Foarte frumos raspuns i-ai dat lui Ilie, surioara.
Iar noua, prilej de desfatare sufleteasca...:)
Minunate sunt tainele sufletesti ale copilariei mangaiate de Domnul.

Printre putinii catolici de aici , care merita tot respectul , prin gandire si prin cuvantul scris , si nu in ultimul rand un exemplu de smerenie .
Spun toate acestea , dupa o experienta in dialogurile purtate cu cei din biserica catolica , care au raspuns "ispitelor" mele cu multa agresivitate si ura mai ales , pe cand aceasta doamna a stiut sa-mi "bage pumnul in gura " intr un mod extrem de inspirat si elegant !
Toata stima !:53:

De-i gand de pocainta sincera, s-o zicem pan la capat!
 

Intocmai. Ceea ce da de gandit, frate Cristian, pentru teme precum:
a) speciile salbatice din asazisele biserici (precum am gasit numindu-se pe forum, de atatea ori...)
b) mantuirea doar in BO
c) "Hristos este BOR!"
d) dialogul ecumenic
e) vicleniile dusmanului
f) femeia (viespea sectanta)
g) noi, sfintii lui Dumnezeu, fata-n fata cu rebeliunea...


P.S. "Stima", chiar de e "toata", nu-i sentiment duhovnicesc. In orice caz, n-am intalnit termenul nici in Scriptura, nici in Filocalia. Pesemne, n-am citit cu atentie. Sa fiu iertat... Nu te supara, frate! (daca-s ignorant, ce sa-i faci?...)

Sunt eretic , deci toata stima pentru finetea rasunsului tau .
Chiar mi-a placut aluzia , caci e facuta cu inteligenta . Cand ai dreptate , pot sa spun eu ca nu ai ? In nici un caz , decat : toata stima !:5::3:

La punctul f) , putem discuta ceva mai mult , adica de la Adam incoace , in rest sa auzim numai de bine , in si in afara B.O.R. !:105:

Merci pentru intelegere!...)

In general,il cunoastem pe Domnul Iisus,fecare dintre noi,in urma unor evenimente care ne marcheaza viata!De regula acestea sunt evenimente grele pentru trupul si sufletul nostru.Nemaigasind nicaieri un remediu,venim catre Dumnezeu ca ultima speranta.In indurarea si iubirea lui nemasurate,simtim ajutorul si putini dintre noi nu ne mai despartim de el.Cei mai multi insi,dupa ce "se vad cu "sacii in caruta",uita de El,uita sa-i multumeasca pana la proxima durere cand iarasi isi amintes din necesitate.
Personal,L-am cunoscut de mic copil,dar mai apoi luand drumul orasului am cam uitat de El.La varsta de 4o de ani am avut prima intalnire cu neantul si speriat am cerut ajutorul celui pe care IL uitasem de mult timp.Stiind ca nu-L voi mai parasi mi-a acordat o noua sansa si ca un Dumnezeu adevarat,nu a gresit!Sunt fericit ca"m-am impiedicat"caci altfel as fi ramas un "öm mort"!Ca mine sunt multi altii si ei ar trebui sa depuna marturie pentru ca asa sa-L cunoasca si cei ce vor, dar nu stiu cum! Cum sa nu vorbesti semenilor tai despre "Salvatorul"tau?Este cea mai mare bucurie a vietii mele!

Cand L-am descoperit eu pe Iisus? NICIODATA!
Cand m-a descoperit El pe mine? Nu stiu!
Desi nu eu L-am descoperit, eu ma fac vinovat ca m-am ratacit de El si ca, orice-ar fi, nu fac cele placute Lui!...
Cat sunt de dese intalnirile cu El? Pai, inafara de sfintele liturghii, unde, de voie - de nevoie sunt laolalta cu ceilalti, nu ca as fi eu un privilegiat anume, nu stiu daca rugaciunile mele ajung mai sus de sfintele icoane, sau poate uneori nici pana acolo!... Cateodata imi place sa cred ca "ma vede", dar daca ar fi asa, as deveni mai smerit, mai constient de propriile pacate, mai putin mandru!... Dar, atat timp cat inca mai vad la aproapele meu pacate mai mari decat ale mele, ma tem ca sunt intr-o mare inselare!

Mult adevar ai scris aici , caci una este dorirea in a-L cunoaste pe Dumnezeu , si alta este cunoasterea lui Dumnezeu . Stiu ca-l iubesti mult pe Sfantul Siluan , si chiar nu stiu de ce ai scos din semnatura ta frumoasele sale invataturi , dar ma intreb daca Sfantului Siluan i-au trebuit zeci de ani ca sa-L cunoasca pe Dumnezeu , ce sansa avem noi in a-L cunoaste cu adevarat ? Una e iluzia cunoasterii lui Dumnezeu , si alta e Cunoasterea Adevarata a lui Dumnezeu . Pe ce treapta ne aflam noi fata de acesti mari nevoitori , sau poate nu ne aflam pe nici o treapta , doar visam , speram si cam atat .
Iata un mic fragment dintr o invatatura ( o vorba ) a Sfantului Siluan :
" Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mişcat de această dragoste, săvârşeşte faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare şi nu de desăvâr-şire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârşirii duce la nevoia absolută pentru toţi a unei neântrerupte comuni-cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire şi ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârşirea dragostei, dar nici la desăvârşirea cunoaşterii. O faptă ce izvorăşte, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecinţe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur şi simplu greşite în situaţia dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptăţindu-se cu buna intenţie avută, dar aceasta nu este destul. Viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată pentru ce cel care iubeşte pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu."

Privind retrospectiv intrebarea dvs mi-a adus aminte de un vers dintr-un vechi imn dintr-o alta parte a lumii: ,,L-am cautat pe Domnul si apoi am aflat ca EL mi-a indreptat sufletul pentru a-L cauta,cautandu-ma pe mine".Experienta dvs imi reconfirma cat de adevarate sunt cuvintele pe care Apostolul Pavel le-a adresat efesenilor: ,,Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire,Ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea,Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.". Numai bine,tarie in credinta,bucurie in traire si nadejde in Dumnezeu.

Dragul meu.
Pornesc de la ipoteza ca nu ai cautat sa faci misto de fratele ilie, asa ca iti raspun eu la intrebare. Nu zici deloc bine, dintr-un simplu motiv. Fratele ilie a afirmat ca e mai mult decat un om dus la biserica; e un om care se si spovedeste. Cateheza este un proces care, in mare, se desfasoara in biserica prin randuiala pe care ar trebuie sa o pastram de la sfinti, cei ce chiar erau Ortodoxi (nu doar se autointitulau). Daca unu enorias e mai greu de cap, dar este in turma ta de prot paroh, ai obligatia sa te ingrijesti de el. Daca nu esti capabil, fiind si tu om limitat, ceri ajutor de la alt ierarh mai in masura sa te ajute. In cele din urma, crestinul ortodox trebuie sa afle Adevarul inainte de a cauta raspunsuri pe formuri.

In schimb, amandoi stim ca lucrurile stau exact pe dos. Un parastas sau un botez este mult mai profitabil decat o cateheza facuta unui om greu de cap. Daca e din vina omului ca nu ajunge sa inteleaga adevarul, deci nu din vina preotului care nu si-a dat toata silinta, inseamna ca Iisus a gresit cand a uns apostoli, cand de fapt, era suficient sa-i cerceteze pe cei curati cu inima si sa le reveleze in secret Adevarul. In felul acesta nimeni nu ar mai fi zis ca "-eu sunt biserica lui Hristos. -Ba eu sunt..."

Dar Dumnezeu nu e dupa chipul si asemnarea noastra, ci noi ar trebui sa fim dupa chipul si asemnarea Lui. Pentru aceasta a uns apostoli, ca sa avem pilde vii de bunatate. Pentru aceasta le-a si poruncit "asa sa lumineze lumina voastra inaitea oamenilor..." Pentru aceasta nici unul dintre sfintii parinti nu a spus "sa nu faci ce face popa (alias urmasul lui Hristos)!" Tocmai pentru ca Evanghelia s-a predicat prin pilda propriei vieti, mai mult decat prin scrieri.
Cat text avem noi astazi mostenit de la sfintii apostoli? Compara acestea cu toata poliloghia de pe forum, plus toata stiinta de carte, plus toate bibliotecile judetene si intreaba-te: Cum a fost posibil ca un grup majoritar de analfabeti, sa predice atat de coerent un mesaj, unor popoare primitive si analfabete, in atat de putin text, fara trusturi mass-media si fara 300 cp sub capota care sa le permita sa strabata intreg Imperiul Roman?

Eu am o singura varianta de raspuns. Cele cateva cuvinte ale apostolilor au fost insotite de pilda propriei vietuiri. Prin aceasta nu a ramas nici o urma de confuzie, iar credibilitatea a fost maxima. Daca ai prinde RADIO Islam, te-ai converti la islamism? Nu cred, pentru ca nu ofera credibilitate poruncilor de jertfa de sange pe care ti le toarna in ureche. La fel e si cu iubirea de vrajmasi, cu iertarea celor ce ne gresesc noua, nu netinerea de minte a raului, cu neiubirea de arginiti, cu abtinerea de la betie, de la fumat, de la curvie, etc. Orice altfel de predicator este popa mincinos si ucenic al antihristului, despre care Mantuitorul ne-a avertizat sa fim cu bagare de seama si ne-a dat chiar acest indiciu ca sa ii recunoastem.

Eu nu ma astept sa vad sfintenie la omul pagan sau ateu. Dar ma astept sa vad sfintenie la cel ca imi spune ca numai prin dezlegarile si binecuvnatarile lui pot ajunge la Dumnezeu. Si daca vad pe dos, ce altceva pot sa fac decat sa fug de sursa de sminteala, ca nu cumva sa ajung sa gandesc ceva si mai grav: adica totul este o minciuna. Si multumesc Celui ce m-a izbavit dintr-o astfel de alunecare in care eram gata sa cad.

Probabil ca daca as fi avut parte de o altfel de cateheza, mesajul pe care tocmai l-ai citit nu ar fi existat. O fi si asta tot din vina mea?! Domnul le stie pe toate, noi doar ne dam cu parerea pentru slava desarta.

E adevarat ca am schimbat "semnatura" prin care faceam trimitere la invataturile Sf Siluan... Intre timp a oranduit Dumnezeu sa gasesc invataturi deosebit de folositoare si la alti sfinti parinti, si parca evidentiindu-l doar pe Sf. Siluan, i-as nedreptati pe ceilalti... Pana la urma am constatat ca toti sfintii parinti ne indeamna la fel: sa-i iubim pe vrajmasii nostri. Acest lucru, din cate observ si la altii nu doar la mine, mi se pare cel mai greu examen al ortodoxiei. Daca suntem capabili sa ne rugam pentru cel ce ne tulbura si ne face zile fripte, inseamna ca Mantuitorul nu degeaba s-a rastignit pe Cruce, iar noi am inteles si am trecut testul smereniei! Daca insa continuam sa ne luam de guler cu fiecare-n parte, daca mai aruncam cate o ironie (de indreptare "cica"!...), daca ne razvratim si lovim cu pumnul in masa, IMPUNAND... ortodoxia (vai! ce jalnic suna: "impunerea ortodoxiei), oare unde mai este gandul nostru de rugaciune pentru vrajmasi?... De aceea, frate Cristian, am indraznit sa ma rezum in semnatura mea, doar la ceea ce e esential in sfanta ortodoxie: Iubirea de vrajmasi, nu e un sfat; este o porunca! Mi-e greu sa mi-o insusesc "peste noapte", dar poate vazand-o atat de des sub ochii mei, macar sa ma apropii suficient incat sa faca restul, bunul Dumnezeu, pentru mine!
Facand un lucru atat de greu, dar atat de simplu in sinea lui, atunci avem sansa sa-L cunoastem pe Dumnezeul din noi. Cred ca de fapt asta e esenta ortodoxiei in mod special!

Of , frate Culai , nu asta-i esenta ORTODOXIEI , ci INIMA INFRANTA si SMERITA , dobandirea SMERENIEI , prin care pazim TOATE PORUNCILE , nu una sau doua , si prin asta Dumnezeu ne va iubi si nu ne va urgisi in veacul veacului .
Inima infranta si smerita , n-o sa vada niciodata vrajmasi in juru-i , nu va fi deranjata de orice semn de punctuatie , de orice contrazicere , de orice cuvant , nu are cum sa vada vrajmasie , cearta si ura in jurul ei !
iNIMA INFRANTA SI SMERITA , naste iubire continua , pace , intelegere , iertare si se fereste de minciuna , desfranare , clevetire , trufie , marire , de slava desarta , si toate poruncile le implineste , nu una sau doua , caci degeaba-ti iubesti vrajmasii , si curvasaresti cu sufletul si trupul , si te maresti cu cele dobandite .
Iubirea de vrajmasi o intalnim mai in toate religile lumii , pe cand SMERENIA este esenta credintei noastre , si odata dobandita toate cele rele dispar precum ceata . Nu suntem smeriti , fratele meu drag , sarim etape importante in desavarsirea noastra , si de multe ori durerile noastre la adresa celor din jurul nostru sunt oglinda noastra , a felului nostru de a fi . E o vorba romaneasca , ca hotu striga hotu , asa si noi vorbim de iubire , iertare , si le propovaduim cu-nversunare , tocma ca nu le avem , nu le cunoastem , lucram opusul lor , si atunci cerem altora ceea ce noi nu avem . Lipsa de smerenie pe toate le ucide , te rog sa ma crezi , si o inima care nu stie sa se infranga si sa se smereasca , nu va avea in veci iubire , fie ea si de vrajmasi . Toate poruncile , nu una , sau doua trebuie pazite , caci altfel sansele noastre sunt minime , ne furam singuri caciula , fratele meu !
Repet , esenta Ortodioxiei este SMERENIA , adica INIMA INFRANTA si SMERITA , iar cel care crede ca un astfel de om exista pe un forum , fie el si "ortodox" se inseala , caci smerenia nu are legatura in general cu internetul , dar mai cu seama cu forumul asta sau oricare altul ! Ne asumam acest risc fiecare in parte , dar te implor sa ma crezi ca esenta Ortodoxiei este INIMA INFRANTA SI SMERITA , din care rezulta pazirea tuturor poruncilor si cunoasterea reala a lui Dumnezeu !
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu , sa nu zabovim prea mult pe aici , eu deja am "depasit norma ", si sa ne ocupam cu seriozitate de pocainta noastra , lasand teoriile si maririle noastre , si lucrand practic la indreptarea noastra , pana atunci figuram doar in statistici ortodocsi !
Din tot sufletul iti doresc sa reusesti ce eu nu am reusit pana acum , din tot sufletul iti doresc . . . !

As vrea sa pot sa nu te contrazic, iar daca o fac, imi cer iertare, fiindca nu din orgoliu se intampla acest lucru, ci din dorinta de a ne folosi.
Teoretic, tu ai dreptate, dar la cei de genul noastru, ma tem ca nu merge deloc. Ce sa ma convinga pe mine sa ma smeresc, Cristiane, sfaturile userilor crestini? Predicile preotului, de dupa sfintele liturghii? Sau poate Psalmul 50?... Asta este apa de ploaie, pentru cei ca noi... Nu ne invatam minte ca suntem indaradnici pur si simplu.
Iar ca sa intelegi rationamentul meu, o sa-ti dau un exemplu extrem de simplu. Pe fiecare pachet de tigari scrie mare: "Tutunul dauneaza grav sanatatii!". Cu toate astea, fumatorul isi vede de viciul lui, desi stie ca nu-i bine ce face. Am la Sf Gheorghe un cumnat cu care am incercat in fel si chip sa-l determin sa renunte la fumat. Fara succes insa! Acum este internat in spital intr-o stare foarte grava. Spunea ca daca scapa cu bine, nu mai pune in viata lui gura pe tigari!
Vezi tu, Cristiane, cum e cu smerenia la care suntem sfatuiti sa purcedem, si PORUNCA pe care ne-o da Dumnezeu, sa ne iubim vrajmasii? Noi, oamenii, dotati cu ratiune si plini de desteptaciune paranoica, nu ascultam de sfatul nimanui, fie El si Dumnezeu! Un sfat e un sfat, si-atat! Adica, mai merge si dupa capu' nostru. Dar cand e PORUNCA, scuza-ma, nene, nu mai e loc de-ntors. Rationamentul meu este simplu: atunci cand scriu un mesaj, trebuie sa-mi dau cum pot silinta sa nu intru in conflict cu propria semnatura. Ma silesc sa inteleg pe fiecare-n parte, chiar daca nu de putine ori, unele mesaje contin aluzii ostentative... Oare facand zilnic efortul de a intelege si de a-i ingadui oricui sa spuna orice la adresa mea, fara sa ma tulbur (prea tare, sau pentru mult timp), oare nu asta inseamna lupta cu propria mandrie? nu cumva asta este smerenia de care vorbesti tu? Ca sa vorbesc de smerenie, fara sa-mi iubesc vrajmasul, este ca si cum as merge la padure fara topor! Ori, dupa parerea mea, smerenia n-o poti accepta in sufletul tau dupa ce ai auzit "Sfatul Inteleptilor". Pentru asta iti trebuie ascultare oarba, iar la noi... fara "porunca" nu merge!!!
Tu poti sa ma sfatuiesti pe mine de mii de ori pe zi! In trufia mea, poate de vad un inselat. Eu pot sa te sfatuiesc de mii de ori pe zi. In orgoliul tau, stii bine ca sunt un inselat! Avand in vedere cele doua exemple, valabile pentru oricine de pe acest forum, cine va iesi castigat, frate Cristian? Tu oricum nu asculti de sfatul meu, eu oricum nu ascult de sfatul tau si tot asa, nu ne mai smerim in vecii vecilor! Dar, o solutie tot ne da Dumnezeu, care nu-si pune mintea cu slabiciunile noastre. Mie mi-a dat aceasta varianta, poate tie ti-a dat (sau iti va da) alta! Pana la urma nu ne lasa, iar pentru asta ar trebui sa-I fim mult recunoscatori.

Asta sa fie temeiul? Credibilitatea...
Nu stiu, intreb si eu...

Sper ca nu simti repulsie pentru cuvantul allah, care, de fapt are o semnificatie si nu este doar o eticheta trantita pentru un zeu inventat.
Insa nu am de gand sa insiruiesc motive pentru care am putea sa dam crezare unor pasaje din Coran, din simplul motiv ca nu sunt musulman si nu simt nevoia nici macar sa iau la cunostinta despre dogma islamului. De ce nu simt nevoia sa iau la cunostinta despre vreo alta dogma? Pentru ca sufletul meu e plin de nadejdea intr-un Dumnezeu care s-a facut om cu trup muritor ca eu sa pot afla ce este binele in primul rand din vietuirea Lui.

Ce poate fi mai naucitor decat ca Unul, care are putere sa stearga intreg Pamantul din Univers, s-a lasat scuipat de niste idioti, victime ale nestiintei binelui?

Dacă-mi îngăduiți să mă amestec și eu în vorba voastră: Cu adevărat sfaturile nu prea ajută ca să ne smerim. Că nu ne putem smeri cu de la noi putere. Ne ajută, însă, Domnul, să o facem, dar tot dacă vrem: ne dă (binecuvântate) necazuri, dureri, prilejuri de răbdare - a nedreptăților, a ocărilor. Ne dă, cu alte cuvinte, Crucea Sa. Sau, mai bine spus, ne îndeamnă doar să ne-o purtăm pe a noastră. Fără Cruce nu putem să ne smerim. Dar ne-am obișnuit tare mult să fugim de ea, să o evităm prin orice mijloace. Și atunci, cum ne vom mântui?
Și iată, cred că tot ce e binecuvântat în lumea asta trebuie să poarte semnul crucii: monahii după cruce aleargă, mirenii trebuie să înțeleagă căsătoria ca pe o cruce; munca este cruce; facerea de bine de asemenea.

Interesant subiectul. Pusesem si eu candva o asemenea intrebare.
Mai intai ca eu nu cred ca cineva se naste cu anumita credinta, ci intr-o credinta (adica intr-o tara, comunitate, familie cu anumita credinta).
Pasul urmator este botezul, dar nici acesta inca nu defineste credinta cuiva, decat ca apartenenta si titulatura.

Pe urma drumurile se despart: unii au parte de rude care sa ii invete mai indeaproape credinta, de parohie si preot/duhovnic apropiat si bun. Si asa ajung sa-l cunoasca pe Dumnezeu in prima faza.

Altii nu au aceste premize si pot sa ajunga insisi prin anumite imprejurari, sau alte persoane la credinta.

Se spune/scrie mult despre importanta modelului de credinta in familie. Sunt numai partial de acord, caci nu este suficient.

Sunt unii care urmeaza acest model, altii care il au, dar nu-l urmeaza, altii care nu au model si totusi pornesc pe acest drum singurei etc.

Eu spun ca important este ceea ce se intampla in sufletul tau. Nici mama, nici tata si nici bunica nu-ti pot insufla credinta cu forta, pentru ca este ceva de suflet.
Unii au experiente negative in viata si ajung la credinta, altii dimpotriva din experiente negative sau pozitive, parasesc credinta lor si aleg alta, sau nici una.

Nu stim noi ce se intampla in fiecare.

Mai spun ca dupa parerea mea nimeni nu ajunge sa-l cunoasca pe Dumnezeu in Treimea Sa, asa cum este el cu adevarat. Poate numai monahii foarte buni.
Fiecare si-L imagineaza si iL simte dupa capacitatea lui.

E bine sa mergem usor, treptat si cu ajutor specializat (preot si cateheza) pe drumul credintei, ca sa nu cadem. As compara-o cu mersul pe sarma. Poti sa cazi in orice clipa in oricare parte.

Si mai cred ca atunci cand ai ajuns sa mergi pe acest drum si sa doresti sa ramai pe el, sa fii cu Dumnezeu sa fie din dorinta ta sincera si fara presiune din afara.
Din pacate pentru multi exista o bifurcatie mare intre credinta (viata duhovniceasca) si viata lumeasca si de aici pot apare multe pericole si rataciri.

Avem mult de luptat cu noi insine si derutele noastre, neputintele noastre, la care se adauga si influenta altora care in permanenta te judeca si te critica (vai faci pacatul cutare, vai nu esti ortodox ca nu faci aia si aia, sau faci aia si aia, vai si vai).

Ca sa raspund concret la intrebare eu am avut putina orientare in familie, am avut oarece informare din afara (in copilarie).
Am pasit treptat si incet pe drumul credintei intreband pe unul si pe altul.
Abia tarziu au existat niste intamplari (pozitive mei degraba) in viata mea care m-au ajutat.
Am mult de luptat (inclusiv cu mine insami), eu vad credinta putin altfel decat multi altii (mai mult orientata pe social, mai pragmatic) si vad unele lucruri mai altfel.
Am cunoscut pe parintele Galeriu personal si il am cumva ca model. Si sfintia sa era mult indreptat spre om.
M-am gandit uneori in neputinta si disperarea mea sa aleg alt drum, dar nu pot. Dumnezeu si cei de Sus la care ma rog, sunt cu mine si ma intaresc.

Normal, mai trebuie citit şi învăţat şi catehismul.
E drept că mai întâi credinţa este auzită. Dar pentru a fi trăită, mai ales în zilele noastre, trebuie învăţată.

Inceteaza te rog!
Nu trebuie invatat ci simtit! si asta lipseste multora.
Degeaba invatam buchia de carte, daca pe urma tot rau facem oamenilor si daca nu avem nimic in suflet.

Buchia din carte, precum si vorba de invatatura, dospesc pe nesimtite in ogorul sufletesc al invatacelului. Pilda aluatului e relevanta foarte in acest sens...
La timpul potrivit urmeaza si celelalte: simtirea, subtirimea intelegerii, trairea, practica imbunatatita etc.
Asa imi pare, asa cunosc. Desigur, se poate si altfel, cel putin teoretic...

Poate puterea de a sterge pacatele, de a milui, de a zadarnici lucrarea iadului.
Iar asta nu nauceste, ci, dimpotriva: in sfarsit clarifica, lumineaza, intremeaza si invie pentru totdeauna sufletul omenesc.

Nu orice contrazicere este suparatoare sau daunatoare ! Avem nevoie de aceste dialoguri , si sa dea Bunul Dumnezeu ca numai astfel sa se dialogheze pe acest spatiu virtual , pe acest forum .
Iti multumesc pentru cuvantul tau si pentru rabdarea de a ma citi .
Doamne ajuta !

Eu cred ca am devenit mai credincioasa citind carti, observand cum se purtau mama si bunicii si mergand la biserica. Nu pot zice ca am avut un moment de revelatie....au fost momente care m-am apropiat mai mult sa zic asa de Hristos/Biserica (momente de intelegere a realitatii, de intelegere a celorlalti, de percepere a pacatelor pe care omul in general nu le constientizeaza, le ignora sau le minimalizeaza importanta).
Mi s-a parut o perioada ca esti obligat sa fii crestin si ca ma luptam cu morile de vant...de fapt ma luptam cu renuntarea la unele chestii pe care mi le doream (cam multe si f greu le-am depasit pe unele)
Am avut multe perioade de parasire de catre cei apropiati si desi cred ca intr-un fel am facut unele progrese...am momente de groaza de viitor sau prezent (in special viitor) care sterg parca orice urma de credinta.

Pe mine, ca fost lucrator al iadului, o astfel de putere m-a naucit, atunci cand am aflat de ea. Caci eu nu o aveam si nu o intelegeam. Imi parea nebunie crunta.

Sper numai sa nu fi abuzat de cuvantul "fost"!

Interviu cu Mihai Pleșa, un băiat de 16 ani, olimpic la Religie - elev al Seminarului Teologic Ortodox din București.

Tu cum l-ai găsit pe Dumnezeu?

Eu de mic am fost dus la biserică de bunica mea. Nici eu nu credeam în Dumnezeu, dar mă duceam pentru că-mi plăcea la biserică şi mi-a rămas în minte imaginea vie a părintelui, cum predica pe Hristos. Şi atunci mi-am dat seama că e imposibil ca un anume Hristos, care se spune că e Dumnezeu, să adune în jurul lui atâta lume. E imposibil ca el, ca persoană, să creeze ceea ce este astăzi. De existenţa lui istorică nu mă îndoiam, mă îndoiam cum poate face el ca astăzi învăţătura lui să fie răspândită în toată lumea, şi că sunt lăcaşuri de închinare la tot locul şi mai ales că oamenii şi-au dat viaţa tocmai pentru el de 2000 de ani încoace.

Atunci s-a petrecut aşa ceva în mine care m-a făcut să-l caut, să văd cine e şi ce vrea de la mine. Am ascultat predicile părintelui, am mai luat şi câte o carte, am mers la slujbă şi am început să citesc din Vieţile Sfinţilor Părinţi - oamenii care şi-au dedicat viaţa lor lui Hristos. Am vrut să văd ce au scris oamenii ăia, care sunt crezuţi că aveau ochelari de cal, care vedeau numai înainte, numai la Hristos şi atâta. Mi-am dat seama că ei descriau nişte lucruri, nişte fenomene, care culmea erau cât se poate de reale şi cele ce spuneau în cărţile respective era de fapt realitatea la care am ajuns uitându-mă la viaţa altor oameni. Aşa mi-am dat seama că există Dumnezeu, că totul e pus în ordine.

sursa : http://www.gandul.info/interviurile-...xista-12745176

E multa profunzime in mintea acestui copil. Din pacate, comentariile de dupa,(https://www.facebook.com/Gandul.info...403143/?type=1 - multe dintre ele) ne lasa fara grai. Si cand ne gandim ca sta totusi in puterea noastra sa schimbam firea lucrurilor!...
Multumim pentru link!

Intrebarea mea nu vrea sa te contrazica . Dar in ce religii mai intalnim 'iubirea de vrasmasi"?
Esenta celorlalte religii imi pare a fi mai degraba :ochi pentru ochi dinte pentru dinte. Adica sa ne fie bine noua si la ai nostril . Iar ceilalti ... sa nu ne tulbure

Eu cred ca iubirea de vrajmasi e o chestie total noua adusa de crestinism ,si depaseste firea umana ,care lasata singura,nu ar fi fost in stare sa emita o asemenea invatatura.
Este o invatatura dumnezeiasca a singurului Dumnezeu adevarat , graita noua prin Fiul Sau.

Si intradevar este foarte greu de implinit aceasta porunca ,dovada ca este intradevar o porunca dumnezeiasca in lupta cu patima noastra ,careia deseori ii subestimam puterea

Ca sa implinim o asemena porunca,asa cum ni se precizeaza si in Noul Testament, e nevoie sa ne curatim sufletul,si aici se face legatura cu cele subliniate de tine :adica,ca ne este necesara o inima infrinta si smerita
Cuvantul nu se exclude cu inima ci se completeaza . Fara cuvant nu se poate ,iar cuvantul fara inima e mort

Prima intalnire cu credinta in Dumnezeu a fost auzind sau vazand pe altii . Aceasta m-a facut curios sa vad ce scrie in Biblie.
Desi,si inainte de asta, mai eram dus la Biserica ,mi se parea ceva infricosator , si neinteles.
Nu intelegeam nimic, dar nici nu ma intrebam ce se face acolo
De abia cand am inceput sa imi arunc eu insumi ochii prin Biblie,am ramas fascinat.
Deci la mine,intalnirea cu Dumnezeu s-a produs prin Cuvant
De abia apoi,am inceput sa inteleg si sa accept Biserica.
Iar dintre cuvinte , cel mai mult m-a fermecat Predica de pe munte.Noroc ca era situate la inceputul evangheliei :)
Atata dragoste intense razbatea de acolo,si atata dezvaluire simpla a lui Dumnezeu ,incat am exclamat si eu uimit ca eevrei " Omul acesta vorbeste ca Unul care are putere !"
Parca ma intalneam cu mine insumi, si cu Dumnezeul cel simplu si adevarat

Eu L-am descoperit pe Dumnezeu si L-am descoperit pe Isus la date diferite. Spun asta, ca sa arat ca am inceput prin a fi, cum se spune "teist". Ecuatia fundamentala "Dumnezeu este Isus", fara de care cineva nu poate decat adera la o religie a filozofilor, iar nu la Religia Vietii, mie mi-a fost ascunsa ani de zile. Desigur, din cauza solzilor de pe ochi si a induratiei inimii.
Mai in detaliu am vorbit despre asta in acest mai vechi articol.

Foarte bine punctata ecuatia "Dumnezeu este Isus" . Mi se pare ca adesea lumea vorbeste de un Dumnezeu abstract, ca de o credinta abstracta, populeaza pamantul cu zeci de teorii si restrictii ,si uita acest adevar simplu "Dumnezeu este Iisus" . Ca si cum cultura noastra omeneasca si filozofia noastra ar insemna prin ea insasi ceva , si nu am datora totul intruparii lui Iisus-Cuvantul.
Prea adesea lumea uita ca Lui ii datoram totul.

Acum imi vine in minte idea ca intalnirea cu Iisus nici nu are o data anume,ca este de fapt o reintalnire , ca El era de la inceput in noi, ca "El este lumina care lumineaza pe orice om care vine in lume "
Si in clipele ateismului si framantarii mele , El era cu mine.

As completa ca Dumnezeu este Tatal, Fiul si Duhul Sfant cum bine ne invata Sfanta Traditie.

Desigur , dar nu treuie sa uiti ca totusi topicul era despre descoperirea lui Iisus.
Si poate ca e inspirat ales titlul ,pentru ca prin Iisus avem acces la Tatal si prin Iisus ne a fost daruit si Duhul.Prin jertfa Sa avem cunoasterea treimii si pogorarea Duhului si dragostea Tatalui . Fara jertfa Sa , treimea era cel mult o notiune filozofica pentru noi.

Oarecum off-topic, extras din Ieromonah Serafim Rose - Cartea facerii, crearea lumii ...

Şi zise Dumnezeu: Să facem om după chipul nostru şi după asemănare, şi să stăpânească peştii mării şi pasările cerului şi dobitoacele şi tot pământul şi toate vietăţile cele ce se târăsc pre pământ. Şi a făcut Dumnezeu pre om., după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre dânsul, bărbat şi-femeie i-a făcut pre ei.

Am văzut că zidirea din cele Şase zile e lucrarea Sfintei Treimi, şi anume, Tatăl porunceşte „Să fie !", iar Fiul zideşte. Insă, la zidirea omului, pare a avea loc o sfătuire aparte între Persoanele Treimii. Iată ce spune Sfântul Vasile: "Să facem om". [...] Cuvântul acesta nu mai fusese folosit pentru nici una dintre existenţele rânduite. Pentru lumină, porunca a fost simplă: a zis Dumnezeu: Să se facă lumină. S-a făcut cerul, şi nu s-a ţinut sfat pentru cer. [...] Aici omul încă nu există, dar se ţine sfat asupra omului. Dumnezeu nu a spus, la fel ca pentru celelalte fiinţe: "Să se facă om !" Cunoaşte dar vrednicia ce ţi s-a dat. Nu ţi-a pricinuit obârşia prin poruncă, ci sfat a ţinut Dumnezeu, spre a şti cum să aducă la viaţă această fiinţă vrednică de cinstire...

De ce oare nu a zis Dumnezeu "Fă", ci "Să facem om" ? A zis aşa, ca să poţi cunoaşte stăpânirea. Că voieşte ca tu, luând aminte la Tatăl, să nu tăgăduieşti pe Fiul; voieşte să cunoşti că Tatăl a zidit prin Fiul, iar Fiul a zidit cu voia Tatălui, şi că ţi se cade să slăveşti pe Tatăl în Fiul, şi pe Fiul în Duhul Sfânt.

Dar nu a zis: "Şi au făcut ei", ca nu cumva să afli aici pricină de închinare la mai mulţi dumnezei. Tot aşa, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „De ce, când s-a făcut cerul, nu s-a zis "Să facem", ci, mai curând, să se facă cer, să se facă lumină, şi tot aşa pentru fiecare parte a zidirii, ci numai aici se adaugă: "Să facem", arătându-se sfatul, chibzuirea şi îm-preună-grăirea cu cineva de aceeaşi cinste ? Cine este cel ce are să fie făcut, de i se dă atâta cinstire ? Este omul - fiinţă măreaţă şi minunată, mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea... Că s-a ţinut sfat, chib-zuire şi împreună-grăire nu fiindcă Dumnezeu avea trebuinţă de sfat - să nu fie ! - ci ca prin însăşi aceasta să ne arate vrednicia celui zidit...

Şi cine este Acela Căruia îi zice Dumnezeu: "Să facem om" ? Este Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (îs. 9, 6), Fiul cel Unul-născut şi însuşi Dumnezeu. Aceluia îi zice: "Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră". Nu zice: "După al meu şi al tău" sau "al meu şi al vostru", ci "după chipul nostru", arătând un singur chip şi o singură asemănare.

In acelaşi pasaj din Cartea Facerii în care se descrie zidirea omului, se spune că acesta a fost făcut „bărbat şi femeie". Dar ţine oare această deosebire de chipul lui Dumnezeu ? Sfântul Grigorie al Nyssei explică faptul că Scriptura se referă aici la o îndoită facere a omului: „Ceea ce a fost făcut "după chip" şi ceea ce e azi în stare de plâns sunt !' două lucruri cu totul deosebite. Scriptura spune că a făcut Dumnezeu pre' om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre dânsul. Crearea celui ce a fost făcut după chip şi-a atins din acel moment desăvârşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: bărbat şi femeie i-a făcut pre ei.

Cred că toţi sunt de părere că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar, căci, după cum zice Apostolul, în Hristos "nu este parte bărbătească şi femeiască". Cu toate acestea, Scriptura ne istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea. Cel puţin aşa ni se dă să înţelegem din felul cum s-a compus fraza, căci mai întâi ni se spune: a făcut Dumnezeu pre om, şi: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre dânsul, iar în continuare se adaugă: bărbat şi femeie i-a făcut pre ei, afirmându-se, prin aceste cuvinte din urmă, ceva cu totul străin de însuşirile lui Dumnezeu.

Cred că prin cele spuse Scriptura ne înfăţişează aici o învăţătură de mare însemnătate, şi ea se cuprinde în următoarele: firea omenească stă la mijloc între două extreme, opuse una alteia, între fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti, pe de-o parte, şi viaţa dobitoacelor şi vietăţilor necugetătoare, pe de altă parte [idee similară cu cea a Sfântului Grigorie Teologul, pe care am citat-o].

Deci, chipul lui Dumnezeu care, aşa cum învaţă toţi Sfinţii Părinţi, ţine de suflet, şi nu de trupul omului, nu are nimic de-a face cu împărţirea între bărbat şi femeie. S-ar zice că în ideea de om a lui Dumnezeu - aşa cum va fi omul în împărăţia Cerurilor - nu se află parte bărbătească şi femeiască; dar Dumnezeu, prevăzând căderea omului, a făcut această împărţire, legată în chip nedespărţit de vieţuirea pământească a omului.

Şi a plăsmuit Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu.

Aici ni se arată atâta cât putem cunoaşte despre felul cum s-a zidit omul. Nu poate fi vreo îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles prin „ţărână" chiar ţărâna pământului; dar, când vorbesc de „mâinile" lui Dumnezeu care au „luat" ţărâna, ei voiesc a arăta marea grijă a lui Dumnezeu şi participarea Sa directă la lucrare. Fericitul Theodorit scrie: „Când auzim în istorisirea lui Moisi că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a plăsmuit pe om, şi voim a afla înţelesul acestui grai, descoperim în el deosebita bunăvoire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Căci marele Proroc arată, în zugrăvirea facerii, că Dumnezeu a făcut toate celelalte făpturi prin cuvântul Său, iar pe om l-a făcut cu înseşi mâinile Sale... Nu zicem că Dumnezeu are mâini... ci spunem că fiecare dintre zicerile acestea arată din partea lui Dumnezeu o mai mare grijă pentru om decât pentru celelalte făpturi."

Sfântul Vasile afirmă că versetul citat subliniază cât de deosebită e obârşia omului faţă de cea a animalelor: „Mai sus, textul spune că Dumnezeu a făcut; aici spune cum a făcut Dumnezeu. Dacă stihul ar fi spus doar că Dumnezeu a făcut, ai fi putut crede că l-a făcut [pe om] aşa cum a făcut şi dobitoacele, fiarele sălbatice, verdeaţa, ierburile. Iată de ce, spre a nu te lăsa să-l aşezi în rândul fiarelor sălbatice, dumnezeiescul cuvânt a făcut cunoscută deosebita măiestrie folosită de Dumnezeu pentru noi: ţărână din pământ a luat Dumnezeu." Acelaşi Părinte ne spune deosebirea dintre „facerea" omului şi „plăsmuirea" lui: „Dumnezeu pe omul lăuntric l-a făcut, iar pe omul cel din afară l-a plăsmuit. Plăsmuirea se potriveşte lutului, iar facerea, celui după chip. Deci carnea s-a plăsmuit, însă sufletul s-a făcut."

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Unii oameni nesocotiţi, mânaţi de propriile gânduri, fără să ţină seama de pogorământul cuvintelor Scripturii şi fără să aibă o judecată vrednică de Dumnezeu, încearcă să spună că sufletul este din Fiinţa lui Dumnezeu. Ce nebunie ! Ce sminteală ! Atâtea şi atâtea căi de pierzare a croit diavolul celor ce vor să-i slujească ! [...] Deci, când auzi: a suflat în faţa lui suflare de viaţă, înţelege iarăşi că a hotărât ca, aşa precum a adus la iveală puterile cele netrupeşti, tot aşa a hotărât ca şi trupul omului, făcut din ţărână, să aibă suflet raţional care să poată folosi mădularele trupului." Există unii astăzi care ar voi să folosească ordinea facerii omului din acest verset spre a „dovedi" că omul a „evoluat" din animalele inferioare: întâi a fost trupul sau firea pământească, iar apoi sufletul sau starea de existenţă în harul lui Dumnezeu. O astfel de interpretare este cu neputinţă, dacă acceptăm înţelegerea patristică a facerii omului.

AlbertX:
Desigur ca totul s-a facut in Treime, pentru ca numai in Treime putea fi dragostea desavarsita.
Dar tot ce ai scris acolo ne ramanea ascuns pe veci , daca Fiul nu se cobora sa ne reintoarca la Tatal.
Si mantuirea omului tot prin Treime se face.
Exista insa in Treime o singura persoana care este OM. Da ,eu amaratul si firul de praf ,si supus al mortii , sunt reprezentat in Sfanta Treime cu firea mea omeneasca , care este si firea mantuitorului meu , Iisus -Dumnezeu si Om
Ce treaba as avea eu cu Tatal si cu Duhul ,de nu ar fi iubirea lui Dumnezeu catre mine , prin Fiul Sau. Oare m-ar duce pe mine mintea sa stiu sa laud pe Tatal,sau sa cunosc pe Duhul? Nu ,caci mintea mea numai la pacat ma duce si la desertaciune . Doar de dragul Fiului Sau ne este dat noua astazi sa vorbim despre taine asa mari. Orice gand despre Tatal si orice chemare a Duhului avem,doar prin Iisus Hristos le avem,El,care a murit pentru noi.

iustin10, cred ca afirmatia ta e doar o speculatie filosofica,... stii ce ne spun Sfintii Parinti pe acesta tema ?
De ce sa fac speculatii filosofice pe aceasta tema, nu e mai usor sa citesc ce au spus Sfintii Parinti ?

Extras din Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin:

Despre Sfânta Treime

Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: „Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora.

Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh. Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, „strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui”, înţelepciunea şi puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început.

Cele trei ipostase supradumnezeieşti ale Sfintei Dumnezeiri participă primei însemnări, agenhtos, căci sunt de aceeaşi fiinţă şi nezidite. Celei de a doua însemnări nu participă deloc, deoarece numai Tatăl este nenăscut agenitos, căci nu are existenţa de la o altă ipostasă. Numai Fiul este născut, căci s-a născut fără de început şi în afară de timp din fiinţa Tatălui.

Numai Duhul Sfânt purcede din fiinţa Tatălui, nu prin naştere ci prin purcedere. Astfel ne învaţă Sfânta Scriptură. Dar modul naşterii şi al purcederii este nepătruns de minte.

De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, dcsăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârseşte, dar nu se desăvârseşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.

Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenăscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfînt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane.

Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenta. Dacă nu este Tatăl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul.

Trebuie să se ştie că nu spunem că Tatăl este din cineva, ci spunem că El este Tatăl Fiului. Pe Fiul nu-L numim nici cauză, nici Tată, ci spunem că El este din Tatăl şi este Fiu al Tatălui. Iar Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl, şi-L numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului.

„Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, spune dumnezeiescul apostol, acela nu este al lui”. Mărturisim că s-a făcut cunoscut şi se dă nouă prin Fiul. „A suflat, spune Sf. Scriptură, şi a zis ucenicilor săi: Luaţi Duh Sfint”. Fiul şi Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare. Soarele este izvorul razei şi al luminii. Prin rază ni se dă lumina şi ea este aceea care ne luminează şi cu care ne împărtăşim. Dar nu spunem că Fiul este Fiu al Duhului şi nici din Duhul.

Cu plăcere! iar cu comentariile - ce să zic... ăștia sunt românii noștri, cică 86% ortodocși declarați !

Interesantă comparația cu "Dumnezeul personal" al mușuroiului de furnici. :)
A doua convertire care a fost - trecerea la greco-catolici? că nu prea mi-e clar... sau asta a fost prima?

In cazul meu, prima convertire, inteleasa ca optiune ferma pentru existenta unui Creator, nu a avut loc la o data anume, ci a fost un proces intins pe o durata de cativa ani, incheiat la sfaristul liceului.

Optinea pentru greco-catolici a fost in vremea studentiei, adica la inceputul anilor 90. Pana atunci nici nu auzisem despre greco-catolici decat tangential, ca realitate istorica, in cadrul "Scolii Ardelene".

A doua convertire, constientizarea existentei unui Dumnezeu "personal" s-a produs dupa vreo zece ani si este in legatura cu...orele de catehism ale fiului mei mai mare. El se pregatea pentru Prima Impartasanie Solemna cand eu, ca sa-i dau un exemplu de tata, m-am impartasit. Nu o facusem de mult, fiindca eu consideram necinstit sa ma impartasesc atata timp cat am dubii privind Prezenta Reala. Azi, stiind ce stiu, as considera ca am facut atunci o impartasire sacrilega si nu as putea sfatui pe nimeni sa repete experienta asta. Dar, pesemne ca Domnul a luat in considerare ignoranta mea si a tratat-o cu indulgenta...dumnezeiasca. In cateva saptamani, nimic nu a mai fost la fel. Am inceput sa merg saptamanal la Sf Liturghie si o Duminica in care nu ma puteam impartasi ceva imi lipsea. Stiu ca suna ca o impietate sa aplic proverbul "pofta vine mancand" la Preasfintele, dar cam asta a fost ideea.

Convertire la greco-catolici de la..ce?