O cutremuratoare poveste de iubire . . .
 

Poezie de craciun
 

In fiecare an, noi, cei mai mari, asteptam sfintele sarbatori ale Nasterii Domnului cu bucuria imensa pe care ne-o aduc acele frumoase imnuri de preamarire a Pruncului Sfant. Noi toti, parinti si copii, ne lasam invaluiti de spiritul Craciunului. Copiii cei mai mici il asteapta pe Mos Craciun cu emotie si nerabdare, incercand sa fie mai buni, mai ascultatori
Moş Crăciun cu plete albe
Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi.
Şi aduce daruri multe
La fetiţe şi băieţi
Moş Crăciun, Moş Crăciun

Din bătrâni se povesteşte
Că-n toţi anii negreşit
Moş Crăciun pribeag soseşte
Niciodată n-a lipsit.
Moş Crăciun, Moş Crăciun

Noi am fost cuminţi tot anul
Şi miloşi am fost mereu
Şi în fiecare seară
Ne-am rugat la Dumnezeu
Moş Craciun, Moş Craciun.

Moş Crăciun cu plete dalbe
Încotro vrei s-o apuci?
Ţi-aş cânta florile dalbe
De la noi să nu te duci.
Moş Crăciun, Moş Crăciun.
Moş Crăciun este nelipsit ceas de ceas si zi de zi doar pentru copii cuminti

Am ajuns si in prag de Mos Nicolae. :41: Bunul si sfantul Mos Nicolae!...

In seara aceasta scoatem de la naftalina o poveste adevarata de la Lore86:

Oalta intamplare minunata s-a petrecut chiar aseara.
Vorbeam zilele trecute cu micutii mei cam ce ar vrea ei sa le aduca Sfantul Nicolae.
Anastasia"Eu as vrea o papusica"
Timotei"Eu as vrea un vapor ca sa il pun pe apa sa pluteasca."
eu"ei, jucarii aveti destule, nu cred ca va va aduce sfantul jucarii.Altceva nu vreti?"
Anastasia:"pai...nu stiu, ce vrea el(Sfantul)"
Asta era discutia de acum cateva zile.
Ieri am mers cu sotul la cumparaturi si le-am cumparat: carti cu animalute, cartile cu Egipt, hartie glasata, ceva dulciuri. Aseara il asteptam pe sot sa vina, ca sa putem pregati in liniste ghetutele(prichindeii adormisera deja). Si iata ca apare in jurul orei 11 cu vreo 3 plase incarcate.
"Ce ai aici?"am intrebat.
"Am primit de unde am fost niste daruri ptr copii."
Bag mana in plasa si scot prima jucarie: O papusa. Scot si a doua jucarie: Un vapor. Deja cand am scos vaporul m-am blocat."Ce e?Nu iti place jucaria. oamenii au daruit ce au simtit ei. uite ce frumoasa e!"
"Sti ce mi-au zis prichindeii ca vor sa primeasca de la Sfantul Nicolae?"
"Nu stiu, zise sotul". "O papusa si un vapor.Ei, ce zici?"
Sotul zambi si nu mai spuse nimic. Dar mie mi-au dat lacrimile.Iti multumesc Sfinte Ierarhe Nicolae ca nu ai trecut cu vederea dorinta cea simpla a inimii lor si le-ai facut asa o bucurie.
Sa nu va spun ce s-a intamplat cand s-au trezit.:)
Anastasia"Wow, nu pot sa cred, mi-a adus o papusa. Si mama mi-a zis ca nu o sa-mi aduca sfantul jucarii"
Timotei"Tata, am primit un vapor! exact ce mi-am dorit! sunt asa bucuros."
Si eu am ramas cu o mare bucurie in suflet si cu convingerea ca intradevar Sfantul Nicolae este prietenul copiilor.

Sorcova - B. Delavrancea
 

Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
- N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?
Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.
- Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile - îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
- Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!
II
Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
- Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
- Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi.
- Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept - deşi abia era de şase ani - căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
- Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
- De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
- Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei.
- Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii.
Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns:
- Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oţelul..." Nu vrei?... "Să înfloreşti, să mărgăreşti!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
- Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.
Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
- E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.
- Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund.
- Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.
Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce:
- Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:
- Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
- Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
- Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc.
Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:
- Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii...
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.


http://www.povesti-pentru-copii.com/...a/sorcova.html

Povestea omului de zapada- de Ionela Chitu
 

Omul de zapada rupse o bucata din luna si o aseza cu grija, in partea stinga, acolo unde auzise el ca oamenii ar avea inima. Gata, acum se simtea parca mai bine. Ninsoarea se oprise de citeva ceasuri bune, cind din casa aparu Gabriela.
-Mami, mami, vino repede sa vezi! Avem un om de zapada in gradina!
Si fara sa mai astepte reactia mamei, Gabriela alerga catre omul imaculat. Il ocoli de trei ori pentru a-l putea admira mai bine. Inca nu-i venea sa creada. Oare i l-a adus Mos Craciun? Dar Mosul soseste abia peste o luna. Deci n-a fost el...
-Hm...pina la urma, voi afla eu cine l-a adus...
Apoi il ocoli din nou de trei ori, pentru a se convinge ca este real.
Omul de zapada, o privi si el cu coada ochiului pe fetita. „Ce face?” Sint sigur ca a mai vazut oameni de zapada. Doar n-o sa se invirta in jurul meu toata ziua!
-Buna dimineata Omule de Zapada! Ce faci? Vrei sa ne jucam?
Azi nu voi merge la gradinita, asa ca am putea sa ne jucam impreuna. Daca vrei...
-Vreau...zise Omul de Zapada, tocmai cind vintul viscoli timid zapada din jurul lor. Gabriela il privi uimita:
-Vorbesti???
-....
-Cred ca mi s-a parut, zise din nou Gabriela, ridicind mirata din umeri.
Oamenii de zapada nu vorbesc. Nu sint la fel ca noi. Si din nou il ocoli de trei ori, iar Omul de Zapada de asta data se convinse ca era probabil un ritual al oamenilor.
-Poti sa pastrezi un secret?
-Vorbesti!!!
-Doar sint om, nu?
-...de zapada...
-Spuneai ca vrei sa ne jucam...
- Da, vreau...dar care e secretul?
-Lasa, ti-l spun mai tirziu.
-Dar de unde ai esarfa aceea minunata?
-E doar o bucata de curcubeu, zise Omul de zapada. L-am vazut pe cer si mi-a placut mult. Dar daca vrei, ti-l dauiesc.
-Nu, mami nu mi-ar da voie, dar daca vrei putem sa facem schimb.Iti dau si eu ceva...uite..o agrafa de par...
-Multumesc! Zise Omul de Zapada, emotionat si doua lacrimi fierbinti pornira din ochii negri, de carbune. Era pentru prima data cind simtea ca traieste cu adevarat printre oameni, ca era si el unul de-ai lor. Dar in acelasi timp il apasa un sentiment de vinovatie.
Iar acum, tu vei inchide ochii, iar eu ma voi ascunde. Tine minte! Trebuie sa tii ochii inchisi. Si sa numeri pina la zece.
-De ce pina la zece?
-Pentru ca asa este jocul si pentru ca atit am invatat la gradinita. Sa nu trisezi!
-Ce inseamna sa trisezi?
-Adica sa nu deschizi ochii.
-Niciodata?
-Doar pina ma ascund...
Si se jucara toata ziua, fara sa le pese de frig. Apoi catre seara, Gabriela ii cinta prietenului eide zapada, un cintec pe care ea il invatase la gradinita:
„Daca vrei sa se traiasca, bate-asa!
Unul altuia zimbeste, uite-asa!
.................................................
Cind il privi, avea lacrimi in ochi. El n-ar fi putut niciodata sa faca asta. Adica sa zimbeasca. Era un om, dar de zapada...
-Nu plinge! Acum se face seara, dar miine dimineata am sa vin sa ne jucam. Sa ma astepti...
-Mai ramii putin!
-Te iubesc Omule de Zapada, dar acum trebuie sa plec. Mama spune ca noaptea trecuta, cineva afurat de pe cer, o bucata din luna. Nu vreau sa ma prinda intunericul aici, acum ca luna nu va mai fi pe cer.
Inainte sa plece, fetita ii darui Omului de zapada, un sarut pe obraz. In usa casei, se opri pentru o secunda si apoi se rasuci brusc:
-Eu cred ca numai un om fara inima, ar fi putut sa fure bucata de luna de pe cer.
-Noape buna, Omule de zapada!
Si omul de zapada, se intrista din nou. Fetita aceasta era minunata. Il facuse sa se simta viu. Era un om de zapada norocos.
In dimineata urmatoare, Gabriela , alerga bucuroasa catre prietenul ei din gradina.
-Ai vazut noaptea trecuta, ca am avut din nou luna pe cer?
Omul de zapada nu raspunse. Dar o auzea...

Bunico, ninge! Ninge!”- Nicolae Veselin
 

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ima...nge-zapada.jpgDoi ochişori priveau trişti şi rugători înspre cerul încremenit de frig. Iar mânuţa întinsă aştepta în zadar o minune cerească. O minune albă. „De ce nu ninge?” – se auzea dezamăgirea, plângând în glasul copilei – „Cum va putea să ajungă Moş Crăciun dacă nu este zăpadă? Vreau să ningă!”. Dar cerul se încăpăţâna să rămână mut.
Chemată de glasul duios al bunicii, fetiţa se grăbi să intre în casă. Aici o aşteptau, binevoitoare: căldura, lumina, mirosul îmbietor al budincii de vanilie, dar mai ales, mâinile făcătoare de minuni ale bunicii. Cuibărită între braţele bătrânei, copila asculta cu nesaţ povestea, de atâtea ori auzită, a naşterii unui prunc sfânt într-o iesle.
Flăcările focului din vatră încremeniră şi ele parcă, ascultând, cu pâlpâiri smerite, povestea. Dintr-un colţ, bradul strălucea, unduindu-şi cu mândrie beteala, ştiindu-se simbol al unei asemenea Sărbători minunate.
Firul poveştii fu însă retezat brusc şi fetiţa sări neliniştită de pe genunchii bătrânei. Emoţia i se putea citi în glas şi în ochii înlăcrimaţi de bucuria neaşteptată: „Bunico, ninge! Ninge!”. Şi fără a mai aştepta vreun răspuns, fărâma de om alergă afară. Privea, fără să se sature, la zăpada cernită şi i se părea că fiecare atingere a unui fulg de nea este asemenea mângâierii unui înger. La poartă, un grup de colindători îşi făcu apariţia. Fericirea era completă. Familia se întregise şi se minunau cu toţii de bunătăţile făcute de mâinile miraculoase ale bunicii. În plus, acum va putea ajunge şi Moş Crăciun...
... Omuleţul de atunci şi omul de mai târziu a învăţat să iubească Crăciunul. Singura diferenţă este aceea că acum nu-l mai aşteaptă pe Moş Crăciun. Aşteaptă doar (re)naşterea copilului din interior, (re)naşterea inocenţei. Şi, cu aceeaşi emoţie, în fiecare an, aşteaptă prima zăpadă.
Am învăţat să iubesc Crăciunul...
doamne ajuta.

Îmi vine să plâng... Când eram mici aveam un set de cărticele de Barbu Stefanescu Delavrancea, cu poze, fiecare cărticică fiind o poveste... printre care şi cea de mai sus... E atât de tristă :-))

"Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea."

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ima...de-craciun.jpgFulgii mari de zăpadă dansează prin văzduh, acoperind pământul cu un veşmânt de un alb imaculat. Străzile pe care, în urmă cu o jumătate de oră, domina pustietatea, erau acum pline de copilaşii ce, veseli de sosirea zăpezii, au ieşit afară pentru a se bucura de clipa pe care au aşteptat-o vreme îndelungată.
Râsetele colorate devin fundalul muzical al fulgilor de nea care valsează în ritmul căderii lor spre pământul îngheţat şi lipsit de viaţă; doar o fetiţă stătea tăcută într-un colţ, privind întreaga veselie. Ochişorii ei mari şi luminoşi exprimau o uşoară mirare, iar mintea îi era acaparată de următoarele întrebări: de ce atâta fericire? Ce minune aduceau aceşti fulgi de nea?
Un micuţ cristal de apă îi cade pe năsuc…fetiţa ridică ochii şi întinde braţele spre cer. În curând palmele îi sunt acoperite de un strat subţire de steluţe albe şi, ca şi cum atunci ar fi văzut pentru prima dată fulgii de nea, priveşte formele ce se topesc în palmele-i micuţe.
- Maria, vino mai repede, să nu răceşti! Se auzi, brusc, o voce din spate.
Copila îşi întoarce căpuşorul şi îşi priveşte mama. După ce mai admiră încă o dată cerul , se îndreaptă cu paşi repezi spre mămica ei, care o aştepta cu braţele deschise.
- Vino, fetiţa mea! Azi, bunul Dumnezeu ne-a arătat din nou iubirea Sa şi diseara vei putea mânca o supă bună şi caldă.
Ochişorii Mariei erau asupra copiilor zburdalnici.
- Mămică, de ce nu pot să mă duc la şcoală, la fel ca şi ceilalţi copii?
La auzul acestor cuvinte, femeia îşi pleacă privirea. Văzându-i tristeţea ce îi umbrea chipul, fetiţa, cu mânuţele ei micuţe îşi mângăie mama, zicându-i:
- Lasă, nu mai vreau să mă duc la şcoală…nu mai fii supărată!
Zâmbind forţat, femeia îşi ia copilaşul de o mânuţă şi se îndreaptă încet spre casă, când, o nouă întrebare se naşte de pe buzele micuţe:
- De ce este atâta bucurie ?
- Maria, frumoasa mea fetiţă, în curând va fii Crăciunul, iar aceşti fulgi de zăpadă îmbracă totul într-un veşmânt frumos şi divin precum Copilul Sfânt ce s-a născut în iesle.
- Cine este Copilul Sfânt?
- Este Mântuitorul nostru. Îţi voi povesti despre naşterea Sa când ajungem acasă.
Cele doua siluete se pierd în depărtare, urmele paşilor lor dispărând sub covorul fulgilor răzleţi.
Vorbele mamei erau dulci cântări celeste pentru fetiţa care asculta înduioşată povestea făgăduită. În sufletul ei curat se desluşea o luminiţă de negrăit, cum nu se putea întâlni în această lume trecătoare, era lumina credinţei, a prezenţei lui Dumnezeu.
Au trecut trei săptămâni de la aceste evenimente … întreg peisajul a prins viaţă sub domnia luminiţelor multicolore şi a fulgilor ce creeau o lume de poveste. Pe străzile înzăpezite răsunau vocile gingaşe ale copiilor, colindele se auzeau de pretutindeni…era seara de Crăciun, iar întreaga suflare era cuprinsă de bucurie; doar un suflet stătea îndurerat, plângând la căpătâiul mamei sale: Maria.
Mama ei era grav bolnavă, iar bani de medicamente nu aveau. Cu lacrimi în ochi, iese afară din căsuţa sărăcăcioasă şi porneşte în căutarea unui medic; bate la multe uşi, dar aproape nimeni nu-i deschide uşa, iar cei care i-au deschis nu vroiau să o ajute…erau prea preocupaţi cum să sărbătorească.
Maria a rămas singură în stradă, fără nici un ajutor. Frigul începea să o cuprindă, doar lacrimile îi încălzeau pentru o clipă obrăjorii roşii şi reci.
"Voi mai încerca încă o dată…poate în această casă îl voi găsi pe Mântuitor şi El sigur va veni, iar dacă nu este aici mă voi întoarce acasă; mama este singură de mult timp".
Cu paşi mici, se îndreaptă spre uşă şi încearcă din nou, însă în acea casă nu Îl găseşte pe Cel ce îl căuta. Înainte de a pleca, copila îi spune femeii care i-a deschis:
- Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea.
Obosită şi îndurerată, fetiţa se întoarce acasă. Înainte de a intra în curte, vede o femeie sărmană cu un copilaş în braţe; frigul muşca din trupul femeii îmbrăcată cu o haină subţire, iar copilaşul, strâns ţinut la piept, nu contenea să plângă.
Maria, suflet sensibil, se apropie de femeie şi o roagă să intre în casă.
- Nu este o casă mare, dar intraţi, este loc şi pentru voi!
Femeia, după ce o priveşte duios, intră în modestul cămin…. mama frumoasei fetiţe adormise.
- Luaţi această haină; este a mamei, dar nu cred că se va supăra.
- Ce a păţit mama ta? Întrebă femeia, în timp ce lua haina.
- De câteva zile se simţea rău, iar azi starea i s-a agravat…azi, când îl aşteptam pe Mântuitor. În urmă cu câteva săptămâni, mama mi-a povestit cum Maica Domnului, înainte să Îl nască pe Mântuitor, a bătut la multe uşi, dar nu i-a deschis nimeni; eu îi voi deschide.
- Azi Îl sărbătorim pe Domnul Hristos, iar o sărbătoare fără sărbătorit nu există. Nu am aur, smirnă sau tămâie să Îi daruiesc, asemeni magilor…nu ştiu ce sa Îi dăruiesc. Încă nu a venit, dar noaptea nu s-a sfârşit şi ştiu că dacă va veni, mămica se va vindeca.
Mângâindu-i chipul angelic, femeia îi zice Mariei:
- Frumoasa mea, I-ai dăruit deja cel mai frumos cadou. Acum du-te şi culcă-te, eşti obosită şi înfrigurată!
- Nu pot. Dacă vine Mântuitorul în timp ce dorm şi se va supăra că nu L-am primit?
- Nu se va supăra dacă dormi. El iţi cunoaşte sufletul şi ştie cât de mult Îl iubeşti.
Copil ascultător, Maria se întinde pe pat şi, obosită, adoarme. O mireasmă plăcută se răspândeşte prin aer, iar întreaga cameră este cuprinsă de o lumină lină.
Maria, deranjată de lumină, deschide încet ochişorii şi vede minunea, neaşteptata minune. Femeia aceea sărmană dispăruse, iar în locul ei era Maica Domnului; era atât de minunată., încât orice frumuseţe pământească păleşte în faţa ei, iar în braţe îl ţinea pe Pruncul Sfânt, pe Dumnezeu.
Fetiţa clipeşte de două ori, credea că visează, dar în curând îşi dă seama că totul este aievea. În faţa minunii, graiul îi dispare, doar ochişorii ei vorbind despre starea prin care trecea, sclipind precum doi aştri.
Maica Preacurată se apropie de patul femeii bolnave, iar Pruncul Sfânt îşi întinde mânuţele, atingându-i creştetul şi binecuvântând-o.
Dintr-odată, tavanul dispare, afişându-se superbul tablou celest; stelele străluceau cu atâta intensitate, încât întunericul, stingherit de lumina acestora, s-a retras, cedându-i locul strălucirii mirifice.
Maica Domnului priveşte spre fetiţa, care, simţindu-se descoperită, închide brusc ochişorii. Zâmbind, Maica Sfânta merge spre patul unde fetiţa dormea şi o sărută pe frunte, iar Mântuitorul îi mângâie părul mătăsos.
Maria deschide un ochişor, dar nu mai reuşeşte să distingă nimic, totul era înconjurat de lumina divină. Ridicând ochişorii spre cer, observă cea mai măiastră stea pe care o văzuse vreodată; clipeşte de trei ori…într-o fracţiune de secundă, totul a revenit la normal, sublima imagine a cerului înstelat dispărând.
Dorinţa i se îndeplinise, Mântuitorul şi Maica Sa au fost în modesta ei căsuţă. Fetiţa se coboară din pat şi se îndreaptă spre mămica ei care, auzindu-i mişcările, se trezeşte. O altă bucurie îi umple sufletul frumos şi inocent: mămica ei s-a vindecat, durerile cele cumplite părăsind trupul slăbit.
"Of, nu i-am oferit nimic Mântuitorului şi Maicii Sale, iar ei m-au vizitat şi mi-au vindecat şi mămica’’ cugeta fetiţa, în timp ce braţele protectoare ale mamei sale o cuprindeau într-o dulce îmbrăţişare. Lacrimile îşi fac din nou simţită prezenţa…Maria plângea pentru că nu i-a făcut nici un cadou Mântuitorului de ziua Lui.
O rază jucăuşă pătrunde prin fereastră, iar fetiţa aude o voce dulce şi blândă care îi şopteşte suav: "îţi mulţumesc pentru că mi-ai dăruit inima ta’’.
Credinţa este puntea ce leagă pământul de cer, floarea albă ce întregeşte coroana tuturor virtuţilor, credinţa este actul suprem, cadoul cel mai minunat pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi.
"Credinţa este pentru suflet, ceea ce este ochiul pentru trup.’’..
doamne ajuta.


Nicolae Veselin

Craciunul in vremurile comuniste
 

Colindul luminii biruind întunericul
Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum - iad de cenuşă - vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.
Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica - în*veş*mân*tată ca o mireasă - părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…
De multă vreme, clopotele de bronz - veche danie domnească - nu mai puteau scoate de prin case decât cel mult câteva mătuşi şi mai puţini moşnegi, singurii care înfruntau ideea că ziua de odihnă se cinsteşte prin muncă susţinută. Rar păşea cu ei pragul câte un nepot, năucit de noutatea spaţiului dinlăuntrul bisericii, realitate ce nu semăna cu nimic din ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi ei cu privire la cele sfinte.
În seara aceea, Părintele nu se grăbise cu închisul bisericii. Întârzia cu gândul la bucuriile din vremea studenţiei teologice, când, nestingheriţi de nimeni - ba chiar încurajaţi de profesorii lor - hălăduiau prin Sibiu, colindând - şoapte cântate - de Naşterea lui Hristos. Şi seara pe care o încheia acum îi amintise de vremurile acelea, şi de aceea aprinsese candelabrul ca de Liturghie. Oftă, gândindu‑se că totuşi Dumnezeu îl iubeşte, câtă vreme au fost oameni care au cerut - în taină, ce‑i drept - spovedanie, şi cărora le‑a purtat Euharistia ca dar şi semn al dragostei lui Dumnezeu. Zări undeva în ceaţa înserării un grup de copii ce‑şi încercau puterile cu o minge ce nu se mai distingea de asfalt decât cel mult încă o jumătate de ceas. Înălţă la cer ochii, căutând cu privirea‑i albastră o picătură, un strop de ninsoare. Cerul acesta văzut părea că nu caută‑n adâncul privirii Părintelui. De pe cer uitătura‑i căzu pe zidurile înalte şi reci ale puşcăriei. Bănuia cam ce se petrecea acolo. Văzuse răsărind în colţul de miază‑zi al dealului, ce folosea drept temelie groaznicei zidiri, sute de morminte. Toate fără cruce. Şi de‑aceea, când ieşea cu darurile la Sfânta Liturghie, blagoslovea văzduhul în semnul Sfintei Cruci, tăind aerul până departe la muşunoaiele de pământ parcă mereu reavene.
Zidul gri se înălţa chiar faţă‑n faţă cu poarta bisericii. De‑aceea părintele, când auzise mai întâi glas de cântare, crezuse că a încuiat pe cineva în turlă sau în nava binecuvântatei zidiri. Când, spărgând amorţeala, ca un glas de clopot tainic, glasului dintâi se adăugase un altul, apoi altul, apoi încă unul, două… Cine le mai putea număra? Dintre zidurile acelea, înnebunitor de tăcute - uneori auzeai jarul din capătul ţigării gardianului din foişor - de dincolo de scândurile bătute peste ochii pătraţi şi zăbreliţi ai ferestrelor se pornise Colindul. Oraşul, adâncit în muţenie în chip cu totul nefiresc, tresări ca dintr‑un somn adânc şi bolnav. Cine mai sta să numere colindătorii? Muşunoaiele din deal se umplură de abur ca de fum de tămâie.
Nu mai ştia când i se alăturară copiii. Nici nu‑şi aducea aminte când a aprins cea dintâi lumânare, înfigând‑o în fâşia de pământ îngheţat dintre trotuar şi zidul jalnicei catacombe. La colindul celor dinlăuntru le‑a răspuns el mai apoi cu un colind. Şi glasului său aburit de lacrimi s‑au adăugat glasurile netemătoare ale copiilor. A binecuvântat atunci în gând pe toţi bunicii şi părinţii ce nu uitaseră colindele… Îndată s‑au adăugat lor cei care - înşubaţi, căci se pornise frig şi vânt - purtând în căuşul palmelor lumini, se apropiară. Mai întâi temători. Iar apoi plini de o lumină adevărată. „Catedrala” dădea zvon, ca un clopot uriaş, dezmorţind oasele uitării. De după gratii, ca din nişte gropi comune, glas de bărbaţi adevăraţi. Iar din câmpul rănit de morminte, glas de îngeri… Şi oraşul întreg începu să miroase a pâine; pâine caldă, făcându‑se „casă a pâinii”, Betleem nou.
Părintele spunea că nu i‑a fost frică decât pentru ceilalţi. El regreta că nu se aflase „dincolo de zid şi de gratii”, să fie el cel dintâi colindător. Nu sfârşiseră colindul când baierele cerului s‑au smuls din loc şi‑a‑nceput a ninge. Alb. Alb ca un glas şi ca o fâlfâire de aripă de înger. Tot el mi‑a zis cum a doua zi - în ziua Naşterii Celui de Sus - biserica a fost plină. Toate chipurile erau ale unor oameni dârzi. Ceva din îndârjirea celor dinlăuntru se transferase celor din afară. Zărise între cei prezenţi şi pe gardianul care, cu o seară înainte, îşi scoase căciula, închinându‑se. („Ce era să fac? Să‑L somez pe Hristos: Stai că Te răstignesc?” - îmi zise fostul gardian, acum bătrân paracliser…) Ba chiar printre copiii de cu o seară‑nainte recunoştea acum - feţe aduse la lumina zilei - pe fiul comandantului de Penitenciar şi pe fetiţa şefului miliţiei locale… Ei să fi fost motivul neînceperii urmăririi penale? Sau Hristos Însuşi îi apărase pe ai Lui?…
Când căutară la sfârşit de Liturghie colind de Naşterea lui Hristos, din senin, trase de mână de copil al Cerului, clopotele dădeau zvon. Vesteau celor din iad că, iată, S‑a născut Izbăvirea lor.
Undeva, în cimitirul oraşului se află astăzi o cruce albă, înaltă, mai înaltă decât celelalte. „Aici odihneşte în Domnul robul lui Dumnezeu preotul…“, iar mai jos stă scris: „Hristos Se naşte, întâmpinaţi‑L!…”
De dincolo de zid, un monument alb şi înălţat peste griul murdar al cumplitei zidiri, marchează locul celor întâmpinaţi deja de Hristos.
Şi pentru unii, şi pentru alţii am scris aceste rânduri de aducere aminte. Colinde, colinde…

http://www.agnos.ro/blog/2009/10/24/...d-intunericul/

http://www.lecturirecenzate.ro/2011/...turi-andersen/
Nu e chiar de Craciun, dar e in spiritul....

http://i.myniceprofile.com/1425/142511.gif

POMUL DE CRACIUN

O poveste ajunsa pana la noi ne relateaza cum bradul, modest la fire, dar saritor la nevoie, a ajuns Pom de Craciun si copac de leac pentru suferinzi.

Se spune ca demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului nostru Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, desi era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfantul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri, si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: "Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar, daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese".
Zis si facut. Domnul Iisus si Petru au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru, pe cer. Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad:
"Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca, de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca asa cum se cuvine.
Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie."
Numai ce zise acestea si Cel Sfant disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure, insa, bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca.

Crăciunul, noaptea în care Părintele Gherasim Iscu l-a repus pe Hristos în inima torționarului său


Mărturisitori - Pr. Gherasim Iscu Autor: Richard Wurmbrand http://www.fericiticeiprigoniti.net/...diaconesti.jpgCând mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.
Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.




http://www.fericiticeiprigoniti.net/...tionarului-sau

http://www.scribd.com/doc/2451201/Di...ind-de-Craciun

― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigăo voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buznapeste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn alapropierii lui.― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi!Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergândrepede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot; avea o faţă rumenăşi frumoasă; ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi.― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul luiScrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta.― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fiifericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac.― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneatasă fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul debogat.Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun,sp
use din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'".
― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul.― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumeaasta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta!
E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când tepomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat;când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesccifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi dupămine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc careumblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în pro-pria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita!― Unchiule! se rugă de el nepotul.― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunulcum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau.― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii.― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Cămult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum!― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznescsă spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul.Printrecare şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeaunavremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul ― pe lângărespectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte,dacă se poate judeca în afara acestora ―, un răstimp fericit; evremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei; e singurulrăstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, cândbărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison,sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei,ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nuo altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule,chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ deaur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va facemult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze!

Multumesc, Fallen. gand la gand cu bucurie! Si eu voiam sa pun "Colinda de Craciun".

Nicolae Veselin :
 

Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi


http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ima...-sunt-buni.jpgSuntem doar o mică părticică dintr-un întreg, suntem într-un flux al vieţii alături de oameni care poate gîndesc şi sunt diferiţi de noi, dar au aceeaşi nevoie de iubire, bunătate, atenţie, respect, apreciere ş.a.m.d. Un dar extraordinar pe care îl putem oferi în această perioadă celor dragi este ascultarea. Lasă celor dragi senzaţia că poţi să-i auzi, senzaţia că poţi să-i înţelegi, senzaţia că eşti acolo pentru ei, senzaţia că fiinţa lor este foarte importantă pentru tine.
Dăruiţi în această perioadă încredere. Veniţi către oameni cu o inimă plină de încredere, cu o briză proaspătă de optimism, cu sufletul plin de bunătate. Arătaţi că sunteţi bogaţi prin faptul că puteţi oferi bunătate.
Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi. Doar un om extrem de puternic poate să ofere mereu şi mereu bunătate. Fiţi oameni puternici! Dăruiţi celorlalţi încredere şi întâmpinaţi mereu cu bunătate oamenii pe care îi întâlniţi, măcar în această perioadă de sărbători. Mai bine să acordaţi încredere unui om care vă va înşela decît să ţineţi la distanţă un om cu inima bună şi sufletul însetat de iubire. Din punct de vedere juridic, în cazuri de ambiguitate, mai bine rămîne liber un om vinovat, decât să condamni un om nevinovat!
Să petrecem o sărbătoare în care să nu mai fim centraţi pe nevoile şi dorinţele noastre, o sărbătoare în care să fim mai atenţi la nevoile şi dorinţele celor dragi! Nu este suficient să le luăm un cadou. Este necesar să-i facem pe cei dragi să simtă că sunt importanţi pentru noi, că au un rol vital în viaţa noastră, iar acest lucru nu-l putem obţine doar cumpărînd daruri. Trebuie să găsim o cale de a le înflori inima. Oferind celuilalt încredere, premiza bunătăţii şi a bunelor intenţii, ascultîndu-i sincer, fără a-i judeca, le putem oferi darul nepreţuit de a se simţi liberi, de a se simţi înţeleşi şi acceptaţi aşa cum sînt....
doamne ajuta.

"Colinda de Craciun" - film - este si pe net, intr-o multime de variante.


Observ ca este si o varianta noua, din 2011, pe care nu am vizionat-o inca: http://www.youtube.com/watch?v=oHi7k_lba-w

Crăciunul în pușcărie cu părintele Bartolomeu Anania, anul 1943
http://www.fericiticeiprigoniti.net/...ania-anul-1943


Craciun fericit tuturor, pe care sa-l tineti cu voi tot anul!

Crăciunul anului 1949 la închisoarea copiilor (o poveste reala)
 

Anul 1949 se apropie de sfârșit. Aproape 800 de suflete de copii așteaptă sărbătoarea Nașterii Domnului în temnița Târgșorul Nou. Au reușit potrivnicii lui Dumnezeu și această unică ”performanță” din sângeroasa istorie a comunismului, anume să ticluiască o închisoare a copiilor. Copii cu suflete de crin care, pentru atitudinea lor demnă și dârză, au fost condamnați ca ”dușmani ai poporului”, tocmai ei care erau cununa de crini îmbobociți ai neamul. Cu toții trecuseră prin anchetele barbare ale Securității, apoi prin nedreptatea strigătoare la cer din procesele de la Tribunalele Militare, unde au primit sentințe grele, variind de la 2 la 20 de ani de temniță. Cu toții cunoscuseră până atunci și iadul Jilavei, foamea și frigul, iar peste toate acestea erau mistuiți continuu de dorulul părinților și al libertății.

continuare:http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tin...oarea-copiilor

Cine au fost, de fapt, „magii de la Răsărit”
 

Cu ceva timp înainte de Crăciun a apărut pe cer o stea foarte luminoasă. Pentru popoarele orientale acesta era semnul naşterii unei mari personalităţi sau a unui monarh. Aşa se face că şi „magii de la Răsărit”, observând pe cer semnul, au pornit în căutarea regelui.

Dar, cine au fost, de fapt, „magii de la Răsărit”? Singura referinţă din Noul Testament este începutul Evangheliei după Matei. Dar evanghelistul consemnează închinarea magilor de la Răsărit, fără a ne lămuri nici asupra ţării lor de origine şi nici asupra numărului lor.

Primii scriitori bisericeşti credeau că magii veneau dintr-o singură regiune. Cei mai mulţi considerau că erau perşi. Nu există, însă, nici o tradiţie unanimă asupra a ceea ce însemnă “la Răsărit”.

Dacă erau din Persia, atunci magii au trecut prin deşertul sirian, ce se întinde între Eufrat şi Siria, trecând prin Alep, călătorind spre Damasc şi, spre sud, pe calea spre Mecca, păstrând Marea Galileii şi Iordanul spre vest, până au trecut pe lângă Ierihon. Din Persia, de unde se presupune ca ar fi venit, şi până la Bethleem este o distanta de aproximativ 1000-1200 mile.

Despre cei trei magi vorbesc, însă, numeroasele tradiţii ale popoarelor creştine şi cercetătorii mai noi. Chiar dacă au fost doar trei magi sau mai mulţi, gestul căutării lor şi darurile pe care le-au adus la ieslea în care S-a născut Mântuitorul sunt simboluri ale reverenţei pe care lumea întreagă a adus-o naşterii lui Hristos.

Povestea unui fulg de nea
 

…A fost odata, intr-o imparatie din inaltul cerului, si ploaie si vant si frig… Si, intr-o zi insorita dar geroasa, toate acestea s-au unit si au dat nastere unui fulg de nea. Stralucea ca o stea, era rece ca frigul naprasnic, se topea si se transforma in ploaie si, numai soarele stia sa-l faca sa zambeasca.

Dupa ce a crescut putin i s-a dat binecuvantarea si a pornit la drum in josul pamantului pentru a gasi un alt fulg cu care se putea juca in liniste… I s-a spus sa nu se increada in nimeni, sa se fereasca de caldura, sa se ascunda de soare dupa-amiezile sa nu piara, sa se joace doar cu semenii lui si, atunci cand va atinge pamantul, sa se aseze peste fulgul pe care il va iubi o viata. Fulgul cu care avea sa se topeasca pentru a se intoarce sus, la cei ce i-au dat viata. Fulgul a promis ca va asculta povata parintilo si a plecat…

In drumul sau a cunoscut mii de alti fulgi. Sute i-au fost antipatici, zeci i-au devenit amici si, foarte putini, prieteni. Alaturi de ei si-a continuat drumul si nu a incetat nico clipa sa caute fulgul cu care avea sa se topeasca. Steaua de zapada a cunoscut copaci si frunze si flori si fluturi. A cunoscut blandetea animalelor, ochii blajini ai oamenilor, bucuria copiilor ce-l vedeau acolo sus. A cunoscut case batranesti, a auzit colinde, a gustat cozonaci calzi, a ciocnit oua de Pasti. A cunoscut suferinta, dragostea si fericirea aparenta. S-a ascuns mereu de soare de teama sa nu piara. Asa cum promisese…

Intr-o zi insa fulgul s-a oprit… Si, odata cu el s-a oprit totul. Muzica, visele, dansul, veselia, suferinta, jocul copiilor. Culorile au palit, apele au incetat sa mai curga, pasarile sa mai zboare, vantul sa mai bata, ploaia sa mai ploua, zapada sa mai ninga…

Fulgul vazuse, acolo jos, ceea ce cautase intreaga sa viata. Gasise scopul calatoriei sale… isi gasise trecutul, prezentul si viitorul. Ratiunea de a fi. Gasise viata ce-i lipsea.

Si s-a apropiat incet… Si, in sfarsit, simtea ce inseamna sa fii fericit. Simtea cum il invaluie dragostea, cum totul capata un sens. Simtea ca iubeste atat de tare incat il durea. Si, s-a daruit intru totul lui, fulgului ce a promis ca-l va face fericit.
……………………………………………………………………
… Si nu, nu au trait fericiti pana la adanci batraneti pentru ca… fulgul nu se indragostise de un fulg ci de un om. Dar nu stia.. nu stia caci omul il mintise. Omul voia doar sa stie ce inseamna fii iubit de fulgul naiv care ii statea la picioare.
…si asa, steaua de zapada a atins mai intai parului omului, apoi l-a privit in ochi… Apoi i- a mangaiat buzele calde… buze care l-au topit…
…si fulgul a cazut mort… Si nu se poate intoarce la ai lui caci singur nu poate…

MINUNEA NAŞTERII DOMNULUI

În seara de Crăciun, un tânăr l-a întrebat pe tatăl său:
- Tată, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitorul fără durere?
Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului a rămas neatins de păcat, în mod tainic, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.
- Băiete, i-a răspuns tatăl, pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea Mântuitorului este o taină mare, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut. Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, Îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.

Astazi am gasit aceasta intamplare de Craciun si v-o daruiesc si voua:

Crăciunul anului 1951 în temnița de la Târgu-Ocna Autor: Ioan Ianolide

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite înceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuseun pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.
Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.
Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.
Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.
Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
- Ai venit?... Mă bucur... Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie...
Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului... Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui...
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj... Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.
Fiţi deci binecuvântaţi!... Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine... Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta...
Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.
Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar dar emoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:
- Ai temperatură? l-am întrebat.
- Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine...
Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu.
E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!... Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii, omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul... Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii.
Adevăratul Dumnezeu este Hristos! Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. Încercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă... ce aş fi putut să fac mai mult?!
Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descoperire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.
- Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme. Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!
- Să-ţi ajute Dumnezeu! i-am răspuns emoţionat şi m-am ridicat să mă duc la Ion.

continuare
 

Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat.
Natura mai menţinea totuşi un echilibru vital în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.
- Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus. Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării...
S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.
- Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!... Acum e târziu pentru mine... Mă sting... Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii, tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!
- Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.
- Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!
- Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine.
Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!
După o pauză mai lungă, mi-a zis:
- Te rog, spune-i lui Iacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.
I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.
- Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate... dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul. Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui Iisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea... Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine!
Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a alinat.
- Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!
Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.
S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii albaştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:
- Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.
- Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.
El însă mi-a zis:
- Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
Refren:
Lăsaţi-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori!

M-a privit puţin, apoi a adăugat:
- Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.
Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.
Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul trecea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini, înţelesurile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.
Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu.
Eram deopotrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.
Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.
Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.
A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atâtde mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.
Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.
A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.
- Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.
Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:
- Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!
A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.
Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.
Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce rămăseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregătirea de îngropăciune a celor doi.
Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea.
După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:
- Colinda este terminată... Poate versurile acestea vor fi testamentul meu... Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!
Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciunea, ca oscară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, pag. 282-289)

cand eram mica am citit o poveste despre al 4-lea mag.acesta se intelese cu ceilalti 3 sa mearga impreuna sa se inchine Mantuitorului,dar nu a reusit sa ajunga si cei 3 au plecat fara el.al 4-lea mag cumparase 3 pietre pretioase pe care vroia sa le daruiasca pruncului Iisus insa,cautandu-L pe Acesta,a intalnit oameni bolnavi,saraci carora le-a daruit cate-o piatra pretioasa.daduse una chiar unor soldati de-ai lui Irod,iar in schimb acestia au crutat viata unui prunc dintre cei 14.000 pe care trebuiau sa-i ucida din porunca lui Irod,spre marea bucurie a mamei care i-a multumit magului cu lacrimi in ochi.ramas fara nicio piatra,magul a ratacit ani la rand cautandu-L pe prunc.odata a auzit despre un anume Iisus ca a fost rastignit pe cruce.un simtamant launtric ii spunea ca Acesta e pruncul pe care Il cauta si incepu a urca pe Golgota.ajuns langa crucea Mantuitorului,ingenunche in fata Lui.
"Doamne,iarta-ma ca am venit la Tine cu mainele goale!"spuse cu lacrimi in ochi.
"Nu,tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri."spuse Iisus.
"Cum asa,Doamne?"intreba magul uimit.
"Toti oamenii pe care i-ai ajutat au fost pt Mine cele mai frumoase daruri."
magul se simtea fericit.Il gasise pe Cel pe care L-a cautat atat de mult timp.

bineinteles ca e o poveste inchipuita,al 4-lea mag n-a existat,insa importanta este invatatura transmisa: pt a-L gasi pe Dumnezeu trebuie sa-L cautam uneori f. mult timp,insa atata vreme cat,in aceasta cautare tinem cont si de aproapele nostru,e imposibil sa nu-L gasim.

Ce frumos spune Sfantul Isaac Sirul intr o rugaciune : "Te-am parasit nu ma parasi ; am iesit de la Tine , iesi in cautarea mea . . . "
Bine ai venit pe forum , Maria !:53:

bine v-am gasit!

„Doamne nu le socoti lor păcatul acesta“
 

Lapidarea lui Ştefan a avut loc în zona suburbană din nordul Ierusalimului, în preajma unor vechi fortificaţii, lângă pârâul Cedrilor. În ultimile sale clipe, Sfântul Arhidiacon Ştefan s-a rugat şi pentru sine, dar şi pentru cei care îl omorau: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta“, a zis în acele ultime clipe primul dintre martiri.
La momentul crucial, ucigaşii s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au lăsat la picioarele unui tânăr, numit Saul, viitorul Apostol al neamurilor care prin gestul său a arătat că este parte activă la lapidare şi nu este doar spectator pasiv. Mai târziu, în faţa lui Irod Agripa, precum şi în alte situaţii, Sfântul Apostol Pavel a recunoscut şi a regretat tristul episod. Pentru că prevederile vremii interziceau ca trupul celui omorât cu pietre să fie înmormântat în cavoul familiei, se presupune că trupul Sfântului Ştefan a fost aşezat în mormântul unui creştin evlavios, nu departe de locul morţii.

Multumita Laurei Stifter, mai avem o poveste reala de Craciun din inchisorile comuniste:


Craciunul anului 1949 in inchisoarea copiilor

Anul 1949 se apropie de sfârșit. Aproape 800 de suflete de copii așteaptă sărbătoarea Nașterii Domnului în temnița Târgșorul Nou. Au reușit potrivnicii lui Dumnezeu și această unică ”performanță” din sângeroasa istorie a comunismului, anume să ticluiască o închisoare a copiilor. Copii cu suflete de crin care, pentru atitudinea lor demnă și dârză, au fost condamnați ca ”dușmani ai poporului”, tocmai ei care erau cununa de crini îmbobociți ai neamul. Cu toții trecuseră prin anchetele barbare ale Securității, apoi prin nedreptatea strigătoare la cer din procesele de la Tribunalele Militare, unde au primit sentințe grele, variind de la 2 la 20 de ani de temniță. Cu toții cunoscuseră până atunci și iadul Jilavei, foamea și frigul, iar peste toate acestea erau mistuiți continuu de dorulul părinților și al libertății. Până în clipa de față doar câteva zeci de elevi și-au vândut sufletul vrăjmașului diavol, în speranța eliberării înainte de termen. Restul, în proporție de 90 %1, se țineau în continuare tari împotriva reeducării dirijate din umbră de odiosul general Nicolski.
O mică parte din elevii care s-au opus fățiș reeducării au fost închiși în două mici camere de izolare. Ceilalți, în majoritate, se aflau închiși în alt corp de clădire, în alte două camere, imense ca întindere și care comunicau între ele prin uși ce stăteau permanent deschise. Reeducații stăteau și ei într-o cameră a lor, mai mică, dar și această încăpere avea deschidere spre celelalte două camere mari.
Între elevi erau și câțiva condamnați încă de pe vremea regimului Antonescu, arestați tot de pe băncile școlilor. Acum, la Târgșor, aveau deja între 25 și 28 de ani, acumulând între timp o vastă experiență duhovnicească. Printre acești veterani ai temnițelor se numărau și Virgil Maxim, Aurel Stoica, Alupoaie Constantin, Nour Mihai și Tache Rodas, cu toții tineri de mare ținută morală. Primii doi au devenit la Târgșor cei doi poli în jurul cărora elevii au coalizat, pentru a se întări în lupta împotriva reeducării.
Odată cu întrarea în postul Crăciunului, Virgil Maxim, considerat sfântul acestei închisori2, relatează în memoriile sale că împreună cu ceilalți elevi a alcătuit un program duhovnicesc special, ”cântând colinde și povestind romane cu temă creștină: Quo vadis, Divina Comedie și altele, [program] aranjat să poată fi împlinit și să nu tulbure sufletește puterile celor mai tineri și neexperimentați. Pentru a putea participa în chip conștient fiecare, în vederea câștigului duhovnicesc, se făcea întâi o pregătire psihologică prin care atenția și voința erau îndreptate spre cele dumnezeiești.
După deșteptare și deschidere, folosind timpul în care milițienii erau ocupați cu programul lor până în jurul orelor 9-10, programul nostru cuprindea: rugăciunile și psalmii dimineții, făcute în comun; citirea unui capitol sau unei pericope evanghelice, din memorie; comentariul exegetic al pericopei, actualizarea ei, raportată la persoana proprie, ce ducea la momentul meditației introspective și apoi, firesc, la rugăciunea inimii, cunoscută celor mai vechi în închisoare din scrierile Sfinților Părinți”.3
După terminarea acestei pravile, continuă Virgil Maxim, ”urmau repetițiile colindelor. Copiii erau din toate zonele țării, aveau voci frumoase și învățam cu toții colinde specifice...


Restul povestirii aici:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tin...oarea-copiilor

Am reactivat acest topic cu povesti de Craciun pentru cei mari si pentru cei mici :).

Afara s-a pornit o ninsoare ce acopera intregul sat.Stelute albe si reci fac o broderie minunata copacilor ce si-au pierdut haina verde.Prin valul de ninsoare merge un batran cu o barba alba si deasa,ce poarta o haina carpita si niste pantaloni rupti.Langa el mergeau doi copii la fel de necajiti ca batranul cu barba deasa. Batranul nu ii cunostea dar a intrat in vorba cu ei.A aflat ca cei doi copii necajiti faceau parte dintr-o familie de oameni saraci si parintii lor se certau mai tot timpul.Tatal lor a fost dus de multe ori la politie pentru ca o batuse pe mama lor.Batranului i se prelinse o lacrima calda pe obrajii lui batrani.Ii era mila de copii ce se chinuiau in fiecare zi sa mai traieasca. Curand mosul batran se opri la casa lui si ii pofti pe cei doi copii in casa lui,dandu-le mancare si intrebandu-i unde stau.Dupa ce au plecat cei doi musafiri sarmani, batranul a inceput sa mestereasca jucarii din lemn.A doua zi reusise sa faca un sac cu astfel de jucari din lemn si porni spre casa micilor copii.Era seara,caci se inoptase desi batranul porni de dimineata,dar drumul pana la casa copiilor era lung.Se opri la radacina unu copac si pentru o ora adormi.El visa cum Dumnezeu il felicita pentru lucrul minunat pe care il face.Acesta il rasplateste pe batran dandu-i puterea de a deveni Mos Craciun.Imediat batranul se trezi,dar nu mai era la fel.Nu mai avea aceleasi haine ponosite,ci niste haine rosii si o caciula la fel de rosie,iar in sacul sau nu erau jucari de lemn ci niste jucarii magice ce puteau vorbi se se puteau misca.Langa batran era o sanie si o multime de reni ce o conduceau.Mosul isi continua drumul catre casa copiilor in acea sanie magica ce zbura.Dupa ce isi termina treaba mosul se intoarse acasa,dar casa nu mai era la fel ci mai frumoasa si mai mare,iar inauntru erau 60 de pitici ce lucrau de zor la jucariile magice. Dumnezeu aparu in fata mosului si ii spuse: -Tu esti mos Craciun.Datoria ta de azi inainte este sa le dai copiilor tot ce isi doresc si de ce au nevoie.Ti-am dat si ajutoare:renii si piticii.SUCCES DE ACUM INAINTE AI GRIJA DE COPIII SARMANI SA NU LE LIPSEASCA CE ISI DORESC!
http://www.mos-craciun.com/pentru-co...s-craciun.html

https://fbcdn-sphotos-a-a.akamaihd.n...23335587_n.jpg