însuși?

Am tot amânat să exprim aprecierea față de observația lui Costel (iubirea nu lasă să se strecoare niciun echivoc între a fi și a nu fi), precum și mărturia lui Windorin (căsnicia ca experiență ascetică a slefuirii continue de sine)!

Acolo ma refeream la iubirea de sine ca forma a iubirii fata de celalalt. Din punctul meu de vedere suntem datori sa avem grija de noi pe cat ne sta in putinta, ca sa nu ajungem o povara puntru ceilalti (iata dragostea).

Invat pentru a ma descurca singura in viata si sa nu-mi chinui parintii prea mult, mananc sanatos ca sa ma bucur de cei din jurul meu cat mai mult si ca sa nu-i fac sa sufere prin vreo boala datorata neglijentei mele.

Increderea in sine care vine din multumirea de sine ca ai facut tot ce-ti sta in putinta sa-ti fructifici toate darurile Duhului Sfant. De restul ... se va ocupa mila Domnului.

Increderea in sine nu o vad ca pe o seductie, ci ca pe o invitatie. Daca am incredere in mine exprim urmatoarele cuvinte: iata-ma, asta sunt Eu, cu bune si cu rele, fara sa ma ascund. Cine te iubeste te iubeste asa cum esti TU. Dar trebuie sa ai incredere sa te arati.

Si mai este un aspect, eu cred ca exista 2 feluri de oameni: cei care au incredere in ei si cei care sunt ingamfati.

Diferenta dintre ei? Primii chiar au motive concrete pe care isi pot baza increderea in sine. Cei din a doua categorie se bazeaza pe inchipiri, dorinte, frustrari.

Increderea in sine niciodata nu poate fi langa ingamfare. Ingamfarea vine din prostie si aproape niciodata nu este sustinuta de realitate. Exemplu: prostul care se crede destept, fricosul care se da mare viteaz dupa lupta, urata care se vede mare frumusete, etc.

Admit că troposul acesta poate avea un efect de magnet asupra celorlalți și să trezească în ei pulsația specială a ființei pe care o numim îndrăgostire, însă am avut impresia că acolo te referi la altceva (și deloc incorect). Poate că am ”citit” eu greșit.

Mai rețin un aspect interesant, deși nu fără semne de întrebare: grija de mine însumi pe un fundal altruist!

Nu știu dacă e timpul potrivit pentru o sinteză a celor scrise până aici, dar, recitind postările anterioare, m-am adâncit spontan în meditații tot mai cuprinzătoare pe marginea acestei taine indefinite și inexprimabile pe care o numim iubire.
Colega Anna21 observa foarte corect pe un alt topic cum, vorbind despre iubirea (adevărată) dintre femeie și bărbat, discuția a alunecat în abstracțiuni facile și teorii pioase, îndepărtându-se de orice fel de referire la experiența vie.
Cum putem explica oare această incapacitate a noastră de a rămâne în același sistem de referință, atunci când încercăm să vorbim despre realitate?

Am niște răspunsuri provizorii (ca orice răspunsuri oneste), deschise dezbaterilor, criticilor și chiar oprobiului, desigur dacă se găsesc argumente temeinice.

Cred că noi evităm să vorbim despre experiențele noastre nemijlocite din cauza distanței uriașe dintre credințele noastre mentale și ceea ce trăim cu adevărat.
Denis de Rougemont observa, pe drept cuvânt, că civilizația creștină are cele mai înalte învățături și cele mai sublime principii, dar, în același timp, cele mai joase și mizerabile moravuri. Noi ortodocșii numim această amplitudine schizofrenică ”neputință”, oftăm prelung și ne culcăm liniștiți, ca și cum neputința ar fi un fel de fatalitate imposibil de depășit.
Mecanismul acestei rupturi mizerabile între ce gândim (credem) și ce făptuim, a fost explicat magistral de către fenomenologia creștină franceză, pe urmele Sfinților Părinți.
În ultimele secole, sub influența ideologiilor filozofice care își au punctul de plecare în scolastica romano-catolică, creștinismul occidental (în prima fază) s-a contaminat, printre multe alte maladii grave, de un mod de a percepe credința sub formă de idoli mentali, care, ca orice idoli, n-au nicio putere asupra vieții concrete. Cu alte cuvinte e credința moartă, incapabilă să mai susțină făptuirea, în afară de stimularea, mijlocită masiv de voință, a comportamentelor autoprogramate și a psihologemelor de tot felul, toate acestea fiind trăiri epidermice, falsificate, îndepărtate de autenticitatea ființei profunde.
În mod straniu, nici ortodoxia nu a scăpat de efectele catastrofale ale acestei pandemii demonice care a lovit creștinismul la nivel global, în însuși fundamentului lui, credința. Iar o credință alienată nu mai irigă veci pururi cele două surori ale sale, nădejdea și dragostea, cu altceva decât cu apă chioară. Și dacă treimea virtuțiilor cardinale nu mai funcționează organic, totul e în zadar.

Pe forumul nostru se observă foarte ușor boala complexă de care vorbeam mai sus. Ceri mărturii din experiență și (cu unele excepții) primești principii exprimate fie pompos, cu morga cunoscătorului, fie simplist la modul celui care crede că știe ceva deși, în realitate, habar n-are despre ce vorbește.

Ar trebui să ne îngrijoreze foarte serios această situație ipocrită în care ne găsim, mai ales că avem pretenția apartenenței la ortodoxia bisericească, adică filonul autentic al Cinzecimii, organismul teandric care deține toate armele duhovnicești necesare pentru surparea chipurilor cioplite din mințiile noastre, pe care le confundăm cu credința în Dumnezeul cel Viu.
Dar despre acestea cu altă ocazie, că și așa m-am lungit cam mult.

Foarte bine ai surprins.. asa am si eu impresia, ca ne-am construit idoli din diferite concepte preluate din ortodoxie. (sau "mi-am construit", ca sa nu se simta altii jigniti).
Sau alta analogie, aflata pe forum: sunt (suntem?) in situatia celui care vrea sa-si potoleasca setea cu un pahar de apa desenat. Deoarece cunoastem la nivel intelectual, dar nu traim suficient ceea ce cunoastem.

Incepi sa vezi ca lumea nu scrie pentru ca nu are ce? (sau inteleg eu gresit?)

Eu mai cred ca oamenii nu sunt deschisi in a vorbi despre ei deoarece devin foarte vulnerabili. Orice detaliu poate fi intors si folosit impotriva lor. Deoarece suntem de acord cu sacrificiul, daruirea, suferinta.. dar doar de la altul!

Eu as scrie, dar experientele mele "luminoase" s-au consumat pe la 18-25 ani, iar in lumina experientei de azi le numesc inselare si pacate.. (cu indulgenta, naivitate). Ma gandeam doar la el, compuneam poezii despre el, ii desenam portrete din memorie cand era departe.. asta asa, ca exemplu ca era intotdeauna in mintea mea, cu cele mai nesemnificative detalii. Era tot universul meu.

Ei bine, dupa ani de casatorie, daca ne intrebam (pe noi insine sau unul pe altul) daca ne iubim.. nu puteam raspunde "da".

(asta poate parea socant pt multi, dar daca incerci mult timp sa faci exercitiul sinceritatii fata de tine, vei afla lucruri cu totul surprinzatoare, cum ar fi ca nu prea suntem in stare sa iubim nici pe cei apropiati, macar. De multe ori ne este greu sa suportam lucruri marunte, chiar).

Ceea ce cred ca se intampla este ca pe masura ce trece timpul, intelegi ca nimic nu este suficient. Iubirea aceea eterna si sublima de la inceput devine insuficienta, ca o haina care-ti ramane mica atunci cand cresti. Pentru ca nici un lucru din aceasta viata nu ne este dat ca sa ne "implineasca".

Eu sunt foarte nedumerita de oamenii care pretind ca se iubesc "ca la inceput". Ii suspectez ca nu au trait, de fapt, nimic (sau sunt abia la inceput de drum).

(in plus, cred ca unii dintre cei care idealizeaza iubirea sunt destul de imaturi afectiv. Cum bine observa o forumista nou venita, pe alt thread, iubirea este a da, a oferi.. nu a primi. Inseamna sa renunti, sa rabzi.. cam in gama aceasta.
De exemplu, eu am strans in timp o lista cu argumente ca nu-mi iubesc copiii, desi mi se pare ca sunt cea mai devotata mama -si orice femeie normala Pune copiii pe primul loc- printre care: am preferat sa ma uit la un film decat sa petrec timpul cu copiii, am cumparat pizza in loc sa gatesc ceva sanatos, am tipat la ei, am jignit copilul cand a gresit, am pedepsit exagerat..etc.. dar cel mai important: nu ma rog zi si noapte pentru mantuirea lor. Ca daca i-as iubi cu adevarat, nu as pune nimic inaintea mantuirii lor, doar asta m-ar preocupa si in permanenta m-as ruga.. (nu filme, nu romane, nu plimbari, nu sport.. ca nimic nu conteaza).Dar nu fac asta.
In mod similar, a-l iubi pe sot inseamna a cauta mantuirea lui. Ca ce pot sa doresc mai mult pentru el? Dar nu pot spune ca aceasta ma preocupa in permanenta. Nu. Ci tot persoana mea ma intereseaza: ce sa mananc in post.. ce fusta (lunga) sa-mi cumpar pt mers la biserica (deci un egoism cu preocupari "crestine"), cum sa imi fac timp de forum etc...)

Ar trebui sa ma opresc aici pt. ca ai batrani oricum stiu astfel de lucruri, iar ai tineri vor ucide mesagerul.

N-am inteles de ce civilizatia crestina este similara cu ortodoxia,de ce ne culcam noi linistiti cand suntem neputinciosi si de ce oftam prelung :)) suntem fatalisti da,vad ca te impresioneaza punctul de vedere al occidentalilor despre noi ortodocsii....despre Sfintii Parinti,e ceva aiurea aici,cred ca un teolog ar avea mai multe de spus despre paralela asta destul de interesanta dintre invataturi-principii si trairea spirituala.

Tu ai vrea sa auzi experiente practice cand de fapt teoretizezi foarte mult,fii mai concret/a.

Am dat un search si am gasit ceva despre Denis de R,nu auzisem de el,e destul de interesant la prima vedere:


'Nicio epoca nu a vorbit mai mult despre iubire cu atat de putin exigenta reala. Diavolul ne-a facut sa numim “iubire” o vaga obsesie contagioasa al carui focar in epoca moderna a fost literatura romantica si careia romanele si filmele ii sunt agenti de difuzare.

Fericirea individuala a devenit tabuul nostru: semn de decadere a unei civilizatii. Ceea ce deosebeste dragostea in secolul nostru, ceea ce ar trebui sa ii descalifice in mare numar pe cei care se prevaleaza de ea, este tocmai aceasta nuanta de obsesie si usurinta cu care se arata ca i se cedeaza. E o usurinta sinistra in a te marturisi invins, in a te recunoaste iresponsabil, s-ar zice chiar in a te lauda cu asta. "

http://culianu.wordpress.com/2008/09...mont-fragment/

Mulțumesc pentru reacție. Civilizația creștină nu este similară cu ortodoxia, n-am spus nicăieri asta. Nu mă impresionează punctul de vedere al occidentalilor, cât atitudinea ortodocșilor față de ei înșiși. În momentul de față, cel puțin în Patristică, catolicii au o expertiză mai avansată ”tehnic”, însă cu toate acestea lipsește și la ei aplicația duhovnicească.

Da, îmi doresc pe forum (și nu numai) o pondere mai mare a experienței vii, a mărturisirii, iar modul cum am prezentat situația este schematic, aproape simplist, fiind doar o invitație la cercetarea de sine (începând cu subsemnatul).

Eheee... in vremea adolescentei mele, acum cativa ani, m-am indragostit! :25: Era prima mea dragoste adevarata si cel putin atunci imi parea un om inaccesibil.

A fost o experienta luminoasa, caci pentru prima data am vazut si L-am simtit cu adevarat pe Hristos in ochii unui om, macar ca e un ateu si un viciat si jumatate. Stiti, noi spunem si credem ca fiecare om poarta in sine chipul lui Hristos, dar este asa, o credinta intelectuala, pe care nu o simtim de cele mai multe ori si pe care incercam sa ne-o impunem, atunci cand nu putem gasi singuri frumusetea din om. Am realizat toate comorile care se ascundeau in sufletul meu, pe care le descatusase acea iubire de primavara si mi-am zis ca nu ar trebui sa se piarda in van si ca ar fi mai bine sa imi innobilez acea iubire, sa nu se scuture ca florile de mai, sa il iubesc ca pe un frate... Asa am inceput eu sa ma rog sistematic acum cativa ani pentru respectivul, sa il lumineze Dumnezeu, sa se intoarca la calea cea dreapta... Lucrurile insa au luat o alta intorsatura, in sensul ca m-am mai intalnit cu el in drumul vietii si alte contexte la care nu m-as fi asteptat, si in mijlocul bucuriilor unei iubiri senine au aparut si suferinta, si nadejdea, si cioburile, si framantarile si reindragostirile si iluziile spulberate... Singurul lucru care a ramas intact si luminos si care face cu putinta "o iubire de la departare", atunci cand anotimpurile au trecut, imaginile s-au spart si toate asteptarile s-au stins este faptul ca L-am vazut pe Hristos in ochii lui. Printre multele umbre si intunecimi, aceasta a ramas Lumina cea adevarata. O iubire de la departare supravietuieste bine in rugaciune. Se nasc astfel niste punti sufletesti care cu greu ar putea fi construite altfel.


O alta lumina de primavara este legata de Pasti, de curtea unei catedrale, de sunetul unei orgi care a cantat numai pentru doua suflete si de daruirea unei crengute cu flori albe culeasa dintr-un pom.

Acum, purtand in suflet cele doua lumini de primavara, astept sa vina vara :).

Întrebare
 

Dacă omul era un animal monogam, atunci mai întorcea ochii după altă pereche?

Eu nu cred că este vorba despre nici o boală aici pe forum. Ci de faptul că cererea de mărturisire este un pic superfluă.
Aceste "mărturii din experiență" sunt convinsă că le are fiecare în inima sa, dar asta nu înseamnă că vrea și trebuie să le pună pe tapet pe un forum, care cu siguranță nu ar ști să aprecieze momentul respectiv la justa lui valoare.
În al doilea rând, totuși, nu tot românul s-a născut poet (și scriitor), deci probabil sunt prea puțini cei care ar reuși să-i facă pe alții măcar să se apropie (printr-o descriere în cuvinte) de acel moment sublim din viața lor.

Punctul tău de vedere poate fi o dovadă că ”idolatria mentală” face parte de fapt dintr-un panteon idolatru mai cuprinzător care gravitează în jurul ego-ului și a avatarurilor lui virtuale. Putem deschide astfel un evantai de întrebări foarte larg, de la rațiunea de a fi a acestei forme de socializare care este forumul, la problemele duhovnicești care ne împiedică să ne deschidem către alții.
Până la urmă ce facem noi aici? Fugim de plictiseală, ne refugiem din fața realității, suferințelor, dilemelor, într-o piață electronică unde putem spune orice ne trece prin cap, la adăpostul anonimatului? Nu cumva există o contradicție între această protecție a identității ”electronice ” mai mult sau mai puțin false, și afirmarea unei credințe ce valorizează smerenia ca o cale de acces spre ceea ce suntem într-adevăr, dincolo de imaginea cosmetizată pe care o proiectăm în afară?

Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina. (Luca 11:33)

Fooaarte frumos, glykys!
Cred si eu ca ori de cate ori ne indragostim (chiar si de persoane "atee si viciate"...) mai facem un pas catre Iubirea cea adevarata... cel putin asa sper... Din perspectiva asta, toate iubirile sunt/ cuprind experiente luminoase si ar fi frumos sa putem ramane cu aceste amintiri si sa uitam cioburile si iluziile spulberate... Iar la un moment dat, sa ramanem cu insasi persoana pe care sa o iubim tot restul vietii :-))

Citatul ăsta ar putea constitui punctul de pornire pentru o nouă dezbatere, care ar putea să ne ajute să facem mai bine distincţia între iubirea dumnezeiască şi iubirea romantică sau alte tipuri de iubire.
Încep să bănuiesc faptul că acest romantism netransfigurat e responsabil de foarte multele drame ale familiei moderne.

Edit: Este, oare, romantismul o foarte răspândită erezie a timpurilor noastre? Nu cumva, preocupaţi de ereziile trecutului le înghiţim, cu o veselie inconştientă, pe cele moderne?

De acord cu cele scrise de tine...

La multi ani!!!:)

Marturisesc ca mi se pare ciudat ce spui...
Parintele nostru ne zicea ca de multe ori ne lasam tetorizati de "constiinta nemtoaica". Constiinta nemtoaica e ca o copie a constiintei adevarate, ca o caricatura a ei (diavolul e cel care "cloneaza"...in general). . Ea ne spune mereu ca tot ce facem nu e bine, chiar si in lucrurile cele mai marunte (ce conteaza ca ai cumparat o pizza, daca in general le dai mancare de calitate? uneori si mama/sotia are nevoie de putin timp pentru ea).
Constiinta adevarata e aceea care ne indeamna sa incercam din nou daca gresim ceva, sau data viitoare sa facem mai bine, nu sa ne framantam inutil...
Eu cred ca exista oameni care s-au iubit pana la sfarsit cu iubire adevarata si mare. Numai daca traiesc in Hristos se poate intampla asta, si trebuie multa atentie si luare aminte la sine si la celalalt. Cred ca nu trebuie lasat nimic nespus intre cei doi... Dar daca unul din cei doi strica ceva in relatia lor, vine Hristos si repara.
Cel putin asa vad eu lucrurile; e drept ca nu e mult timp de cand suntem impreuna, eu si sotul meu :) Dar pana acum tot timpul nostru impreuna e o minune pentru noi.

Iubirea dumnezeiasca este iubirea noastra pentru Dumnezeu? Sau iubirea lui Dumnezeu pentru noi? Banuiesc ca v-ati referit la prima varianta, intrucat in mod evident orice iubire a noastra nu se va ridica la nivelul iubirii lui Dumnezeu. Parintele Arsenie Boca zicea "Iubirea lui Dumnezeu pentru un pacatos este mai mare decat iubirea sfintilor pentru Dumnezeu", nu?

Cu parere de rau marturisesc ca nu pot sa definesc/ descriu si deci nici sa compar tipurile de iubire. Dar tare as vrea sa mai simt ceea ce cred ca au fost si in viata mea mostre de iubire!
Cred ca nu ar trebui sa desconsideram nici iubirea romantica, sau iubirea pentru o persoana, care nu provine din porunca dumnezeiasca de a-ti iubi apropele ca pe tine insuti/ insati... Ci se naste inexplicabil si transfigureaza totul, pe tine, oamenii si obiectele din jur... Ma cam tem eu aici sa nu amestec iubirea cu patima...
Daca Dumnezeu este iubire, inseamna ca orice iubire este o treapta spre El... Oare cum putem invata sa iubim?

Multe incercari pot fi depasite in viata de familie atunci cand sotii (sau macar unul dintre ei) reusesc sa pastreze constiinta tainei la care sunt partasi. Constiinta faptului ca nunta nu este o taina doar in momentul oficierii ei in biserica, ci pentru tot parcursul vietii.

Iubirea dintre sot si sotie nu o pot vedea decat ca pe o candela aprinsa. In lumina ei se cunosc sotii, fiecare pe sine insusi, si unul pe celalalt. O cunoastere ce nu epuizeaza caracterul de taina al relatiei, ci din contra il sporeste. Asupra acestei flacari, uneori atat de plapanda din cauza furtunilor vietii, sunt datori sa vegheze, amandoi, cum si cat pot. Undelemnul candelei este numai harul Sfantului Duh. Cand acesta se imputineaza si dispare cu totul, cadem prada intunericului.

De aceea, pot sa spun ca singurele experiente cu adevarat luminoase, le-am trait pana acum in casatorie, numai din perspectiva acestei constiinte a prezentei lui Dumnezeu in taina insotirii dintre mine si sotia mea. Nu pot spune ca sunt multe, ce e drept. Dar sunt de ajuns pentru a ma intari in momentele in care sunt cuprins de uitare, de intunecarea mintii, de somnul sufletului, atunci cand cad, sub o forma sau alta, din iubire. Sunt de ajuns pentru a-mi dezvalui intunericul in care uneori ajung sa traiesc din cauza iubirii de sine.

Frumos si sensibil...:)

De ziua ta
 

Nu ţi-am mai oferit, soţia mea
Nici trandafiri, nici ghiocei. S-ar fi uscat…
Dar ca să fac ceva de ziua ta
Am plâns în gând şi… m-am rugat.

Sprijin să-ţi fiu, nu pot mereu
Deşi te port cu mine-ntodeauna.
Mă rog să-ţi fie sprijin Dumnezeu
Când tremură din întâmplare – mâna.

Ti-aș lua dac-aș putea, durerea toată
Când tâmplele ţi-s grele ca de lut,
Dar neputinţa-mi spune deîndată
Să fac o rugăciune, şi-a trecut…

Revăd în minte cum odinioară
Strângeai la piept pe rând cate-un copil,
Cum în icoana, văd, Sfânta Fecioară
Îşi strânge Pruncul – Dumnezeu, umil…

Tu, suflet zbuciumat de mamă
In care a-ncăput un veac de trudă,
Cum ţi-as putea plăti vamă cu vamă
Viclenilor cu gura rea şi crudă ?

Ti-au nins atâţia ani pe frunte
Dar ai rămas tot tandra şi frumoasă ;
Privirea ta continuă să-ncânte,
Iar vorba ta - tămâie vaporoasă…

Mă-nclin cu fiecare an, din nou
Si-mi cer iertare că atât pot eu.
Mi-e inima un nesfârşit ecou
De mulţumire către Dumnezeu…

Mulțumesc, Andrușca. O zi minunată și ție ! :11:

http://www.hqoboi.com/img/nature_/sp...lowers_009.jpg

M-am întristat puțin astăzi, gândindu-mă la o posibilă confuzie care planează asupra unei postări anterioare, cum că aș fi nemulțumit de felul cum s-au exprimat colegii pe acest topic. Aș spune că e exact invers: în cele mai multe opinii/experiențe împărtășite aici am simțit vibrația vieții, reacția promtă a sufletului provocat să vorbească despre sine și ce se mai găsește în aria lui de iradiere. Chiar sunt foarte recunoscător tuturor, pentru mine a fost (și este) începutul învierii nădejdii personale că se poate instaura o relație organică ortodoxie - ortopraxie în legătura de iubire dintre bărbat și femeie ca o icoană a unității dintre Hristos și Biserică.

ps - AndruscaCIM oare ai să te superi foarte tare dacă exprim public situația contradictorie în care te-ai așezat singură lăudând deopotrivă o opinie ce pledează pentru autismul trăirilor proprii și o mărturisire care ne invită în intimitatea unei experiențe semnificative? Sper să nu!

Iubirea dumnezeiască e atât iubirea lui Dumnezeu pentru noi cât şi a noastră pentru El, îşi are sursa tot în El. Diferenţa de care vorbeşti e dată de măsura la care manifestăm această iubire. Despre această iubire scrie Apostolul în Corinteni 13. E iubirea jertfelnică, iubirea care nu cere nimic pentru sine, care e doar dăruire de sine.

Iubirea romantică, însă, nu este întotdeauna aşa. Este adevărat că îţi dă aripi, te poate face să simţi că atingi absolutul, când eşti îndrăgostit te simţi învăluit în lumină şi începi să-i vezi şi pe ceilalţi în această lumină. Trăieşti, în dragostea asta, dezvăluirea minunată a tainei celuilalt suflet, care ţi se dăruieşte pentru totdeauna şi împreună cu care simţi că nu mai eşti singur, simţi că inima nu-ţi mai bate degeaba, te simţi, într-un fel, viu; cum n-ai fost până atunci. Dintr-o dată viaţa ta capătă sens, începi să te deschizi ca o floare. Şi cred că o rază de dumnezeire nu se poate să nu fie prezentă şi în această iubire.

Însă imperfecţiunile noastre încep curând să-şi spună cuvântul şi, cu timpul, omenescul nostru căzut se amestecă tragic cu raza dumnezeiască. Atunci romantismul poate să devină o iubire egoistă, care să se dorească a fi trăită doar în doi, excluzându-i pe ceilalţi, excluzând chiar şi copiii, fiecare căutându-se tot mai mult pe sine în celălalt, căutând, adică, să fie el cel iubit şi abia apoi, eventual, să iubească şi el (sau să ofere atenţie şi afecţiune la schimb).

Mă tem că romantismul este (cel puţin uneori), în cele din urmă, o nesăţioasă iubire de sine, care poartă la început o frumoasă mască de iubire de celălalt.

Nu cred, Doamne fereşte, nici că trebuie să se ajungă la respingerea cu totul a iubirii omeneşti dintre îndrăgostiţi. Nu cred că e bine să se ajungă la căsătorie fără îndrăgostire. Dar cred că e foarte importantă credinţa ambilor şi curăţia lor sufletească, astfel încât să aibă o disponibilitate veritabilă spre jertfa de sine, într-o încredinţare şi ascultare desăvârşite de Dumnezeu.