De altfel cuvantul meu s-a vrut o completare a cuvantului lui Ioan Cezar si pentru asta am adus cuvantul Sf. Siluan gandind ca cel mai nimerit ca si completare este cuvantul unui sfant.

am ingrosat aceste cuvinte ale lui Ioan Cezar:
"Nu cunoaştem această experienţă a "controlului" din nici o sursă, fie ea din afara noastră sau din propria experienţă personală"
pentru ca cred totusi ca aici este o greseala. insa despre asta discut cu Ioan Cezar ca poate a vrut sa exprime altceva si nu am inteles, insa eu sunt de parere ca sursa de experienta a controlului nostru sunt propriile noastre pacate de care nu avem puterea inca sa scapam. de aceea am considerat ca impropriu sa spunem ca "nici o sursa".

Nu ma supar ca trebuie sa ma justific tie acum ca sa iti treaca suspiciunile. Doar suntem in post.

Cand vom reusi sa vedem oamenii de langa noi mai buni decat noi si nu mai rai, atunci suntem pe cale de a scapa din robia pacatului.

Cristi
 

Pentru ca problema iertarii sa fie pe deplin incheiata intre noi (asta in ceea ce ma priveste pe mine) , in caz ca te-am suparat vreodata si am uitat sa imi cer iertare, te rog sa ma ierti.

Vă mulţumesc pentru frumoasele cuvinte!
 

Vă mulţumesc, în ordinea în care aţi postat, Cristian şi Mihaela, pentru că aţi îmbogăţit subiectul într-o direcţie sănătoasă, după opinia mea.
În cuvântul meu încercam să exprim convingerea personală că nu suntem controlaţi de Dumnezeu şi că suntem liberi să alegem.
Cristian, ai subliniat foarte frumos importanţa iertării, fără de care, precum şi eu am descoperit şi cred, nu putem avea relaţii bineplăcute Domnului şi nici bucuria că trăim. Poate că miezul alegerilor noastre tocmai acesta şi este: iertăm răul pe care l-am trăit şi mergem mai departe în iubire de Dumnezeu şi de aproapele SAU (varianta cea rea, sterilă şi aducătoare de moarte) ne cramponăm în urîciune. Tu ai subliniat că viaţa adevărată este depăşirea resentimentelor şi practicarea umilinţei iubitoare. Aşa cred şi eu, aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Mihaela, bine ai rostit ceea ce era doar implicit în textul meu.
În ce mă priveşte mă limitasem doar la a arăta credinţa mea că Domnul ne îngrijeşte din Libertate ca să fim mereu liberi. Relaţia noastră cu Dumnezeirea este o continuă experienţă a libertăţii, fără de care nu putem de fapt să trăim cu adevărat o viaţă şi o relaţie personală.
Cât despre sublinierea ta în legătură cu aservirea noastră faţă de păcate, cu slugărnicia noastră nedemnă faţă de cele rele şi de tot lucrul diavolesc, sunt întrutotul de acord. Aşa stau lucrurile, din nenorocire suntem fiecare păcătoşi în felul lui, vai nouă, şi cred că nici Cristian nu crede altceva, după cum ştii că a postat ca un bun creştin de sute de ori pe forum. Numai că el a subliniat o anumită idee (de importanţă fundamentală pentru post, pentru toată aşezarea sufletească în Marele Post) şi nu a dorit să abordeze exhaustiv subiectul. Iar aceasta, Mihaela, nu înseamnă că nu ar fi de acord cu ce ai spus tu, ci doar că nu îşi propusese să spună toate, lăsînd şi altuia să îmbogăţească subiectul. Cred că Cristian a ales doar un fir şi s-a străduit să îl prezinte frumos. Bine s-a aşezat şi firul tău lângă al lui, aşa mi s-a părut.

Una peste alta, cred că de fapt noi am adus 3 fire laolaltă în acelaşi buchet care îl laudă pe Domnul şi nu găsesc aşadar motive de mâhnire sau de ceartă. Dimpotrivă, cred că avem motiv de bucurie în virtutea împărtăşirii noastre ca fraţi în Hristos, aşa nedeplini şi pătaţi de păcatele noastre, cum suntem, însă hotărâţi să ducem laolaltă lupta cea bună îmbăiaţi de lacrimile nevăzute ale căinţei şi pocăinţei fiecăruia.

Hristos în mijlocul nostru! AMIN+

"Cand vom reusi!..."
Ce sa faca bietul om, macar sa se apropie de acest sentiment? Ce usor este sa vorbim despre cum ar trebui sa fim, dar cat de mult ne trebuie sa reusim sa ajungem sa si traim vorbele noastre!... (Vorbesc la general, nicidecum sa blamez pe cineva). Chiar si aici, facem diferente fara sa vrem, instinctiv. De ce? Poate in esenta, un mesaj contine vorbe de duh care ar putea nimici uraciunea din noi... Si totusi, faptul ca acel mesaj este scris de cineva care ne sta ca o piarta in pantof, aproape ca nu-l citim, sau trecem cu totul superficial peste el, cautand parca acel "ceva" care sa dea satisfactie vanitatii noastre cum ca autorul mesajului nu e ce pare a fi, ci se preface, e un ratacit, un fatarnic si oricum noi suntem mai ostenitori si mai induhovniciti... Cati ani de rugaciune curata si de smerenie ne trebuie ca sa ajungem sa ne unim cu Dumnezeu si sa-i vedem pe toti cel putin la fel, daca nu mai buni, indiferent de aparente? Si daca totusi, Dumnezeu ne ingaduie sa ajungem pe aproape, cat de constienti suntem ca de fapt am ajuns o tinta majora in fata ispititorului care ne ia in serios si de-acum chiar va trebui sa facem fata multor incercari? Greu e sa te ridici, dar si mai greu este sa te mentii. Doar o clipa sa crezi ca poti face asta de unul singur si te rostogolesti in hau, de unde cine mai stie daca nu vei cadea intr-o deznadejde cumplita, sau mai rau, sa-ti impitresti inima ca si cum Dumnezeu nu stie sa te aprecieze la... justa ta valoare!...
In general, cam toti suntem predispusi sa judecam omul dupa slabiciuni sau pur si simplu ca asa vrem noi fara nici o explicatie. Printre altele, acest lucru este un mare handicap care sta impotriva mantuirii noastre. Pentru ca NU vom putea trece "dincolo" daca avem tendinta, nu neaparat "sa ridicam piatra", ci fie si numai de a nu-l iubi pe pacatos, urandu-i doar pacatul... Tare greu se ajunge la iubirea de semeni... Tare greu... Si e atat de bine cand ni se intampla ca noi, pacatosi asa cum suntem, sa ajungem in fata unui batran monah a carui har "curge" din tot ce-l inconjoara, si care, in loc sa te priveasca asa cum esti fata de el, un NIMIC, te invaluie cu atata dragoste ca parca ar vrea sa te imbratiseze si sa te sarute pe tine, cel plin de mizerii sufletesti... Si te primeste in chilia lui unde se roaga cu lacrimi zi si noapte, si parca simti cum si pamantul pe care calci este sfintit prin rugaciunile lui. Si-ti spune vorbe cu talc pe care le intelegi "din mers", realizand ca lui nu-i poti ascunde nimic, fiindca STIE TOT... Si... iti spune tie, "frate", si-ti vine pe de o parte sa intri in pamant de rusine fiindca stii ca nu meriti sa-ti spuna astfel, iar pe de alta, sa multumesti lui Dumnezeu ca e asa de bun cu tine!... Cum ai putea, dupa ce pleci de la un astfel de om sa mai poti judeca pe cineva? Cum poti sa mai crezi despre tine ca ai ceva in plus fata de absolut oricine din jurul tau? Ce inseamna "in plus"? Celalalt nu tot "in plus" are fata de tine? Nu ceea ce ai tu, ci ceea ce nu ai deloc... Nimeni pe lumea asta, nu face umbra pamantului degeaba. Cand se intampla lucrul acesta, vine "securea" nerodirii...
Astazi la biserica, printre altele, Parintele, (desi este destul de tanar, am ajuns sa cred de la o vreme ca Dumnezeu l-a inzestrat cu un har pe care multi preori ar trebui sa-l aiba) a tinut minunata lui predica si ca de obicei a venit in completare cu "ceva mai mult", din viata lui personala. Cu ceva ani in urma, pe cand slujea la o biserica din provincie, era in postul Sfintelor Pasti, intr-o joi, si luat cu responsabilitatile ajunsese pana spre seara sa nu puna nimic in gura si tare se mai bucura ca reusise nici macar sa nu se gandeasca la mancare. Ba parca si incoltea in el mandria ca a facut mare isprava, fiindca abia spre seara a ciugulit ceva... Dar in ziua urmatoare, care era vineri, a venit la spovedit un om la 92 de ani. Era trecut de amiaza, iar batranul voia sa se si impartaseasca, iar Parintele l-a intrebat daca a tinut post si daca si in acea zi nu gustase nimic, nici macar apa. Raspunsul batranului l-a facut sa se rusineze profund in sufletul lui, pentru ceea ce credea el ca realizase in ziua precedenta. "Parinte, eu am mancat miercuri dimineata, o bucata de paine si-am baut o cana de apa. De atunci n-am mai pus gura pe nimic!" Sfatul lui a fost: "Niciodata sa nu credem ca suntem mai buni si mai ostenitori decat altii! Intotdeuna undeva in preajma noastra, cineva e si mai vrednic de lauda, in fata lui Dumnezeu!"
Asa ca, fratilor, buna-pace va urez si un post cu totul binecuvantat!

De ieri cam acelasi cuget si gand pe care l-ati expus aici ma framanta. Intru-cat suntem cum suntem, ma gandesc ca singura solutie este sa lasam deoparte orice parere de sine si orice catalogare a aproapelui. Si aceasta este un lucru foarte greu atata timp cat tindem sa ne minimalizam propriile noastre pacate si sa umflam cat se poate de mult pacatele celorlalti. Greseala vine si din comparatie: totul comparam, noi fata de altii si altii fata de noi. Bine ar fi daca am reusi sa ne comparam doar cu sfintii si niciodata cu semenii de langa noi adica cum suntem noi fata de cum au fost sfintii si niciodata cum suntem noi fata de cum sunt cei de langa noi.

A compara, inseamna "a sti". Pentru sfinti n-avem nevoie de alte dovezi ca sa intelegem unde ne situam fata de ei. Problema se pune cand facem greseala de a ne compara cu cei de langa noi, ca si cum... am sti cum ii vede Dumnezeu pe ei. Eu cred ca aici este capcana in care cadem cu totii. Aceasta comparatie partinitoare fata de cel de langa noi. De ce? Intram intr-un magazin sau intr-o institutie publica, iar imaginea noastra lasa de dorit in comparatie cu a altora; poate din cauza hainelor mai modeste, poate fiindca "look"-ul nu e chiar unul "cool". Si in timp ce unul primeste totala bunavointa, celalalt este privit cu ostilitate si servit ca pe o mare pacoste... Dar oare Dumnezeu ne trateaza preferential? Daca s-ar scarbi de noi, asa cum ar trebui, si dupa propriile noastre metode pe care le aplicam cu cei din jur pe care nu-i cunoastem, ce s-ar alege de noi? Cata rabdare ii trebuie lui Dumnezeu si cate lectii ne trimite sa ne indrepte, in timp ce noi suntem orbi si surzi fiindca ne facem ca nu vedem si ca nu auzim mesajele Lui? De fiecare data zicem ca e vorba de altii si ca noi suntem OK, sau pe-aproape, dar atat timp cat facem diferente, nu e deloc OK si ca mai avem mult de lucrat cu sufletul si cu mandria noastra!

Asa este. Mai mereu credem ca Dumnezeu ii vede pe ceilalti asa cum ii vedem noi.


http://www.youtube.com/watch?v=o61BwWM5V3U

Tudor Gheorghe

http://www.youtube.com/watch?v=3e9sK1tQBd4

Bucurati-va de viata, bucurati-va de lume
Bucurati-va de viata, bucuratu-va de pace
Bucurati-va de viata, bucurati-va de toate.

Tudor Gheorghe

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Multumim pentru link. Profund si sugestiv. Cu cine ne razboim? Cine sunt invingatorii? Cine sunt invinsii? Incotro ne indreptam?

Adevarul e ca pana la urma nu stiu de ce am cazut in aceasta ispita de la bun inceput.
Ar trebui sa ne fie foarte clar la toti ca tot ce e schizoid, generator de scindare, nu poate fi decat "opera" celui rau, a diavolului, atat la nivel de individ cat si de mase, tot el fiind cel care a dorit probabil si a reusit in final sa scindeze si biserica lui Hristos, si inca se pare ca nu s-a oprit.
La fel cum oricine ar trebui sa stie ca Dumnezeu nu vrea sa controleze pe nimeni ca pe un zombi,iar atunci cand un nebun sustine ca "asa i-a cerut Dumnezeu", sa faca vreo nefacuta, e foarte probabil sa fi fost inselat tot de diavol.
Iar in mintea omului... probabil de-abia asteapta sa gaseasca o oportunitate "genetica" si sa profite de toate celelalte imprejurarile din viata, familia, anturajul omului respectiv pentru a-l corupe si /sau distruge.
Iar oamenii sanatosi, dar nu tocmai cu suficienta intelepciune, mai pot si ei percepe si transmite mai departe celor apropiati mesaje eronate, generatoare de scindare, de indoieli, de confuzie, chiar daca intentiile lor sunt cele mai bune. Cum ar fi de exemplu sa-i spui copilului ca Dumnezeu e bun, ne iubeste, ne iarta, etc, dar totodata sa-i dai sa inteleaga in mod eronat ca pentru unele greseli, necuviinte pe care le-ar putea comite, Dumnezeu se va scarbi de el si-l va 'lepada", facandu-l astfel pe copil sa se indeparteze, sa se ascunda, sa fuga si sa se fereasca si chiar sa ajunga sa-si reprime, sa nu mai recunoasca propriile greseli. Credeti-ma ca sunt foarte multi oameni, mai ales tineri, care sunt inca nelamuriti pe deplin si li se pare absurd si inexplicabil de ce, de exemplu, Dumnezeu le-ar "interzice" sa aiba relatii sexuale cand si cu cine vor; ca sa nu mai spun ca foarte multi chiar si batrani nu inteleg care e rostul postului, care sunt sfintele taine si ce semnificatie au, de ce trebuie sa facem parastase samd (de ex "sfestania tb facuta in luna martie ca atunci se fac farmece"). Sunt multi carora nimeni nu le-a explicat niciodata toate astea, cel mult li s-a spus "ca asa trebuie", sau "ca asa spune biserica/biblia/Dumnezeu, etc". Multe din aceste aspecte dogmatice neintelese de oameni ii fac pe multi sa migreze, sa fie atrasi in alte biserici sau secte, mai "permisive", care nu impun atatea "canoane" si reglementari.
Iar pe un copil sau adolescent cu mintea ratacita, dintr-o familie dezorganizata, abuzat de parinti, profesori, colegi, etc, cine mai poate sti ce impact ar putea asupra lui si teama, amenintarea "pedepsei divine", in cazul comiterii unui pacat "omenesc". Ca sa nu mai vb de influenta unui parinte sau tutore, fie psihopat, fie doar pervers si manipulativ, care sa obisnuiasca sa ameninte chiar el copiii cu razbunarea divina in caz de neascultare fata de el. Poate de asta se si spune ca "blestemul parintesc" e aproape incurabil; atata timp cat un parinmte le spune el insusi propriilor copii ca sunt condamnati la osinda vesnica, aproape ca nu le mai da nici o speranta la mantuire. Iarasi poate fi adevarat ca acest blestem se mosteneste din generatie in generatie, alminteri de ce ar face un parinte una ca asta, daca n-ar fi si el la randul lui victima unui astfel de blestem?
Dar ce s-o mai lungim atat, certitudinea e ca vrajmasul ne pandeste in permanenta, e cu ochii pe noi, si nu inteleg de ce, ce vrea de la noi de nu ne lasa in pace nici cand vede ca incercam sa ne apropiem de Dumnezeu, parca nu ar mai avea frica nici de El, sa speram insa ca nu o sa ne lase si o sa ne dea putere sa luptam si sa nu cadem in ispita.
Doamne ajuta!

PS. nu va speriati ca as fi ajuns sa-i simt prezenta cu simturile omenesti, Doamne fereste, dar s-ar putea sa incep sa-i intuiesc urmarile actiunilor "binevoitoare"...

adevaratul Dumnezeu si idolii falsi
 

Bine v-am regasit!
Am descoperit intre timp o noua cauza de sminteala: "Dumnezeul" din capul nostru, al fiecaruia. Orice om, chiar si ateu, crede ca are un "Dumnezeu" al lui, un protector, care il (sau ar trebui sa il ) ajute in tot ceea ce-si doreste, chiar si atunci cand face ceva rau si ii nedreptateste pe ceilalti. Ba chiar ar putea intra in conflict de interese cu "dumnezeii"nostri, ai celorlalti. Unii chiar au ajuns sa creada ca ceea ce cred ei e adevarat, iar tot ce spune biserica e o minciuna menita sa serveasca unor interese. Ori poate ce spune biserica i-a speriat atat de rau, incat refuza sa mai creada ca e pacat sa minti, sa furi, sa inseli, sa comiti adulter, sa faci avorturi, etc, si ca te pedepseste Dumnezeu pt asta. Pur si simplu au ajuns la negare, refuza sa creada ca Dumnezeu in marea lui iubire de oamnei nu va intelege si nu va trece peste astfel de lucruri inerente sau chiar necesare supravietuirii. Un pusti chiar scria pe un forum ca prietena lui a ramas insarcinata accidental, si "Doamne ajuta", spera sa se rezolve usor...O lume intreaga crede ca e pacat safaci copii in conditiile in care nu ai ce sa le oferi, si ca ceea ce sustinem noi, credinciosii, si biserica/-cile e de fapt sminteala, ca e pacat sa faci avort si ca toti copii care se zamislesc, fie ei si din parinti neispraviti sau handicapati, tb sa li se dea o sansa la viata.
Ceea ce am mai observat e ca pentru multi, " iubirea de aproape" e considerata o piedica in calea propriei bunastari si chiar o amenintare a propriei existente. Acestia ar putea coinsidera ca iubirea de aproape e o "porunca" data de mai marii lumii pentru a se proteja in primul rand pe ei insisi de eventuale atacuri ale celorlati, de tentative de a le prelua puterea.
Ce putem face noi, crestinii, cei care inca credem si nu vrem sa ne lepadam de Hristos si de invataturile Lui, cand fratii nostrii, aproapele nostru, este in pericol de a se rataci in halul acesta, incat sustine si crede asemenea aberatii? Eu inteleg ca asta le convine sa creada, la un moment dat, dar ma tem ca nu va fi pt mult timp, minciuna nu va rezista toata viata, efectle ei se vor vedea si adevarul va incepe sa-i chinuie, moment in care tot Dumnezeu va fi probabil de vina...

Astept cu interes parererile dvs...

Vai de cel care numeste raul bine si binele rau !

Spunea Sf Francisc: "Predicati peste tot! Cand este absolut necesar, folositi si cuvintele". Aceasta este cea mai buna predica si cea mai placuta Domnului: exemplul nostru personal. Dar stralucim noi, oare, in asemenea arta de a ne picta viata luandu-l pe Isus ca model ?

Cand e absolut necesar, folosim si cuvintele. Iar apologetica ne ofera atat o tactica generala, cat si raspunsuri la obiectii frecvente, precum cele de mai sus. Un asemenea frate al nostru nu putem spune ca este tocmai necredincios, ci ca are o para-credinta: el nu crede intr-un Cristos real, ci intr-o secretie a imaginatiei lui. Daca il intrebi de crede ori nu, el va spune ca este credincios. Deci, de aici trebuie pornit in acest caz. Ce este aceea "a crede". Si, asa cum spunea regretatul episcop Ioan Ploscaru (teolog modest, dar stralucit apologet), a crede in cineva inseamna a lua drept adevarat ceea ce spune acel cineva. Daca dv spuneti "eu cred in Mihnea" asta nu inseamna "sunt de parere ca Mihnea exista", ci inseamna "iau drept adevarat ceea ce Mihnea spune sau promite". Tot asa, a crede in Cristos inseamna a lua drept adevarat ceea ce Cristos a spus si a promis. Or, Cristos, adevaratul Cristos si nu secretia mentala a ereticilor iubiristi, mai mult despre iad a vorbit decat despre rai. El a spus de repetate ori ce inseamna exact sa Il iubim: sa respectam poruncile Lui. Este foarte simplu: respecti Legea ? Il iubesti pe Dumnezeu. Nu respecti Legea ? Atunci nu il iubesti pe Dumnezeu. Tot El ne-a spus si ce ii asteapta pe pacatosi, descriind iadul in diverse feluri, destul de variabile, dar mereu folosind cele mai teribile cuvinte, precum: "focul Gheenei", "Gheena", "intunericul cel mai din afara", "scrasnirea dintilor" etc. A nu crede in asemenea realitati inseamna a nu crede in Cristos, fiindca Cristos asta a spus.

Pe urma, eventual intr-o alta etapa, ii vom arata bezmeticului ca nu poate fi mantuitoare credinta care e alta decat a Bisericii. Ca si Cristos, ca si Sf Fecioara, si Sf Biserica a fost profetita din cele mai vechi timpuri ale Vechiului Testament. Nu toti oamenii s-au salvat la Potop, ci doar cativa: mai exact 8, adica aceia care au urcat in Arca lui Noe. Pe toti ceilalti i-a inghitit urgia lui Dumnezeu. Nu toti evreii au format Poporul Ales. Ci aceia care au plecat sa strabata desertul spre Tara Fagaduita, ascultand de Moise. Pe drumul istoriei Bisericii, au aparut schisme, precum cea a lui Core si fiilor lui, care erau democrati avant la lettre si nelamuriti ca de ce ar trebui ei sa asculte de Moise. I-a inghitit pamantul. A te rupe de Moise inseamna a te rupe de Poporul Ales si a sari din Arca lui Noe. Pe toti cei care au facut asta i-a inghitit pamantul si valurile marii. Doua alternative a pus Dumnezeu in fata noastra: aceea de a face parte din Poporul Ales, urmandu-l pe Moise in mars prin desertul acestei lumi, sau a ne razvrati, zicand ca de ce ar trebui sa-l ascultam pe Moise, ori zicand ca stim noi o alta cale de salvare de urgia lui Dumnezeu decat Arca lui Noe.

Eu ştiu că adevăratul Hristos a vorbit totuşi mai mult despre Împărăţia Cerurilor şi despre pocăinţă decât despre condamnare.

De fapt Hristos a spus multe alte lucruri. A spus că adevăraţii săi ucenici se lepădă de ei înşişi, îşi iau crucea şi Îl urmează pe Hristos. Evident că a Îl urma pe Hristos presupune şi a respecta poruncile Lui, însă este bine să facem nişte distincţii şi asta pentru că în teologia Noului Testament Legea care este valabilă este Legea lui Hristos, expresia "Legea" fără specificări putând duce cu gândul la Legea mozaică, care în ea însăşi nu este mântuitoare. Legea lui Hristos, Legea duhului de Viaţă, Legea harului include pe lângă ceea ce este compatibil din vechea legislaţie şi acele porunci şi iluminări care sunt revelate în Evanghelii, precum şi acele porunci date prin Apostoli şi prin Părinţii inspiraţi de Duhul Sfânt. Sensul poruncilor lui Hristos şi ale Apostolilor şi Părinţilor este acela de a se duce o viaţă în Hristos, o viaţă nouă transformată de harul dumnezeiesc precum şi de conlucrarea omului credincios. Însă această Lege nouă comportă în primul rând pocăinţa, credinţa şi întoarcerea la Dumnezeu, primirea harului îndreptării în Hristos prin Duhul Sfânt, înălţarea conştiinţei prin har la semnificaţiile lucrării de mântuire, ale îndreptării şi restaurării în Hristos, adoptarea printr-o conştientizare din ce în ce mai mare, şi deci printr-o din ce în ce mai largă libertate de determinare, a vieţii în harul lui Hristos şi a poruncilor vieţii de mântuire (legea lui Hristos). Harul lui Dumnezeu în Iisus Hristos este matricea purtătoare a Noii Legi a lui Hristos, întru naşterea din nou, de sus, la o nouă viaţă, în Hristos (naşterea din Dumnezeu, înfierea dumnezeiască, îndreptarea) care este acum în început şi în dezvoltare, iar în împlinire la învierea din morţi a martirilor, a gnosticilor şi a credincioşilor care au perseverat în viaţa în Adevăr până la capăt.

Atunci cum se numesc cei care nu cred in dumnezeirea lui Hristos? Adica Il cred un om oarecare, care nu a inviat pe nimeni si nici pe El? Si care cred ca tot ce pretindem ca ar fi spus El e facatura? Inclusiv porunca de a-ti iubi aproapele ca pe tine insuti, pe care o considera impotriva firii omenesti?

Necredinciosi (lat: infidelis).

Pana la urma m-am prins ce a vrut sa spuna individul : dupa parerea lui, daca te imbolnavesti cu nervii si incepi sa iei medicatie psihiatrica, iti dispare psihoza de care sufereai si iti dai seama, realizezi, ca de fapt Dumnezeu nu exista. Insa cei care inca cred in El si se roaga in disperare nu ar fi decat psihopati care nu si-au luat medicamentele sau la care acestea nu functioneaza. Cel putin eu asta am inteles din expunerea d-lui. Dansul a numit religia ca fiind o "psihoza colectiva".
Evident, e greu de imaginat ca noi toti suntem nebuni si doar ei cativa care iau medicamente (...) s-au tezit la realitate si vad adevarul... insa teama mea e alta (si de-asta, oarecum, am devenit mai intelegatoare cu ei): nu cumva medicatia (in exces, sau intempestiva) le sterge din cap niste simturi care alminteri ar fi fost firesti? sau nu o face medicatia ci chiar boala? Sau acele lucruri (credinta, frica de Dumnzeu) nu au existat niciodata in softul unora? mai se plangea un pusti, tot acolo, ca de 15- 20 de ani sufera dedepresie si din cauza anumitor substante, crede el, a ajuns la anhedonie si apatie (adica lipsa oricarei placeri, a poftei de viata), si chiar i s-a depistat la eeg o activitate scazuta in lobii frontali (evident, functia creaza organul, nu pot sa imi imaginez ca i-a fi avut atrofiati dintodeauna). Oare de ce se intampla aceste fenomene ? Tot acelasi individ sustine ca l-a parasit orice speranta si credinta, si ca s-a convins ca asa ceva nu exista. Sa fie oare rezultatul dereglarilor chimice si fiziologice din creier, sau e doar la nivel informational, si le-a reprimat singur in mod voit?
Una peste alta, nu sunt niste oameni fericiti, sunt de compatimit si suferinta lor este evidenta. Intrebarea e: oare mai sunt recuperabili?

Orice om este, in principiu, recuperabil. Acum aproape 2000 de ani un individ, cunoscut ca Saul din Tars era exponentul tinerei generatii de rabini fanatici anticrestini. Scolit la faimoasa scoala a lui Gamaliel, el stia Scripturile pe de rost si cu Scripurile ii persecuta pe crestini. Fusese deja complice la crima celor care l-au lapidat de Arhidiaconul Stefan, ii auzise probabil discursul care ar fi miscat si pietrele, dar nu pe rabini. Vazuse, aproape sigur, cerul deschis deasupra mucenicului. Si totusi, iata-l, dupa aceea, continuandu-si activitatea de fanatic criminal. Se indrepta spre Damasc, unde catolicii siriaci inca de pe atunci dadeau Bisericii primii martiri, fusese probabil chemat de rabinatul de acolo ca om cu pricepere si experienta in exterminarea crestinilor. Si iata ca pe acest drum s-a intamplat minunea. S-a intalnit personal cu Cristos. Ei doi, singuri in desert. Si Cristos i-a pus o intrebare simpla: "de ce dai cu piciorul in tepusa ?". Insul s-a transformat complet: a devenit Paul (Pavel), sfant si apostol al neamurilor, autor inspirat al celei mai mari parti din Noul Testament, stalp al Bisericii Romei, unde s-a si savarsit pentru Cristos. Si, de a devenit criminalul Saul sfantul Pavel, inseamna ca oricine este recuperabil.

Nici credinta, nici necredinta nu tin de medicamente. Medicamentele actioneaza natural. Credinta este dar supranatural. Exista si un nivel natural al credintei. A avea convingerea ca exista un Creator al Universului, eventual chiar un Proniator care il tine in miscare e chestie naturala. Dar a crede ca Isus este Dumnezeu incarnat, a crede ca painea si vinul pe care le vezi si le masori si le atingi sunt insusi preacuratul Sau Trup si insusi preasfantul Sau Sange, a-ti da viata pentru El cu certitudinea ca astfel iti dobandesti viata viitoare, cu alte cuvinte a crede asa cum Sf Pavel a crezut, ei bine, chestia asta este "matter of supernatural faith".

@fallen

Cunosc starea asta de ... cum sa-i spun... un soi de agititatie a omului relativ recent imbisericit. Este si cazul tau, nu? din ce vad in topicul asta cam asa tind sa cred. O agitatie a noului venit in lumina din Casa Domnului. O... frustrare. Atata lumina si tamaduire si atat de putini cred ca exista.

Linisteste-te. Este o stare normala dar trebuie sa treci peste ea. E adevarat, sa predicam cu totii suntem datori, dar cu cuvantul numai cui ii este dat. In plus, este si foarte adevarata vorba "cine are urechi de auzit sa auda"... oricat ai explica, unii nu vor sa creada. Eu insumi am fost in starea asta multa vreme. Chiar ma enervau persoanele care veneau peste mine cu predici si icoane.
Lasa preotii sa predice cu cuvantul, ca avand harul, cuvantul lor rodeste.
Vezi tu situatia asta- preotii predica in biserica- nu se duc peste nimeni in casa sa-l bata la cap. Cine vrea sa auda cuvant de invatatura, sau sa ceara ajutor/sfaturi/spovedanie evetual, vine de bunavoie. Lucreaza Dumnezeu.

Deci, sa avem incredere in Dumnezeu... si-n slujitorii lui. Iar noi sa predicam cu fapta, dupa cum putem fiecare.

Mai nou, pe langa ateii psihopati sau nu, a mai aparut o noua amenintare. Cei care isi zic "protestanti" sau "neoprotestanti", de care avem si noi aici si sunt oameni la locul lor, pe alte site-uri sunt extrem de virulenti la adresa religiei si obiceiurilor noastre, traditiilor, dogmelor, unii chiar numesc bisericile noastre 'locasuri ale satanei" si pe preotii nostri slujitori ai lui. Acum nu stiu cati dintre acestia chiar apartin de un cult sau altul, sau oricine n-are chef sa urmeze o doctrina se autointituleaza "protestant".

Ce mi-e mie frica, si ma face sa iau in considerare afirmatiile lor, e urmatorul lucru: ieri am comis o fapta antisociala, si pe langa toate celelalte amenintari de care trebuia sa-mi fie frica (politie, controale, concediere, etc) mie de un singur lucru mi-a fost cel mai frica ; ca n-or sa ma mai lase la biserica. Or sa spuna daca te duci si tot faci urat, atunci inseamna ca iti face rau si nu trebuie sa te mai duci. Si e a doua oara cand mi se face aceasta remarca, ca de cate ori sunt oprita de la acest lucru fac urat, ceea ce ar putea intariu convingerile unora ca e ceva necurat la mijloc...De fapt nici nu stiu de ce tineam neaparat sa ma duc, in prima faza am zid ca tb neaparat sa ma duc sa marturisesc ce am facut ca sa ma ierte Dumnezeu, dar in acealsi timp stiam ca mi-e rusine sa fac asta si nici macar nu se cuvine sa-mi cer iertare. I-am scris preotului ca s-ar putea sa nu mai pot veni si ca ii multumesc, bla bla, ii doresctoate cele bune, etc, m-a intrebat de ce, i-am scris ce am facut si n-a mai raspunsa nimic, deci, in concluzie, inseamna ca si dlui considera ca nu e cazul sa ma mai duc dupa ce am facut si sa Ii cer ietare lui Dumnezeu. Dupa asta nu am mai simtit deloc vinovatie si chiar imi parea rau ca nu am facut mai mult rau. Un protestant a vazut ce am scris si a zis ce bine ca nu te mai duci la biserica, mare realizare! O sa il caut pe dnul protestant si o sa-l intreb bine frate, ia zi dupa ce am facut o sa ma mai ierte Dumnezeu vreodata, si cum, ce artrebui sa fac, dupa doctrina voastra???

Cine sa nu va lase la biserica ?
Imi iertati aceasta curiozitate dar mi se pare ciudat sau nu inteleg eu .

Ei, e poveste lunga. Ideea e ca mi s-a mai spus ca "degeaba merg la biserica, ca nu ma ajuta cu nimic, ba din contra....".
Ceea ce insa as vrea sa stiu neaparat este punctul de vedere al unui protestant, nu stiu cum sa ma exprim sa nu jignesc , in deplinatatea facultatilor mintale, pt ca cei care au spus ce au spus despre biserica noastra e posibil sa fii fost ori nebuni, ori trolli, ori ...cine stie...

Cat despre mine..nu stiu cat o sa mai imi tolereze Dumnezeu astfel de purtari..e a nu stiu cata oara cand ma indoiesc de biserica, de duhovnic, etc...pana cand o sa ma pot intoarce sa imi cer iertare???

De șaptezeci de ori câte șapte.
Îmi dau seama că nu-i ușor să te poticnești întruna, dar nu deznădăjdui! Esențială este întoarcerea și pocăința.
Iar părerea acelor neoprotestanți eu zic să n-o iei în seamă; nu merită. Există, oricum, și replica ei, din partea ortodoxă, care probabil este tot atât de (ne)adevărată.

Dar cat de mult conteaza parerile unora sau altora despre tine? Pacat sa-ti traiesti viata dupa convingerile altora..Pacat sa le permiti sa stie tot ce se intampla in viata ta, oricat de apropiati ar fi..
Am suferit si eu destul de mult din cauza opiniilor altora (apropiati sau mai putin apropiati), pe care aveam impresia ca sunt obligata sa mi le insusesc si sa actionez in conformitate. Pana m-am trezit si m-am increzut numai in Dumnezeu, in parintele meu duhovnic si in mine.
Pacatul e de fapt, daca imi este permis, hotararea de a nu te duce sa spovedesti. Restul sunt nimicuri, orice ar fi fost. (oricum ai marturisit deja, daca i-ai scris, si poate ti-a si zis rugaciunea de iertare...)

Ai o labilitate psihica pe care "apropiatii" tai, in loc sa o trateze cu rabdare si atentie si mai ales sa-ti ofere asistenta sau macar sa-ti inlesneasca accesul la cei care ti-ar putea oferi asistenta (Biserica), o exploateaza.

Cel mai nasol este ca aceeasi labilitate te tine legata de aceste persoane, fiind partasa practic la pacatele lor si uite asa apare cercul vicios al unui rau care nu pare sa aiba capat ci dimpotriva, pare ca s-a amplificat de-a lungul timpului.

Si ca cei care de obicei o apuca urat d tot pe cai gresite, arunca vina exact pe doctor, nevrand sa vada ca refuza sistematic tratamentul, ca aleg sa traiasca intr-un mediu toxic, etc.

Este o vorba: "Cine vrea de se mantuieste, cu intrebarea calatoreste" (na, ca sa rimeze).
Oamenii astia nu ca n-au intels toate detaliile de mai sus, n-au inteles altcea, mult mai simplu, elementar: ca traiesc in pacat si ca viata lor ii conduce spr Iad si ca au nevoie de mantuire si mai ales de Mantuitor.
O data ce inteleg acest lucru simplu (dar atat de complicat si ascuns pentru unii) restul vine de la sine (frumos si corect).

Insa oamenii au subrefugiile lor prin care incearca sa scape de acest adevar, de la clasicul "eu pacatos? dar n-am omorat pe nimeni" pana la "am nevoie de mantuire si Mantuitor dar mi le cladesc asa cum imi plac mie" ("crestinismul" schizofren neiprotestant).

Subscriu. Pare a fi vorba de obişnuinţa de a trăi în relaţii de dependenţă. Un ataşament (cu beneficii secundare) care generează efecte morbide.
Dar există o dependenţă care aduce eliberare de morbiditate: ataşamentul de Biserică, de Hristos.

Acum, Fallen, cred că ai de ales între două dependenţe sau ataşamente: cea morbidă, care te ţine la chinul cercului vicios al lucrurilor lumeşti dintre cele mai obscure şi cea sanogenă, care te eliberează de chin şi îţi aduce pace, putere şi sens.
Pe care vrei să o alegi?

O cântare aducătoare de pace
 

"... am văzut cerul ca un potir albastru
şi adânc..."

"Ce bine e la Tine pe pământ
şi câtă bucurie să fiu oaspetele Tău!...

Slavă Ţie pentru praznicul vieţii!
Slavă Ţie pentru buna mireasmă
a lăcrămioarelor şi trandafirilor..."


http://www.youtube.com/watch?v=06RdxSP8c5A

Bine ,dar aceste afirmatii se fac si de catre cei care sunt botezati ortodox dar nu stiu de biserica.Cu atat mai mult de catre protestanti
As vrea sa stiu si eu cum ii iarta unui protestant Dumnezeu pacatele
Sa zicem ca are remuscari
Dar remuscari pt pacate au si ateii
Eu cred , si sper sa nu mi-o luati in nume de rau , ca aceasta credinta slaba o aveti pt ca stati necununata
Rugati-va mai mult ,luati un canon de rugaciune de la duhovnic si Dumnezeu va va arata calea ,singura o sa hotarati .
Dar sa va tineti de canon.
Iesiri necontrolate au si crestinii practicanti ,mai ales in posturi unele ispite sunt foarte greu de depasit. Spunea cineva ,nu mai stiu care sfant parinte , sa nu credem ca stam ca sa nu cadem.
Mai ales mandriile ,uneori nesesizabile , duc la astfel de caderi.
Doamne ajuta !

Fallen,parerea mea de protestant,nu stiu cat de sanatos la judecata,este ca te-ai implicat gresit in lucruri care te depasesc,pt care nu esti pregatita intrucat dpdv duhovnicesc stai (inca)cu picioarele pe nisip,pe care nu le vei rezolva,desi esti bine intentionata poate,si nici intelege in totalitate si care vor avea ca unic efect aruncarea ta intr-o dureroasa confuzie,cu oscilatii periculoase de traire a credintei care,desi rezolvabile cumva,vor lasa urme.Ar trebui sa lasi acest gen de demersuri si sa te implici in aspecte ale credintei tale care te pot intari,luand totul pas cu pas si cu rabdare,de jos in sus si nu invers si sa nu mai pleci in cruciade inainte de majoratul in credinta :) Dumnezeu sa-ti ajute,numai bine.

Si ar fi mai bine sa se lege pe viata de un ateu care sta si poate va sta mereu intre ea si credinta ea, care nu-i intelege nici macar necesitatile sufletesti, ce sa mai vorbim de cele spirituale?
Pentru care copii sunt o complicatie cvasi-inutila?

Duhovnicul se pare ca stie situatia dar...

Vedeti d-voastra in acest caz rugaciunea e ineficienta ,dar fiind casatorita ,deci binecuvantata de Dumnezeu aceasta relatie , ateul se poate schimba.
Sau mai este o varianta ,sa renunte la el.
In acest caz e nevoie de mai mult sprijin din partea familiei ei ,a parintilor.
Cand doi stau necununati nimic nu merge cum trebuie ,nu primesc nici un ajutor de la Dumnezeu.
Sau se pot ivi diverse boli ,necazuri.

Nu sunt de acord.

Majoritatea celor care au ajuns la divort, poti fi sigura ca nu erau (chiar) atei - sau macar unul dintre ei.
Dumnezeu ajuta, insa doar in masura in care exista disponibilitate si deschidere.

Iar cand unul este deja ateu, celalalt trebuie sa fie un monument de duhovnicie ca sa-l duca in spate, fara sa se prabuseasca si el.
Ori, in cazul asta..

Poate ai dreptate ,dar exista un risc foarte mare ca ruptura sa se produca mai ales in conditiile in care nu sunt casatoriti ,nici macar la starea civila
El poate sa isi gaseasca pe altcineva si sa plece , fiind ateu nu va avea nici o parere de rau.
O viata naruita si material si mai ales spiritual.

Copii vrea dar suntem prea saraci si asa vom fi mereu pt ca eu nu sunt in stare sa am o slujba mai buna.
Duhovnicul stie dar... a zis ca nu poate sa-mi spuna el ce decizie sa iau (nu stiu daca asta e lasitate si lipsa de experienta sau suprema intelepciune din partea dlui)

Poate ca instinctiv in viata cautam confortul, adica lipsa de griji si riscuri inutile. Daca convingerile noastre ne pun in pericol, ne atrag respingerea celorlalti , a familiei, a societatii, atunci ne e mai confortabil sa renuntam la ele. Pe vremuri erai respins de familie/societate daca nu erai credincios, acum e invers. Cu asta cred ca i-am raspuns si d-lui Cezar.

Poate duhovnicul a si zis o rugaciune scurta in care si-a exprimat dorinta de a nu mai auzi de mine niciodata....nu asa dorim cu totii sa scapam de cei care sunt recalcitranti si ne pun in dificultate, ba chiar risca sa ne sminteasca?

Fallen, orice pacat vei fi facut, poate fi iertat prin Taina Spovedaniei, numai sa vrei asta. Du-te la parintele tau, in biserica ta si pune iarasi - nu conteaza a cata oara, chiar nu conteaza - inceput bun! Esti LIBERA sa faci asta. Trebuie numai sa vrei. Am impresia ca tu te si complaci in situatia asta.

Cred ca ai un parinte foarte bun - iti respecta libertatea, nu iti striveste personalitatea, te treateaza ca pe o persoana matura si responsabila. Iti da sansa sa alegi ce vrei tu, nu iti spune: fa aia sau ailalta! Asta inseamna sa iubesti omul, sa ii respecti libertatea, sa il lasi sa aleaga ce doreste el sa faca. Nu cum facem noi pe forum, de iti tot spunem ce sa faci :). Ca in pilda cu fiul risipitor, tatal i-a respectat libertatea fiului celui mic, nu i-a zis: nu e bine ce faci, te opresc sa pleci! Asa i-ar fi incalcat libertatea. Eu sunt sigura ca te asteapta parintele tau la liturghie si la spovedanie, asa cum l-a asteptat tatal in poarta si pe fiul risipitor. Dar te asteapta cu discretie si fara sa faca spectacol. Pana la urma, si prea multa libertate oferita e greu de suportat. Mingea e in terenul tau, unde a fost mereu. El nu are voie sa te respinga, de aia e duhovnic, asta e meseria lui.

Uite, iti relatez ceva din propria experienta: facusem un pacat mare si am ajuns la spovedanie. L-am marturisit, cu chiu, cu vai, si parintele m-a intrebat: asa, si ce ai de gand sa faci? Ei, nu ma asteptam sa ma intrebe asta, ma gandeam ca ma va certa, ca imi va plange de mila sau ca imi va tine o predicaNici vorba de asa ceva! De abia cand i-am spus ca vreau sa ma indrept, ca nu mai am de gand sa savarsesc acest pacat, mi-a dat niste indrumari.

Fallen, eu am incredere in tine ca vei lua decizia cea buna. Tu stii, de fapt, care este aceea.

1. Inteleg ce vrei sa spui. Complicat, dar eu cred ca merita sa risti, numai spovedania si Impartasania, adica trairea in Hristos iti va aduce linistea adevaraat, chiar si bucuria de a trai cu ai tai.
2. Aici cred ca e doar inchipuire, uneori ne place sa ne victimizam...

Reusesti in relatia asta sa faci diferenta intre motiv si pretext?
El are o slujba chiar asa buna, mult mai buna ca a ta?
Atunci, de ce banii ar fi o problema?

Nu stiu in ce forma ti-a spus-o, dar luand-o la nivel practic, daca te impartaseste in conditiile astea, cred ca mai bine iti cauti alt duhovnic.

Deja aluneci periculos, atentie si la titlul topicului..