Dar cine i-a împiedicat pe creştini să se vindece prin cele duhovniceşti? Psihologii, oare? Medicii psihiatri?

Este probabil totuşi să fie aşa cum zici şi îmi place că ai pus înainte gândul cel bun în ceea ce îl priveşte pe preot. Subscriu şi sper că aşa stau lucrurile. Îmi doresc din toată inima să fie precum cugeţi.

Speranţa mea e umbrită însă de următoarele fapte pe care le cunosc şi le experimentez de peste 20 de ani. Sunt date ale experienţei reale, împărtăşite de mulţi, nu închipuiri, nu fantezii. Este lumea experienţei reale, nu deontologie cvasidemagogică.

Iată faptele:
a) în clinicile de psihiatrie şi psihoterapie vin zilnic oameni care au "beneficiat" de "ajutorul" urechiştilor şi care, nefiind ajutaţi competent/eficient au dezvoltat tulburări tot mai severe, unele de asemenea amploare distructivă încât oamenii aceia au rămas invalidaţi pentru tot restul vieţii iar familia lor este deasemenea traumatizată, posibil, pe mai multe generaţii;

b) mare parte dintre pacienţii de la urgenţe-camera de gardă sunt aduşi şi prezentaţi ca "îndrăciţi", "posedaţi" etc.; ei provin dintr-o cultură pseudobisericească profund viciată, cultură de care nu sunt responsabile doar babele savante ale satului; după internare şi tratament adecvat se întâmplă aproape mereu o "minune" - demonizatul scapă de "draci" şi, sub continuarea tratamentului medicamentos şi psihoterapeutic îşi poate redresa treptat viaţa profund tulburată de episodul morbid; adeseori însă medicii îşi dau seama că unii dintre bolnavi prezintă şi semne ale unei reale îndrăciri şi atunci, departe de a se comporta ca mulţi dintre omologii lor "înduhovniciţi", recomandă familiei şi bolnavului tratamentul duhovnicesc;

c) din nenorocire, mare parte dintre aşazişii credincioşi precum şi parte din slujitorii Altarului dezinformează pe cei bolnavi în legătură cu serviciile psi, denigrează comunitatea psihoterapeuţilor şi a medicinei psihiatrice, precum şi psihologia în general; coborâţi parcă din epoca pietrei şi a şamanilor din "Rahan", aceşti oameni care alimentează duhul sectar şi delirant care s-a cuibărit şi înlăuntrul Bisericii văd în relaţiile de întrajutorare oferite de specialiştii laici ai domeniului psi o ameninţare la adresa lor şi, chipurile, o ameninţare la adresa Bisericii;

d) fapt este că psihologii şi psihiatrii au mereu de dus o luptă grea şi nobilă cu viruşii pseudocredincioşiei, ai misticismului delirant şi al miilor de forme ale nevrozei, luptă pe care nu de puţine ori o câştigă - nu fără amărăciune; iar astăzi tot mai mulţi psi îşi pregătesc clienţii şi pacienţii, informîndu-i la timpul potrivit şi încurajîndu-i, spre a face pasul către Biserică; cu modestie şi cu o anumită ruşine dată de conştiinţa nevredniciei mele, mărturisesc însă că mă număr printre aceştia - nu e client din ultimii 7-8 ani pe care să nu îl îndemn şi să nu îl susţin să facă pasul în Biserică, spre binele lui şi spre slava Bunului Dumnezeu!;

e) am cunoscut mulţi oameni care nu au avut decât de suferit de pe urma "tratamentului" aşazis "duhovnicesc" aplicat de mulţimea nepricepuţilor cu ifose şi aere de dumnezei; mulţi oameni sunt menţinuţi în suferinţa patologiei psi tocmai de cei care aveau menirea să îi vindece sau, cel puţin, să participe cu smerenie la o parte din vindecare. Din nefericire, aceşti oameni nu mai vor să audă de Biserică, iar unii aleg alte culte ori grupări religioase. Iar responsabilitatea pentru acest dezastru nu o poartă nici medicii şi nici psihologii, ci incompetenţii care se laudă că alcătuiesc "comunitatea euharistică". Nevrednici de această sfântă comunitate, mulţi impostori strecuraţi printre cei binecredincioşi, seamănă minciuna, boala, ura şi în genere tot noroiul poleit frumos sub vorbe şi teorii "duhovniceşti" şi îndepărtează astfel pe oameni din Sfânta Biserică.

f) Din fericire, tot mai clar în Ortodoxie se ridică voci de creştini care, asemenea lui Avdeev dar şi asemenea unor preoţi care nu şi-au trădat vocaţia sfântă, ajută în mod real pe cei aflaţi în suferinţă. Aceştia sunt oameni cu discernământ, cu o minte informată şi smerită, dispuşi să recunoască şi să cultive realitatea şi necesitatea cooperării cu slujitorii laici ai oamenilor şi ai lui Dumnezeu.

g) În Biserică slujesc mulţi preoţi care cooperează cu medicii şi cu psihologii. Ei înţeleg că astăzi, fie şi prin pogorământ, Dumnezeu face loc în lupta cu boala şi laicilor din domeniul psi. Ei ştiu să îşi delimiteze atribuţiile, îşi cunosc limitele în anumite situaţii, se ţin la modestie şi jertfelnicie, nu iau locul nimănui şi nu lovesc pe alţi slujitori.

h) Miturile şi prejudecăţile fac însă parte mai mereu din reprezentările sociale ale unui fenomen sau al altuia, iar reprezentarea domeniului psi şi a bolii psihice nu face, desigur, excepţie de la această realitate psiho-socială.

Vorbărie multă, Ioane, şi inutilă. Am înţeles iniţial că vrei doar să fim politicoşi cu "domeniul psi", dar acum observ că trebuie musai să-l declarăm infailibil şi să-i aducem cântări de laudă.

Şi hai să o lăsăm mai moale cu "domeniul tău de activitate" intangibil pentru profani, tot ce-ai postat pe-aici e informaţie la îndemâna oricui, inteligibilă pentru orice persoană cu absorţie cognitivă medie.

Ai grijă ca nu cumva chiar tu să discreditezi "domeniul psi" prin acest comportament bizar şi să te trezeşti că-ţi spune careva pe-aici: "doctore vindecă-te mai întâi pe tine însuţi", fiindcă ştim din Evanghelie ce se întâmplă când un orb călăuzeşte pe alt orb.

Are dreptate totusi.
Si faptul ca unii ignora nu face decat rau Bisericii.
Am un prieten care acum se mentine departe de tot ce inseamna Biserica si religie din cauza unei intamplari de tipul b). L-am mai incalzit un pic, dar dauna e deja facuta.

Iata un psiholog constient de faptul ca instrumentele de care dispune sunt limitate si insuficiente, motiv pentru care isi indruma pacientii spre biserica. Pana aici toate bune!

Ciudatenia e data de faptul ca acest psiholog (crestin) nu pare deloc animat de respectul datorat slujitorilor bisericii, pe care nu se sfieste sa-i denigreze in fel si chip, ba chiar inainteaza ideea ca fara specialisti ca el ar fi vai si amar de lumea asta. Altfel spus, nu psihologul are nevoie de Dumnezeu ci Dumnezeu de el.
De unde trag concluzia ca titulatura de psiholog crestin este nemeritata, nejustificata si este doar o fatada menita sa-i permite acestuia sa se adreseze cu precadere unei nise aparte din piata - crestini, slujitori si alti membri ai bisericii. Curata afacere!

Ştiu că ortodoxia românească este parazitată la greu de superstiţie, în mod evident există preoţi care încurajează un cult scârbos al propriei persoane, nu încape îndoială asupra faptului că duhovnicia este din ce în ce mai prost înţeleasă ca panaceu magic pentru toate suferinţele omului şi că din cauza unor popi autosuficienţi şi ignoranţi mulţi oameni s-au nenorocit într-un fel sau altul.

Dar nu despre asta vorbim, ci comentăm grafoman şi divagatoriu pe marginea unei afirmaţii care poate fi interpretată şi altcumva decât a făcut-o Ioan Cezar, respectiv în direcţia malpraxisului psihiatric.

Sau vreţi să spuneţi că nu există aşa ceva în "ultraperformantul" sistem medical românesc?

Trebuie musai să declarăm infailibil pe psiholog? Cine afirmă aşa ceva? Ce-i cu interpretarea asta, Mihai?
Cântări de laudă psihologilor? Cine spune? Unde?

*
De ce consideri că psihologia e un domeniu intangibil pentru profani? Nu e oare, mai degrabă, accesibilă oricui, precum orice alt domeniu? Precum, bunăoară, Teologia?

Şi ce voieşti să fac dacă vorbesc despre psihologie? Să apelez la limbajul tehnic, de specialitate, ignorînd faptul că nu toată lumea a studiat psihologia la nivel academic şi postacademic?
Să-mi dau aere de cunoscător abuzînd de limbajul de specialitate? Spre capcana asta mă îndemni? Dar cui ar folosi? Ce ar înţelege un interlocutor nefamiliarizat cu psihologia academică dacă i-aş vorbi ca unui coleg? La ce bun cunoştinţele şi experienţa, atât cât deţin, dacă nu mă menţin în zona de comunicare simplă şi deschisă cu partenerii de dialog, dacă nu respect posibilităţile celuilalt?
Mă îndemni la aroganţă sterilă? La infatuare? La a "puţi" a psiholog? Iartă-mă frate, dar am trecut de mult de nivelul acestei ispite. De fapt, nu m-am complăcut niciodată în spoiala limbajului de specialitate, întrucât pe cât de ozonat pare gândul purtat în expresii savante, pe atât de inert rămâne sufletul celui care se exprimă, pe atât de depersonalizat mesajul, pe atât de steril impactul. Psihologul e deprins să vorbească simplu, adeseori popular, aşa încât din analiza strictă a vorbirii lui să nu reiasă nicidecum că e psiholog, ci om de rând. Cum dealtfel şi este.

*
Pe de altă parte, atunci când un om cu oarece cunoştinţe şi experienţă prezintă simplu un conţinut specific domeniului său, asta înseamnă mai întâi că el organizează altfel decât nespecialistul simplele cuvinte, că el lansează anumite mesaje doar de cei din domeniu stăpânite, că el invită la reîmpropătarea sensului banal al termenilor, că nu e chiar Gică de la sculărie, în ciuda faptului că vorbeşte într-o manieră comună.
Dar dacă aştepţi extraordinarul şi spectaculosul, dacă vrei sclipiri retorice şi efecte de stil, dacă preferi sclipiciul iar nu miezul - atunci da, trebuie că te-am dezamăgit.

*
În ce anume constă comportamentul meu bizar prin care discreditez domeniul psi?
Ce este bizar în:
a) expunerea succintă a câtorva cunoştinţe despre depresie, ca reacţie la unele afirmaţii confuze şi uneori chiar false pe care le-am întâlnit în postările colegilor? Am oferit un link, am încercat câteva delimitări, am precizat câţiva factori ai depresiei etc. Găseşti că am avut un comportament bizar?

b) prezentarea doctorului Avdeev şi a câtorva precizări în legătură cu depresia, cu rolul cunoştinţelor de psihologie şi psihiatrie, cu folosul acestor cunoştinţe în lucrarea pastorală, cu unele probleme de diagnostic diferenţial în privinţa depresiei?

c) faptul că am semnalat o afirmaţie păguboasă, părtinitoare şi jignitoare, care face rău nu doar imaginii psihologilor dar şi imaginii preotului, precum şi cunoştinţelor publicului larg despre psihologie şi psihiatrie? Oare nu ţine de datoria mea elementară să intervin cu lămuriri atunci când un necunoscător se arată totodată răuvoitor, arogant şi dispreţuitor?
Ai fi vrut să alimentez falsa dispută dintre unii preoţi şi psihologi/psihiatri? În folosul cui ar fi aceasta?

Sunt dezamăgit de modul cum ai pus problema pe topicul ăsta. Constat nu doar că te comporţi agresiv faţă de mine (fie, poate că ai motive, îmi pare rău) dar şi că manifeşti o anumită interpretativitate care mă pune pe gânduri...
Ai grijă de tine, Mihai, că nu a seninătate aduce scrisul tău.

Doamne ajută!

Din nou vorbă lungă şi nefolositoare. În fine, fă ce vrei dar încearcă să nu angrenezi şi pe alţii în problemele tale de pacient, că de psihoterapeut ştiu din surse sigure că nu e cazul.

Oare nu ai puţină jenă când te lansezi în astfel de afirmaţii?
Calomnia repetată nu te stânjeneşte deloc?
Cum susţii afirmaţia ta de mai sus? Prin ce anume probezi că nu sunt respectuos cu slujitorii Sfintei Biserici? În care din postările mele de pe forum mă arăt nerespectuos sau măcar oponent al sfintei preoţii, al Bisericii, al Tradiţiei, al Ortodoxiei?
Şi de ce nu răspunzi la întrebările cu scop de clarificare pe care ţi le-am adresat?

Trebuie că eşti tare necăjit, suflete...

Te-ai ruşina, poate, dacă ai răsfoi topicele de anul trecut în care îmi exprimam pe larg convingerea că psihologia este Cenuşăreasă şi slujnică umilă în Biserică, comparativ cu Teologia. Mai detaliam pe larg în ce constă aportul psihologului şi cum poate fi înţeleasă, astăzi, dezvoltarea psihologiei - factori, forme, limite, tendinţe etc.
Am încercat chiar distincţii dificile între abordarea psihologică şi cea duhovnicească a sufletului şi comportamentului uman, precum şi unele aplicaţii în educaţie, terapie etc.

Nu era mai cuminte ca mai întâi să te informezi despre mesajele mele pe forum şi abia apoi să calomniezi şi să hărţuieşti?

............?
Dumnezeu să ne ierte!

Da, Ioane, urâtă e logoreea asta stupidă şi nevrotică pe care ai generat-o din nimic. E şi mai urât să întorci spatele unei persoane care-ţi întinde o mână împăciuitoare, ca să-ţi urmăreşti în continuare, obsesiv, dreptatea strâmbă.
Iar urâţenia urâţeniilor e să te dai ceea ce nu eşti pe un forum public şi creştin-ortodox pe deasupra.

PS - Dacă te-ai rănit cumva singur în cuvântul "pacient", n-ar strica să te informez că orice psihoterapeut care deţine în mod legal dreptul de liberă practică în domeniu este obligat prin statutul profesiei să se supună unei şedinţe de supervizare (cel puţin o oră pe săptămână cu un psihoterapeut experimentat) în postura de pacient/client.

pentru negruta cea cu priviri de gheată
 

Nu credeti că sunteti prea nouă pe aici pentru a da asemenea verdicte?
Într-adevăr putină smerenie nu v-ar strica, ca si o vorbă mai strunită.
Mergeti si spuneti la duhovnic cum vă ia gura pe dinainte.

Intr-adevar, imi merit mustrarea. Dar ca sa nu ramana cineva cu impresia ca a nimerit intr-o gasca si nu pe un forum, cu atat mai mult ortodox, as mai adauga ceva foarte important - ca si mai veche de-as fi fost pe aici, tot nu as fi avut niciun drept sa-l judec si sa-l jignesc pe d-nul Cezar fie si daca citesc cat de urat vorbeste despre preoti.

Greu cu boii mici...
Spunea si parintele ieri ca noi, romanii, suntem crescuti intr-un spirit de competitie, or crestinismul se desfasoara prin fapte in comuniune si intr-o comunitate in care ar trebui sa fie o conlucrare, nu vrajba si dezbinare.


Nu sunt de acord ca ne umilim daca cerem ajutorul. E adevarat ca de cele mai multe ori, a cere ajutorul inseamna a recunoaste ca nu poti face fata singur unei sarcini. Insa mie mi se pare ca e vorba mai mult de smerenie, de a-ti cunoaste locul tau si al celuilalt de a da Cezarului ce e al Cezarului. Nimeni nu poate fi in acelasi timp si preot, si medic, si psiholog si tinichigiu si specialist IT si instalator si profesor de matematica si arhitect si lautar si agricultor. Fiecare cu profesia si cu talantul lui, exista o diviziune a muncii si e bine sa fie respectata. Nicio piatra pe lumea asta nu e 100% identica cu alta, niciun deget de la o mana nu se aseamana cu altul, daramite sa spui ca un om e la fel cu altul! In asta sta frumusetea lumii pe care a creat-o Dumnezeu, in diversitate nesfarsita si in armonie, nu in produse de serie. Unul cerceteaza plantele, altul animalele, altul rocile, altul scrierile vechi, altul repara scaune, altul face programe de calculator, dar toti isi pun, intentionat sau nu, munca lor in slujba lui Dumnezeu si in folosul comunitatii. Or, intr-o comunitate dezvoltata si civilizata, cum se doreste a fi a noastra, asa cum ai nevoie de preot, de profesor, de medic, ai nevoie si de un functionar bancar, si de un electrician, si de un filolog, si de un istoric, si de un maturator, si de un portar... fiecare isi aduce un aport mai mic sau mai mare, potrivit vocatiei, pregatirii si aspiratiilor sale. Avem nevoie unii de altii, nu putem trai in afara comunitatii.

Daca eu am nevoie in acest moment de un instalator, sa imi schimbe o teava, nu inseamna ca ma umilesc in fata unei alte persoane, pentru ca as fi o proasta si nu sunt in stare sa schimb singura o teava. Nu, doar recunosc ca asta nu e treaba mea si e altuia, care e specialist in asa ceva! Nici ca recunosc superioritatea - ca, vezi, Doamne, face ceva ce eu nu pot sa fac - sau inferioritatea - ca, vezi, Doamne, asta e munca fizica - cuiva. Nici nu ma apuc sa fac rugaciuni in fata apei care curge, sperand ca Dumnezeu va face o minune si apa se va opri de la sine. Nici nu chem preotul sa imi schimbe teava! Inseamna ca astfel creez pe loc un loc de munca de moment si ca ii dau cuiva ocazia sa isi lucreze talantul si sa isi desfasoare meseria pentru care s-a pregatit si pe care o practica. Si nici nu il tratez ca pe un slujitor de care te folosesti - ia teava, na banul! - ci ca pe un specialist in domeniu, caruia nu ii spun eu ce si cum sa faca.

Conlucrare ar trebui sa fie in toate, ca doar toti suntem oameni, crestini, si slujim aceluiasi Dumnezeu - in mod constient sau nu - fiecare dupa puterile si dupa talantii diferiti in calitate si in cantitate pe care i-a primit de la Dumnezeu si pe care ii lucreaza diferit in cantitate si in calitate. Nu tot omul e un bun teolog, poate fi un bun psiholog, un bun medic, un bun geolog, un bun maturator, dar nu toate la un loc. Si sub soare e loc, slava Domnului, pentru toate aceste categorii, care nu sunt nici superioare, nici inferioare unele altora, ci doar diferite.

Iar a crede ca eticheta de crestin (practicant) e buna sa ascunda niste lipsuri de conduita / profesionale e o mare amagire. Ma intreaba cineva la biserica: de ce te-ai dus la profesorul X, ca sigur nu e ortodox, ca pe aici profesorii nu sunt ortodocsi? Ce ma intereseaza pe mine daca e sau nu ortodox - ca doar nu ii cer cateheza - daca e cel mai bun in domeniul lui si e dispus sa ma ajute in ceea ce fac?! Cum ar trebui eu sa il privesc, ca pe un amarat cu multa pregatire care se osteneste in zadar cu atata carte si care nu a aflat inca calea sau ca pe un fiu al lui Dumnezeu care a primit si a lucrat niste talanti, care au dat rod? Cine sunt eu sa cataloghez starea duhovniceasca a unei persoane, daca nu sunt duhovnic?! Pot insa sa ii cataloghez nivelul de pregatire profesionala, pentru ca pomul dupa roade se cunoaste.


Il inteleg pe Cezar, pentru ca si eu lucrez in domeniul stiintelor umaniste si multi oameni considera ca daca lucrezi cu idei si cu cuvinte nu faci nimic concret pentru comunitate. Sau daca nu ai limbajul si metodele teologice in profesia pe care o faci, ca, deh, nu e plina lumea doar de teologi, nu esti un bun ortodox, ba chiar ca daca nu lucrezi cu profesori ortodocsi esti la un pas de apostazie. Or sunt persoane care si-au ales o profesie pentru care s-au pregatit indelung, care nu e doar un serviciu de la 8 la 4 si nu e doar un mijloc de a-si castiga existenta, ci e urmarea unei pasiuni si a unei vocatii in care cred si care devine cumva o parte din ei, care nu are in ea nimic mercantil si interesat. O profesie pe care si-o exercita cu greu, in ciuda unor oprelisti zilnice, din partea sistemului si a ignorantei unor semeni, care considera ca a apela la ajutorul lor inseamna sa se umileasca. Iar atunci cand critica vine de la niste oameni care nu cunosc absolut domeniul si nici persoana, care nici nu ii intereseaza sa cunoasca cu adevarat domeniul si persoana, pentru a face in cunostinta de cauza anumite afirmatii, ci doar pun niste etichete pe baza celor auzite incolo si incoace...e taaare frustrant si descurajator, atenteaza cumva la ratiunea de a fi a unei profesii, a unui grup de oameni si chiar a unei persoane. De aceea ar trebui sa fim mai retinuti in afirmatii in infintele domenii pe care nu le cunoastem.

Nu neg ca in toate domeniile sunt fel si de fel de oameni, dupa cum sunt fel si fel de vanzatori, veterinari, profesori, agricultori, medici, soferi, tot asa sunt fel si fel de preoti, de accea trebuie sa ii cautam pe cei mai buni in domeniul lor, daca ni se intampla sa ne intersectam sau sa avem nevoie de acel domeniu.

Dna Mirela.t v-a transmis ideea ca o atitudine mai rezervata atunci cand intrii pe un forum (ca si intr-o casa, intr-o unitate de invatamant ori la un nou loc de munca, in oricare grup constituit) e un lucru care tine de virtutea prudentei (si de o anumita delicatete). Pana mai cunosti pe unul, pe altul, vezi ce au scris, ce pozitii au avut in cutare ori cutare situatie ori tema de discutie. Mereu cand sunteti pe un forum, dar mai ales la inceput, ca membru nou, e bine ca sa cititi mai mult decat sa scrieti.

In cazul acesta concret, citind mesaje mai vechi, ati fi aflat ca dl Ioan Cezar are o mare stima fata de preoti. Ca nu intotdeauna omul este la inaltimea ministerului, ca a-i stima pe sfintii apostoli nu inseamna a-l stima si pe Iuda Isacrioteanul, iar a-l critica pe Iuda Iscarioteanul nu inseamna ca i-ai injurat pe apostoli, asta e un lucru cu care suntem, cred, toti de acord.

D-na Mirela.t a tinut sa-mi transmita mai mult decat o idee, dupa cum a precizat in titlu "pentru negruta cea cu priviri de gheată ". As completa acest tablou si cu alte imperfectiuni, dar nu este cazul pentru ca, cu o singura exceptie, toti s-au grabit sa-mi faca deja un portret. Va multumesc!

Nu va grabiti sa va suparati ca magarul pe sat
 

(Auto)portretul vi l-ati facut singura, prin ceea ce ati postat pe forum. Iar Dl. Mihnea Dragomir a punctat foarte bine cam unde ar trebui sa va situati... putina rezerva si prudenta in a posta nu strica. Mai ales la femei vorba lunga si datul de lectii nu prea e in regula. Dar e doar o parere, pana la urma faceti cum credeti.

Repere psihologice şi duhovniceşti; dialog interdisciplinar
 

Doi oameni a căror competenţă nu poate fi pusă la îndoială, îşi exprimă opiniile referitor la depresie. Unul este Arhiepiscop, celălalt este psihiatru şi psihoterapeut.
Materialul care urmează îmi pare destul de bogat pentru a satisface nevoia de informare a multora dintre noi.
În mod deosebit îmi place atitudinea psihologului creştin faţă de Biserică şi totodată poziţia Arhiepiscopului faţă de psihologi şi psihiatri.
Este aceeaşi atitudine de deschidere reciprocă pe care încerc să o prezint neîncetat pe forum, în ciuda reacţiilor ostile venite când din partea unor credincioşi când din partea ateilor (îmi amintesc de împotrivirea unui medic psihiatru ateu, de acum un an, doi). Pe scurt, poziţia exprimată în acest lung material este aceea a discernământului, a cunoştinţelor teoretice şi practice, a deschiderii spre colaborare.
http://www.crestinortodox.ro/sanatat...sia-72647.html

Mai întâi iată o selecţie din partea psihologului ortodox:

Acum cativa ani, am inceput sa scriu despre cauzele depresiei din punctul de vedere al psihologiei. Arhiepiscopul (pe atunci, arhimandritul) Hrisostom a completat scrierile mele cu cateva studii de-ale sale. Impreuna am ajuns la concluzia, in aceasta prima etapa de studiu a depresiei, ca majoritatea cazurilor de depresie pot fi descrise corect de conceptul freudian clasic al furiei indreptate spre interior. Si, asa cum arhiepiscopul a subliniat in unele din scrierile sale, nu este nevoie sa imbratisezi punctul de vedere freudian asupra omului pentru a recunoaste ca multe din observatiile sale clinice sunt competente si utile. Din punct de vedere statistic, totusi, aproximativ 20% din cazurile pe care le intalnim in practica clinica indica in mod clar alte cauze. Sa analizam acum cateva dintre aceste cauze alternative ale depresiei psihice.

O cauza foarte des intalnita este obiceiul dobandit de a privi numai aspectele negative ale vietii sau numai anumite ipostaze ale acesteia. Acesta este un obicei capatat fie printr-o abordare neadecvata a problemelor, fie prin imitare - chiar si copiii continua adesea tiparul de raspuns negativ al parintilor sau rudelor lor. In timpul embargoului pe petrol din anii '70, un pacient a venit la clinica plangandu-se de modul in care el si tara sa erau exploatati de lacomia celorlalti. Pacientul a devenit atat de preocupat de ceea ce spunea incat a atins o stare depresiva de agitatie continua. Tratamentul nostru a pus accentul pe incercarea individului de a constientiza posibilele efecte pozitive ale embargoului, cum ar fi indepartarea consumului excesiv de petrol si conservarea acestuia, reducerea poluarii si a dependentei nationale de sursele de energie straine. A fost nevoie de o perioada mare de timp pentru a rezolva integral aceasta problema, dar modul in care el a inceput sa priveasca problema, cu un echilibru intre aspectele pozitive si cele negative, a condus la aplicarea generala a acestui echilibru la celelalte probleme.

Trebuie remarcat faptul ca printre numeroasele pacate mentionate de Parintii Sfintii Bisericii ca fiind contraproductive in viata spirituala se numara pacatul negativitatii. Parintii ne cheama permanent sa acordam atentie marilor pericole care pandesc omenirea, care, asa cum ne spune Antonie cel Mare, este plina de capcanele Necuratului. In acelasi timp, ei ne spun ca nu trebuie sa subestimam niciodata fortele pozitive si folositoare care exista.

Din nou, viata Sfantului Antonie cel Mare ne ofera dovada acestei lectii. Ni se spune ca orice armata de demoni indreptata impotriva noastra paleste in fata cetelor de ingeri care ne ajuta in viata duhovniceasca. Acest echilibru al punctelor de vedere spirituale reprezinta tocmai ceea ce incearca sa obtina un bun terapeut, atunci cand trateaza depresia cauzata de un negativism excesiv.

O alta cauza importanta a depresiei pe care o regasim in cazurile clinice este cea a sacrificiului de sine excesiv. Aceasta se poate vedea, de exemplu, la multi parinti care isi dedica tot timpul si toate resursele copiilor sau gospodariei, neglijandu-si in totalitate propriile nevoi si dorinte. Se intalneste mai ales la mame, femeile ajungand ca, de teama cheltuielilor necesare consultatiilor, sa isi ignore complet sanatatea, intr-o asemenea masura incat se ajunge la rezultate tragice.
Consider ca este esential sa vedem de unde vine depresia si sa o tratam din punct de vedere etiologic, ceea ce inseamna sa aflam de unde vine si cum se manifesta si sa o legam de o cauza. Un exemplu clasic de depresie cauzata de furia indreptata spre interior este cazul unei fete de nouasprezece ani care a fost internata in spitalul unde lucrez si eu, intr-o stare extrem de grava, aproape catatonica. Trauma ei era rezultatul unui conflict brusc, neasteptat cu tatal sau si al respingerii ei de catre acesta. Timp de mai multe zile, pacienta nu a putut sa vorbeasca si nici chiar sa mearga. Am observat ca, in timp ce statea in scaunul cu rotile, ea avea privirea atintita spre piept. Cand am intrebat-o ce cauta de se uita acolo, jos, mi-a raspuns ca "priveste ura" (fata de tatal sau). Tratamentul ei, care a reusit, a constat in sprijinul acordat pentru a elimina aceasta furie "de gheata" si pentru a o face sa renunte la aceasta ura se rasfrangea si asupra ei.

Pentru acest tip de depresie, cel mai eficient tratament este cel in care distragem atentia pacientului de la caracterul depresiv al bolii, concentrandu-i-o asupra furiei pe care o simte. Aceasta furie trebuie analizata, inteleasa si exprimata intr-o forma adaptata (separata de ura de sine), controlata si, desigur, in cele din urma, eliminata. Este posibil ca eliminarea acestei furii sa presupuna o restructurare totala a vietii emotionale a pacientului, modificari ale mediului familial, modificari ale modului in care pacientul percepe relatiile interumane si altele asemanatoare. Aceasta terapie poate dura si poate presupune mai multe luni, chiar ani, de indrumare atenta. Ea ajunge totusi la radacinile sindromului depresiv, acordandu-le atentie mai mare decat tratarii sindromului.

Stiinta ortodoxa a spiritualitatii, stiinta fizica a rnedicinei si stiinta mentala a psihologiei nu sunt incompatibile, ci lucreaza mana in mana. Niciunde nu este mai evident acest lucru decat in tratarea depresiei, o boala spirituala, medicala si psihologica.

dr. Thomas Brecht


În completare, cuvântul Arhiepiscopului Hrisostom:

Sunt uimitoare statisticile referitoare la numarul de americani care sufera de vreo forma de depresie, fie ca este vorba de o forma usoara sau de una grava. Ca preot, ma confrunt in mod constant cu crestini care se plang de depresie cronica. De fapt, o treime din scrisorile care imi sunt adresate abordeaza aceasta problema.

Asa cum a aratat dr. Brecht, majoritatea cazurilor clinice de depresie pornesc de la o ura prost directionata. Psihologii, in mod corect, trateaza aceasta ura din punctul de vedere al modului in care aceasta influenteaza fiinta umana, adica al efectelor negative pe care ura indreptata asupra sinelui le are asupra vietii psihologice a individului. Ceea ce este drept.

Exista, desigur, si o alta dimensiune a depresiei pe care psihologii nu o recunosc sau, daca o recunosc, au tendinta de a o trata ca pe un efect secundar, chiar lipsit de importanta. Aceasta este dimensiunea spirituala.

Omul este un organism complex. Psihologicul si spiritualul interactioneaza totdeauna. Astfel, atunci cand ura autodirectionata provoaca un rau asupra psihicului, acesta are un efect paralizant asupra facultatii spirituale a omului si asupra sufletului acestuia. De aceea indivizii deprimati vorbesc in permanenta despre ura puternica fata de Dumnezeu.

Deoarece sufletul este patruns de harul dumnezeiesc, este firesc ca ura fata de sine sa duca la ura fata de Dumnezeu sau fata de lucrurile spirituale. Iata un aspect important al acestei boli care nu poate fi ignorat, deoarece ura indreptata catre ceea ce este spiritual, chiar daca nu atrage pedeapsa sau "razbunare", duce in mod sigur la departarea de sensibilitatea dragostei de Dumnezeu, care incearca continuu sa aline bietul suflet tulburat. Acolo unde predomina ura si negativismul, aceasta dragoste nu poate lucra.

Indiferent de cazul de depresie, as sfatui terapeutul competent si pacientul sensibil sa ia cunostinta de aceasta dimensiune spirituala a depresiei. Daca putem vedea, verifica si indeparta aceasta ura de Dumnezeu si de lucrurile duhovnicesti, avem deschis drumul catre pacient, pentru a-l ajuta sa se confrunte cu si sa respinga ura psihologica de sine care il paralizeaza. A vorbi despre aceasta necesitate nu este o exagerare. Faptul ca ea este ignorata de psihologia atee reprezinta, intr-adevar, o tragedie.

Arhiep. Hrisostom de Etna

Să vedem şi abordarea trivială
 

Din realitatea lumii noastre fac parte însă şi pagini ca aceasta (inclusiv comentariile subiacente). Să comparăm această postare cu precedenta, pentru a ne lămuri încă o dată în privinţa amalgamului de poziţii pe care le avem noi oamenii faţă de depresie, de Biserică, de tot...

https://deveghepatriei.wordpress.com...cestui-scanda/

Psiholog (unul dintre ei - n.m.): “Credinta ortodoxa este un fel de DEPRESIE accentuata. Duhovnicii sa vorbeasca cu parintii despre ce le spun tinerilor la spovedanie”. Ati inteles acum se ascunde in spatele acestui scandal?

(Care va să zică iată o aşazisă poziţie "psihologică"... Doamne fereşte!)

Duhovnicie şi psihiatrie
 

Un text adecvat temei topicului! - depresie şi rugăciune
Un articol foarte dens, în care găsim opinii ale preoţilor-psihiatri, ale sfinţilor, ale cuvioşilor totodată şi medici de profesie:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/...ie-duhovnicie/

Mitropolit Antonie Bloom:
Cand boala a inceput sa progreseze, mi s-a cerut parerea. Cum am zis mai sus, pe atunci eram medic si am fost consultat in aceasta calitate. Mi-au zis: L-am stropit cu aghiasma, s-a spovedit, i s-au facut molifte, maslu, a fost impartasit -dar nu s-a vindecat. Continua sa fie bolnav. Ce este de facut?
Am raspuns atunci: Trimiteti-l la spital ca sa ii faca electroterapie. Imi amintesc cu cata indignare mi s-a raspuns atunci: Ce, esti necredincios?! Crezi ca socurile electrice pot face ce n-a putut face rugaciunea?! Dar daca lucreaza in el diavolul?!
Atunci am dat un raspuns sincer si provocator. Am zis: Ştiti, daca este la mijloc lucrarea diavoleasca, socurile electrice n-o sa-i faca diavolului nici un rau, dar pe om pot sa-l salveze...Propunerea mea a fost intampinata cu mare nemultumire, dar bolnavul tot a trebuit dus la spital. In spitalul cu pricina lucram eu, si ca atare il vedeam in fiecare zi de la Dumnezeu. Nimeni nu putea intra in contact cu el. Dar apoi si-a venit dintr-o data in fire.

Cand a iesit din spital vindecat multumita ajutorului medical, s-a dovedit ca se intamplase cu el ceea ce a spus Sfantul Ioan din Kronstadt.

Psalmul 93

,,Dumnezeul razbunarilor este Domnul, ca pacatele noastre nepocaite sunt sortite dreptei Sale Judecati!

Dar tu, atotmilostiva Stapana, Il indupleci si-L rogi sa fie indelung rabdator caci daca tu nu ne-ai fi ajutat cu starea ta inaintea Lui, putin de nu s-ar fi salasluit in iad sufletul nostru impietrit.

Fericit este acela care intelege cu inima, mijlocirea Ta de Mama.



Nu este zadarnica rugaciunea cu care se roaga tie sufletul pacatos care se pocaieste.

Cerestile tale mangaieri il vor imbarbata in constiinta lui, dupa cum multimea pacatelor si duhul intunecat al deznadejdii va fugi de la el.

Slava tie, Imparateasa cereasca, mantuirea pacatosilor care cauta mantuirea!"


Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Aliluia, Aliluia, Aliluia, slava Tie, Preasfanta Stapana de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria


Sursa: http://www.crestinism.net/ortodox/ps...atisma-13.html


Ce rezulta din acest psalm? Ca omul trebuie sa-si ia masuri sa nu ajunga in stare de deznadejde. Maica Domnului ne ajuta. daca o rugam. Psaltirea Maicii Domnului este atat de fpositoare in acest sens.


Daca respectivul nu vrea din timp sa se pocaiasca si sa se smereasca, atunci il smereste Insusi Dumnezeu. Îi arata cine este, dupa judecatile lumesti! Aici intervin psihologii si psihiatri care fac ce pot, in functie de calitatile pe care le au ei insisi.

Psalmul 93

,,Dumnezeul razbunarilor este Domnul, ca pacatele noastre nepocaite sunt sortite dreptei Sale Judecati!

Dar tu, atotmilostiva Stapana, Il indupleci si-L rogi sa fie indelung rabdator caci daca tu nu ne-ai fi ajutat cu starea ta inaintea Lui, putin de nu s-ar fi salasluit in iad sufletul nostru impietrit.

Fericit este acela care intelege cu inima, mijlocirea Ta de Mama.



Nu este zadarnica rugaciunea cu care se roaga tie sufletul pacatos care se pocaieste.

Cerestile tale mangaieri il vor imbarbata in constiinta lui, dupa cum multimea pacatelor si duhul intunecat al deznadejdii va fugi de la el.

Slava tie, Imparateasa cereasca, mantuirea pacatosilor care cauta mantuirea!"


Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Aliluia, Aliluia, Aliluia, slava Tie, Preasfanta Stapana de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria


Sursa: http://www.crestinism.net/ortodox/ps...atisma-13.html


Ce rezulta din acest psalm? Ca omul trebuie sa-si ia masuri sa nu ajunga in stare de deznadejde. Maica Domnului ne ajuta. daca o rugam. Psaltirea Maicii Domnului este atat de folositoare in acest sens.


Daca respectivul nu vrea din timp sa se pocaiasca si sa se smereasca, atunci il smereste Insusi Dumnezeu. Îi arata cine este, dupa judecatile lumesti! Aici intervin psihologii si psihiatri care fac ce pot, in functie de calitatile pe care le au ei insisi.

Draga Ioan sunt 100% de acord cu ce zici legat de utilitatea psihologiei/psihiatriei, in conlucrare cu harul si ajutorul dumnezeiesc.

Asa m-am vindecat eu de depresie severa, iar calea trebuie sa fie cea de mijloc si cea inteleasa corect.

Insa redu posturile tale sa le putem citi si urmari. Altfel faci mai mult rau decat bine (si posturile mele sunt la fel de lungi)...

Nu vreau sa va dezamagesc sau sa va dau vreo veste proasta, dar...
Si eu am crezut, initial, cand m-am apropiat din nou de biserica, ca am apucat pe Dumnezeu de un picior, insa...
Problema cred eu ca este si familia. E posibil ca tu sa iti gasesti mangaierea in biseica si in credinta, insa cand te intorci acasa la ai tai, sa constati ca nu s-a schimbat nimic, dat fiind faptul ca ei nu au nici o treaba cu acestea, si traiesc inca in robia pacatelor si grijilor lumesti, suferind de depresie si anxietate, si aducandu-te si pe tine inapoi in aceasta stare :(. Ca sa nu mai amintesc de posibila si foarte probabila lor revolta impotriva tentativei tale de a te elibera, de a cauta confortulsi linistea ta, departandu-te de ei si facand niste lucruri dupa parerea lor anormale, care nu le-ai facut pana atunci ( sa tii post, sa mergi la biserica, sa nu mai faci treaba in zilele de sarbatoare, etc). Mai ales cum sunt ai mei dedicati trup si suflet grijilor trupului, in special pantecelui, e o crima pt ei sa te sustragi de la pregatirile materiale pt sarbatori, de ex, cumparaturi, mancare, curatenie, dedicandu-te pregatirii spirituale ( post, spovedanie, impartasanie, daca e cazul). Asa ca chiar daca tu mergi de Craciun sau Paste la biserica, dar apoi esti nevoit sa te intorci in atmosfera necrestina de acasa, e foarte posibil ca depresia, tristetea, disconfortul, dezamagirea sa revina si mai acut. Mai ales ca crezi, presupui ca alte familii pe care le-ai intalnit la biserica se simt acum mai bine impreuna. Iar ai tai abia asteapta, vazandu-te trist, dezamagit, sau chiar revoltat, sa-ti reproseze ca biserica nu-ti face bine. Insa asa cum mi-a spus un preot, e ca si cum ati avea toti in casa o boala contagioasa, si numai tu te-ai trata, dar apoi te-ai intoarce printre ei si te-ai molipsi din nou :(
Si daca ai face un alt fel de terapie, psihoterapie, terapie cognitiva, etc, presupun ca ar fi acelasi lucru. Chiae daca terapeutul ti-ar spune, ti-ar arata ce e gresit in gandirea ta, si te-ar invata cum e bine sa privesti problemele, cand te-ai intoarce acasa ar fi foarte posibil ca ai tai sa te faca sa reconsideri tot ce ti s-a spus, sa nu crezi ca acela iti vrea binele, si ai tai te invata de rau...
Bine, eu acum m-am invatat si nu ma mai smintesc, chiar asa usor ( sper). Nu am puterea nici sa ma cert cu ei, sa ma revolt, dar nici nu vreau sa-i fac responsabili in fata lui Dumnezeu ca m-au obligat sa muncesc in zi de sarbatoare, de exemplu. Adica presupun ca Dumnezeu stie ca eu as fi venit daca as fi putut, dar nu am vrut sa ma cert cu ei, nu ca ar fi reusit sa ma convinga ( sminteasca) ca nu trebuie sa vin. Probabil ei nu stiu sau nu cred ca asa trebuie, sau ca nu e bine sa muncesti in zi de sarbatoare, daca atunci se nimereste sa ai ceva de facut ( cum a fost de ex sambata trecuta de sf arhangheli; se spune in popor ca daca muncesti de ziua lor vei fi si tu muncit in ziua mortii; eu cred ca oricum vei fi, dar nu cred ca Dumnezeu sau sf arhangheli pur si simplu ne vor abandona; acum desigur ca cei care nu cred in ei nu vor avea la ce sa spere si se vor crede abandonati, in timp ce altii poate se vor mai agata de ultima urma de credinta si poate in final vor fi salvati ( adica vor muri linistiti,impacati))

Eu nu cred că asa ceva e posibil. Dacă tu participi trup si suflet la viata Bisericii, este imposibil ca bucuria pe care aceasta ti-o dă să fie umbrita de toanele lumesti. Încearcă să nu te mai lasi asa usor afectată de cei din jur, chiar familia ta, mai ales dacă acestia nu sunt oameni duhovnicesti. Fruntea sus, si Doamne ajută!

Oare aceia cand au o infectie in gat nu iau antibiotice ?
Cred ca trebuie sa apelam la ambele si la credinta si la psihologie si sa pastram fiecareia rolul ei.
Adica psihologia sa nu incalce zona valorilor,a credintelor unui om , iar credinta sa nu isi atribuie zona detaliilor ,observatilor ,practicii.
De exemplu,daca cineva vrea sa traiasca in pustietatea ,psihologia sa vrea sa il trateze de izolationism. Daca cineva vrea sa nu traiasca inainte de casatorie cu partenerul ,psihologia sa incerce sa ii spuna avantajele cunoasterii anticipate a celui cu care vrei sa stai o viata.
Adica acolo unde sunt implicate valorile unui om,psihologia sa le recunoasca , nu sa le considere ca probleme.
Sunt convins ca asa se si intampla cand pacientul sau psihologul au macar unul din ei credinta . Cand ambii nu au, cred ca pot aparea tot felul de solutii bizare,de dragul rezolvarii unei probleme.

Ai dreptate, Fallen. Ma afecteaza foarte tare reactia lumeasca a celor din jurul meu cu privire la mersul la biserica. Chiar mai mult decat ar trebui.
Mai ales acum, inainte de praznicul Nasterii Domnului, ar trebui sa fim mai intelegatori si sa ne gandim la sufletul nostru si nu la meniul din ziua de Craciun. Si, vai, ce nenorocire, sa facem doar 5 feluri de mancare si nu 8-9.
Chiar azi mi-a povestit o colega ca sotul ei s-a suparat ca voia sa mearga la biserica si a renuntat.
Unde este limita intre "a sluji aproapelui" si " a sluji lui Dumnezeu"?
Cateodata vad doar egoism in genul asta de situatii. "Fa cum vreau eu, nu cum vrei tu." Ce simte cel ce opreste pe cineva sa mearga la biserica? E multumit? Vesel?Linistit?

Psihologia nu oferă o morală alternativă la unul sau altele dintre sistemele morale (axiologie, valori). Psihologia nu este o filosofie morală distinctă, ci o ştiinţă pusă în slujba omului, asemenea altor ştiinţe. Cum este ea folosită de oameni, în numele căror valori sau credinţe, pe mâna cui pică, a căror grupuri de interese - asta e deja o altă problemă. Valabilă şi pentru matematică, fizică, biologie ori astronomie ş.a.m.d.
Scopul psihologiei, ca domeniu al cercetării vieţii omeneşti, este: să cunoască psihicul omenesc (componentele, funcţionarea, legile/principiile, limitele etc.) şi personalitatea ca structură integrativă, să propună şi să susţină căile de dezvoltare psiho-comportamentală sănătoasă, să intervină în direcţia terapiei şi/sau a optimizării activităţii umane, să participe la educaţie prin oferta de cunoştinţe privind stadiile dezvoltării psihice, învăţarea, creativitatea, relaţiile inetrpersonale etc.
NU e nevoie să fii creştin pentru a fi psiholog bun. Un profesionist, indiferent de orientarea sa religioasă, va respecta întotdeauna sistemul de valori şi credinţe ale clienţilor săi. Noi nu schimbăm pe oameni cum vrem noi ci, atunci când oamenii solicită un anumit serviciu, îi ajutăm să îşi atingă scopurile spre care năzuiesc (să comunice, să coopereze, să înveţe, să depăşească anumite bariere, să se adapteze la medii pe care le percep dificile, să depăşească o pierdere sau o situaţie care pare insurmontabilă etc.).
MAI MULT, atunci când clientul solicită ajutor pentru lucruri care încalcă legile ţării sau drepturile omului sau când voieşte să îşi facă rău, noi avem dreptul şi datoria nu doar să nu îl ajutăm în direcţia rea, ci să colaborăm cu alţi oameni şi alte instituţii, inclusiv cu Poliţia sau cu alte instituţii ale statului, ori cu Biserica, ori cu alte organisme neguvernamentale/civile.
Avem o etică profesională pe care cred că Biserica o încuviinţează deplin.

Nu ştiu de unde prejudecata că psihologul este în conflict cu valorile creştine (în general sau ale clientului). Ai lucrat tu cu un psiholog care ţi-a încălcat credinţa?
Te-a forţat vreun psiholog, în cadrul unei relaţii profesionale, să renunţi la valorile tale şi să le îmbrăţişezi pe ale lui?
Eu mă mir foarte, dacă aud că ai trăit o astfel de experienţă.

"Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ"
 

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa - "Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ" - Formula AS - http://www.formula-as.ro/2014/1114/a...t-pamant-17637

"- S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta despre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pierdut dimensiunea verticală şi în care omul se desfăşoară numai pe orizontala existenţei, într-o diversitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria adevărată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea deplină a rostului tău ca om şi e strâns legată de înaintarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depresie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid sufletul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"

- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură interioară, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oamenii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descurajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confirmare şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te primeşte şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îmbrăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e singura scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi măcina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duşmani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără lepădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celuilalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepărtează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i potriveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Paradoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când renunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai înconjurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consumându-se pe sine, luminează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe ceilalţi.

"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputinţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul."

(continuare)
 

"- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Materia în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi dăruite. Materia trebuie transfigurată, trebuie să capete valoare spirituală, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămădească materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, acela de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gândeşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a părăsit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu voluptate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în mişcare ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mântuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea virtuţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemântuitoare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie sufletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceasta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oamenilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compătimire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"

- Ori încotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de semnificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu disconfort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gândindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai priveşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profunzimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iubeşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mânăstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adâncul oceanului. Devenirea noastră ca fiinţe umane este imposibilă fără dragostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e inepuizabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, activăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Trăim o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la devenire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări minore, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că viaţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dispuşi să vadă şi partea luminoasă a greului din viaţă. De aceea este fundamental să găseşti sensul fiecărei încercări sau suferinţe de care te loveşti. Dacă o umpli de sens, îţi găseşti puterea şi seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferinţă, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările vieţii îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stagnează, trăieşte la suprafaţa sa, nu trăieşte cu toată fiinţa. Nu trebuie să ne fie frică de suferinţă. Hristos ne-a învăţat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viaţa lui pământească, înfruntând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"

- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pământ. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce orăşenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu."

(ultima parte)
 

"- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajunsuri, să ne vindecăm sufleteşte?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de bucurie.

- Se spune că bucuria adevărată e profundă şi, cu toate astea, se dovedeşte trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm!

Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi."

sursa: http://www.formula-as.ro/2014/1114/a...t-pamant-17637

Referitor la ce am subliniat : n-ar fi trebuit să renunțe, sunt cazuri când mai trebuie să facem și supărare pentru Dumnezeu.

Remarcabil interviul cu acest preot! Multumiri.