Pentru inceput este ascultarea. Acesta este primul pas spre smerenie. Ascultarea de duhovnic si paza mintii pentru a putea sa distingem gandul pacatos inainte de a infaptui pacatul. Mintea este paznic la poarta inimii. E foarte greu insa, trebuie rugaciune multa.

Nu ştiu ce să zic. Experienţa mi-a arătat altceva: deşi ştiam foarte bine că un anumit lucru e păcat şi vroiam să mă feresc de el, deşi logic şi raţional ştiam exact ce trebuie să fac şi ce să nu fac, nu am acţionat în conformitate cu ce mi-a zis mintea. Abia când am simţit cu toată fiinţa mea răul pe care mi-l pricinuia lucrul respectiv, când în inima mea s-a simţit fiorul acelui păcat, m-am hotărât cu adevărat că trebuie să împotriva lui. Eu cred că despătimirea nu se face doar cu ajutorul minţii. Conştiinţa lucrurilor se naşte în inimă. În contextul respectiv, mintea m-a ajutat doar să numesc acel păcat, identificarea lui a fost în inimă.

Ei, vorbim cam acelasi lucru dar un pic mai diferit, sau mai bine zis fiecare in felul sau. De fapt exemplul tau confirma ce am spus si eu. Mai intai mintea spune rational ce e bine, si daca nu ascultam de minte, care este paznic al inimii si mergem mai departe intervine Dumnezeu prin glasul constiintei.

insa despatimirea este curatirea noastra, ori ea cu mintea se face. caci mai intai constientizam cu mintea pacatul ca apoi sa luptam cu el tot cu mintea cu ajutorul lui Dumnezeu.

Iata ce zice Arhim. Sofornie in Mistica vederii lui Dumnezeu despre:

- vederea pacatului
"Părinţii spuneau că a-ţi vedea păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât vederea îngerilor. Şi eu, mulţi ani am fost orb duhovniceşte.”

„Eu nu văd Lumina ca atare, ea doar îmi deschide ochii să înţeleg în ce întuneric trăiesc. Eu nu aş putea înţelege întunericul, dacă n-ar exista lumina opusă..”

„Cu întristare m-am convins că rari sunt oamenii care simt în inima lor durerea păcatului”

-si esenta pacatului
„Din momentul în care mi s-a dăruit harul pocăinţei, mi-am dat seama că mă aflu în iad”.

„Când mi s-a descoperit că natura duhovnicească a mişcării mele lăuntrice era de fapt o repetare a căderii lui Adam, atunci m-am îngrozit şi de atunci rugăciunea mea se caracteriza printr-o vrăjmăşie faţă de mine însumi”.

Iata Anyta, oare miscarile noastre launtrice nu sunt o repetare a caderii lui Adam? Putem noi oare din ele sa ajungem la adevarata luminare a mintii?

Chiar si rugaciunea inimii, mai intai intra in minte si abia apoi coboara in inima. Nu intra in inima ca apoi sa patrunda in minte. de aceea este coborarea mintii in inima si nu urcarea inimii in minte.

Mai inainte de a ne gandi la coborarea mintii in inima, mai bine ne'am gandi daca avem minte!
Sa fim siguri ca mintea noastra este luminata de har.
Apoi sa o punem la lucru, la coborari in inima si urcari la cer.

Exista atata conflict intre crestini. Parca nu sunt doi sa cugete la fel lucrurile vietii.
Mai intai minte curata, apoi lucrare vie.

Buna remarca. adevarat.

Oof, niciodată nu am fost bună la teorii, deşi mă străduiesc de ceva vreme să mai acumulez nişte bune învăţături creştin-ortodoxe....

Speranţa moare ultima... Eu parcă aş zice că mai există...

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele!

Cred ca o sa ne lamureasca mai mult maica

http://www.librariasophia.ro/carti-P...o-so-6270.html

Anyta

Dumnezeu daca voieste poate innoi cele dinlauntrul nostru, inima curata si duh drept sa puna in noi. asa cum cerem in Psalmul 50.

Insa coborarea mintii in inima este nevointa noastra, ce trebuie sa o facem cu ajutorul lui Dumnezeu. deci nu vorbim aici de lucrarea lui Dumnezeu care voieste, ci de lucrarea pe care noi trebuie sa o facem si anume pocainta si curatarea de pacat.

Iata talcuirea acestui verset de catre Sf. Teodoret al Cirului"
"11. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele!
Adică: De vreme ce am primit bătrîneţele păcatului, înnoieşte-mă cu a Ta iubire de oameni! Prin Iezechil Proorocul, Stăpînul a făgăduit acestea şi celor porniţi în Babilon: „Le voi da lor – zice – inimă nouă şi duh nou.” Iar „duh nou” nu Îl zice pe Cel Preasfînt, ci pornirea cuvîntătoare , adică: Deprinzîndu-vă şi învăţîndu-vă prin această pedeapsă îndelungată ce fel de roade odrăsleşte păcatul, vă voi face a alege fapta bună. Acest lucru a cerut aici şi Fericitul David: să se înnoiască inima lui cea vătămată şi să se întărească partea cuvîntătoare, ca iarăşi să alerge pe calea dumnezeiască."

Viata sf. Iosif de la Varatec. Eu o am sub forma unei brosurele mici, iar la final are si o metoda de rugaciune a inimii. Iti scriu ceva din amintiri :

"Inainte de slujba Miezonoptica, in chilia ta incepi sa faci metaniile randuite, apoi, vreme de 15-20 de minute te asezi in genunchi si spui rugaciunea: <<Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!>> In timp ce rostesti rugaciunea iti pui degetele aratator si mijlociu, de la mana dreapta deasupra inimii, doar ca o atingere, iar capul il tii aplecat pe umarul stang. Dupa ce trec minutele si vine vremea sa mergi la biserica, continui sa spui rugaciunea, in gand, fara soapte si fara sa mai tii capul plecat, ci numai te asezi in locul tau din biserica si continui sa spui rugaciunea."

Recomand totusi citirea cartii.

Te-ai cam schimbat dragul meu...

"Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii." (Ioan 10)
"dragostea nu se trufeste, nu cauta ale sale, nu tine de minte raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar..." (I Corinteni)

p.s. sper sa intelegi ca nu e contestat raspunsul, ci persoa... pardon, abordarea.

Dupa ce am practicat mai mutle metode de rugaciune isishasta, am dat peste un verset minunat din I Epistola a sf. ap. Ioan:
Cap.3
8.Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.
9. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Aceasta invatatura ma face sa afirm ca, nu vom reusi sa Il aflam pe Hristos, cautand mai intai sa implinim poruncile, (caci nu putem sa implinim poruncile prin puterea noastra); in schimb, daca Il vom afla pe El mai intai, abia de atunci vom reusi sa implinim poruncile cugetand precum apostolul: "poruncile Lui nu sunt grele".

Poruncile lui Hristos par nebunie pentru tot omul cazut intr-o ratiune egoista, pentru care mintea nutreste doar ganduri viclene. Insa pentru omul iubitor de semeni (adica si de prieteni si de vrajmasi) toate poruncile au sens, au rost, au perspective practice.
Caci judecand "ochi pentru ochi" vom ajunge cu totii orbi. Dar iubind sincer, din inima, iubirea aceasta naste iertare.

Nu poate omul sa pacatuiasca fata de Dumnezeu, cat poate Dumnezeu sa ierte. Acesta este Dumnezeul [meu] pe care Il marturisesc si pentru care as fi dispus sa mor. Un lucru mai trebuie inteles: iertarea Lui se dobandeste cersind cu umilinta, nu cartind cu obraznicie sau pretinzand cu aroganta.

Mi-a placut mult cuvantul tau Dorine! Mi-a placut enorm desi am simtit o oarecare amaraciune in vocea ta.
Amaraciunea aceasta am intalnit-o si la parintele meu duhovnic care spune ca ; rugaciunea inimii o va avea doar cel care nu va sti/nu isi va dea seama ca o are.

Nu stiu daca e un paradox, o inselare sau o falsa ipoteza. Cred ca primul pas pe care il facem catre Dumnezeu vine (sau ar trebui, cel putin) dintr-o porunca. Mai apoi, prin mila lui Dumnezeu, vine si restul. Sunt unii insa, care urmeaza Calea sclavilor, adica urmeaza cu strasnicie poruncile, fara cartire si fara menajamente, dar sunt foarte rigizi. Ei stiu ca trebuie sa posteasca, sa se roage, sa faca milostenie, dar o fac pe de o parte cu supunere fata de Legea lui Dumnezeu, dar pe de alta parte cu rigiditate fata de semeni. Iubirea lor este o simpla teorie, fiindca obisnuiesc sa dea cu barda in tot ce este inafara Dumnezeului creat de ei. (Am multi prieteni stilisti, si - cu tristete o spun -cam aici se invart; enorm de multa osteneala, dar umbrita de ura si mult orgoliu religios, din pacate. Nu toti, dar din ce cunosc, in marea lor majoritate, ii vad intr-o smerenie... incruntata, daca m-as putea exprima astfel).

Iata o conceptie dureros de trista. Nu spun ca n-ar fi adevarata, ci... la limita imposibilului. Nu trebuie sa fim filozofi pentru a ne intelege propriile cuvinte si logica ce deriva din ele. Ce inseamna a face pacate mari, strigatoare la cer? Ce inseamna hula impotriva Duhului Sfant? Ce inseamna pactul cu diavolul si cate altele? Nu cumva ne rupe definitiv de Dumnezeu? Ce sa ne mai ierte, daca noi ne-am rupt si NU mai constientizam relatia cu Creatorul nostru, decat intr-o falsa ipostaza. Teoretic, el poate sa ierte orice, dar cum, daca NU mai exista un contact? Atunci e nevoie de altcineva care sa se roage pentru noi si sa mijloceasca (fie si un sfant sau chiar Sfanta Fecioara ca in cazul Mariei Egipteanca, mai rar Insusi Mantuitorul, precum I s-a aratat Sfantului apostol Pavel, pe drumul Damascului). Imaginandu-mi aceasta postura, urmez căii lui Origen, astfel incat dupa ce m-am smerit si am plans cu lacrimi pacatele mele, ma pot balacari din nou in mocirla, ca Dumnezeu cunoaste bine felul in care reusesc eu sa ma smeresc... dupa aceea!!! Pai nu merge asa. Dumnezeu iarta infinit de mult, dar daca depasesc limita, altii trebuie sa-si toceasca genunchii pentru mine, pe langa ca eu devin un ciumat!!! Daca imi pasa si-i iubesc pe cei din jurul meu (cu atat mai mult pe slujitorii lui Dumnezeu) voi evita pe cat imi sta in putinta, sa-i impovarez cu greutatea pacatelor mele.
Exista o povestioara despre Sf Gheorghe care a dorit sa mijloceasca pentru un calugar smintit, ce avea totusi evlavie mare la sfant. Dupa ce calugarul a murit, Sfantul Gheorghe l-a preluat si l-a trecut pe raspunderea lui toate vamile vazduhului, inclusiv cerurile de foc. Cand insa a dorit sa se infatiseze la Mantuitor, Mantuitorul a fost de nezdruncinat: "Nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu!" Si precum Avraam cand incerca sa salveze cetatea Sodomei unde se afla si Lot, nepotul sau, negociind cu Dumnezeu, asa si Sf Gheorghe cauta sa-L induplece pe Mantuitor in decizia Lui. Singurul lucru pe care l-a reusit a fost sa-i ingaduie calugarului smintit sa se intoarca pe pamant si sa lucreze la indreptare.
Revenind la ipoteza noastra, cum ramane cu infinitatea iertarii lui Dumnezeu?

nu poate omul gresi, cat poate Dumnezeu ierta!

S-ar putea ca, într-o zi, să descoperim că nu ne mai putem ierta noi înşine...
Dumnezeu ne iartă, dar noi să nu fim nesimţiţi...

Rugaciunea inimii este o unime speciala.

In primul rand, in aceasta rugaciune se intalnesc doua priviri, doua iubiri, doua smerenii - caci fara smerenie nu este interpatrundere si legare.

In al doilea rand, acest rendezvous are loc in inima noastra, incovoind intreaga atentie (intreaga minte) fara scapari, in acest sfant salas.

Despre relatia minte si inima ne vorbeste Sfantul Grigorie Palama, care aseamana mintea cu liturghisitorul si inima cu altarul, intre minte si inima trebuie sa existe relatia dintre liturghisitor si altar. Ce ganduri aducem noi ca jertfa pe altarul inimii? ganduri muscate de venin sau ganduri curate?(Marcu Ascetul)

Eu cred ca, de la primul pas pe care dorim noi sa-l facem, in indreptarea noastra, si cu atat mai mult, spre dorinta de a ne insusi o astfel de rugaciune curata, este enorm de multa osteneala, mai ales ca din acel moment incep alte obstacole, cu care pana atunci nu prea avusesem probleme. Si in conditiile unei lumi atat de pline de tentatii, este cu atat mai greu sa ajungem acolo unde ne-am propus. Nu e insa imposibil, iar Dumnezeu ne ajuta, daca nu ne iese din cap aceasta dorinta... Dar e nevoie de ani. Multi ani, pana sa simtim o schimbare reala in sufletul nostru. Ba chiar si atunci, e de-ajuns o singura clipa de neveghere, ca sa alunecam, hăt în jos!...

@Mosh-Neagu: Fata de cele scrise de tine aici, iti raspunde IPS Mitropolit Ierotheos Vlachos intr-o cuvantare tinuta la o Facultate de Teologie Ortodoxa:

http://www.pemptousia.ro/2013/09/rug...ima-partea-ii/

(multumesc inca o data lui tot-Laurentiu pt linkul acesta pe care el l-a postat pe un alt topic si care pe mine m-a folosit atat de mult!)

Mai ales:

Multumesc si eu, pe aceasta cale, pentru fiecare cuvant in plus, care se aseaza la intarirea credintei fiecarui ostenitor.
Cred ca fiecare in parte are propria exeperienta. Eu sunt foarte sarac intr-a mea si mi-e si frica sa vorbesc prea mult, pentru a nu lasa impresia ca m-as situa la cine-stie-ce nivel duhovnicesc. Calea e lunga si toata viata este o lupta. Ce vreau sa spun este ca imi aduc aminte de felul cum eram cu vreo 4-5 ani in urma. Si nu pot sa fac o comparatie sufleteasca, decat raportandu-ma la ceea ce simteam atunci, daca ma aflam in biserica, spre exemplu, fata de ceea ce simt acum. Stiu sigur ca era acea neliniste si "grija" fata de "altceva": niste lumanari aprinse, niste scopuri lumesti si materiale, niste ganduri efemere si probabil chiar vinovate, pe alocuri... Daca ar fi sa limitez un "inceput", cred ca acesta a fost in momentul in care, mai intai aici pe forum, iar mai apoi pe internet, am aflat despre cel care a fost Parintele Arsenie Boca. Atunci am simtit o dorinta nebuna de a merge la mormantul lui. Si cum se apropia concediul si ziua sotiei, mi-am propus ca acesta sa fie cadoul meu pentru ea: o priveghere de cateva minute, la mormantul Parintelui. Pe drum, "intamplator" am intalnit o doamna preoteasa, care auzindu-ne unde intentionam sa mergem, si-a facut curaj si ne-a sugerat sa trecem si pe la Manastirea Brancoveanu, sa luam binecuvantare de la Parintele Teofil Paraianu. Asa am vizitat Manastirea, asa l-am cunoscut si pe Parinte, asa am vazut linistea si pacea familiara de acolo, pe care, personal, n-am mai aflat-o decat la Sihastria!
Au trecut anii, si multe s-au intamplat. In timp, iarasi "intamplator", l-am cunoscut pe Parintele Ciprian Gradinaru, de la Sihastria. Cand am intrat in chilia aceea, parca a daramat un pusle prost asamblat, si l-a aranjat la loc, in doar cateva minute... Sufletul meu pentru el era o carte deschisa... Am iesit de-acolo plangand de bucurie si nu puteam sa-mi explic de ce traiesc un astfel de moment.
Rugaciunea inimii n-am privit-o cu prea mult optimism. Sunt slab din multe puncte de vedere, iar ca mirean care isi dezmiarda privirea urmarind un corp frumos, sau isi pierde timpul in fata televizorului, nu indrazneam sa ma gandesc la asa ceva. Si totusi, ma pomeneam uneori rostind aceasta rugaciune, fara sa-mi dau seama. De doua ori insa, mi s-a intamplat ceva cu totul iesit din comun, si m-am speriat foarte mult. Cu multa greutate am indraznit sa-i vorbesc duhovnicului despre asta. Care, desi m-a incurajat, nu a stiut exact ce sfat sa-mi dea. Si am ramas cu acea teama enorma, pe care as fi vrut s-o discut odata cu cineva care a mai trecut prin asta.
Sufleteste, diferenta fata de acum 4-5 ani, este enorma. O simt, o vad, o stiu! Mi-e teama sa nu ma pierd. De multe ori ma simt pe marginea prapastiei, sau chiar pravalindu-ma!... Iar deznadejdea imi da mai mereu tarcoale. Incerc sa ma mentin la limita ei, nici sa ma incred in ceea ce sunt (fiindca nu sunt), nici sa nu accept ca, daca nu sunt bun de nimic, nu mai pot fi indreptat. E o lupta permanenta cu propriile mele ganduri! Oricum, la mine doar in timp s-au simtit roadele. Iar aceste roade nu le-am pus niciodata pe seama eforturilor mele, ci numai si numai ca si-a facut mila Dumnezeu cu mine si m-a dus mereu acolo unde imi era mie de folos!

Povestirile unui pelerin in cautarea rugaciunii neincetate
 

In fiecare lucru e o calitate, si Domnul a lasat-o pe aceasta pe seama vointei si darului Sau...
Dumnezeu a lasat pe seama voii si puterii omenesti numai cantitatea rugaciunii, poruncindu-i sa se roage neincetat, sa se roage intotdeauna, in toata vremea si in tot locul. Prin aceasta insa se descopera mijlocul tainic de a a junge la dobândirea adevaratei rugaciuni, iar odata cu ea vine si credinta si implinirea poruncilor si mântuirea!
Asadar, partea omului este cantitatea. Frecventa rugaciunii a fost lasata pe seama voii lui... Aceasta o invata Parintii Bisericii.

Sf. Macarie cel Mare: "A ne ruga intr-un fel sau altul (des) sta in vointa noastra, dar a ne ruga cu adevarat, e darul harului!"

Sf. Ioan Scararul: "Cand sufletul ti se intuneca de ganduri necurate, biruieste-le prin deasa repetare a Numelui lui Iisus. O arma mai puternica decat aceasta nu vei gasi nici in cer, nici pe pamant."

Sf. Grigore Sinaitul: "Cunoaste ca nimeni nu poate sa-si stapaneasca el insusi mintea, de aceea cand te napadesc ganduri necurate cheama de multe ori Numele lui Iisus Hristos si gandurile se vor linisti de la sine."

Chibzuind asupra acestor experimentate povatuiri ale Sfintilor Parinti, ajungem la aceasta concluzie adevarata, si anume ca mijlocul principal, unic si cel mai potrivit pentru a dobandi aievea mantuirea, precum si mantuirea insasi e rugaciunea deasa neincetat oricum ar fi ea.

Pentru ca sa te convingi mai bine de necesitatea indispensabila a rugaciunii dese, repetate cat mai tare cu putinta, observa ca:
1. fiecare indemn, fiecare gând spre rugaciune, e o lucrare a Duhului Sfânt si un glas al ingerului tau pazitor;
2 Numele lui Iisus Hristos chemat in rugaciune cuprinde in sine o putere statatoare si binefacatoare, de aceea
3. nu te tulbura din pricina necuratiei sau a uscaciunii rugaciunii tale, ci asteapta cu rabdare roada care vine din deasa chemare a Numelui lui Dumnezeu.

Nu asculta parerile lipsite de experienta si de minte ale lumii desarte, pentru care chemarea lui chiar necontenita, dar calma, ar fi o poliloghie nefolositoare... Nu! Pentru ca Numele lui Dumnezeu si deasa lui chemare isi vor arata roadele la vremea lor!

Nu este chiar asa.
"Rugati-va neincetat ca sa nu cadeti in ispita!" In toata patristica sfintilor niptici, am gasit acest citat din Evanghelie. Prin practica, sfintii pricepeau de ce este necesara rugaciunea neincetata.

Este drept ca "a sti" ca ai sporit in rugaciune, poate fi o capcana a vanitatii; dar cei ce ajung la rugaciunea cea curata, nu mai au vanitate, nu mai au egoism, nu mai au lacomie. Ei doar cugeta la poruncile evanghelice ca dintr-un instinct natural, al ingerului in trup.

"Cel ce s-a invrednicit de Harul Sfantului Duh, nesocoteste slava lumeasca" {sf. Macarie Egipteanul}
"Nu se numeste curvar, cel ce curveste o data, nici milostiv cel ce face milostenie odata. Virtutea sau patima se prind de suflet prin lucrarea continua si se naste intai ca o deprindere a sufletului." (filocalia VI)

Eu am mentionat si contactul, dar se pare ca ai fost captat pe prima parte a mesajului, incat nu ai mai reusit sa citesti si ultimele cuvinte : "cersind cu umilinta"

Personal nu am nimic impotriva ca un crestin sa aiba evlavie la un sfant - poate sfantul al carui nume il poarta, poate sfantul inger pazitor... Dar termenul ca un om cu viata sfanta, fie si Sfanta Fecioara, ar putea sa-L induplece pe Cela ce este noian de milostivire, sa faca ceva.... aceasta afirmatie este EREZIE.
Din pacate aceasta erezie iudaica, a patruns in crestinism "pe usa din dos", impreuna cu multe altele.

Repet: Tatal nostru este Milostiv, dar mila se dobandeste cersind. Cel ce e prea mandru ca sa cerseasca, nu poate dobandi mila.

Sunt de acord. Oteneala e primul pas, pentru multi dintre noi. Osteneala (de orice fel ar fi) este expresia unui suflet dispus sa se jerfeasca pentru a dobandi ceea ce cauta. Acum, pentru cei ce sunt mai aproape de "liman", stiut lucrur este ca pe Domnul nostru, nu-l intereseaza osteneala in sine. Nu avem ingeri cu o numaratoarea in maini, care sa ne numere pasii sau metaniile. Caci Domnul nostru vede direct in inima noastra si doar inima este ceea ce Il "preocupa".
"Cei ce din fire fac cele ale Legii, ei insis isi sunt lege."

Cat despre celalat aspect, al "poruncilor". Eu le privesc cam asa, intr-un dialog interior: "Leonte, iata, ai pacatuit aici, deci esti ca si cum te-ai fi imbracat cu o rufa murdara. * Pai, n-am alta rufa, deocamdata. * Bine, inteleg, nu ai alta. Dar lacrimi ai? Spala haina sufletului cu lacrimi si va fi curata, pana data viitoare. De se va murdari, spal-o din nou! * Nu pot sa o spal mereu, nu am asa de multe lacrimi. * Bine, nu poti, nu poti. Dar macar nu umbla tantos, stiind ca esti murdar. Nu cauta la murdaria altuia, iar daca murdaria fratelui tau este prea tipatoare, adu-ti aminte de murdaria ta! Nici asta nu poti? Sau nu vrei?"

O noapte în pustia Sf. Munte Athos de Arhimandritul Hieroteos Vlachos Iata o carte care e in masura sa lamureasca multe aspecte legate de Rugaciunea lui Iisus.
http://ortodoxie.3x.ro/diverse/Carti...ului_munte.htm

Cuprins:
Prolog
Introducere
Despre tăcere, cuvântare şi viaţa
Apus de soare în Muntele Athos
Urcându-mi propriul Tabor
Întâlnirea cu pustnicul
Convorbire cu Gheron despre rugăciunea lui Iisus

I. Semnificaţia rugăciunii lui Iisus
II. Treptele rugăciunii lui Iisus
III. Căile rugăciunii lui Iisus
IV. Războiul diavolului şi cum să-i facem faţă
V. Venirea şi plecarea harului
VI. Roadele rugăciunii lui Iisus
VII. Greşeli în practicarea rugăciunii lui Iisus şi cum să le facem faţă
VIII. Rugăciunea lui Iisus este necesară clerului şi mirenilor ce trăiesc în lume
IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi

Cererile pustnicului
Miezul nopţii în pustia Muntelui Athos
Slujirea Sfintei Liturghii
Coborând de pe propriu-mi Tabor
Epilog

Da, minunată carte.

Acesta este dialogul pe care il imaginezi tu, nu cel pe care ti-l releveaza Duhul Sfant. El n-o sa-ti spuna niciodata, "Bine, inteleg!" TU esti cel ingaduitor, nu ceea ce-ti inchipui ca-ti transmite Dumnezeu!
Spala haina sufletului cu lacrimi si va fi curata, pana data viitoare. De se va murdari, spal-o din nou!
Ortodoxia nu se confunda cu "Nufarul". Dumnezeu nu ne iarta, pentru a gresi din nou. Aceste concepte sunt foarte clar intelese: suntem iertati in momentul in care am inteles sa nu mai repetam greseala. Atat timp cat inca repetam aceeasi greseala suntem
in pacat, slabiciune si uraciune in fata lui Dumnezeu care S-a lepadat de noi. Teoretic, eu pot deveni sminteala si fara a fi tantos, constient fiind de pacatele mele. Dar asta nu-l determina pe aproapele meu sa devina mai intelept. Cu ce raman de fapt? Sunt eu indreptat? Mai mult decat atat: am ajutat pe celalalt sa se indrepte?
Intrebare: cine iti transmite ideea: "Bine, nu poti, nu poti!", Dumnezeu? Diavolul? Propria ta ingaduinta fata de slabiciuni? Cate din infranarile de pana acum, le-ai dobandit singur, si cate din mila lui Dumnezeu? Tu tot n-ai inteles ca fara milla Lui, nu dobandesti nimic? Ce sa poti tu? SINGUR!!!

Un parinte batran, din Sf. Munte mi-a spus: "Cata vreme inima ta nu plange impreuna cu Pastorul cel bun, dupa oaia cea pierduta, nu poti sa aduci pe nimeni la Lumina lui Hristos."

Eu inteleg de aici ca a plange, din inima, implica a iubi pe cel ratacit. A-l iubi atat de mult incat sa fiu gata sa-mi dau si viata pentru el, daca asta il va aduce la Hristos. Chiar daca as fi un purtator de Hristos si daca toate tainele le-as cunoaste, ca sa pot ajuta, mai intai trebuie sa iubesc.

Eu deocamdata ma iubesc doar pe mine insumi, de aceea caut sa mai raresc sfaturile; desi nu prea reusesc la masura la care as dori.

Cat despre acuzatia ca eu sunt ingaduitor, in timp ce Dumnezeu nu este chiar atat de ingaduitor, ma intreb daca avem acelasi dumnezeu?

Bine ai re-venit, nu te mai vazusem de multisor pe aici :)

Parintele Savatie: Tot raul vine de la imprastierea mintii. Pe fiecare il cucereste in felul sau. Dar, Adam s-o imprastiat cu mintea cand o fost amagit de vrajmas. Si-a desprins mintea de la Dumnezeu, l-a uitat si s-a dus cu mintea la poamele despre care-i vorbea dracul: vei fi asa, vei fi frumos, vei fi destept. S-a dus cu mintea in alta parte. S-a imprastiat cu mintea. Asa ca, tot raul a inceput de la imprastierea mintii. (Ierom Savatie Baştovoi)

Iată deci cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea de Dumnezeu, ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, o condiţie a îndumnezeirii omului; şi voinţa, o condiţie a desăvârşirii.
Nu ni se cer lucruri imposibile. Desăvârşirea să nu sperie pe nimeni. În fiecare ins e ascunsă o măsură a sa, pe care o poate ajunge. Fiecăruia i s-a dat cel puţin un talant, cu care-şi poate câştiga mântuirea. Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufleteşti în jurul lui Iisus, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii.
El e calea şi uşa Împărăţiei. Cuvântul: De se vor aduna doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi şi Eu, în mijlocul lor (Matei 18:20) se poate înţelege în mai multe feluri, după sfinţii Părinţi. Se pot înţelege şi oamenii, se pot înţelege şi cele trei puteri ale sufletului, de care am pomenit şi se pot înţelege şi cele două sau trei părţi ale omului: sufletul şi trupul.
Subliniem această centrare a făpturii noastre în jurul lui Iisus, fiindcă de această centrare în jurul, sau în mijlocul lui Dumnezeu, atârnă calitatea creştinismului nostru.
E un creştinism defectuos acela care exaltă numai câte una dintre aceste trei însuşiri ale sufletului.
De pildă: creştinismul nu e numai cunoaştere, căci aceasta duce la raţionalism, - la o micşorare a lui pe măsura minţii omeneşti, mărginită şi neajutorată.
Nu e nici numai iubire sau sentiment, căci aceasta duce la misticism, care nu e sănătos, în cele mai multe cazuri, şi se sfârşeşte în fanatism.
Nu e nici numai voinţă, căci numai cu această însuşire, se ajunge la activism şi autoritarism, un fel de dictatură în numele lui Iisus.
Prin urmare, câtă vreme facultăţile sufleteşti, nu-s unificate în Hristos, omul nu e centrat în jurul lui Dumnezeu, crştinismul său e un creştinism sectar, sau dătător de sectă. (Ierom Arsenie Boca)

- Gheronda, dați-mi binecuvântare ca sa-mi adun mintea.

- Ma rog să ți se adune mintea în inima. Dar ce înțelegem când spunem "inima"? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom baga mintea, ci inima este ceea ce simțim. Prin urmare, atunci când spunem "sa se adune mintea în inima", înțelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorința arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste și inima are dragoste, dacă este curățită, atunci omul are înlăuntrul sau pe Dumnezeu. "Sa iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toate inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău...(Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sa-L iubești cu toată ființa ta. Daca mintea se va îndulci de dragostea și bunătatea inimii, când va rosti "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă", se va cutremura în întregime.


Dar cum putem sa-L iubim pe Dumnezeu cu toata inima si cu tot cu*getul nostru cata vreme mintea si inima noastra sunt dezbinate, iar puterile sufletului imprastiate? Doar in lucrarea plansului duhovnicesc poate mintea sa se coboare si sa afle locul inimii si intreaga noastra fiinta sa devina una. De aceea Sfintii Parinti considera plansul duhovnicesc o virtute atotcuprinzatoare. (Arhim. Zaharia Zaharou)

"Sufletul, după părerea Părinţilor, este şi unic şi multiplu. împărţirea sufletului în minte, cuvânt şi duh trebuie înţeleasă în chip de pogorământ, nu întocmai cum se înţelege pentru Dumnezeu. Căci, în Dumnezeu, cele trei Persoane sunt deofiinţă, însă au şi ipostasuri osebite; pe când în ceea ce priveşte sufletul - mintea, cuvântul şi duhul sunt energii, nu ipostasuri. însă nu există deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte împărţirea sufletului. Depinde de aspectul pe care îl urmăreşte autorul de fiecare dată. Cercetând sufletul din perspectiva patimilor pe care vrem să le vindecăm, îl împărţim între puterea înţelegătoare, puterea poftitoare şi puterea irascibilă. Studiind treimicitatea firii sufletului, vorbim despre putere mintală, putere raţională şi putere simţitoare. Şi privind sufletul din perspectiva întoarcerii către sine şi a înălţării sale către Dumnezeu, vorbim despre minte, cunoaştere şi dragoste. în orice caz, fiecare din treimi arată că sufletul este după chipul Dumnezeului Treimic şi nu poate fi vindecat fără El". (ÎPS Hierotheos Vlachos)