pentru rafael
 

Nu sunt un expert dar citeste ce am scris mai sus.

Legat de intamplarea povestita de tine rezulta ca pentru oameni si pentru mintea lor conteaza cum moare un om iar mai marii BISERICILOR sustin sus si tar(prin Canoane)ca daca nu e asa cum zic ei atunci toti oamenii care le stau impotriva ard in Iad.
Aici ei gresesc crezand ca sunt mai presus de Dumnezeu (ex.daca ei dau Anatema asupra cuiva acela se duce in Iad fara doar si poate)deci ei au mai multa logica decat Dumnezeu de unde rezulta ca suntjudecatori mai mari decat Dumnezeu insusi;ca sa un mai zic de faptul ca daca ei cer ceva de la Dumnezeu(bun sau rau in opinia lor),Acesta le indeplineste totul in cel mai scurt timp.

Eu unul stiu asa:
-Dumnezeu este Singurul si Supremul judecator,iar judecata lui este mai presus de firea umana.
-Mantuirea toata a Lui este si numai El o face celor pe care el ii stie.

Legat de doamna respectiva ca ea nu vrea sa renunte la urna cu cenuse e o problema personala a dansei maimult nu vreau sa ma exprim;iar in ceea ca priveste inmormantarea crestineasca e doar o problema de ritual nu de mantuire(care tine exclusiv de Dumnezeu)
DAR ESTE FOARTE INDICAT CA ATAT MAMA CAT SI COPILUL SA FIE AJUTAFI CAT SE POATE DE MULT ATAT FIZIC CAT MAI ALES SPIRITUAL si sa nu ne mai impiedicam de formalitati.

Faptul ca cineva a fost incinerat nu inseamna ca va fi lipsit de judecata de Apoi, de suferinta sau bucuria vesnica. Dumnezeu a creat lumea din nimic. Nu este epuizat, il poate readuce la viata vesnica pe om, indiferent daca a fost incinerat sau nu.

Tanarul vaduvei din Nain nu a fost incinerat. Mantuitorul se atinge de trupul sau si nu de cenusa acestuia spre a-l readuce la viata.

Noi continuam sa-i ingropam pe cei adormiti si din respect. In Molitfelnic, la Slujba Inmormantarii se face precizarea: "veniti sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma..."

Daca se va ajunge sa se practice si la noi incinerarea, ar trebui modificat textul din Molitfelnic. Atlfel ce sa sarut? Nu stiu nici daca s-ar mai stropi cu untdelemn si vin cenusa.

Cat priveste faptul ca o doamna nu a ingropat cenusa, e contrar invataturii din Scriptura: "pamant esti si in pamant vei merge".

Asa este, important este sa fi ingropat. Fie ca esti cenusa, fie ca esti corp, tot pamant vei ajunge

Dar ce Costel, nu poti sa saruti mortul si sa-l stropesti inainte de a-l incinera?
Eu zic ca se poate.
Deasemenea :
"pamant esti si in pamant vei merge" poate fi vazuta ca fiind si apa in care daca vrei arunci cenusa, si raftul pe care o pui intr-o urna, tot ce ne inconjoara este "pamint" nu numai tarina

Biserica ii considera adormiti pe cei morti . Iar cimitirul este loc de dormit, sau dormitor. Daca cineva vrea sa-l arda pe cel despre care crede ca doarme, dovedeste ca-l dusmaneste de moarte.

În familia mea a izbucnit un scandal pe această temă. Un unchi de-al meu a murit. Înainte de moartea sa, a dorit să fie incinerat şi a lăsat dispoziţii exprese soţiei sale. Ea s-a îngrijit de cel mort după cum a dorit acela: l-a incinerat. Rudele "de sânge" ale celui care murise s-au supărat îngrozitor, inamiciţia dintre ei şi văduvă durând până astăzi.

Întrebare: a fost sau nu a fost de datoria văduvei să îşi incinereze soţul ?

Cred ca era firesc sa-i respecte aceasta dorinta,chiar si in cazul in care nu a fost de acord cu aceasta.Cu siguranta s-ar fi simtit vinovata daca ar fi procedat altfel.

Crestineste judecand, raspunsul e limpede: intrucat aici e vorba de savarsirea unui pacat, nu era datoare sa-si incinereze sotul. Trebuia sa aiba in vedere mai intai voia lui Dumnezeu, apoi pe cea a sotului.
Dumnezeu sa se milostiveasca de el!

Da, insa singura VOIE disponibila atunci era a sotului nu a lui Dumnezeu. Ce te faci cu mortul daca trebuie sa astepti 1000 de ani pina ce Dumnezeu vorbeste din nou?

Dumnezeu putea foarte bine vorbi prin gura celui care urma sa "adoarma" si si-a dorit sa fie incinerat

Nu cumva inamicitia asta mocnea de mult intre ei si vaduva (de pe vremea cand nu era vaduva)si acum a explodat doar?Pentru ca mie cel putin nu mi se pare firesc sa aibe o asa reactie faptul ca a ascultat ultima dorinta a sotului.
Deci parerea mea este ca e f bine ca l-a incinerat! ( si eu am un unchi incinerat si e ingropat, a fost pusa urna cu cenusa intr-un sicriu - si vaduva lui primise oarecare "reclamatii" pentru incinerare dar discutiile au luat sfarsit dupa inmormantare si nu au ramas resentimente)

Andrei, eu cred ca in invatatura Bisericii e reflectata voia lui Dumnezeu. Si cunoastem ca Biserica se impotriveste incinerarii.

Incinerarea e un pacat!

Si INVIDIA este tot un pacat.Un mare pacat chiar!Si cata invidie exista!?

Si prostia e un pacat ! Si cata prostie exista!!
Incinerarea este un pacat,cred ca este specificat precis si in canoane....
Vrei sa le schimbi tu acum?

un argument
 

Prin incinerare intelegem reducerea in cenusa a trupului. Cuvantul “incinerare” este romanizarea cuvantului francez “incineration” si e sinonim cu neologismul “crematiune”, de la latinescul “cremare”, francezul “cremation”. Ambele cuvintele, ca termeni tehnici, stau in opozitie cu termenii “inhumare, ingropare si inmormantare”, cuvinte sinonime, care inseamna depunerea corpurilor celor morti in pamant, lasandu-se descompunerea lor pe seama naturii, adica fara nici o interventie din partea omului, in acest proces natural al descompunerii lor.

Exista astazi, in randurile oamenilor “postmoderni”, cu “vederi foarte largi”, parerea si convingerea ca incinerarea este mai “estetica” decat ingroparea trupului dupa moarte. Vezi Doamne, estetica mortii este foarte importanta pentru omul modern.

Un alt motiv invocat de omul p(r)ostmodernist in favoarea incinerarii si in defavoarea inhumarii este ” nu cred ca mai conteaza ce se intampla cu trupul meu dupa moarte”, adica un paradox, de fapt. Nu ma mai intereseaza ce se intampla cu mine dupa moarte, dar vreau sa fiu incinerat. Un fel de “sunt smerit si vreau sa se stie”.

Aceste atitudini dovedesc, fireste, fie lipsa de respect fata propriul trup, fie lipsa credintei si a cunosterii invataturii de credinta ortodoxe, fie ambele. Problema serioasa apare intr-o alta situatie, din ce in ce mai frecventa din pacate, si anume: muribundul, desi a fost credincios ortodox, a mai mers si pe la biserica din cand in cand, – familia, de asemenea este crestina, ortodoxa, evlavioasa -, totusi, in preajma mortii, pe patul de suferinta, isi exprima, “cu limba de moarte” dorinta de a fi incinerat dupa moarte. Familia, desi stie ca asa ceva “nu e bine, e pacat”, totusi nu poate sa nu respecte dorinta din urma a celui raposat.

De ce oare, in ultimele clipe ale vietii, din ce in ce mai multi “credinciosi” isi doresc ca dupa moarte sa fie incinerati, nu cred ca mai trebuie analizat. Motivele pot fi multe si diverse: putinatatea credintei, necunoasterea invataturii de credinta ortodoxe, posibilele afectiuni la nivelul gandirii datorate suferintei si bolii muribundului, delirul, considerente materiale, o mentalitate deficitara etc. Ceea ce ne mira foarte tare este …. continuarea. Adica? Adica modul cum familia raposatului “rezolva” situatia. De cele mai multe ori, din mustrare de constiinta, familia se adreseaza preotului, cerandu-i nu parerea(!), ci sa oficieze slujba inmormantarii. In momentul in care preotul explica familiei cum stau lucrurile de fapt, ca inhumarea este binecuvantata de Biserica si nu incinerarea si ca preotul nu poate savarsi slujba de inmormantare asupra unei urne cu cenusa raposatului, se intampla incredibilul. Familia prefera incinerarea! De ce? Pentru ca asa si-a dorit raposatul. Deci, dorinta muribundului primeaza inaintea invataturii de credinta ortodoxe, deci omul primeaza inaintea lui Dumnezeu. Aici se manifesta putinatatea credintei sau necredinta.

Nu dorim sa spunem ca aceasta situatie este generala in randul credinciosilor ortodocsi, nici macar ca este predominanta sau devine un fenomen. Si totusi, sunt din ce in ce mai multe cazuri, iar problema nu trebuie evitata ci, dimpotriva, clarificata. Pentru Biserica, trupul este templu al Sfantului Duh; este biserica cea vie, in care omul este chemat sa slujeasca si sa se inchine lui Dumnezeu. Iar Sfintii care L-au slujit si s-au inchinat cu adevarat lui Dumnezeu sunt, prin moastele lor, temelia bisericilor zidite, in care slujesc credinciosii. De aceea, Biserica cinsteste ramasitele pamantesti ale Sfintilor si le pastreaza ca pe un tezaur de mult pret. Acolo unde trupul mort este considerat ramasita pamanteasca cinstita a existentei umane, este firesc ca acesta sa se cinsteasca. Acolo si ingroparea sau, mai apoi, pastrarea osemintelor este ceva sacru. De altminteri cunoastem astazi ca osemintele, desi uscate, mentin vie identitatea biologica a celui mort, pe cand cenusa nu.

Dorinta disparitiei sau a pastrarii in mormant a trupului mort este direct legata de intreaga atitudine a omului fata de moarte. Cand cineva vrea sa uite de moarte, este firesc sa elimine orice are legatura cu ea sau care ii aminteste de ea. Iar la aceasta este ajutat din plin de sistemele societatii contemporane. Toate ii inlesnesc trecerea sub tacere a mortii. In acest climat este firesc sa se urmareasca si disparitia trupului omenesc mort. Ingroparea in mormant pastreaza nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar si pe cea a mortii. Pentru a pastra cineva pomenirea aceasta, fara a fi obsedat de ea, are trebuinta sa creada in biruinta asupra mortii. Crestinul crede in aceasta biruinta si asteapta invierea, care se refera la intregul lui ipostas psihosomatic. Arderea mortilor nu ataca direct dogma invierii. Ataca, insa, simtirea si etosul cultivate de aceasta dogma. Deformeaza perspectiva si asteptarea Bisericii in legatura cu omul. Astfel este atinsa si dogma, pentru ca dogma este unita organic cu etosul si viata Bisericii.

Biserica nu isi impune credinta si ritualurile ei celor straini de ea. Dar nici cei straini de ea nu trebuie sa ii ceara sa binecuvinteze optiunile facute dupa bunul lor plac. Arderea trupului neinsufletit poate fi aleasa in mod liber, dar nu poate fi transformata intr-un act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Insa pozitia Bisericii fata de ea nu poate sa nu fie una negativa.


Pr. Gabriel

Incinerarea Trupurilor - Călcare A Poruncii Dumnezeiesti
 

Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea îsi ard trupurile, după moarte, numai cei ce îsi închipuie că totul se sfârseste cu moartea si că după aceasta nu mai e nimic. Dar noi, crestinii ortodocsi, credem cu tărie în vesnicia sau nemurirea sufletului si în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse si în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate si răsplătite împreună cu sufletele cu care au si vietuit pe pământ (Sfântul Dionisie Areopapgitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 1). Pentru noi există mântuirea sufletului dar si a trupului.

Trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieste Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 3, 16-17; 6, 19); este locas al sufletului si înfrătit cu acesta, atât la răsplată cât si la pedeapsă. Se cuvine, deci, să fie cinstit si îngrijit si după despărtirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic si fără pret. Sfintele Moaste, adică rămăsitele trupesti ale Sfintilor, păstrate în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe care noi o datorăm trupurilor si darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce l-au bineplăcut. De aceea, noi îngropăm pe morti în mormânt pentru că Dumnezeu i-a poruncit lui Adam: ''Pământ esti si în pământ te vei întoarce'' (Facere 3, 19). Iar înteleptul si răbdătorul lov zice: ''Tot pământul în pământ va merge, de unde s-a zidit'' (34, 1, 15). Ca pildă vie avem pe Hristos, Care a fost îngropat si a stat în sânul pământului trei zile, făcându-se ''începătură învierii celor adormiti'' (1 Cor. 15, 20); (Inv. de cred. crest. ortodoxă, p. 302).



Pr. Emilian Găluscă, in revista ''Credinta Ortodoxă,'' August 1999, preluat din Solia, July 2000.

Eu cred ca impotriva incinerarii se opune demnitatea si respectul pe care trebuie sa-l oferim omului in structura sa dihotomica, trup si suflet. Trupul nu este doar un recipient pentru suflet. Nu ne putem permite ca dupa despartirea sufletului de trup sa reducem trupul la cenusa din economie de spatiu. Sau sa tratam trupul omului ca o serie de ramasite rezultate dupa un proces indelungat numit "viata". In mare parte incinerarea se adreseaza unor materiale periculoase sau care nu se pot recicla. Nu cred ca omul trebuie sa beneficieze de acelasi tratament ca deseurile. (Bineinteles, nu trebuie sa fim unilaterali, pentru ca exista situatii precum bolile cu raspandire foarte usoara sau pandemiile unde incinerarea trupurilor este o necesitate.)

Starea omului dupa moarte nu este una finala in care el sa aleaga intre inhumare sau incinerare ca o chestiune de preferinta sau convingere personala. Moartea este o stare intermediara care duce spre inviere cea de obste. Avem invierea lui Lazar unde Mantuitorul spune Ioan 11:11-13 "A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă." Deci moarte este vazuta ca adormire temporara dupa care, cel mort este trezit la viata viitoare. La inviere nu vom fi numai suflete ci vom invia si cu trupul dar transfigurat. Omul nu este numai suflet sau numai trup ci unitatea dintre suflet si trup. Aceasta unitate se pastreaza si dupa moarte in inviere. Cu siguranta Dumnezeu in atotputernicia Sa nu este ingradit de faptul ca dintr-o persoana a ramas numai cenusa. Acea persoana va invia si nu va fi privat de viata de apoi prin faptul ca nu mai are integritatea corporala. Insa trebuie sa subliniem un lucru destul de important. De mult ori privim invierea ca un act sec, ca o simpla manifestare a puterii divine care intr-o clipa aduce pe toti la viata in trupuri noi. Din episodul cu Lazar aflat ceva esential. Ioan 11:25 "Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi." Deci invierea este rezultatul unei legaturi intre persoana lui Hristos si persoana (in unitatea trupului cu sufletul) celui care a murit. Nu cred ca se poate discuta de o legatura intre persoana lui Hristos si cenusa unui om, desi daca invocam atotputernicia Lui toate sunt cu putinta la Dumnezeu pentru ca El este Dumnezeu.

Dar trebuie sa luam in considerare si sensul teologic al ingroparii. Omul este asezat in mormant cu nadejdea invierii. De aceea mormintele sunt (ar trebui) orientate spre rasarit. Omul asezat in mormant nu se afla intr-o stare deplorabila ci intr-o stare de asteptare cu nadejde a invierii. Pe de alta parte, omul este asezat in mormant spre viata viitoare. Avem textul de la I Corinteni 15:42-44 "Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc." Avem toti in minte si imaginea cu bobul de grau care daca este asezat in pamant si nu moare nu va da rod, dar dupa ce moare, descompunerea sa genereaza rodul cel nou.

Pe de alta parte avem si exemplul moastelor. Sfintii care au bineplacut Domnului s-au invrednicit de neputrezire, dar acest lucru nu s-a facut pentru mandria si cinstirea lor ci pentru ajutorarea noastra deoarece multe persoane au dobandit vindecare prin atingerea de moaste. De aici eu vad un argument prin care moartea nu este o separare de viata pe care am primit-o in dar ci moartea este o poarta spre inviere. Nu vad cum din cenusa pot sa existe moaste. Legatura cu Dumnezeu nu se rupe odata cu moartea deoare gasim la Romani 14:8 "Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem."

Din cate stiu eu, incinerearea nu distruge in totalitate trupul. Raman oasele sub o forma uscata care mai apoi sunt macinate astfel ca tot ce ramane sa fie numai pulbere. Sunt de parere ca exista o valoare teologica a oaselor omenesti. Exista un motiv pentru care mielului pascal de la iesirea din Egipt nu i s-au zdrobit oasele. De asemenea exista un motiv pentru care Mantuitorului la rastignire nu i s-au zdrobit fluierele picioarelor. De asemenea este mania lui Dumnezeu in cartea Amos 2:1-2 "din pricină că el a ars oasele regelui Edomului până le-a prefăcut în cenuşă." De asemenea exista o semnificatie pentru care in II Paralipomena 34:5 Iosua "A ars oasele preoţilor (idolatrii) pe jertfelnicele lor şi a curăţit Iuda şi Ierusalimul."Nimicirea oaselor este vazuta ca nimicire a existentei, o stergere din memoria colectiva. Din toate exemplele nu trebuie sa uitam imaginea invierii pe care o avem la Iezechiel 37 unde profetul vede camplul plin de oase peste care Dumnezeu zica ca "Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul".

Sunt de parere ca lucrurile legate de moarte, ingropare si inviere au un sens mult mai adanc pe care il scapam din vedere atunci cand spunem ca Dumnezeu ne poate invia din cenusa pentru ca este atotputernic si pe de alta parte, omul trebuie sa ajunga cenusa deoarece contextul social il obliga la asa ceva. Trupul este organul cu care luam fiinta, cu catre traim si cu care ne castigam rasplata sau osanda vesnica. De asemenea trupul (transfigurat) este organul cu care simtim rasplata sau chinul vesnic in viata viitoare. Exista continuitatea nastere-vesnicie care presupune existenta trupului. Nu cred ca este potrivit ca in momentul de mijloc dintre viata si vesnicie noi sa distrugem unitatea vietii acesteia cu cea viitoare prin incinerarea trupului.

E uite ca eu am asistat la slujba de inmormantare a unchiului meu care a fost incinerat( nu putea fi adus in tara din motive materiale decat asa, adica era mult mai ieftin sa fie adus incinerat-suna urat rau dar asta a fost adevarul),pus in urna, urna intr-un sicriu inchis evident si ingropat cu slujba ortodoxa ca la carte!
Oricum, daca privim cum creste rata mortalitatii,curand nu o sa mai fie loc in cimitire deloc si vom fi nevoiti sa ne incineram iar cenusa ne va fi pusa intr-un borcan,cu eticheta,in camara,alaturi de muraturi si zacusca...:107:

Totuşi, o poziţie oficială a B.O.R. există de mai bine de opt decenii, însă ea este puţin sau chiar deloc cunoscută marii majorităţi a clerului. Astfel, Sinodul B.O.R. din 15 iunie 1928 hotăra ca preoţii să înştiinţeze credincioşii că Biserica refuză orice fel de asistenţă religioasă celor care au fost incineraţi. De asemenea, celor care au fost incineraţi în necunoştiinţă de cauză ori din alte motive, Biserica le va refuza atât oficierea înmormântării cât şi orice alte slujbe pentru pomenirea lor.

În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei. Dacă ne referim la Biserica Ortodoxă Română, aceasta s-a pronunţat prin cel mai înalt for al ei, Sfântul Sinod, încă din anul 1928, în problema incinerării. Fiind pus în faţa unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât mai întâi următoarele:

1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;

2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;

3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.

Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a hotărât ca instrucţiunile formulate în şedinţa din 15 iunie 1928, cu privire la incinerare, să se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune în vedere preoţilor, în scopul aplicării lor. De asemenea, a hotărât ca chestiunea incinerării să se trimită la sediul Comisiei pentru doctrină şi viaţă religioasă spre a preciza dacă în cazurile de incinerare forţată şi fără voia sa a vreunui credincios, i s-ar putea da asistenţa bisericească. Hotărârea Sf. Sinod a fost aplicată trimiţându-se tuturor eparhiilor hotărârea din 15 iunie 1928 pentru a fi comunicată preoţilor, cu ordinul de a lua cunoştinţă şi a se conforma. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa preoţilor şi pe alte căi, iar în ordinul din 18 septembrie 1933, dat în urma unui caz de abatere de la hotărâre, s-a făcut precizarea că "pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare".

Aşadar, Biserica Ortodoxă Română are o atitudine clar exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 şi 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a revenit asupra acestei hotărâri, aşa, încât ea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. De aceea este de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, încercând să lămurească şi să determine şi pe credincioşi să respecte tradiţia milenară a înhumării. În cazul în care este chemat să oficieze slujba înmormântării celor care urmează a fi incineraţi, preotul trebuie să refuze categoric, cu atât mai mult, cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de învăţătura Bisericii şi de tradiţia ei veche şi venerabilă. Cazul este aproape identic cu sinuciderea pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei înmormântării, pe motiv că sinucigaşul s-a substituit lui Dumnezeu, curmându-şi viaţa pe care nu şi-a dat-o el, ci Dumnezeu. Aşadar, nu săvârşim nici slujba Înmormântării si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică, celor care se incinerează. Ceea ce este mai dureros este însă faptul că, profitând de lipsa de informare a credincioşilor şi de buna lor credinţă, preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă săvârşesc slujba înmormântării în însăşi incinta crematoriului, fără ştirea şi controlul autorităţii bisericeşti şi civile. Este unul din abuzurile care se cer neîntârziat curmate.

Cât priveşte meschinăria exprimată nu de mult în presă de către un parlamentar, care făcea apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignorare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii ortodoxe româneşti, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă.

Fac aceasta nu pentru a vă convinge cu ceva ci pentru a lăsa lămurit și pentru ceilalți care se vor confrunta cu aceiași problemă. În privinţa incinerării Biserica nu are un canon care să interzică acest lucru şi acest fapt se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, întroducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ceea ce trebuie spus mai întâi este faptul că înmormântarea, îngroparea sau înhumarea a fost practica de început a oamenilor în legătură cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a apărut mult mai târziu în viaţa unor popoare. În ceea ce priveşte pe creştini, aceştia, provenind în marea lor majoritate la început dintre evrei, au practicat numai înhumarea. Ceea ce este interesant e faptul că şi creştinii care au provenit din lumea greco-romană au adoptat tot practica înhumării, înlăturând, acolo unde exista, incinerarea. Fenomenul a fost mai interesant pentru popoarele necreştine care, sub influenţa creştinismului, au adoptat înhumarea, înlăturând incinerarea. Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, reiese fără îndoială că Biserica creştină a practicat de la început şi practică şi astăzi înmormântarea ca unică modalitate de tratare a rămăşiţelor pământeşti. Ea corespunde mai întâi învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că trupul Mântuitorului a fost înmormântat. De la primele convertiri ale păgânilor la creştinism, observăm respectarea acestei practici, ceea ce înseamnă că ea avea autoritate apostolică. Mai târziu, când ritualul înmormântării a fost alcătuit de Biserică şi dezvoltat în timp, până la formele pe care le cuprinde astăzi, acesta a fost aplicat sau adaptat la practica înhumării, ca fiind singura acceptată şi consfinţită de tradiţia Bisericii. Nicăieri nu se pomeneşte de incinerare în practica Bisericii creştine. De aceea, Biserica n-a fost pusă vreodată să ia o hotărâre privitoare la incinerare, fiindcă aceasta nu s-a practicat în tradiţia ei. Practica unică, generalizată în Biserica creştină din epoca apostolică până astăzi, a fost înmormântarea. În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei.

Doamne fii luminătorul nostru și sprijinitorul cunoașterilor noastre.

Cu râvnă întru Domnul
Vitalii Mereuţanu - Magistru în Teologie

Cum ramane cu "cate veti dezlgea pe pamant.... cate veti lega...."?

Nu sunt de acord cu incinerarea! Nu e crestinesc e pagan... Noi nu uram materia... Nu consideram trupul murdar(mai repede sufletul)... Nici nu vreau sa iau in considerare meschinatatea si ipocrizia motivelor economice (sa nu cheltuim lem si haine - auzi bazaconie! poate nici pomeni sa nu mai facem(in curand probabil)?) Apoi cum mai vedem si noi cine e blestemat si cine e sfant? Iar daca o luam in termeni stintiifici nici cenusa nu e pamant: pamantul presupune o oarecare incarcatura organica, pe cand cenusa este deja material inert mineral ca si pietrele. Daniel777 a adus si argumente din partea Bisericii daca nici de ea nu mai ascultam....

Daniel777
 

Interesante citatele pe care le-ai postat Daniel777, sursa este :http://www.parohiamacin4.org/incinerarea.htm

Doamne ajuta!

Am mai auzit această motivaţie pro-incinerare, dar permite-mi să îţi spun părerea mea vis-a-vis de această problemă... După desprindere, sufletul nu va şti de trupul său şi trupul nu va şti de suflet. Nu va mai avea importanţă starea pur fizică a trupului, căci suflarea îşi va urma căile sale. Doar la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos se vor reîmpreuna şi vor şti una de alta, dar atunci totul va fi ca nou. Deci ce importanţă mai are dacă vei fi pe pusă masă? Măcar înhumat fiind, vei respecta din timp dogma creştin ortodoxă.

Florin-Ionut, banuiesc ca vrei sa ai parte de slujba inmormantarii si a parastasului, fireste, dupa ce vei muri. Pentru ca sufletul tau le va simti pe acestea, in timp ce cadavrul nu va simti nimic, nici daca e ars, nici daca e mancat de viermi. Nu de alta, dar la toate parastasele ne rugam ca trupul sa se dea firii, in pamantul din care a fost luat si ca sufletul sa se aseze in corturile lui Avraam si in cetele sfintilor.
Mai stiu pe cineva caruia ii este frica sa nu fie ingropat in moarte clinica si sa se trezeasca in mormant - au fost cazuri, in secolele trecute, cadavre contorsionate descoperite de arheologi - si, de aceea, vrea sa fie imbalsamat sau incinerat...

Deci dacă ajung în Japonia trebuie să menţionez că dacă mor nu vreau să fiu incinerat!

În Marea Britanie 70% din morţi sunt incineraţi! La fel şi în Noua Zeelandă...
Din fericire la noi încă nu prea a prins această modă (dacă pot să-i zic aşa) tâmpită.

Tot ce nu e ca la noi, hulim? Ai iesit vreodata din satul tau?

Din România nu, din Bucureşti da :5: Iar dacă vesticii şi japonezii sunt mai dezvoltaţi decât noi, asta nu înseamnă că incinerarea este o chestie în regulă.

Personal nu vad "incinerarea" ca pe un pacat, doar nu-ti ponegresti trupul, care-i “templul Duhul Sfant”, din moment ce odata cu moartea sufletul se separa de trup, ci doar grabesti un proces natural, arderea trupului neatingand sufletul si nu impiedica atotputernicia divina sa reconstitute corpul la invierea mortilor. Totusi, inhumarea are un inteles, incredintarea trupului mort pamantului este o trimitere la sensul mortii, inteleasca ca somn in asteptarea trezirii pentru inviere, in timp ce incinerarea nu are si este o practica ce nu apartine lumii crestine . De altfel Biserica Ortodoxa o respinge cu ferimitate, existand hotarari sinodale in acest sens, in timp ce Biserica Catolica o respingea initial insa si-a nuantat pozitia intre timp, o accepta, insa nu o recomanda. Inainte de cremarea cadavrului, ei fac funerarii bisericesti. Practica inhumarii este cea consfintita de traditia Bisericii, fiind o practica milenara si nu incinerarea, ce a aparut in lumea crestina pe la sf. sec. XIX, din motive de igiena si lipsa de spatiu. E dureroasa inhumarea unui persoane dragi, insa mi se pare sfasietor sa asisti la incinerarea ei. Eu, una, n-as dori sa fiu incinerata, in primul rand gandindu-ma la cei ramasi in urma. Nu o vad ca pe un pacat, mai degraba ca pe o lipsa de respect fata de demnitatea umana.

Oare asta ar trebui sa ne intereseze?

Oare am ajuns la o asemenea masura a indumnezeirii incat asta e lucrul care ne mai lipseste?

Oare avem vieti atat de curate incat doar pacatul incinerarii ne sta pe inima?

Incinerarea este ceva horror. Nu că înhumarea ar fi amuzantă, dar incinerarea este MULT mai de groază. Lumea, în general, îşi închipuie că se lasă cadavrul în crematoriu, se dă drumul la gaz şi se obţine o grămăjoară de cenuşă. Ei bine, nu e aşa. Rezultatul incinerării este un cadavru carbonizat. Acesta se ia şi se bagă într-un fel de malaxor. Pe dinăuntru, e o râşniţă de cafea uriaşă, pe dinafară seamănă cu o mare maşină de spălat. Cadavrul carbonizat se toacă mărunt până se face cenuşă. Pe urmă, cenuşa se cerne, ca să se despartă de bucăţi de oase nearse, sterilete, proteze şi ce mai au oamenii prin ei. Cenuşa fin cernută se pune într-un vas şi se predă familiei. Asta, ca să nu mai amintesc de "dansul mortului", un fenomen fizic lugubru produs de încălzirea extrem de bruscă a cadavrului la temperaturi înalte, care poate fi vizualizat prin pereţii de sticlă ai cuptorului de către amatorii de horror.

Foarte utile precizările lui Mihnea. În fapt, asta e realitatea. Trupul omului este batjocorit într-un hal de nedescris.

Spunea Fani parcă într-un mesaj mai vechi că în Japonia incinerarea e obligatorie, şi ce fac ortodocşii într-un asemenea caz. Păi locul în care trăim, meseria pe care o practicăm, felul de a fi, sunt alegeri de-ale noastre şi reflectă pe ce punem preţ în existenţa noastră. Nu te obligă nimeni să trăieşti în Japonia, Vietnam, Thailanda sau oriunde altundeva. Problema este prost pusă... a trăi creştineşte nu e o opţiune printre altele, un aspect secundar al vieţii, clasat la mare distanţă după familie, carieră, dorinţa de confort şi bunăstare. Nici o necesitate sau capriciu al destinului.
Dacă eşti un creştin care ai ales să trăieşti în Biserică, o să-ţi cauţi alt loc unde să-ţi duci zilele, dacă ţara unde te afli valorile ecleziale sunt ameninţate, chiar dacă asta înseamnă să trăieşti mai prost material. Dacă nu eşti în stare să faci atâta lucru, atunci e clar ce vei răspunde dacă într-o zi va trebui să alegi între mărturisire şi moarte.

Incinirerarea nu este obligatorie în toată Japonia. În unele zone este interzisă înhumarea, în alte este permisă.

pai, pana la urma este considerata un pacat sau nu?

BO zice ca da ...

Incinerare
 

In sfanta scriptura dumnezeu afirma ca fiecare om este pamant si in pamant se va intoarce.

Este pacat
 

incinerarea este o practica pagana straina de credinta crestina.