Alin multumesc frumos si pt opinia ta,am introdus-o in metoda de procesare a opiniilor voastre :) Ca sa pot totusi sa apuc sa va zic ce am inteles va rog mult sa nu va spintecati intre voi,prin cuvinte,inainte de Inviere.Daca stiam ca intrebarea mea va naste dispute intre voi taceam din gura si fluieram in gand a tristete :)

Se pot găsi alte soluții dacă nu-ți permiți să plătești chiria care se practică. De exemplu poți căuta o familie care oferă casă contra companie, menaj îngrijire etc.

Scuze, Pelerinule....
Promit că îi sărut de pe acum mâna fratelui Alin pentru toate înţepăturile pe care mi le aplică terapeutic, direct în vene sau pe ocolite... Nu mai cârtesc, ba, după ce îi închiriez casa, îi dau şi bacşiş când m-o mai injecta!

:))) N-ai cum sa nu-l iubesti pe Alin,are o delicatete anume in timp ce-ti injecteaza realismul din siringa vietii de zi cu zi in vena,abia mai tresaltand,a viselor noastre.La revedere soarta cruda :) ne revedem diseara,sper.

Nu te simti grabnic-insultat, mai degraba grabnic-chemat la o explicatie. :)

Nu neaprat.
Sunt unii care poate nu au avut niciodata un bun de inchiriat si privesc problema dintr-o perspectiva abstracta.

Nu, nu e vorba de proprietatile altora aici.

Motivul pentru care ai renuntat la 200euro pe luna, 2400euro pe an, fiind care?
Tu poate nu, sa zicem sotia nu, dar copii tai nu au nevoie de acesti bani?

Nu pentru tine s-au strans, pe alt topic, bani ca sa poti merge cu copilul la un concurs de sah?

Este normal sa faci la la altii cadouri de 2400euro pe an ca pe urma altii sa incerce pe urma sa stranga pentru copilul tau 200Euro?


Cu acei 2400 euro la cate concursuri ar putea merge?
Nu mai spun de ceilalti, cine stie ce nevoie au.

Poate reactia mea ti se pare nepotrivita, dar am cautat o explicatie si nu gasesc, poate reusesti tu sa ma lamuresti care e logica duhovniceasca aici.

Adica la jumatate de pret si inca nu sunt amatori?
Poate gresesti undeva, ce zici?

Fals.
Asta este piata, cerere si oferta.
Adica lucrurile stau asa: daca n-ar fi cine sa dea 400Euro pe chirie in zona X, s-ar inchiria cu 200, ca mai bine este sa castigi 200E decat zero.

Dar poate stii asta si preferi cei 200 Euro reali (si aia inca cu semnul intrebarii se pare) decat 400 fictivi (asa zisul "pretul zonei").

Ms pentru aprecieri :)
"vena viselor noastre" :))
Poate circula un sange bolnav acolo, ce zici? :)

Înseamnă că a dat un avans gras la bancă. Dacă dai avansul minim nu poți să acoperi rata cu o chirie obișnuită, indiferent ce și unde cumperi.

Este o certitudine istorica faptul ca drumurile si infrastructura romana au ajutat la raspindirea crestinismului, Dumnezeu pregatind scena lumii pentru venirea Fiului Sau cu mult inainte ca cineva sa inteleaga macar ceea ce se vestea.La fel cum elenismul dus de hoplitii din falangele lui Alexandru Macedon,dornic sa realizeze prima globalizare din istorie intre Asia si Europa, urma sa joace un rol fundamental in cultura crestina la fel si in zilele noastre internetul a luat locul drumurilor romane iar discutiile virtuale au luat locul convorbirilor din pietele,casele,templele sau din jurul unui foc din multicolora cultural si religioasa lume antica,ce traia si murea sub Pax Romana.Intr-o asemenea lume ideile se intrepatrud,se ciocnesc,credintele se lupta pentru suprematie, concepte noi se cladesc peste cele vechi,intra intr-o simbioza sau sunt asimilate disparand in negura timpului, cele eterne mentinandu-si existenta in ciuda tuturor valurilor care le lovesc.Si noi traim intr-o asemenea lume,fie ca ne place sau nu,si daca in lumea veche era pregatita pentru venirea Fiului atunci lumea noua este pregatita pentru Parusia Lui.Spre aceast moment mergem,indiferent cand va fi concretizarea lui istorica.Cum se spunea azi, intr-un articol de pe site, poate este mai tarziu decat credem.

Cineva amator de statistici spunea ca 16% din cele spuse de Mantuitor sunt referiri cu privire la bani sau la concepte derivate din acesta notiune. Problema se pune cum sa abordezi spusele Mantuitorului pentru ca istoria a probat faptul ca nu toti oamenii le-au putut trai la intensitatea si inaltimea la care le-a pus Cel prin care toate s-au facut.Chiar si situatiile analizate de catre EL cuprind aspect diferite,situatii diferite,parca alese sa te puna pe ganduri in fata complexitatii credintei si a vietii.Tot ce pare simplu,la prima vedere,ascunde de fapt adancimi spirituale nebanuite si tulburatoare iar prin parabolele si spusele Sale Mantuitorul ne-a lasat propriul Sau comentariu cu privire la situatiile de viata care au framantat omenirea dintotdeauna,inclusiv pe noi.

Analizand cele spuse de voi,Mihai in cheie teologica,Ioan in mod psihologic si poetic iar Alin pragmatic, fiecare conform firii sale, nu am putut sa nu remarc ca in ciuda unor aparente abordari diferite pe toti trei va uneste cumva un element comun:toti ati ales calea de mijloc,lucru de anticipat pentru trei oameni provenind din cultura si credinta crestin-ortodoxa.Mihai a anticipat acest lucru subliinind in mod frumos faptul ca libertatea fata de un fals idol este cea care conteaza si acesta in masura in care ea arata dincolo de ea,spre o theosis ce se imbratiseaza cu eternitatea.Cateodata suntem tentati sa facem un idol chiar din propria atingere a unei virtuti uitand ca nu este nici singura,nici ultima si cu singuranta comparata cu standardul christic cu greu s-ar putea califica ca fiind similara cu satisfactia unui merit in fata harului lui Dumnezeu.Ioan a continuat ideea aratand spre lupta din fiecare din noi cei care,precum apostolul Petru,trecem asa de repede de la curaj si sacrificiu la lasitate si indiferenta,pe valurile putinei noastre credinte.Iar Alin a rezumat pragmatic lucrurile aratand in mod explicit spre calea de mijloc,ca un mod preferabil de a nu testa rezistenta elasticului pana se rupe,pentru ca toti suntem asa de usor de rupt chiar si cand ni-se pare ca am cucerit lumea.Pe aceasta cale de mijloc pe care ati indicat-o fiecare dintre abordari isi are locul in conceptul spus de Ioan,,intelepciunea petrecerii la varf”spre teosis-ul lui Mihai,nadejde si iubire pentru Dumnezeu si pentru aproape,caci nu exista una fara alta.Pana la urma fiecare va proceda in functie de talantul care i-a fost dat si de crucea pe care o poate duce,Dumnezeu este milostiv si stie cat poate indura fiecare,cat se poate lepada sau pana unde poate calc ape urmele lui Hristos.Tinta ramine cea stabilita de EL dar fiecare va urca cat va putea acest munte pana cand povara pacatele si patimilor ii va cadea iertata de catre Cel care pe toate le-a purtat.

Adeseori cred ca problema cu noi,in raport de invatatura Mantuitorului,este ca oscilam intre a ne crede mai putin decat suntem si a ne socoti mai importanti decat altii,asa de importanti incat nu mai are nimeni loc de noi.Daca chiar am intelege cele spuse de apostolul Petru in Filipeni 4:10-20,daca am crede si trai acele ganduri, atunci probabil ca am oscila mai putin in a gasi echilibru deciziei pentru fiecare situatie cat si pentru framantarea din fiecare dintre noi.Eu nu as putea spune ca am o solutie general valabila pentru fiecare insa singurul sfat pe care l-as da cuiva care doreste sa fie ucenic al lui Hristos in fapta,in acest tip de situatii si decizii,ar fi sa citeasca cu mare atentie spusele Mantuitorului din Luca 14:26-35 si sa cugete adanc la sensul versetelor 28-30 inainte de a lua o decizie caci desi suntem adesea dorinci,poate incercand sa compensam propria noastra neputiinta, sa vedem doar credinciosi saraci,puri,plini de credinta,intr-o Biserica mesianica in lupta fatisa cu lumea, realitatea este ca ,,dezvoltarea poporului lui Dumnezeu implica situatii noi,iar crestinismul nu este o secta de puri ci cetatea tuturor oamenilor”, dupa cum spunea cineva.Cu tot ce decurge din acesta constatare,optiunea pentru una dintre cele doua variante,paradoxal,nu o exclude definitiv pe cealalta ci coexista cumva si asa a fost mereu,prin grija Lui atotintelegatoare.Si poate cumva asa este mai bine,pentru ca altfel multi s-ar pierde pe drum.La urma ramine dragostea,a Lui,care este mai mare decat toate.

Va multumesc pentru raspunsurile dvs pentru mine a fost o foarte interesanta si frumoasa discutie din care am retinut multe idei pe care voi dori sa le aprofundez cat de curand si in acesta speranta va las un text scris de Sfantul Vasile cel Mare intitulat ,,Iubirea de saraci si facerea de bine”.Cuvantul sa devina fapta prin puterea si harul Lui,spre slava Sa.Doamne ajuta.

Exista un topic numit Cea mai buna postare. Eu numesc postarea de mai sus, cea mai buna postare a acestui topic, ai spus atat de concis si in cuvinte atat de potrivite multe adevaruri. Subscriu acestor ganduri, cu tristete ca ne-am indepartat atat de mult de aceasta intelegere a lucrurilor.

Un Sfant tare drag mie, Parintele Paisie Aghioritul pune accent in scrierile sale pe nobletea si sensibilitatea omului, pe starea lui de prezenta si jertfa fata de celalalt (numit nu intamplator aproapele nostru). Dar pentru ca acestea atrag Harul lui Dumnezeu, omul este educat sa nu lase nimic de la el, sa nu-l intereseze de cel de langa, iar apoi ne mira starea de impietrire ce se instaleaza in inima noastra.

Va multumesc pentru generozitatea dvs dar am sentimentul clar,in raport de postarile mele,ca daca voi continua sa fiu,pentru cei pe care i-as putea ajuta,precum apa desenata pe un perete pt un insetat,singurul lucru plin de adevar pe care il voi auzi cand ma voi infatisa in fata Lui va fi cel enuntat in Luca 6:46.Pana la urma fiecare este rob al pacatului in care traieste iar la lumina,dupa cum arata apostolul Ioan,nu poti sa vii daca iubesti mai mult intunericul,pentru ca lumina arata fapta din spatele cuvintelor.Ca sa inchei totusi cu speranta:cand Tatal da darul nasterii din nou atunci ochii orbi se deschid, robia ia sfarsit,lanturile pacatului cad si ne intoarcem acasa.Fie ca bunatatea si blandetea dvs,daruite prin voia Lui,sa va calauzeasca mereu.

Dar o fi creştineşte să nu plăteşti chirie şi să profiţi, pe termen lung, de bunăvoinţa cuiva ?

O posibilă soluţie ne sugerează stilul aparte de filoxenie monahală, aşa cum se practica ea înainte de agiornarea mănăstirilor la marketing-ul capitalist.

Încă de la întemeierea şi instituţionalizarea monahismului, regula ospitalităţii a fost inclusă printre principiile de bază a funcţionării unei mănăstiri. În primele cinci zile, străinul era tratat ca un oaspete: i se oferea un loc unde să se odihnească, după posibilităţi şi primea hrană de la trapeză, în rând cu vieţuitorii aşezământului. În rest, oaspetele făcea ce dorea, desigur în limitele bunei cuviinţe . În zorii celei de-a şasea zi, străinul era deja inclus în obşte în calitate de rezident temporar şi primea ascultare. Prin urmare, filoxenia nu încuraja parazitismul şi trândăvia, cu atât mai puţin dădea apă la moară profitorilor de ocazie .

Dacă ai un spaţiu de locuit liber şi nu depinzi neapărat de venitul obţinut prin închirierea lui, poţi să-l oferi ca adăpost temporar persoanelor aflate în dificultate. Dacă nu poţi să procedezi aşa, încearcă să stabileşti o chirie rezonabilă şi să te mulţumeşti cu mai puţin.

A nu plati nimic sau a plati un salariu intreg sunt extremele in aceasta situatie. Este dreptul proprietarului sa inchirieze, cu cat vrea si cui vrea, dar daca iei unui om un salariu sau aproape tot, doar pentru ca nu are alternativa (daca ar avea unde sa stea, nu ar sta cu chirie) nu mi se pare crestineste. Am convingerea ca daca ai intelegere fata de semen vei gasi intelegere la Dumnezeu.

In Ontario un apartament cu 2 dormitoare este in jur de 1000-1200 de dolari pe luna, cat rata la o casa. Cel cu un dormitor este in jur de 700-800 de dolari min. Asta asa, in zone mai modeste, caci in centru e mai sus. Si depinde si de apartament, cu cat e mai prapadit, cu atat pretul e mai jos, cu cat e mai nou si mai modern, cu atat e mai scump.

Minimul pe economie este 10.25 CAD in Ontario (in Quebec e 8). Daca faci socoteala, 8 ore pe zi-5 zile->1640 CAD/luna. Scazi utilitatile, taxele, asigurarile, scazi masina de spalat si/sau masina de uscat, caci nu ai voie cu ele in apartament, scazi facturile, scazi mancarea si nu ramai cu prea mult, ba da spre minus. Daca esti student sau tanar s-ar putea sa nici nu primesti 10.25 pe ora ci 8.50-9 pe ora. Salariile sunt mai mari ca in Ro, dar si preturile pe masura.

In SUA, virginia de ex. minimul pe economie este $7.25, variaza de la stat la stat, insa cel mai mult este 9.19 in Washington. Un apartament cu 2 dormitoare in jur de 800 de dolari, depinde de zona. Pe luna castigi cu 7.25/h 1160 de dolari.

Preturile in vest sunt pentru salariile din vest. In Romania este impresia ca se castiga mult si se traieste bine ptr. ca este diferenta asta dintre dolari/euro/lire si lei. Multi romani de prin vest castiga 1000-2000 de euro; ptr. Romania e bine, ptr. Vest e putin. Si indiferent de tara, capitala e cea mai scumpa.

Inca nu s-a mentionat cat de mare e apartamentul,zona, daca e mobilat, si daca e contract sau nu. Altfel nu se poate spune daca e sau nu mult cat cere proprietarul.
***
exemplu Brasov:

Centrul Istoric, 2 camere la casa, semidecomandat, mobilat, utilat, mobila clasica, incalzire convector pe gaz, gresie, faianta. Libera din 15 martie.
150EUR/ lună Preţ negociabil

http://www.imobiliare.ro/inchirieri-...?lista=2552623
altele aici: http://www.imobiliare.ro/inchirieri-...sov?id=2552623

Bucuresti 200/euro:
http://www.imobiliare.ro/inchirieri-...?lista=5874803
*
http://www.imobiliare.ro/inchirieri-...sti?id=5874803

Trebuie cautat si iar cautat cand vine vb. sa inchiriezi.

Orice este posibil!

Eu cunosc un caz extrem care m-a intrigat peste masura!
Prietena mea cea mai buna a mostenit un apartament in buricul Bucurestiului asa ca s-a mutat singura din provincie,in acest apartament.
Fiind studenta si singura,s-a gandit ca nu este rau sa inchirieze pe o plata simbolica si cealalta camera,numai sa stea in compania altor fete.
Zis si facut,lucrurile au fost bune,a acomodat si alte studente din provincie si se gospodareau cu success.

Intamplaarea a facut sa cunoasca pe holurile facultatii,o persoana(tot din provincie)cu care a legat o conversatie si afland ca nu are unde locui s-a gandit ca macar s-o invite acasa sa-i dea de mancare si sa vada apoi ce poate face pt ea.
A ramas sa doarma in seara aceia acolo,improvizand un loc de dormit;apoi si un seara urmatoare si tot asa fara a adduce in discutie problemele financiare.Nici nu avea cum,persoana in cauza nu avea nici un venit,nu lucra.
Bunele maniere cat si educatia din familie,ne invata ca atunci cand suntem gazduiti de cineva din prea plinul inimii sale si nu ne putem revansa material,atunci putem sa-l ajutam la treaba in gospodarie,la cumparaturi,in linii mari sa facem viata mai usoara binefacatorului nostrum si sa intoarcem favoarea dupa puterile noastre.

Aceasta fiinta,a ajuns in scurt timp o povara in casa prietenei mele,trebuia sa spele vasele dupa ea,sa-i aranjeze lucrurile care erau aruncate peste tot si desi nu cumpara nimic niciodata,consuma absolut tot din casa cu dezinvoltura.

Dupa un timp s-a angajat,si plangandu-se ca are salariu mic si nu poate plati chirie,prietena mea si de sila si de mila nu a mai zis nimic.
A stat la ea in total vreo 12 ani timp in care si-a pus toate economiile in banca sau si-a cumparat lucruri dragute pt ea:bijuterii,aparatura electronica si altele,refuzand s-o ajute la plata facturilor sau la cumparaturi(fara a mai vorbi despre chirie).
12 ani in care a stat 100% pe spinarea cuiva care nu-i era nici macar ruda,nu-i era datoare cu nimic.

Cand in sfarsit prietena mea i-a zis ca s-a terminat si ca vinde aparatamentul ,aceea persoana a avut atatia bani stransi incat si-a pornit propria afacere!!!!!!!

Nu stiu daca este crestineste sa iei chirie,dar stiu ca nu este crestineste sa abuzezi atat de salbatic de un om cumsecade sau prostut care nu se poate impotrivi;sa-l escrochezi atati ani,folosindu-l pt a-ti strange economii.

Imi vine in minte acum si perioada,de dupa liceu cand ma angajasem si plateam mai mult de jumatate din salariu pe meditatii.
As fi putut oare sa-i spun profesoarei ca nu este crestineste sa-mi ia jumatate din salariu pe meditatii?

Acela era pretul,numai eu decideam daca merita sau nu!

Din mai toate subiectele şi dezbaterile de pe forum, acelea care au ca parteneri de discuţie pe creştinii ortodocşi (mă limitez intenţionat la acest segment, măcar că este majoritar, însă mai mult pentru că despre aceştia doresc să vorbesc), eu am priceput următoarele lucruri:
1) Există oarecare bunăvoinţă, uneori indiscutabilă şi chiar înduioşătoare, de a învăţa sincer cum să răspundem la provocările condiţiei de om creştin, de a propăşi în duhul şi practica vieţii creştine, ca să spun aşa.
2) Această bunăvoinţă este ameninţată cel mai adesea de modul în care se poartă dezbaterile, un mod de a dialoga şi de a purta colocviul presărat cu multe deficienţe. Unele ţin de însuşirile personale, de însuşiri ale caracterului mai ales, altele atârnă de abilităţile precare în comunicare, pe scurt de proastele obiceiuri care ne mănâncă oasele. Rezultatul e o atmosferă tensionată cel mai adesea, eşuarea subiectelor şi a bunelor intenţii, cearta şi gâlceava, scufundarea temei în mediocritate şi bizarererie, în mahalalele cugetului şi ale vorbei, în gunoiul simţămintelor pervertite.
3) Dar cel mai supărător lucru, cel puţin pentru mine, este că, oricât de jos sau de sus ar fi subiectul aflat în discuţie, totul se petrece după următorul scenariu: faza întâi e gonflabilă, când unul sau mai mulţi suflă în balonul improvizat al discuţiei purtîndu-l până în sferele înalte ale patristicii sau chiar mai sus, dacă se poate. Apoi are loc o maimuţăreală extrem de greţoasă: duhul lumesc şi implicit curvesc răstoarnă ca prin minune zelul şi zeul, trîntindu-l ca pe statuia lui Stalin cu ciocul în noroiul sufletesc al fiecăruia şi al tuturor. Nu Biserica e cea care lucrează în noi, înălţîndu-ne, cuminţindu-ne şi înnobilîndu-ne, ci noi siluim Biserica să devină după chipul şi asemănarea noastră.
Ne maimuţărim prefăcîndu-ne ca ţăranul lui Moromete că ştim şi noi cum e cu politichia asta, ştim, cum dracului să nu ştim noi, apoi dintr-o dată ne pufneşte râsul şi arătăm că doar am glumit, ne-am prefăcut şi noi niţel ca să vedem cât eşti de prost, naivule, conaşule, prinţişorule. Că de fapt, lucrurile nu stau aşa, ci aşa şi aşa şi aşa. Realitatea e asta, de fapt, noi doar am glumit, fraiere! Ştim noi care e adevărul, nu ne minţi tu pe noi... hehe!
Şi nu băgăm de seamă că vorbim de fapt tocmai cu Dumnezeu, strecurat ca Duh când aici, când dincolo, printre rândurile discuţiilor noastre...
Toată lumea, în fond, se screme să arate ceva ce nu mai era nevoie să fie arătat, că s-a tot arătat prin vremuri: nu, creştinismul nu merge, e anacronic, a murit de mult cu tot cu Dumnezeu. Doar noi trăim, noi mergem, noi suntem viabili. Biserica să ia aminte odată pentru totdeauna că lucrurile stau cum spunem noi, isteţii, deştepţii pământului, iar nu cum a spus Nazarineanul şi urmaşii Lui.

Ăsta e mesajul pe care îl respiră forumul ăasta, văzut aşa de mine acum şi alteori, precum am mai spus.

Nu oameni buni, aşa nu merge!
Biserica nu poate fi schimonosită şi modificată de nimeni, oricine ar fi. Nu poate fi adaptată la duhul şi nevoile omenirii. Ci, dimpotrivă, noi avem ca treabă sub soare să ne modificăm şi să ne adaptăm la Duhul Ei, dacă voim să fim oameni creştini şi să trăim.

S-ar fi cuvenit nu să strâmbăm subiectele şi cuvintele lui Dumnezeu, ci să ne îndreptăm şi să ne primenim stihiile, pentru a fi chiriaşi de nădejde ai casei de lut în care ne ridicăm rugăciunile temporare. Dar noi ne-am purtat şi continuăm să ne purtăm exact cum spunea careva că se poartă chiriaşul care abuzează de generozitatea proprietarului. La fel şi noi: abuzăm de chiria în care Stăpânul casei noastre care e lumea şi trupul şi viaţa fiecăruia, ne găzduieşte din nespusă milă şi nobleţe. Pentru că el are încredere în noi, găseşte că are sens să ne primească în chiria asta şi ne oferă tot ce avem nevoie pentru a face o treabă bună şi o viaţă frumoasă. Dar noi ne ţinem tot în curvii, ca adolescentul care a plecat la şcoală, chipurile să înveţe carte şi să devină om, însă a cheltuit toţi banii lui tatsu prin cazinouri, crâşme şi bordeluri. Iar azi se ruşinează să se mai întoarcă acasă. Şi moare de frică să nu-i rupă tata oasele şi să-l râdă satul.
Nu, Tata nu rupe oasele iar satul, lumea sfinţilor şi-a îngerilor nu ne râde ci ne deplânge înfricoşată.
Tata plânge de dorul copilului care a învăţat să se nenorocească cu mâna lui, când în realitate fusese sprijinit şi binecuvântat să se fericească.
O, Doamne, câtă dărnicie şi frumuseţe am învăţat să risipim noi!...

Da...mari chiriile...comparativ cu salariile, multi escroci....e un materialism oribil peste tot.....sunt si multi care renunta......sa ajunga garsonierele 8000 - 10000 euro....eu ma bucur....prea scumpe sunt....te mai uiti si la cei amarati....care nu au posibilitati....eu as face ca la nemti....un sistem de protectie sociala, pentru cei saraci....cu locuinte sociale...si cu o renta viagera din care sa traiasca....sunt si tineri care nu isi gasesc...pana isi gasesc sa primeasca renta...daca si-l pierd sa aiba din ce trai....fiecare are dreptul sa traiasca....

Chestii ca "nu depinzi neaparat" si "chirie rezonabila" se pot interpreta intr-o gama foarte larga de nuante.
Asadar, nimic concret.

Sau, o fi crestineste ca sa pretinzi ca tu ai musai nevoie de banii aia (in minus la chirie) si proprietarul nu are nevoie de ei?

Sunt din pacate unii care confunda bunatatea cu prostia.
Si din cei care cer, si din cei care dau si din cei care au pretentia ca altii sa dea oricui si oricum, conform unor principii morale derivate adhoc, doar pentru ca ar avea chipurile de unde.

Adica tu intelegi prin singura "alternative" sa aiba spatiu locativ proprietate personala?

Nu inteleg, este singurul apartament de inchiriat din oras?
Sau toate apartamentele din oras sunt detinute de acelasi om si au exact acelasi pret?
Esti sigura ca nu si-ar gasi de inchiriat in alta parte?

Sau i s-a pus pata pe apartamentul ala si nu vrea sa auda nimic altceva, iar pentru moftul asta "crestinesc" altii trebuie sa faca fapte "crestinesti" si sa-l sponsorizeze?

"Au zis bătrânii: de vei vedea pe cel tânăr, de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos."

http://www.pateric.ro/pentru-socotinta/

Da, astea-s vremurile şi sunt în acord cu tine când concluzionezi "fiecare are dreptul să trăiască".
E indiscutabil acest lucru şi încă, aş plusa c-o întrebare: să se rezume totul la drept şi drepturi pe lumea asta? Adică, doar pentru că e corect conform drepturilor, facem noi ceea ce facem?...

Dar inima, ticăloasa aia de inimă, inima creştinească, nu şopteşte nimic? Tace mâlc? Nu zice nici pâs?

Când creştinul face miluinţă, o face doar cu gândul că respectă un drept? Şi că e ascultător faţă de o poruncă? La atât se rezumă viaţa noastră a creştinilor? La supunerea faţă de drept şi de lege?

Chit c-o zice iarăşi un prieten că mă dau supravirtuos, afirm ce-mi zice numai bunul simţ, că virtuos nu sunt, vai mie. Îmi spune bunul simţ că eu, om creştin cu lipsuri şi cu rele, nu pot trăi indiferent la lipsurile altora. Nu pot trece senin pe stradă când văd pe atâţia alţii săraci şi goi şi bolnavi şi cu mâna întinsă. Nu pot fi indiferent la tot ce-i omenesc în jur, pur şi simplu pentru că şi eu sunt om şi mă leagă ceva, de natură cred profund emoţională mai întâi, cu toţi oamenii. Nu mă screm să compătimesc, pe mine şi pe alţii, o fac pur şi simplu, fără să îmi înăbuş simţământul. Singura treabă care mă încurcă realmente este, s-o recunosc, că nu ştiu cum să fac, că nu mă pricep. Dar nu pentru asta avem învăţători şi Scripturi? Oare din alt motiv?...
Ce pomană mai e şi aia, ce milostenie, dacă o fac după adâncă cugetare, răsfoirea carneţelului cu porunci din buzunar sau din memorie, apoi, corect-foc, iacă fac gestul cerut de lege, gestul cel corect şi dau un ban sau o vorbă etc.
Nu ştiu alţii cum sunt, însă pe mine mă ia ameţeala, se dărâmă totul doar când mă gândesc la eventualitatea că aş putea să fiu într-o zi un om corect şi cu principii drepte. Să mă ferească Dumnezeu de aşa moarte în blugi şi tricou!

În inima omului, dacă luăm aminte la ea şi nu o înnăbuşim, există un izvor necontenit al împărtăşirii omului cu toţi semenii lui. Un izvor numit "îmi pasă". Acest izvor credeam că e din datul genetic al omului, făr să aibă Dumnezeu vro trabă cu el. De câţiva ani am descoperit şi mărturisesc că este pus de Dumnezeu în om, în inima lui. Ca să nu mai fie nici lege, nici corectitudine, ci pur şi simplu din prinosul inimii omului către fraţii săi oameni. Oricum ar arăta, ar vorbi, s-ar purta şi s-ar autocataloga ei. Adică noi.

Restul e sălbăticie, indiferent cât de frumos ornată pe dinafară şi cât justificată savant şi "drept".

Este o situatie delicata.Este greu...salarii mici ,chirii mari.Cine se poate descurca,de bine,cine nu,treaba lui...cam asta este pe la noi.S-au imbogatit foarte mult unii,iar altii se descurca cum pot si ei.Ne lipseste "mijlocul".Ori ai,ori te descurci cum poti(destul de greu).Nu s-a avut si nu se are grija deloc de om.Este vorba de egoism,de lacomie.Fiecare pentru el.Societatea noastra nu mai este privita ca un ansamblu,ci parca nici nu mai este societate...dezbinare,.. aproape totala.S-a gresit mult(intentionat si/sau nu)...si acum se vad consecintele.Daca stai sa privesti mai atent,este o "salbaticie"de nedescris,o goana nebuna dupa bani,avere,putere...Altruismul il gasesti in putine locuri...Trist,foarte trist!

Ioane,citind cele scrise de tine mai sus m-a bantuit iarasi un gand cu privire la care ma chinui de ceva vreme sa-l arunc in uitare.Mi-am dorit sa scriu un articol,o denumire improprie,cu titlul ,,Un evreu pe nume Isus".Desi titlul poate scandaliza la prima vedere el ascunde intentia articolului.Cum l-au perceput evreii pe Isus,conationalul lor, si invatatura Sa,unde si de ce au esuat sa-L primeasca,cum au inteles ei de fapt cele spuse de EL in contextul lor iudaic,ce anume i-a tulburat si infuriat,cum de treceau atat de repede de la admiratie la adversitate,ce anume din trecutul lor le-a fost precum o piatra de moara,ucigandu-le prezentul acelor clipe,impietrindu-i si facandu-i sa rateze cel mai maret moment din istoria lor si a lumii,pe care,daca l-ar fi inteles,ar fi schimbat totul.A fost oare inevitabil esescul lor,este doar al lor sau cumva germenii lor s-au risipit prin istorie,supravietuind.A curs multa cerneala pe aceasta tema,s-a facut afirmatii simpliste sau profunde, si nu am pretentia ca as spune eu ceva nou dar pe masura ce caut,pe masura ce trecutul lor si al povestii lor se descopera,o imagine cutremuratoare incepe sa prinda contur.Ce este si mai cutremurator este ca povestea erorilor lor nu s-a sfarsit,a supravietuit parca ca o dovada cu privire la cat de putin suntem diferiti de ei,multi,foarte multi dintre noi,cu tot cu convingerile noastre religioase.Ce le-a cerut EL de fapt lor,ce anume din invatatura Sa nu au putut trai si de ce.

Citind cele scrise de tine mi-au revenit in minte ganduri care m-au bantuit si pe mine pe masura ce calatoream din ce in ce mai adanc pe urmele esecului lor in raport de Fiul Omului.Ciudat,sa-mi ierti bizara confesiune,bat campii ca de obicei,cum fara sa vrem sau sa stim,undeva in noi simtim cateodata aceleasi lucruri,fara sa stim poate de ce le simtim si de unde vin ele.Numai bine Ioane.

Precum şi realitatea concretă apare într-o gamă foarte largă de nuanţe. Am folosit "rezonabil" cu sensul "acceptabil pentru toate părţile implicate", iar "nu depinzi neapărat" se referă la situaţia în care chiria este un "surplus ", adică ai şi o altă sursă de venit care-ţi asigură echilibrul economic necesar unui trai decent. Acum probabil urmează să întrebi "ce înseamnă un trai decent", la care n-am să pot să răspund, pentru că "decenţa" este măsurată de fiecare după standarde strict subiective: pentru unii decent este să ai un adăpost şi posibilitatea să-ţi finanţezi cu puţin deasupra pragului de supravieţuire hrana, sănătatea, utilităţiile etc, iar pentru alţii înseamnă să conduci o maşină din clasa premium, să trăieşti într-un spaţiu locativ excedentar (vilă, apartament cu nşpe camere) şi să-ţi faci anual concediu în Caraibe la cinci stele la fel de uşor precum ai merge un weekend pe litoral.

O întrebare utilă ar fi: ce înseamnă pentru fiecare dintre noi "nivel de trai decent ?" şi în ce măsură răspunsul nostru rimează cu modul de viaţă creştin la care aspirăm, ţinând cont de faptul că expresia "mod de viaţă creştin" nu se referă nicidecum la un soi de tropos obligatoriu, invariabil standardizat.

Decent pentru unii poate insemna sa stea musai in zona X chiar daca nu isi pot permite chiria si atunci sparg "indecenta" pretului de capul proprietarului care poate si el are la randul lui pretentii la fel de decente, chiar daca de o natura diferita, cu diferenta ca el si le permite cu ce are fara a pretinde ca altii sa-si coboarea asteptarile decente pentru a si le satisface pe alea sale.

Întrebarea asta mi-o tot pun şi eu, şi e clar că fiecare îşi răspunde în mod diferit.
Ref la topicul de faţă, eu cred că a lua chirie nu este în contradicţie cu a fi creştin. Chiar dacă e la preţul pieţei. Până la urmă chiria se negociază. Acum, eu nu sunt nici pe departe o negociatoare bună, şi poate de aceea am agreat să primesc o chirie ceva mai mică decât aş fi vrut iniţial. Dar chiriaşii mei sunt mulţumiţi, eu la fel şi nu îmi fac procese deconştiinţă din cauza asta. Putem să ajutăm pe aproapele, dar în ce fel îl ajutăm, depinde de la caz la caz...

Este logic ceea ce spui, în optică strict capitalistă şi cred că puţini oameni din lumea asta ar avea "tupeul" să conteste un asemenea raţionament. Cât o fi de "creştinesc" nu-i treaba mea să mă pronunţ, însă admit că se pot găsi o mulţime de justificări, satisfăcătoare raţional, pentru navigatul în două luntri, mă pomenesc şi eu făcând asta adeseori.

Este şi normal să răspundem în mod diferit, fiindcă suntem diferiţi, este în natura realităţii noastre ipostatice să fim diferiţi. Ideea e să nu cumva să ne treacă prin cap că suntem "în regulă", fără ca asta să însemne că trebuie musai să trăim permanent sub presiunea unei angoase sufocante, cea a nedesăvârşirii. Din Canonul cel Mare am învăţat ieri, printre altele, că tristeţea adâncă a prăbuşirii în păcat nu se dizolvă în deznădejde, ci luminează un paradoxal restart existenţial în chiar locul cel mai profund de conştientizare a neputinţei de a fi cu adevărat fii ai Tatălui.

Nu inteleg ce intelegi tu prin doua luntri in cazul asta.

Inca o data, intreb, ce e crestinesc in a vrea musai o zona scumpa, si nu alta dar la un pret mai mic si necrestinesc in a pretinde pretul corect pentru acea zona?

Sau sa o luam altfel, de ce ar fi necrestin cel care pretinde 2lei pentru kg de cartofi cal I dar crestin ala care pretinde sa-i fie vandut cu 1.5lei lei cal. I, pret la care ar gasi totusi cartofi cal. II?

Săru mâna pentru injecţie, don doctor, chit că mi-aţi făcut-o greşit, la piciorul ăl de lemn.
Daţi buzunarul încoace acum, să vă pun bacşişul ăla de 2 euro, aşa cum ne-am înţeles.
Cum?, e prea puţin?... Sorry, familie mare, remuneraţie după buget... da lăsaţi, că mai aveţi şi alţi betegi la uşă.

În două luntri poate să însemne încercarea, posibilă până la un punct nu prea îndepărtat, de a sicroniza "ortodoxia" capitalistă cu ortodoxia bisericească.

Întrebarea din titlul topicului de referă la "a lua", deci aduce în discuţie postura de proprietar şi calitatea de creştin. A pretinde ceva, cuiva nu e atitudine creştină ori de unde a privi lucrurile. Poţi să ceri, să rogi dar nu se pretinzi ca şi cum cineva ar fi obligat să-ţi facă favoruri doar fiindcă este creştin.
Să nu uităm că există milostenii care stimulează apetitul patimilor beneficiarului, aşa cum s-a petrecut în exemplul Yasminei, iar practica milosteniei neasistate de înţelepciune sfârşeşte prin a fi în paguba duhovnicească a aproapelui.

Domnul a înmulţit pâini şi peşti pentru a rezolva o situaţie de criză acută, şi anume hrănirea celor care erau cu El într-un loc lipsit de posibilitatea procurării alimentelor "pe cale naturală". Dar n-a inaugurat cu această ocazie o fabrică de înmulţit pâini şi peşti, cu regim de funcţionare permanent. De altfel mulţimea a priceput că-i rost de pricopseală cu acest Iisus, de vreme ce dispune de o soluţie atât de lejeră pentru a îndestula lumea cu hrană.

Tu nu ai fi putut sa-i spui profesoarei ca nu este crestineste, dar constiinta ei, da. Daca era si ea mama, se putea gandi ca daca muncesti inseamna ca nu stai prea bine cu banii si ca esti nevoita sa te imparti in atatea parti (scoala, munca, meditatii). Omul nu este obligat sa fie generos, nobil, altruist, dar poate sa fie (daca vrea).

Am avut in trecut o colaborare cu o doamna profesoara de romana, o persoana cu totul deosebita de la care am invatat mult. Dansa era diriginta la o clasa si ne-am intalnit (cu ea si cu copiii) sa mergem impreuna la o activitate culturala. Venise de acasa cu cozonac si cutit si le impartea elevilor cozonac. Imi spunea ca o sa vad si eu cand o sa fiu mama, o sa am alta intelegere fata de elevi, ei ii pasa si daca acesti copii stau nemancati (erau dupa ore). M-a impresionat mult gestul, am vazut in el multa dragoste si bunatate.

Depinde cum percepem cele doua categorii.

Cam in ideea asta a pornit topicul si au fost cativa care sa tina isonul la ideea asta.

Corect.
De asta facerea de bine este uneori o indeletnicire periculoasa.

Nu esti singurul care nu pricepe...?!
Nici eu nu realizez care este "drama"aici? Locuim acolo unde ne permitem,intr-o zona de lux sau intr-una mai marginasa,poate si in provincie,de ce nu?
La fel,la magazine cumparam articolele sau produsele pe care ni le permitem,fara sa insultam firmele mari de designeri ca pretind sume astronomice.

Ca sa raspund intrebarii topicului,a inchiria este si asta o indeletnicire cinstita si nu vad de ce nu este crestineasca.

Nici un om cat de cat echilibrat nu accepta sa plateasca jumatate de salariu pe chirie ci ajunge la un compromis de genul mai cauta colegi de apartament sau cauta alt apartament,intr-o alta zona.
Este foarte simplu,nu foarte complicat.

In aceasta indeletnicire,nu proprietarul isi alege chiriasul,ci viceversa.Daca chiriasul accepta pretul si bate palma cum poate fi problema de constiinta a proprietarului ca ii ia cu nerusinare banii care nu-I are?

Problema prietenei dvs este ca a acceptat sa plateasca o suma prea mare pentru bugetul ei dar totusi s-a inhamat la acest proiect fara a-si face socotelile dinainte.Nici acum nu este prea tarziu sa se mute si sa caute ceva pt bugetul dumneaei;dar sa spunem ca nu este crestineste sa inchiriezi,este prea mult.

Cumva traim intr-o perioada a emotiilor religioase,a seductiei teologice,a ofertelor tentante de schimbare a perceptiei pe baza impulsului.Toate acestea avandu-l pe om in centru,nu pe Dumnezeu.Poate din cauza ca miezul tare al credintei,Evanghelia,a fost diluata pana la nivelul unor reprezentatii cu public,strain in marea majoritate de ea si straini intre ei.Daca m-as arunca,pentru linistea mea pamanteasca,cu capul inainte in asa ceva atunci da,iti dau dreptate,as fi mai bolnav decat sunt.Insa cred cu tarie ca promisiunile lui Dumnezeu prin Fiul Sau vor implini si ca implinirea lor,desi nu intelegem adesea cum,va urma drumul hotarat de EL.Nu este un drum usor si nu toti vom ajunge la capatul calatoriei prin pustiu,precum evreii.Dar visez cu ochii deschisi,stiind ca asa va fi,ca intr-o zi un cer nou si un pamant nou vor fi,indiferent cum intelegem asta.Si singurul drum pana acolo,desi eu s-ar putea sa nu ajung pe el pana la final,este asa cum a trait EL.Paradoxal implinirea drumului de catre EL da dreptul la visare,prin credinta,chiar si unor ologi ca mine.

Chiar daca nu aveam decat 18 ani,nu am putut decat s-o compatimesc si pe aceasta profesoara.
Singura,proaspat divortata,cu un salariu de profesor,abia isi putea purta de grija.
Mi-a dat de inteles de multe ori ca meditatiile nu sunt o alegere,fiind fortata ca timpul liber sa si-l petreaca tot cu lectii si elevi.
Eu ii ocupam dupa-amiaza de sambata si alte seri din saptamana,ajungeam acasa si la 11 noaptea.

Imi este foarte clar si acum ca daca ar fi avut un venit mai solid nu-si mai ocupa timpul liber cu noi.
Amandoua eram de compatimit.Nu exista nimeni invingator in situatia asta,amandoua pierdeam ceva-eu banii,dansa timpul,amandoua castigam ceva eu -cunostiintele,dansa-banii.

Toate aceste lectii dure mi-au fost foarte folositoare pentru a deveni o persoana responsabila si matura,adica exact opusul persoanelor imature si iresponsabile care nu-si pot purta de grija.

Cu un salariu de profesor...muncea din greu facand aceste meditatii, cel mai probabil sa-si poata plati chiria care ii depasea cu mult salariul si sa reuseasca sa supravietuiasca. Lantul slabiciunilor...

Oricat ai trage spuza pe turta asta, tot nu se coace.
De ce fuga asta de realitate?

Am cautat altul dar era de negasit, dar am zis ca poate poate..

Cam ca in bancul ala.. nu erau 2 erau (cam) 20 si nu i-ai dat ci i-ai luat, asa ca mai usor cu polologhia supravirtutilor omenesti, inapoi la bazele evanghelice, sa incepem cu inceputul: smerenie, smerenie, smerenie, smerenie..