Inima contine nu numai sentimente, ci si idei, intelepciune, ratiune... Voi selecta din materialele unde am dat link, in cursul zilei de azi, pentru a arata aceasta...

Si lucru probabil surprinzator, frate Eugen, daca veti citi o carte de specialitate pe problema naturii/continutului sentimentelor, veti gasi acolo ca sentimentele, spre desosebire de trairi emotionale primare precum afectele, precum si spre deosebire de emotiile curente, pasagere, sentimentele asadar sunt complexe/pachete/sisteme de: emotii, idei, reprezentari, asteptari si dorinte/motive/interese.

Iata doua exemple, unul mai la indemana si unul mai inalt, cel mai inalt:
a) sentimentul de dragoste pentru matematica (alegeti orice alt domeniu)
b) sentimentul de dragoste pentru Dumnezeu ...:), sau, bunaoara "frica de Dumnezeu" (pe care unii o confunda cu spaima, cu un afect primar, intalnit si la nevertebrate...of... dar e de fapt un sentiment complex)

Asadar sentimentul este o mixtura psihologica, cu radacini adinci si cu ramuri in cerebratiile cele mai fine si intelectualizate... chiar speculative uneori...

Subscriu asertiunii ce priveste exclusiv despatimirea monahala.

Asa este. Iar acele anumite locuri sunt... cele care indeamna la patimi, pacate, acceptarea conlucrarii cu duhurile necurate.
Crestinul din lume trebuie sa actiuneze potrivit vointei lui Hirstos a omului care traieste in lume dar nu conform lumii (cuprinse de patimi, pacate, acceptarea conlucrarii cu duhurile necurate mai mult sau mai putin constienta).
Crestinul care traieste in lume trebuie sa fie o "lumina" in toate aspectele vieturii in lume: sociale, culturale, politice...
Cum se poate realiza aceasta: Respectand poruncile caci Sfintii Parinti afirma ca "Hristos Iisus este ascuns in poruncile Sale".

Si eu va multumesc asemnea frate.
Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Subscriu asertiunii pertinete (atat din punct de vedere filocalic cat si stiintfic) frate Ioan Cezar.
Mutlumesc. Doamne ajuta.

Unitatea omului
 

Scrie Sfantul Grigorie Palama (in textul propus aici: http://www.crestinortodox.ro/diverse...lui-69523.html)

"Astfel se frange inima, se dezbina
si de multe ori traim noi insine sau ii vedem pe altii in aceasta sfasiere:
vointa se intoarce spre Dumnezeu, dar nu iese mintea din necredinta;
se intoarce mintea catre Dumnezeu, dar nu poate vointa, fiind robita de patimi...."

Oare caruia dintre noi nu i se intampla astazi, aceasta?.....



Iar parintele sintetizeaza, in duh filocalic:
"Omul este un intreg, un tot unitar si in inima lui se afla ratiune, sentimente, vointa.
PENTRU NICI UN MOTIV nu trebuie sa se imparta, sa se dezbine intru sine.

SCOPUL este ca toate functiunile inimii sa se gaseasca in unitate neintrerupta,
ca INIMA SA FIE UNA, iar FINALITATEA TUTUROR FUNCTIILOR INIMII, UNA: DUMNEZEU"

Surpriza!
 

Am primit urmatoarea stire (oferita prin bunavointa lui Eugen) cu neincredere, apoi cu uimire, iar acum incerc sa inteleg cum vine treaba...
Iata stirea:

Craig Lewis, primul om care traieste fara inima.

http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/22983

Mai putem sustine ca exista o legatura intre inima de carne (cordul) si inima duhovniceasca? Intreb aceasta pentru ca inca se mai gandeste si sustine, de catre unii oameni, ca inima ca organ anatomic este si sediul vietii duhovnicesti.
Iar eu nu sunt in masura sa sustin ca nu exista nici o legatura intre "cele doua inimi"...


Iata insa cum este prezentata invatatura Parintilor filocalici, in articolul semnat de parintele Panaghiotis:

Deoarece inima duhovniceasca a omului nu este una materiala, Sfintii Parinti o considera ca un loc al omului care exista "deasupra si inauntrul inimii de came, in orice caz, intr-un spatiu tainic cu neputinta de cunoscut sau de inteles cu mintea noastra. Noi primim aceasta invatatura a Parintilor prin credinta, precum primim si celelalte taine ale credintei noastre. Aceasta (inima duhovniceasca) este deci suflarea lui Dumnezeu in inima trupeasca".


Experienta "localizarii" inimii duhovnicesti este capatata la rugaciune. Apoi, eu inteleg ca locul inimii duhovnicesti nu se identifica cu organul cardiac in totalitate (ceea ce lamureste posibilitatea vietii sufletesti chiar si in cazul americanului lipsit de cord). Iar in selectia urmatoare ni se dau repere "topografice" inca mai detaliate:
"Puterea cuvantatoare a sufletului se afla la barbati deasupra inimii, cu doua degete orizontale deasupra sanului stang si tine pana la furca pieptului. Puterea manioasa-irascibila se gaseste in mijlocul inimii. Puterea poftitoare, se afla in mijlocul inimii si tine pana la ombilic."

P.S. O ipoteza la care ma gandesc acum se refera la distributia inervatiei si vascularizatiei la nivelul inimii, apoi toracal si abdominal. La plexuri ma gandesc, de asemenea... Topografia inimii duhovnicesti pare a insoti pe cea a formatiunilor anatomice, dupa cum suna descrierea. (Poate ne ajuta un medic de pe forum...)

Parintele Panaghiotis precizeaza, in duhul filocalic al Bisericii:

"In inima isi are sediu sufletul nostru si aici se cuibaresc patimile care, in ultima analiza sunt insisi gandurile care se repeta si isi primesc puterea prin deprindere.

Se poate sustine ca omul este condus aproape intotdeauna de patimile lui. Iar Sfintii Parinti spun ca patimile au fata lor rea si fata lor buna.

Toate patimile sufletului se impart in iutime si pofta. Din starea lor lucreaza ratiunea noastra.

De aceea Sfintii Parinti recomanda ca iutimii sa-i dam sa lucreze dragostea crestina. Puterii poftitoare-infranarea, iar ratiunii-contemplatii duhovnicesti, pentru ca ele sa nu functioneze cu viciile corespunzatoare: ura, neinfranare si ganduri rele."

Iata o precizare lamuritoare: gandurile, asadar, gandurile... Lupta cu gandurile...
Care ganduri? Orice gand? Nu, gandurile ascunse, adinc cuibarite in inima...
Ganduri despre care uneori noi nu stim nimic toata viata si negam ca le avem in inima.
Suntem orbi fata de gandurile noastre patimase.
Fiecare are zonele lui de orbire si e mirat cand i se spune despre sine, de catre altul, ca are un gand urat sau o intentie ascunsa (uneori i se spune cu dreptate, adica in mod corect, alteori insa i se spune in duh fals, fie si neintentionat dar fals, totusi).

Cine isi cunoaste gandurile ascunse ale inimii?... E careva pe-aici? (nu ma astept sa primesc un raspuns, am intrebat oarecum retoric, mai degraba pentru a aminti importanta cercetarii de sine, necrutator, cu strunire si incordare a vigilentei, iar nu cu autoindreptatire si marire de sine)

Poate ca e locul sa punctez un lucru care risca sa deranjeze pe multi de pe forum. Si imi cer iertare de suparare, insa nu fac precizarea decat intr-un singur scop: de a arata ca nu e de gluma cu aventura cunoasterii de sine.
Iata ce sustin: in analiza de sine, pe care o avem in primul rand prin indreptarul de spovedanie si cu ajutorul preotului duhovnic, putem rata anumite constientizari (nu recunoastem, practic, ca am savarsit un pacat sau altul, folosind mecanismul psihologic al negarii, sau minimalizarea, sau interpretarea sucita etc.). Iesim curati ca lacrima... Iesim in orice caz mai curati decat suntem... De ce? Pentru ca suntem victima, printre altele, a mecanismelor pe care le-am enumerat in paranteza de mai sus - negare, rationalizare, deplasare, minimalizare etc. Toate pentru a ne conserva o imagine mirifica despre sine, in orice caz pentru a nu risca sa ne formam o imagine de sine prea negativa (credem noi).
Insa, e dovedit fie si in relatiile terapeutice pe care le cunosc ca psiholog, ca fara o antrenare constanta a "muschiului auto-analitic" nu putem realiza cunoasterea realista a propriei fiinte. Mai mult, e important sa depistam pacalelile personale prin care ne autoinselam vigilenta si constiinta. Insa acest lucru se face in echipa, mai ales la incepator, intrucat pot aparea exagerari, auto-victimizari, atitudini pietiste, tente depresive, pretentii/exigente fata de sine care duc la ruminare si depresie, in final la deznadejde. Este musai, asadar, sa existe un insotitor cu discernamant, care sa ne ajute sa nu fugim de pe calea cea stramta si pline de pericole a intalnirii constiintei proprii cu ascunzisurile inimii.
Nu orice analiza psihologica de sine vizeaza insa inima! Ci mai des se intampla sa vizeze ce ne inchipuim noi ca ne este inima sau ce pune metoda de cunoastere respectiva ca grile si repere de cercetare. E un excurs plin de capcane, aceasta calatorie pe marea interioara...
De aceea, cel ce doreste sa cunoasca adincurile inimii proprii spre a se indrepta si imbunatati inaintea lui Dumnezeu, are nevoie mereu de un povatuitor incercat, cu mult discernamant. Altminteri, mai bine nu pleaca la drum...
Dar cu ce fel de minte cercetam adincurile inimii? Cu o minte trufasa, robita duhului lumesc? Cu o minte bolnava de patimi? Cu o minte sugestionabila de viclenia demonilor?...
Gandurile adinci ale inimii trebuie cercetate cu gandurile insuflate de Duhul Sfant. Cine nu are aceasta gandire insuflata de Duhul, mai bine nu cerceteaza... De aceea, iata, trebuie musai ascultare si indrumare duhovniceasca in cercetarea de sine, de la un duhovnic priceput. Adica de la un barbat sfant, om imbunatatit.

Fericit omul care, cu ravna curata, incepe drumul dureros al descoperirii oneste de sine, impreuna cu un duhovnic incercat, priceput si intelept, calauzit de Duhul Sfant!

Iar pentru cei care nu au un astfel de duhovnic, ramane recomandarea subliniata la inceputul postarii, in jurul careia avem deja multi povatuitori in cartile ziditoare de suflet: Filocalia, cartile Cuviosului Paisie Aghioritul, Gheron Iosif, si multe alte surse, inclusiv pe net. Iata mai jos doua exemple:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...ca-si-rusinea/


http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...erficialitate/

Afectivitatea
 

Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție, cu exagerările cunoscute – în direcția supraestimării rațiunii și subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării rolului rațiunii.

În mod firesc, opozițiile exclusiviste și absolutizările unilaterale nu pot conduce decât la soluții eronate. Realitatea psihologică a omului este de așa natură că nici una din cele două componente ale ei nu poate fi eliminată fără a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi acela în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte și să se echilibreze reciproc: câtă gândire, atâta și sentiment, cât sentiment atâta și gândire. Filogenetic și ontogenetic, proprietatea și disponibilitatea vibrării și trăirii emoționale preced disponibilitatea și capacitatea nu numai a gândirii, ci și a percepției.

La subiectul adult, pragul răspunsului emoțional la un stimul vizual sau auditiv este mai scăzut decât al percepției, astfel că se poate trage concluzia generală că răspunsul primordial al nostru la stimulările din afară este unul emoțional. Activarea emoțională nespecifică pregătește și mediază activarea perceptiv-cognitivă specifică. Pe măsura diferențierii și identificării stimulului, reacția emoțională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoțională specifică, adecvată naturii și semnificației stimulului. Reacția primară intră în componența reflexului necondiționat de orientare, iar cea de-a doua intră în componența actului cognitiv propriu-zis.

De aici decurge dubla condiționare și dublul rol al sferei afective. O primă condiționare rezidă în deficitul de informație despre stimul, iar cea de-a doua în semnificația stimulului, stabilită în urma identificării lui.

Corespunzător celor două tipuri de condiționare, vom avea și cele două roluri: unul de alertă-activare energetică, prin care se accelerează procesul percepției sau interpretării, altul de selectare și potențare a atitudinii și comportamentului în raport cu stimulul. Și într-un caz și într-altul, la baza producerii reacției și trăirii emoționale stă interacțiunea dintre subiect și situație. Semnificația care acționează ca factor determinativ în apariția emoției rezultă din raportarea proprietăților obiective ale stimulului la așteptările și stările de motivație ale subiectului.

În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanță, respectiv, discordanță, dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivație) și dinamica evenimentelor externe (stimulii, situațiile obiective și proprietățile lor).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Afectivitate

http://ia700801.us.archive.org/18/it...reaInimii.html

Consider pertinenta explicatia ortodoxa a Sfantului Luca al Crimeei - "Puterea inimii" si de aceea va rog sa imi permiteti sa fac copy-paste in legatura cu subiectul constiintei din aceasta lucrare (cap 5):
"După presupunerile fiziologilor, activitatea conştiinţei, adică activitatea psihică, trebuie considerată ca un sistem extrem de complex de reflexe necondiţionate şi condiţionate, care au existat dinainte şi care se formează în permanenţă ca înlănţuire de percepţii transmise de receptori către creier şi supuse în creier analizei pentru elaborarea reacţiei motorii de răspuns.

Genialul nostru cercetător al sistemului nervos central, I.P. Pavlov, defineşte conştiinţa astfel:

„Conştiinţa o văd ca activitate nervoasă a unui anumit sector al emisferelor cerebrale mari, la un moment dat, în anumite condiţii de excitaţie optimă (probabil aceasta ar fi una medie). În acelaşi moment, tot restul emisferelor cerebrale mari se află într-o stare de excitaţie mai mult sau mai puţin redusă.

În ariile cu excitabilitate optimă ale emisferelor cerebrale mari, se formează cu uşurinţă reflexe condiţionate noi şi se constituie cu uşurinţă diferenţierea. Altfel spus, acesta este sectorul creativ al emisferelor cerebrale mari. Alte arii, cu excitabilitate redusă, nu sunt capabile de aşa ceva şi funcţiile acestora cuprind, în majoritate, reflexele constituite anterior, care se manifestă stereotip în prezenţa stimulilor corespunzători.

Activitatea acestor arii constituie ceea ce noi numim subiectiv activitate inconştientă, automată. Sectorul cu activitate optimă nu este, desigur, un compartiment consolidat, dimpotrivă, se deplasează pe întreaga suprafaţă a emisferelor cerebrale, în funcţie de conexiunile dintre centre şi, sub influenţa stimulilor corespunzători, se modifică şi sectorul cu excitabilitate redusă. Însă, dacă ar fi fost posibil să vedem prin cutia craniană şi dacă zonele cu excitabilitate redusă a emisferelor cerebrale ar fi luminoase, atunci am putea vedea la un om, ​care gândeşte conştient, cum pe suprafaţa emisferelor lui cerebrale se deplasează în permanenţă o pată luminoasă care îşi schimbă neîncetat forma şi dimensiunile, cu contururi neregulate, înconjurată în restul suprafeţei emisferelor cerebrale de o umbră mai mult sau mai puţin intensă”.

Noi acceptăm o astfel de imagine profund ştiinţifică despre activitatea conştiinţei, însă nu o considerăm exhaustivă (întreagă, completă). Chiar suntem dispuşi să subscriem ideii de bază a materialismului, anume că „existenţa determină conştiinţa”, însă cu condiţia unei concepţii materialiste mult mai puţin înguste asupra existenţei.

Pentru a înfăţişa înţelegerea noastră asupra conştiinţei, trebuie să o subdivizăm în acte, stări şi volum. Gândul curge asemenea unui izvor. Gândul străluceşte cu o lumină vie. Gândul pătrunde adâncurile existenţei.

Atitudini volitive (determinate de voința proprie) liniştite şi gândite. Explozii volitive neaşteptate - o lovitură cu cuţitul în inima celui care te-a jignit. Permanenta încordare a voinţei pe parcursul vieţii, orientată spre atingerea planurilor şi a scopurilor principale. O iubire liniştită şi nepătimaşă. O bucurie estetică adâncă, liniştită. Patimi înverşunate, mânie, frică. Credincioşie faţă de Dumnezeu, Care călăuzeşte întreaga viaţă. Acestea sunt acţiuni ale conştiinţei şi sunt determinate de către: 1) percepţiile organelor de simţ, 2) senzaţiile organice ale corpului nostru, 3) percepţiile fiinţei noastre transcendentale, 4) percepţii din lumea duhovnicească superioară, 5) acţiunile duhului nostru.

Actele conştiinţei noastre nu sunt izolate. Gândul este însoţit mereu de trăire [simţire]; trăirea şi voinţa - de către gând; iar trăirea - de acţiuni volitive, actele voinţei fiind întotdeauna legate de trăire şi de gânduri, complexul acestor acte desfăşurate concomitent determinând starea conştiinţei. Aceste stări ale conştiinţei se schimbă în permanenţă, căci actele conştiinţei sunt în continuă mişcare.

Prin bogăţia, diversitatea şi profunzimea actelor şi a stărilor conştiinţei se conturează volumul conştiinţei care, de asemenea, se modifică în permanenţă, de obicei în sensul sporirii sale. La actele şi la stările conştiinţei participă permanent duhul nostru, determinându-le şi orientându-le. La rândul său, duhul sporeşte şi se modifică în funcţie de activitatea conştiinţei noastre, de actele şi de stările ei în parte.

Aceasta este înţelegerea noastră despre plinătatea activităţii psihice a omului. Însă nu doar omul are suflet, ci şi animalele. „Sufletul animalului este în sângele lui” şi animalul, ca şi omul, este alcătuit din duh, suflet şi trup.

Ce este sufletul? În reprezentarea cea mai simplă, la animale este un complex de percepţii organice şi senzoriale, gânduri şi trăiri, urme de amintiri sau doar un complex de senzaţii organice (la animalele inferior organizate), ​consolidate de conştiinţa de sine (de către minte la animalele superior organizate). Duhul primitiv al animalelor constituie doar suflarea vieţii (la cele inferioare). Pe măsura avansării pe scara complexităţii, sporeşte şi duhovnicescul (partea duhovnicească) lor şi la suflarea vieţii se adaugă mugurii minţii, voinţei şi simţirii.

La om, sufletul este mult mai înalt în esenţa lui, căci duhul care participă la lucrarea sa este de necomparat cu duhul animalelor. El se poate învrednici de darurile cele mai înalte ale Duhului Sfânt, pe care Sfântul Prooroc Isaia (11, 2-3) le numeşte duhul temerii de Dumnezeu, duhul cunoştinţei, duhul sfatului şi al tăriei, duhul luminării, duhul înţelegerii, duhul înţelepciunii, Duhul Domnului sau darul bunei-credinţe şi al desăvârşitei luminări.

Duhul şi sufletul omului sunt unite în chip nedespărţit, în timpul vieţii, într-o singură alcătuire; însă la oameni pot fi văzute felurite măsuri [trepte] de înduhovnicire. Sunt oameni „duhovniceşti”, după cuvântul Apostolului Pavel (1 Corinteni 2, 13-15). Așa cum am citat pe Sfântului Antonie cel Mare mai sus, sunt oameni-dobitoace, oameni-iarbă şi oameni-îngeri. Cei dintâi nu se deosebesc prea mult de dobitoace, căci înduhovnicirea lor este extrem de scăzută, iar cei din urmă se aseamănă duhurilor celor fără de trup, care nu au nici suflet, nici trup.

Aşadar, sufletul poate fi definit ca o totalitate de percepţii organice şi senzitive, urme de amintiri, gânduri, trăiri şi acte volitive, dar fără participarea obligatorie în acest complex a manifestărilor superioare ale duhului, care nu sunt proprii animalelor şi unor oameni [în sensul că manifestările superioare ale duhului nu sunt caracteristice, nu sunt specifice unor oameni tocmai din propria lor voinţă, lucrare şi închidere în cugetul trupesc şi stricăcios, căci altfel fiecare om are potenţial deplin pentru a atinge desăvârşirea]. Despre aceştia vorbeşte Apostolul Iuda, spunând că sunt „oameni fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 19). [„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup»” (Facerea 6, 3)]

În timpul vieţii, în conştiinţa de sine, viaţa duhului se întrepătrunde strâns cu acele acte psihice care sunt comune oamenilor şi animalelor, adică cu senzaţiile organice şi percepţiile senzitive; acestea din urmă, la rândul lor, sunt indisolubil legate de viaţa trupului - în special a creierului - şi dispar odată cu moartea trupului. De aceea, sufletul primitiv al animalelor este muritor, cum muritoare sunt şi acele elemente ale conştiinţei omului care izvorăsc din trupul mort (percepţiile organice şi senzoriale).

Sunt nemuritoare acele elemente ale conştiinţei care sunt legate de viaţa duhului. Nemuritor este duhul, care, după cum vom arăta în continuare, poate exista fără legătura cu sufletul şi cu trupul. Materialiştii neagă nemurirea sufletului tocmai pentru că nu vor nicidecum să cunoască ceva despre duh. Iar ​despre nemurirea conştiinţei, înţeleasă strict fiziologic, noi nici nu vorbim."

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Frate Ioan Cezar, din cate am priceput pana in prezent (de la Sfantul Ioan Damaschin, putinul studiu si traire filocalica, Sfantul Luca al Crimeei... precum si studiul stiintific adecvat) consider pertinete urmatoarele afrimatii:
a) Una este mintea si altceva este creierul. Creierul este "interfata" (organul) mintii si nu creierul genereaza (creaza) mintea desi exista o legatura interdependenta intre minte si creier in sesnul ca daca creierul este fiziologic afectat atunci omul are si mintea afectata ("nu mai este in toate mintile". Pe de alta parte daca mintea este afectata de patimi atunci este vorba de o nebunie temporara care nu afecteaza creierul fiziologic... insa sunt si situatii in care o face...)
b) Ceva este inima fiziologica si alt ceva este inima duhovniceasca. Afectivitatea tine de inima duhovniceasca. Constiinta umana implica atat activitatea intelectuala a mintii cat si activitatea afectiva a inimii... insa care este legatura intre inima ca organ fiziologic si inima duhovniceasca (centrul afectiv) desi stim ca este o legatura totusi in prezent nu cunosc o abordare pertinenta... In ce sens putem vorbi despre progres duhovnicesc afectiv la un om fara inima biologica? Cum ii tresalta inima biologica? Cum ii poate creste ritmul cardiac sub actiunea adrenalinei? Mai poate simti teama... simtire desigur in aceea ce priveste raspunsul fiziologic al organismului (atat cel instinctual incostient cat si cel cognitiv)...

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Consider ca legatura intre trupul uman si sufletul uman este una indisolubila de interconexiune. Acesta legatura este realizata de duhul omului conform explicatiei pertinente a Sfantului Luca al Crimeei.
Totusi nu stiu in ce masura nu putem afrima ca in cazul americanului ce are un cord mecanic nu este vorba de o amputare functionala a afectivitatii (intrucat aceasta este legata functional de inima organ biologic). Asa cum un om care are o mana aputata si primeste o proteza... care functional poate fi mai slaba sau muuult mai performata (senzorial, tactil... functional) decat mana biologica.
Incercam sa abordam aceste subiecte din punct de vedere antropologic si nu etic (caci din punct de vedere bioetic raspusul este clar).

Consider pertineta aceasta asertiune. Subscriu.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

O fapta trebuie facuta din toata inima,cu bucurie,fara ganduri ascunse.
Oricat am zice ca facem binele,inima ne tradeaza.Daca fapta nu vine direct din inima,acest lucru se simte,oricat am crede ca putem ascunde aceasta.
Doar cei sinceri si deschisi si care isi pun tot sufletul ,vorbesc din inima
Ceilalti,care mai pastreaza o rezerva care mai strecoara un gand,care nu isi consulta suficient inima , nu reusesc mereu ca vorbele lor sa fie in concordanta cu inima.Ei sunt straini chiar de inima lor.Desi inima lor nu e straina de ei ,e doar adormita. Intre fapte si simtire trebuie sa fie o armonie deplina
Prefer oamenii care spun tot ce au in ei,chiar daca uneori par rautaciosi ,decat cei care incearca sa ascunda ,sa para intr-un anumit fel,sa introduca o distanta intre faptele si inima lor.
In stadiul final,cei sinceri vor ajuge la bucurie .Caci nu e sfuicient sa fii sincer,sa spui,da ,azi am injurat. E doar primul pas acesta . Desavarsit este ca totul sa faci cu bucurie,sa simti,sa vina din inima dar ca o simtire puternica. Astfel ,acel simtamnt vag si intens,se va cizela pe un plan superior intr-un act de iubire si intr-o fapta buna
Cel ce traieste din inima ,tot ce atinge,se preface in fapta buna
Rog sa nu fiu aici judecat ca nu spun nimic de calea ortodoxa.
Pentru ca acest gen de traire intensa nu e suficient sa se dezvolte natural ,e superficial sa consideram asa,ci este nevoie de intreg harul lui Dumnezeu ,pentru a ajunge sa ne cunoastem pirdalnica de inima ,si a incalzi astfel cel mai mare ghetar din univers :inima noastra

Daca te referi la trasatura de caracter a bunatatii, deschiderii, sinceritatii, onestitatii etc., atunci sunt in asentimentul tau. SI asa cum spui, daca e vorba de inima duhovniceasca, cred ca lucrurile se complica. Nu stiu cati oameni isi cunosc inima cat de cat apropiat de cum o cunoaste Dumnezeu. De aceea cred ca si spunem la rugaciune sa fim iertati de "pacatele nestiute". Sunt multe, acolo, in inima noastra... Cred ca sfintii au trecut pe acolo in procesul lung si dureros al despatimirii... Nu intamplator se vedeau, smerit adica realist, mai rai decat fiarele si viermii, ultimul vierme... Nu se fandoseau cand spuneau asta. Smerenia lor nu era gest de mironosita... Ci cruntul adevar al smeritei cugetari, barbatesti pana la sange. Dar cine poate sa atinga asa adevaruri cutremuratoare despre propria lui inima?...

Deci, Iustin, unui copil i se poate forma, cu ajutorul asociatiei aceleia care tocmai ataca manualele scolare de religie (asociatie care duhneste de psihologi umanisti, de fapt de ipocriti cu inimi impietrite, desi dragutzi foc si dulcici si armoniosi), i se poate deci forma un caracter frumos, cum spui tu, o placere de om, o bucurie, o ce vrei... Dar locul lui poate fi in fundul iadului, pentru ca toate aceste lumesti insusiri de caracter sunt aproape invariabil o masca, necesara unei bune figuri in plan social. Si succesului, performantei, si altor obsesii si zadarnicii lumesti. Si pentru gadilarea aproape masturbatorie a narcisismului propriu. Treaba cu inima duhovniceasca, imi pare rau ca insist si poate te supar, e cu totul alta. Asa cred.

Fapte si simtire...armonie deplina... asa zici.
Cum pica astfel de ifose mintale in situatiile extreme, vezi de pilda conditiile vietii in puscariile comuniste ca sa-ti faci o idee. Dar nu-i nevoie sa ajungi acolo: alegerile zilnice arata cat egoism se poate ascunde in noi cand facem tot felul de lucruri frumoase, cu simtire si armonie etc.
Oare are sens cum zic? Intuiesti unde plasez obiectia?
Nu de astfel de inimioare sentimentale si "corecte politic" (alta traducere n-am) zic eu, nu pentru ele am deschis topicul, marturisesc, intrucat sunt mici, false si reci si mai ales trecatoare dupa prima frustrare serioasa: ci pentru inima duhovniceasca, care cauta zdrobire si duh umilit inaintea lui Dumnezeu... O astfel de inima caut eu... ca de celelalte sunt satul, am o mie in mine si nu stiu cum sa scap de ele...
Intelegi acum obiectia mea? Iarta-ma te rog daca te-am necajit...

Sunt in asentimentul tau frate ioan cezar.

Nu cunosc prea mulute despre "inima duhovniceasca" insa sunt de parere ca "metanoia" schimbarea intelectului are impact si asupra schimbarii afectelor inimii duhonvicesti, in sensul ca devine "comoara" a inimii Hristos Iisus.
In ceea ce priveste pocaina onesta, smerenia sincera consdier adecvata urmatoarea rugaciune a Sfintilor Parinti: "Doamne ajuta-ma sa Te iubesc pe time macar atat cat iubeam inainte pacatul"! Da-mi minte drepta (intelepciune) Doamne ca sa sa lucrez voia TA macar atat cat imi foloseam inainte mintea patimas spre lucrarea pacatului...

Doamne ajuta.

Buna Ziua tuturor
 

Este primul meu post pe acest forum si de aceea va rog sa fiti ingaduitori cu mine si cu ideile mele, mai ales ca sunt la inceput de drum .... in redescoperirea ortodoxiei.
Legat de inima, doresc sa spun si eu ca:
1) multi oameni fac o confuzie intre inima duhovniceasca si cea de "carne". Sunt doua lucruri diferite. Pozitia inimii duhovnicesti a fost data intr-un post anterior (la barbati, la doua degete deasupra sinului stang - cf Parintelui Mina Dobzeu - Ghid practic de initiere in practicarea rugaciunii inimii ...)
2) exista o vorba (zicala), nu stiu daca este pur romaneasca sau de unde vine, insa ea spune ca daca iti doresti cu adevarat ceva, il vei avea. Dupa parerea mea, dorinta adevarata este lucrul mintii impletit cu al inimii. Inima este facuta sa lucreze impreuna cu mintea, (si viceversa) nu separat. Se apune ca inima trebuie sa pazeasca mintea si mintea inima, ceea ce, dupa parerea mea, inseamna ca nu poti separa lucrarile celor doua (inima si mintea) fara repercursiuni serioase asupra felului de a fi al fiecaruia - pe scurt nu poti fi un om intreg daca cele doua nu lucreaza la unison. In concluzie este cam greu sa spunem care este rolul inimii in "povestea omului". Mai jos este un citat din cartea Par. Mina Dobzeu:
"Creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), prin minte, cuvânt si inimă (treimea umană), crestinul este chemat să devină asemenea cu Dumnezeu prin sfintenie (Matei 5, 48), care se obtine cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine [n.red.: treimea minte-cuvânt-inimă este doar o imagine-icoană ajutătoare si nu una antropologică].
Asemănarea crestinului cu Dumnezeu înfătisează starea de deplină sfintenie, dreptate si
moralitate, ce poate fi atinsă prin statornicia în fapte bune, crestine, de către om. Acest lucru depinde de actiunea puterilor spirituale si morale omenesti, iar pe de altă parte de ajutorul Harului Dumnezeiesc.
Treimea Umană, chip al Sfintei Treimi, trebuie să se adâncească în asemănare, rămânând
în legătura dragostei dumnezeiesti pentru că cel ce nu face acestea, îsi sfâsie sufletul treimic, desfăcând mintea de cuvânt si de vointă. Păcatele si diavolii destramă treimea umană, astfel încât:
· mintea, în loc să fie smerită si luminată de Duhul Sfânt, devine mândră si plină de întunecimea păcatelor ;
· cuvântul vorbit, în loc să fie plin de Duh (de harul si de mireasma Duhului Sfânt), devine plin de duhoarea păcatelor ;
· inima, în loc să fie smerită si jertfelnică, pentru mântuirea aproapelui, devine împietrită
si plină de iubire de sine.
Crestinul are minte, cuvânt si duh, iar mintea nu este fără de cuvânt, nici cuvântul fără duh, si acestea sunt una în alta si în ele însele. Pentru că mintea grăieste prin cuvânt si
cuvântul se arată prin duh. "

Parintele Arsenie Boca: "Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu."

Conștiința
 

Conștiința este un sentiment pe care omul îl are asupra moralității acținilor sale (http://dexonline.ro).

Până în acest moment nu s-a găsit o explicație științifică validă despre aceasta, știința cautând deseori să coreleze conștiința cu conștiența.

Se spune despre conștiință că este "glasul lui Dumnezeu" în om. În urma observării atente a manifestării acesteia se poate constata că omul simte sau aude conștiința și abia apoi intervine cu gândirea pentru a transpune sau nu îndemnul acesteia. Cu alte cuvinte, gândirea (reflecția) intervine după ce se manifestă conștiința și nu invers.

Deci este eronat a se afirma că, conștiința ar fi o reflectare (adică gândire) asupra sinelui deoarece mai întâi apare sentimentul (mustrarea, îndemnul) și abia apoi reflectarea asupra cauzelor acestuia.

Prin conștiință omul este mereu "anunțat" asupra unei fapte rele făptuite sau în curs de făptuire. Conștiința "ne mustră" numai atunci când facem ceva rău, manifestându-se independent de voința noastră.


Citate din http://enciclopedie.citatepedia.ro:
- Conștiința - lumina inteligenței pentru a distinge binele de rău. definiție de Confucius
- Conștiința este vocea interioară care ne avertizează că cineva se uită. definiție de H.L. Mencken
- Conștiința este busola omului. definiție de Vincent Van Gogh
- Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conștiința. definiție de Immanuel Kant
- Conștiința este oglinda sufletelor noastre, care înfățișează greșelile din viețile noastre în forma lor completă. definiție de George Bancroft
- Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care îl păzește pe om. definiție de Paisie Olaru
- Conștiința este rădăcina curajului adevărat; dacă un om este curajos, el își ascultă conștiința. definiție de James Freeman Clarke
- Conștiința e o carte naturală. Cel ce o citește cu fapta face experiența ajutorului dumnezeiesc. definiție de Marcu Ascetul
- Conștiința este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi. definiție de Oscar Wilde

http://ro.wikipedia.org/wiki/Con%C8%99tiin%C8%9B%C4%83

sentiment
 

Termenul sentiment (derivat din latinescul sentire, care înseamnă „a percepe cu ajutorul simțurilor”) desemnează o condiție afectivă care durează mai mult decât emoția și care poate indica pasiunea.
Sentimentul este o componentă a emoției care implică funcțiile cognitive ale organismului. Sentimentul este la originea unei cunoașteri imediate sau a unei simple impresii și se află în raport direct cu percepția stării psihologice de moment. Sensul psihologic al termenului sentiment (care indică o stare afectivă trebuie să fie deosebit de sensul propriu, de sensibilitate).
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sentiment

Astfel se observa indisolubila legatura intre cognitia umana intelectuala (minte) si afectivitate umana (inima duhovniceasca).
De este inechivoc ca mintea si inima (duhovniceasca) "functioneaza" impreuna, intr-o legatura bidirectionala.

Doamne ajuta.

Mintea
 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Minte

Mintea este ansamblul de caracteristici informaționale care determină personalitatea.

Funcții ale minții:

1-Percepția și reprezentarea realității.

Prin perceptie intelegem culegerea de informatii din spatiul fenomenal cu ajutorul simturilor specializate precum vazul, auzul, gustul, mirosul si sensibilitatea tactila.

Reprezentarea este un complex proces mental prin care algoritmi specializati extrag din fiecare tip de mesaj senzorial forme si procese specifice pe care le numim generic 'realitate'.

Spre exemplu din 'mesajul video' mintea extrage varietatile 'imagine' particularizate ca forme geometrice, culori, intensitati luminoase, interactiuni si diferite schimbari ale acestora.

Din 'mesajul audio' se obtine forma sonora, 'sunetul', modalitate fenomenala foarte importanta utilizata in construirea limbajului si realizarea comunicarii.

Prin repentare subiectul se situeaza in 'lumea fenomenala' compusa dintr-o multime de obiecte, relatii, calitati si evenimente.

2-Construcția și declașarea 'comportamentului gestual' prin care subiectul intervine transformant în alcătuirea reprezentării fenomenale.

Odata pozitionat in realitatea reprezentata omul ca orice alt biosistem isi identifica nevoile si declanseaza actiuni de satisfacere. Primele actiuni prin care individul isi rezolva nevoile sunt gesturile fizice, definite ca miscari ale partilor specializate ale corpului. Fiecare gest fixeaza si manipuleaza intr-un fel specific obiectele video ale reprezentarii, schimbandu-le pozitiile, formele, proprietatile si miscarile.

Gestul este principalul instrument prin care omul schimba alcatuirea realitatii, ii modifica parametrii de stare si directia evolutiva.

3-Geneza și utilizarea 'limbajului' caracterizat ca ansamblu de operanzi informationali prin intermediul carora se poate realiza descrierea si comunicarea realității, descrierea comportamentului fizic si mental al subiectului, denominarea gesturilor, controlul acțiunii gestuale sau intelective, investigante și modelante de realitate.

Limbajul este cel mai complex si eficiet instrument de diferentiere modala si control sistematic al starilor mentale si gestuale ale subiectului iar prin intermediul schimbarilor produse in subiect sunt schimbate in mod determinat si componentele realitatii.

4-Construcția conceptelor, fiecare explicitând familii de invarianțe obiectuale, dinamice, relaționale sau caracterizante, aplicabile realității.

5-Geneza stărilor afective prin care subiectul alocă valori lumii și persoanei, se atasează emotiv de ele, își propune scopuri și luptă să le atingă. Afectivitatea este funcția umanizantă, prin intermediul ei omul socializează, creează grupuri de interese, acțiuni, colaborări și relații intime, își exprimă personalitatea și contribuie la modificarea personalității partenerilor.

6-Cea mai obscură și neînțeleasă funcție a minții este conștientizarea subiectului. Conștiența este capabilitatea unui subiect de a nu se identifica niciodată pe deplin cu oricare din stările proprii, de a avea permanent o rezervă de sine, distinctă de sinele implicat. Prin conștiență omul se poate decupla de orice acțiune sau relație în desfășurare și poate alege și parcurge alta, păstrând mereu posibilitatea desprinderii de aceasta.

Principala proprietate creativă a minții este construcția conceptelor, a agregatelor informaționale reflectând segmente de realitate sau persoană.

Conceptele discern proprietăți structurale, corelante, calitativ sau cantitativ operante, sau descriptiv afective. Prin concepte individul modelează realitatea sau se autodefinește modal. Autodefinirea presupune reprezentarea de sine fizică, reprezentarea conceptuală, particularizarea intențională și afectivă.

Un subiect autodefinit se situează în realitate, se conștientizează autosituant, se orientează interactiv în ambient, își identifică și rezolvă scopurile și atribuie valori lumii și persoanei.


Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Ioane, ai în ataşament o panoramă mai cuprinzătoare (scandalos de cuprinzătoare pentru mulţi de pe-aici) a subiectului care te interesează.

Foarte frumos textul pe care ni l-ai făcut cunoscut Mihailc, mulţumim (din inimă). Evident, autorul nu putea fi decât maestrul Pleşu. Am găsit transcrierea întreagă a conferinţei aici.

Mi-a plăcut în mod deosebit răspunsul lui Pleşu cu privire la rezolvarea dilemelor: „Daca, pentru a rezolva o asemenea situatie, te bazezi numai pe discernamântul propriu, lucrurile merg greu si nu poti fi niciodata sigur ca ai ales cum trebuie. Solutiile vin deseori din afara; de aceea trebuie sa fii întotdeauna foarte atent la semnalele pe care le primesti. Un bun ‚response’ - aceasta este pariul cunoasterii prin inima. Trebuie sa fii atent, sa înregistrezi tipurile de apeluri care vin si apoi sa optezi. Nu astepta, prin urmare, sa rezolvi o problema de viata cazând pe gânduri: ma asez pe un scaun, formulez clar ce problema am de rezolvat (ma marit cu Nelu sau cu Gigi), o cântaresc, o analizez si mâine dimineata voi sti ce am de facut. Nu merge asa! În rezumat: nu va bazati numai pe dvs. când luati decizii, pentru ca sunteti, ca si mine, incapabili sa o faceti. Trebuie sa participi la decizie si sa contezi si pe îngeri... ”

Sau: „una dintre bolile singuratatii, respectiv ale vietii monahale, este taedium cordis (oboseala inimii). Nu cunosc cuvânt românesc mai potrivit decât lehamitea. Acolo, în inima, unde sunt atâtea bogatii, apare si oboseala suprema când relatia cu lumea, cu Dumnezeu si cu tine însuti e defecta.”

Bun venit pe forum!
Sper sa ai tragere de inima...:)

Ei da...:) Strasnic text! Si-a castigat deocamdata locul pe desktop, doua degete mai sus de shortcutul spre tabla de sah...

P.S. Nu ma lasa inima sa nu citez din el pe topic, cumva... Ce crezi despre asta? Negociem copyrightul?....:)

Poţi să citezi liniştit, domnul Andrei Pleşu, autorul textului (care de fapt este o conferinţă) nu cred că se supără!

Strașnic? Serios?
Ia uite citatul care m-a făcut să nu-l mai citesc(că-i prea lung) și pe care l-am spicuit la urmă; poate că tu încă nu ai ajuns la penultimul aliniat:

”...Unu: acolo unde este tezaurul suprem este şi pericolul suprem, iar una dintre bolile singurătăţii, respectiv ale vieţii monahale, este taedium cordis (oboseala inimii). Nu cunosc cuvânt românesc mai potrivit decât lehamitea. Acolo, în inimă, unde sunt atâtea bogatii, apare şi oboseala supremă când relaţia cu lumea, cu Dumnezeu şi cu tine însuti e defectă...”

??????????

Atunci când întâmpini un text cu un soi de scepticism gata preparat în altă parte şi fără nicio legătură cu substanţa lui, n-ai la îndemână decât două soluţii să-l decredibilizezi, la fel de ipocrite amândouă: fie să-l suspectezi că ar conţine informaţii mai puţine decât bagajul cultural propriu, fie îl cataloghezi ca prolix, întrucât chipurile n-ar pricepe aproape nimeni ce-ar vrea să spună.
Tu le-ai combinat pe amândouă şi ţi-a ieşit un ghiveci criticist sumar, ca să nu-i spun şi ridicol.

Ai auzit vreodată de akedie?

Interesant este că paragraful care te sminteşte mie mi-a plăcut în mod deosebit (l-am şi postat, anterior), pentru că atrage atenţia asupra unei „relaţii defecte”. Bolile duhovniceşti în general cred că pot fi numite astfel; şi cred că însuşi păcatul.

Cât priveşte „bolile vieţii monahale”, cum spune şi Mihail, de akedie este vorba, derivă duhovnicească despre care pomenesc marii asceţi, fiind specifică monahismului.

Dacă ai înţeles că Pleşu spune că viaţa monahală îmbolnăveşte, cu siguranţă n-ai înţeles bine.

"Fereasca Dumnezeu de oboseala duhovniceasca..." e o vorba printre crestini, auzita mai rar, ce-i drept.
Cred ca Andrei Plesu se refera la ceea ce in alta parte Parintele Rafail numeste ca incepe cu "formulele sunt corecte, dar nevointa noastra este eretica". Folos duhovnicesc, zero. Omul se afla, evident, in astfel de situatii, pe aratura, pe langa problema, pe langa Cale.

Dar aici vorbeam despre inima, asa incat evidentierea unei anumite propozitii din textul lui Andrei Plesu nu are sens decat prin prisma temei topicului. Or, textul recomandat de Mihailc este o sinteza bogata si frumos articulata pe tema inimii, cu simplitatea ferma a unui virtuoz/maestru al gandirii si zicerii, precum dealtfel este Andrei Plesu. (Care nu este modelul meu de crestin, sa ne-ntelegem. Insa excursul lui Plesu prin problematica inimii, singura care ma intereseaza aici, mi se pare foarte frumos si generos. Aleg mai degraba sa culeg mierea, decat sa ma burzuluiesc la spini. Daca or fi pe-acolo... Sa ne intelegem: eu nu il prea iubesc pe Andrei Plesu. Am eu motivele mele si rog pe admiratorii valorosului nostru filosof sa ma ierte, ca io sunt mai poet asa si am galceava mea, uneori, cu filosofii..., ca ne despartim si ciondanim mai mereu, pe alocuri...)

INIMA, împărăteasa tuturor trăirilor sufleteşti şi trupeşti
 

Iti multumesc, Cristian!
Slava lui Dumnezeu pentru toate! AMIN+

Observasem că ți-a plăcut și că ai extras un citat, dar l-ai folosit într-un context armonios.

N-am auzit până acum de bolile vieții monahale, de akedie sau de derive duhovnicești pentru că sunt convins că pe Cale nu pot apărea... boli, poate doar neadaptări.
Nu Calea e de vină, ci ”pietonul”, nu viața monahală, ci monahul; așadar nu există un pericol suprem legat de tezaurul suprem(dpmdv), ci, eventual, greșeli supreme legate de tentative riscante în fața tezaurului suprem.

Vreau deci să cred că nu eu am înțeles greșit, ci că Pleșu e prea subiectiv.

Dacă puţini găsesc calea care duce la viaţă, apoi cu mult mai puţini sunt cei care pot să meargă până la capătul ei. Nu toţi cei care au pus piciorul pe ea au fost în stare să ajungă până la capătul căii. Unii s-au oprit chiar de la primii paşi, alţii la mijlocul ei, mulţi s-au înecat chiar când au ajuns în port. Şi tot Hristos spune: “Mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi”.23
23. Matei 22, 14.
http://www.ioanguradeaur.ro/355/apol...etii-monahale/

Stiu ca de fapt cand gasesti unele chestii de negat sau imbunatatit la ceea ce zic,(dar sunt si altele care le gasesti ok),de fapt vrei sa te perfectionezi pe tine . De aceea nu ma simt lezat ca ma contrazici ,si ca atunci cand vorbesc de lucrurile firesti ,tu vii si spui : bine,pe acestea le am,dar eu le vreau pe cele supraifresti ,vreau desavarsirea !
Nu cred ca sunt asa despartite unele de altele . Cine la face din toata inima lucrurile mici , cine se daruieste din toata inma intr-o banala conversatie cu un oarecare,sau ajuta din toata inima pe cineva ,deci cine actioneaza strict din inima,fara a se mai interpune logica si calculul egoist ,acela va fi si un teren bun pentru cunoasterea adancurilor sufletului sau,s pentru dobandirea inimii duhovnicesti.
De ce sa excludem simtirile de toata ziua, sau alte lucruri care ti se par banale ,si crezi ca le ai ? Poti fi desavarsit si in mica ta lume,nu neaparat aspirand la ceva ce numai sfintii pot face,si gata ,eu nu am dreptul nici macar sa gandesc ca ajung la asa culmi de autocunoastere ,deci renunt si la bucurie,daca nu pot avea desavarsire. Crezi ca sfintii fac altfel acest drum,decat cu bucurie ? Crezi ca in pustie poti sta nemincat ,nebaut,zile si ani intregi,poti sa iti ignori corpul si lumea ,altfel decat avind bucurie pentru numele lui Dumnezeu? Daca nu ne vom bucura ca si copiii,nu ne vom putea bucura nici ca sfintii.
Drumul spre desavarsire ,trece prin casa noastra,si prin viata noastra (inclusiv prin acest forum atita vreme cat stam pe el) Prin orice gest il facem,orice cuvant,noi dam intreg examenul desavarsirii in fata lui Dumnezeu ,si de aceea avem nevoie sa ne manifestam intreaga capacitate de a simti ,fara falsitate,in lucrurile ce ne inconjoara ,cu nadejdea insa , ca Dumnezeu ne va da harul Sau ,pentru a ajunge la desavarsirea Sa.
Nu taia bucuria oamenilor simpli ,pentru care Dumnezeu inseamna bucurie ,nu taia aceasta speranta a lor , spunindu-le ca exista o simtire mai inalta,la care ei oricum nu pot ajunge
Nu e suficient ce spun eu ,nu e suficienta simtirea comuna,intotdeauna vom tinde catre desavarsire.Dar nu putem rezista pe drumul desavarsirii ,daca ,de exemplu ,pe forum sau in familia noastra suntem rautaciosi,si nu suntem deschisi,si mereu disponibili spre bine
Sa invatam si sa practicam intai abc ul ca sa tindem la lucrurile mari.Si nu,de dragul lucurilor mari,sa uitam si invataturile elementare .
Tu zici:vreau desavarsire .Eu zic mai putin: vreau macar sa ma trezesc din letargie,si sa fac putin bine primprejur,sa aduc o raza de lumina cuiva , sa prind si eu vreun gest de daruire din inima mea pustie . Si eu as vrea desavarsirea ,dar macar azi,acum,sa reusesc sa fac pe cineva sa zambeasca,sa se mire si sa se bucure ca lumea e frumoasa , fara insa ca prin asta sa renunt la aspiratia catre deplina cunoastere a inimii mele .

Ai tu un dialog in mintea ta,
in care eu sunt un personaj, tu esti un altul....
in care tu stii ce gandesc si ce simt, ce vreau eu si ce nu vreau, imi porti sufletul pe farfurie si mesteci cu betisorul prin el, precum odinioara Faust mesteca in castron,
in care presupui/joci un tu si un eu
s.a.m.d....

Peste acest dialog nu am nimic de spus, iar in el nu voiesc sa intru,
nu intru in subiectivitatea ta, macar din politete, ca sa spun asa... Macar ca nu voiesc sa fiu musafir nepoftit...

Teologia/Biserica e una
iar impresiile noastre despre sufletul unuia si al celuilat e alta treaba, alta mancare de peste.

"Dialogul imaginar" dintre eul Iustin şi supraeul Ioan Cezar mi-a adus aminte de o vorbă a părintelui meu duhovnicesc care mi-a tratat instantaneu începutul de bombănită cronică de care sufeream pe-atunci şi din când în când mai recidivează şi în ziua de azi....

Întreb: de ce ni se cere ( aşa credeam eu în vremea aceea, că ni s-ar cere ceva!) aşa de mult în creştinism, nu cumva ţintele sunt prea departe şi nu apucăm să ajungem la ele?

Răspuns: Dacă ne propunem mult, avem mai multe şanse să facem măcar puţin. Dacă ne propunem puţin, n-o să facem niciodată nimic!

Până în momentul de faţă, "apoftegma" duhovnicului meu n-a fost contrazisă de experienţă!

Prietene Iustin să n-o iei în nume de rău că-ţi scriu asta, dar observ că indentifici cu destulă precizie partea de literatură din viaţa duhovnicească.... acuma aşteptăm un semn că ai început să distingi şi duhovnicescul din literatură.

Așa este și în școală, în facultate și în orice sistem de învățământ. :) A doua apoftegmă ar fi că trecem prin atâta "materie" nu neaparat pentru a o memoriza, ci pentru a ști unde să căutăm - nn, sistemul de valori și cursul/ raftul de bibliotecă, sau sertărașele virtuale ale creierului și devenirii noastre.

Va rog eu, din inima mea mica, nu va mai certati, era un topic asa frumos! :40:
Dupa parerea mea, toti au dreptate aici, in felul lui, doar ca fiecare insista asupra aspectului care i se pare lui cel mai important. Intai trebuie sa invatam lucrurile mici, simple si firesti, pentru a recupera firea cazuta, iar apoi sa trecem la faptele mari si inaltatoare. Vorba parintelui Boca: Cand dai, mai intai dai din ce ai, iar mai apoi dai din ce esti. Coroborata cu vorba par. Teofil: Ce faci te si face. Insa trebuie sa avem mereu standarde inalte, caci autosuficienta este un pericol in orice situatie

Ca om care a stat in compania unuia care stia sa daruiasca din inima sa lucrurile inalte si, de asemenea, sa se daruiasca, dar care, in aceeasi masura, nici nu le neglija nici pe cele mici, pot spune ca prilejurile pentru a face aceste milostenii de care vorbeste Ioan Cezar sunt date de sus persoanelor care se gasesc vrednice sa le indeplineasca, nu sunt cerute sau cautate. Si cateodata vrednic se gaseste te miri cine. Dar asta e doar parerea mea, a unui om care a stiut sa observe doar intrucatva acest aspect.

Din fericire, deocamdata nu se cearta nimeni. Un oarecare schimb de replici mai putin convergente, in rest pace si frumoase contributii (imi pare) la tema.

Intotdeauna adevarul include si nu exclude . Ca de fapt nici nu exista fapte mici si mari,ci toate sunt importante . Nu exista nimic din ceea ce facem care sa nu fie extrem de important.In orice lucru trebuie sa punem intreaga masura a inimii noastre.
Daca dam sa dam din toata inima ,daca ajutam,sa o facem din toata inima .Orice e facut cu daruire ,cu uitare de sine chiar, este adevarul.
Nu continutul faptelor le diferentiaza atat de mult ,ci calitatea lor. Adica un calugar in chilie trebuie sa se roage din toata inima,ca la aceasta a fost chemat. Iar un vinzator de de pepeni trebuie sa zambeasca,sa inteleaga pe cei ce nu au toti bani,sa dea si unui amarit .Are la indemina o suta de gesturi care pot sa ii faca ziua rodnica, si sa nu stea posomorit acolo,ca el e un simplu vinzator de pepeni. Si el la aceasta a fost chemat ,sa vinda pepeni si sa reuseasca sa strecoare o raza in sufletul fiecaruia cu care intra in contact.E o arta poate la fel de mare cu cea necesara calugarului.
A te bucura de viata facandu-i si pe altii sa se bucure ,e un comandament la fel de mare cu cele mai inalte comandamente duhovnicesti .
Caci intreagul procves de induhovnicire spre aceasta si tinde ,spre capacitatea noastra de a iubi ,insa nu pe caile firesti ,ci lasandu ne modelati in Hristos.
In Hristos se intalnesc bucuria oamenilor simplii ,cu bucuria oamenilor care traiesc prin El.
Nici unii dintre acestia nu se exclud ,si nu zic celuilalt du-te mai incolo.
Caci Hristos aceasta vrea de la noi,o inima curata si plina de iubire , si tot ce se face in viata noastra , spre acest obiectiv tinteste. Despatimirea,cainta ,rugaciunea ,smerenia ,toate spre aceasta tind:spre curatirea inimii. Dar e un drum f lung pina acolo ,ne trebuie poate o viata sa ajungem acolo,si poate o gramada de eforturi ,si poate in final riscam ca Domnul sa ne zica,de ce nu ai luat aminte la vinzatorul de pepeni? Nu iti ceream mai mult...

O sa spui ca iar ma iau de tine ! Gresit , cand gandesti astfel , adica orice contrazicere e vrajmasie , rautate , sau mai stiu eu ce .
Apai , draga Iustine , tu traiesti in doua lumi paralele , teoretizand prea mult , o teoretizare specifica omului izolat , singuratic , sau , Doamne fereste , sub influenta lui Bahus .
Mai fratioare , de iubesti atat de mult si iti doresti sa cunosti oameni , inclusiv pe cei de aici , dupa proprile marturisiri trecute , de ce te ascunzi la toate "probele practice "?
Il iubesti pe interlocutorul tau Ioan Cezar ? Pai n-ai cum sa nu-l iubesti , dupa propria-ti teorie , si atunci ma intreb , cand a avut nevoie de "iubire" , unde ai fost ? O sa repeti ca in delegatie , precum ai mai spus-o de N ori , dar de atunci si pana acum tot intr o delegatie o ti , mai frate ? Esti din Bucuresti din sectorul 3 , din Balta Alba , langa mine si Ioan , si te intreb cand vei face o demonstratie practica de "iubire "? Pana acum cam zece-cinsprezece forumisti au facut si aceasta demonstratie !
Oare emotivitatea ta , ca sa nu-i spun altfel , nu este un mare semn de intrebare , mai ales cand cineva de aici avea si are nevoie de iubire si ajutor practic ?
Asta-i inima curata , nu inima desenata din tastatura , prin cuvinte si declaratii frumoase .
Hristos n-a stat in declaratii , El a lucrat si lucreaza pentru noi , prin noi , pentru noi si mantuirea noastra !
Pe un thread cereai prietenie , iubire , conlucrare , intelegere , si alte bla-blauri , cum spun unii de pe aici , dar vezi tu te ascunzi in spatele monitorului rece cand vine vorba de transpunerea virtualului in realitate .
Cand Ioan imi va confirma iubirea ta , atunci iti voi cere iertare , pana atunci mare grija la tastatura si REALITATE !

Frate Cristian, te rog!...
Iustin nu mi-a facut nici un rau. De ce sa mai zabovim pe intamplari din trecut, care or fi avut noima lor, cand avem treaba frumoasa cu topicul? Uite, mai bine continuam cu aprofundarea textului parintelui Panaghiotis pe care l-ai gasit tu atat de frumos dublat in imagine si muzica... Acolo chiar ca avem ce gasi! E milostenie curata ca parintele a adunat acest text pentru noi, Domnul sa-l fericeasca!