Eu stiu ca exista forme diferite de boli psihice.
Si depresia este de mai multe feluri. Exista de exemplu manici-depresivi (tulburari bipolare, daca nu gresesc). Am inteles ca faza manica este urata si trebuie tratata in spital.
La fel formele mai grave de depresie, sau alte probleme psihice.

Eu as vrea sa se se faca totusi o diferenta intre schizofrenie si depresie.
Nu stiu, nu sunt medic, dar stiu ca sunt clase diferite de boli. Stiu ca schizofrenia impreuna cu alte boli (paranoia, parafrenia si etc.) fac parte dintr-o grupa aparte, imi scapa acum numele.

Si mai stiu ca sunt boli la care oamenii trebuie internati, pentru ca pot fi pericol public.

Acum nu stiu daca un om cu depresie (fara manie) ar trebui internat in spital pentru terapie. Nu stiu daca spitalul nu face mai mult rau.
Dar se poate ca persoana sa se simta foarte rau si sa aibe nevoie de ingrijire speciala. Forme mai grave.

Cea mai buna solutie este o cura la anumite intervale in centre speciale (sanatorii se numeau) undeva la munte, natura.

Depresia se asociaza cel mai adesea cu burn-out, adica acea oboseala cronica psihica (uneori si fizica). O epuizare dupa traume, sau chiar dupa prea multa munca, stres, poate duce la depresie. Mi-am adus de termenul medical: astenie, sau psihastenie.

Am inteles ca multi medici deja spun ca nu exista burn-out ci doar depresie.
Eu inclin sa cred ca exista amandoua si adeseori se combina. Cumva rezultatul asteniei este depresia.

Am observat ca in tara depresia este pusa la un loc cu schizofrenia si altele din grupa acesteia si oamenii suferinzi nici nu se duc la terapie, de rusine mai ales. Lumea ii ia in ras considerandu-i nebuni.
Dar depresia nu este nebunie si se poate trata. E mai rau sa nu te tratezi si sa o duci pe picioare.

Inca n-am inteles cum poate trata un preot depresia, concret.

M A N I A C A L, nu manic.

Spre deosebire de psihotici şi de mulţi dintre caracteropaţi, nevroticii, în general (precum poate ştii bine) au conştiinţa bolii lor,
îşi dau seama că sunt tulburaţi şi că au nevoie de ajutor specializat.
Problema lor e că nu pot face faţă acţiunii covârşitoare/coercitive (cel puţin în unele momente, în unele situaţii de viaţă) ale nucleului lor morbid, intrapsihic. Nu pot reprima tendinţa morbidă (spre insomnie, dezordine, varii conduite compulsive, tristeţe, furie etc.).

Situaţie similară cu a credinciosului obişnuit: îmi dau seama că păcătuiesc, nu pot opri păcatul, fac răul deşi voiesc binele (Apostolul Pavel), aşadar cer ajutor: "Doamne....", respectiv merg la slujbe, mă spovedesc etc.

Ce este oare un creştin care se spovedeşte şi care se roagă, dacă nu unul care conştientizează limitele condiţiei sale umane căzute şi care zice "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!..."?
Ce era vameşul, spre deosebire de fariseu?

La fel şi cu nevroticii, Aline...

Vino cu mine, ca să terminăm cu tărăşenia asta penibilă! Pune mâna pe telefon şi contactează-mă, ne vedem la spital şi te introduc eu să cunoşti singur: cel puţin jumătate din pacienţii de pe secţie (şi e una dintre cele mai mari din Obregia) sunt pacienţi internaţi la cerere. Au nevoie de asta, pentru sănătatea lor şi a familiilor lor şi a oamenilor din jur - serviciu etc. Vei afla din ce motive, dacă ai dispoziţia să vorbeşti cu ei.

Prin tot ce se petrece în Biserică.
Prin absolut tot ce ţine de demnităţile preoţeşti.
Prin fiecare din cele liturgice. Poartă ori "robinet" de har pentru tot omul credincios.

Problema e: crede bolnavul în Hristos? Participă la cele sfinte? Conlucrează cu harul?
Se vrea oaie cu Păstor? (sau, mai degrabă, rămâne capră râioasă cu capul sus....)
This is the question!!!

Dacă nu crede, poate veni Dumnezeu Însuşi şi tot în depresie rămâne.
(vezi dialogul lui Dostoievski - "Marele inchizitor" din Fraţii Karamazov)

Partial de acord.
Problema nu este la cel bolnav, sau nu numai.
In mod normal ar trebui sa fie asa si preotul, comunitatea, sa duca omului acolo liniste, sa-l invete si sa-l ajute sa traiasca si el credinta, sa-l invete sa umble cu lumea, sa-i aline suferintele.
Dar practic depinde de preot, de comunitate, de biserica. Sunt cazuri in care iti face mai mult rau biserica: preoti care gresesc, lipsa de organizare, tulburari in biserica, lipsuri materiale care duc la acestea (vezi bisericile din diaspora), lipsa de preoti care duce si asta la tulburari.

Cred ca nu s-a inteles bine ce am spus eu: nu inteleg mecanismul prin care un preot poate vindeca o tulburare psihica. Ah, stiu o exceptie. Parintele Galeriu. El stia sa umble cu omul, stia sa se roage cu el intr-un fel anume, sa discute cu el, stia ce are nevoie concret. Dar el a fost si este unul singur...

Si mai sunt traumele din afara: din familie, de la serviciu (sau lipsa lui), boli fizice etc. Ca sa te vindeci sufleteste trebuie mai intai rezolvate aceste cauze. Cum te ajuta preotul in aceste cazuri, concret. Aceasta este intrebarea mea.

Si inca ceva: sa nu confundam credinta, cu preotul si cu biserica (comunitatea formata din oameni). Ca un om poate avea destula credinta si vointa sa faca lucrurile pe care le spui tu, dar poate nu stie preotul sa-l ajute.
Preotii nu au pregatire psihologica (din cate am inteles eu nu fac asa ceva in facultate), iar harul nu o poate inlocui, sau nu intotdeauna.

Sophia, voi încerca să-ţi descriu, cât pot mai concis, o situaţie din propria mea experienţă de viaţă ca fiu duhovnicesc şi ca pacient suferind de depresie.

Cu ani în urmă am trecut printr-un şir de evenimente despre care, noi psihologii, spunem că sunt "traumatice", fiind experienţe ale unor pierderi majore. În acest caz al pierderilor, oamenii trăiesc de obicei aşanumitele stări de stres la cote foarte înalte, înregistrînd scoruri severe la scalele de stres. Iar stresul, de la un nivel al intensităţii încolo, induce boala (fizică şi psihică) şi uneori moartea.
Cele mai severe experienţe generatoare de stres sunt: moartea unei persoane (sau a mai multora) foarte semnificative în plan afectiv; separarea (de exemplu, divorţul sau pierderea unui copil sau a mai multora, pierderea colegilor sau prietenilor etc.); eşec în încercări importante pentru persoană (de exemplu ratezi examenul de licenţă sau ţi se respinge dosarul pentru ocuparea unui loc de muncă la care ţineai foarte mult); pierderea unui ideal (poftim: s-a măritat cu altul fata pe care o iubea Vasile de ani buni şi pe care nădăjduia s-o ia de nevastă) sau chiar pierderi ale unor componente care ţin de imaginea de sine (credeam că sunt valoros şi am descoperit că sunt mediocru, credeam că sunt prost şi am descoperit că sunt... genial! - vei râde, însă nu-i de glumă cu modificările imaginii de sine, unde nu contează întotdeauna sensul abaterii cât mai mult intensitatea/gradul modificării); pierderea unei funcţii a corpului (am orbit, mi-am pierdut o mână); pierderea libertăţii personale (am ajuns la puşcărie) etc. etc.

Oamenii puternici şi bine educaţi să facă faţă pierderilor trec cu brio peste altfel de încercări, însă, când ele se cumulează într-un timp relativ scurt, Iov de-ai fi şi tot te zguduie niţel...

Eu am experiementat vreo 4-5 ani succesivi, poate chiar mai mulţi, pierderi majore pe toate planurile vieţii mele. Cele enumerate mai sus, aproape toate, plus altele la care aş adăuga instabilitatea unui loc de muncă şi lipsa unui domiciliu unde să mă simt cât de cât în siguranţă, acasă. Nu de puţine ori am dormit în stradă, în bar sau în gări, de jenă să mai deranjez încă o noapte pe unul dintre bunii mei prieteni care mă găzduiau cu schimbul. Cu ocazia acestor ture de noapte prin baruri, unde mă aciuam ca să pot pune câteva ore capul pe o masă, am deprins şi băutul constant. Nu beam mult, ci constant, iar asta m-a adus, cu anii, în condiţia de dependent de alcool. O bere, două, de obicei (rar exageram şi niciodată singur ci cu amicii, luîndu-ne la vorbă, la mici turnee de şah etc.), dar nu puteam traversa o zi să nu beau bere. Devenisem dependent. Şi e foarte periculos ca un om aflat în stări ale depresiei să mai şi bea, fie chiar cât şi cum beam eu, adică puţin ori moderat. Treptat, mintea se rătăceşte, apărîndu-se de durere, în castele de iluzii, nu neapărat frumos colorate...

În acest context al condiţiei mele de viaţă ajunse la un punct extrem, au apărut primele gânduri cu totul paralizante - pe scurt, ele sunau cam aşa:
1) nimic nu are sens, omul trăieşte o mare cacialma numită viaţă;
2) zădărnicie e totul, nu durează nimic oricât te-ai strădui şi oricât de bun ar fi ce faci, nu durează nimic, totul e praf şi pulbere; so, nu merită să faci nimic, nici măcar să petreci;
3) nu poţi avea încredere în oameni; vine o clipă când cel mai bun prieten te drădează;
4) religiile sunt o adunătură de tâmpenii al căror singur rost e unul consolator, o vreme; eventual nişte şmecheri mai scot un ban de pe urma prostiei şi credulităţii semenilor;
5) viitorul nu poate fi decât îngrozitor, unul al sfâşitului, al destrămării; sfârşitul lumii nu e o metaforă, vine cu certitudine şi apoi se instalează nimicul, nimicnicia;
6) aşteaptă-te la tot ce e mai rău; bucură-te de ziua de azi, oricum ar fi fost ea, pentru că mâine va fi şi mai rău;
7) fereşte-te de oameni; de la ei nu te poţi aştepta decât la rău.

Şi aşa mai departe, gânduri pe care le găseşti (desigur, în alt context şi în cu totul alt sens) şi în Ecclesiastul, în Iov, în alte cărţi din Biblie.

Având experienţa unor ani de lucru cu depresivii, cu toate soiurile de dependenţi şi cu sinucigaşii, mi-am dat seama, din vreme, că începusem să devin ca ei... Că nu întâmplător mă pusese Domnul, atâţia ani, să le fiu oprelişte şi-întoarcere din drumul spre pierzare...
Dar nu ştiam ce să fac! Eu, care am dres pingelele altora ani şi ani, ajunsesem, vai, desculţ... Îmi trebuia un pantofar sau o pereche nouă de sandale...:) Un puternic şi profund refresh (ori, mai degrabă, un apăsat reset!)...
Aşa am ajuns la medicul psihiatru (pe care de obicei îl vizitam pentru a discuta despre evoluţia pacienţilor noştri comuni), cerînd de data asta, cu ultimele puteri, ajutor. Am solicitat internare de urgenţă. Eram sfârşit.

Sophia,
după câteva zile despre care nu îmi mai amintesc nimic (eram la primul tratament cu psihotrope şi creierul meu a reacţionat prin somn la greu şi prin uitare, parcă totu-i şters, aproape totul, mici fuioare de lumină a conştiinţei îmi brăzdează uneori cerul minţii când mă întorc acolo, la primele zile ale internării), am început să fac primii paşi ai noii mele vieţi sau ai intrării într-o nouă viaţă.
Fiindu-mi dor de oameni, medicul m-a sfătuit să merg la întrunirile AA (care se ţineau şi încă se mai ţin, laudă Domnului, în incinta secţiei), să mai ascult, să mai schimb o vorbă de mângâiere... Am început să frecventez, internat fiind, AA-ul (cu vremea s-au strâns peste 1500 de prezenţe). Mare bucurie şi mângâiere, mai ales că acolo erau şi câţiva oameni credincioşi, mult recuperaţi din boală, unii de-a dreptul minunaţi. Să le dea Dumnezeu sănătate şi viaţă veşnică, fericită, lor şi familiilor lor greu încercate, pentru ajutorul pe care l-am primit de la ei, prin simpla lor prezenţă, deseori.

În AA am aflat că Dumnezeu nu a murit, cum credeam eu luat de oceanul depresiei, ci că Este Pururi Viu şi Se manifestă în mod evident şi statornic în viaţa noastră, în varii chipuri, prin harul Lui, prin oameni ş.a.m.d.
Am aflat că nu El, ci doar eu murisem niţel, o vreme...:)

Aflînd vestea asta bună, adică Evanghelia, am purces deîndată la o biserică. Nu spun care e, întrucât ducîndu-mă acolo să mă spovedesc (aşa mă sfătuiseră fraţii din AA şi medicul), preotul m-a repezit, m-a dat practic afară din lăcaş dar, cu o ultimă brumă de omenie şi de aducere aminte de preoţie a zis că totuşi, să mai trec pe-acolo într-o zi, poate mai vorbim, vedem noi... în fine, să revin.
Nu am mai revenit şi, pentru o clipă, iarăşi mi s-a părut că nu poţi avea încredere în nimeni, că Dumnezeu e mort ş.a.m.d. M-am speriat şi, dărâmat de vinovăţie, nu am mai ieşit din cameră câteva zile bune.
Atunci m-au vizitat câţiva fraţi de orientare nu ştiu care - baptişti, iehovişti, ceva de genul... Amabili, s-au străduit să îmi dea nădejde şi, desigur, câteva repere ale adevăratei credinţe... Slavă lui Dumnezeu, i-am ascultat politicos şi i-am rugat să nu mai vină. Şi nu au mai venit.
La externare, după vreo 3 săptămâni, am intrat în prima biserică de care mi-am amintit: biserica de lângă chiar blocul unde locuisem cu soţia şi copiii. Ani de zile o avusesem sub ochi, îi auzeam (ca şi acum) clopotele care cheamă pe credincioşi la slujbe, dar pentru mine totul se oprea la a vedea şi auzi. Mai departe nu făceam click, nu procesam nimic. Ba, uneori, procesam invers..., amuzat mai ales..., foarte rar chiar şi ironic ori duşmănos. Foarte rar, mulţumesc lui Dumnezeu!
Am intrat, am rugat preotul să mă spovedesc, părintele m-a ajutat prompt să înţeleg cum e cu spovedania şi m-a chemat a doua sau a treia zi, dîndu-mi să citesc până atunci o carte mică de catehism şi o cărticică ajutătoare pentru spovedanie.

Şi uite, Sophia, pe scurt ce s-a întâmplat: mergeam mereu la slujbe, aproape la toate; ascultam cu toată atenţia şi cu inima deschisă fiecare cuvânt al preotului, fiecare ton şi nuanţă a rugăciunii şi a cântării; făceam tot ce îmi zicea părintele; mă spovedeam des, cât de des mă putea primi părintele; citeam zilnic Scriptura şi toate cărţile care mă puteau lămuri (Filocalia, cărţile noastre de prin pangare, ziditoare de suflet); primisem pravilă de rugăciune, dimineaţa, la prânz şi seara şi mi-o urmam cu bucurie şi cu stricteţe; mă rugam aproape neîncetat, după modelul din "Pelerinul rus", "Rugăciunea lui Iisus" - părintele Cleopa, Sbornicul (mai târziu), capete din Filocalia etc.
De la post eram oprit de părinte, care, în acord cu medicul, mi-a spus că postul trupesc nu e pentru mine (evident nu mai puneam gura pe alcool, 3 ani nu am atins picătură de alcool, prin har iar nu prin voinţa mea inexistentă), în schimb mă învăţa ce înseamnă postul sufletesc. Uneori am ţinut şi post, cu oprire de la hrană şi celelalte şi, treptat, modul de a mânca şi conţinutul hranei s-au schimbat, iar postul s-a întărit reciproc cu rugăciunea şi cu faptele de milostenie; spoream în toate acestea întrelaolaltă, văzînd cu ochii.
Ani de mare bucurie am trăit astfel. Bucurii în biserică, la slujbe; bucurii acasă, la şcoală, peste tot; bucurii ale familiei, indiferent că uneori aveam diverse neînţelegeri cu soţia şi copiii - bucurii ale credinţei, ale rugăciunii, ale cântării din mine care mergea singură, ale iertării aproapelui şi ale căinţei, da, bucurii de nespus ale căinţei (cine are urechi de auzit a auzit deja şi, încă, îmi mai poate spune şi mie, că-s dornic încă să mai aud din acestea, chipurile, paradoxale).

Sophia,
Preotul:
1) rosteşte Cuvântul (citind Evanghelia), dîndu-ne prirn această rostire, nouă celor însetaţi şi flămânzi, harul Duhului lui Hristos;
2) cântă, rugîndu-se iar prin această cântare la care participăm şi noi, sufletul nostru se curăţeşte şi se găteşte, se înalţă şi se mlădiază frumos, cum şade bine la întâlnirea cu Mirele Ceresc;
3) sfinţeşte şi stropeşte capul, corpul, casa noastră;
4) pune mâinile pe capul nostru, rostind cuvântul de îndreptare şi dezlegarea de păcate, de toate păcatele noastre;
5) povăţuieşte, îndeamnă prin cuvânt;
6) însărcinează, dînd credinciosului o demnitate nouă, în Casa Domnului şi în lume;
7) lămureşte, prin predică şi cateheză, desnodînd iţele încurcate ale sufletului fiecărui credincios prezent la slujbă;
8) discerne şi comunică nouă gândul nostru bun de gândul nostru înşelător;
9) ascultă mărturisirea şi se căieşte cu noi, pentru noi, puindu-se garanţie lui Hristos pentru noi;
10) se roagă fierbinte pentru noi, precum şi noi ne rugăm fierbinte pentru el;
11) ne laudă pentru fapte bune şi ne certă pentru cele rele, orientîndu-ne astfel, pe Cale, de câte ori binevoim să-i arătăm cum stăm şi să-i cerem ajutorul;
12) ne ţine vie nădejdea în Mila Domnului, în viaţa veşnică lângă Hristos, în urcuşul sufletului deseori hărţuit şi obosit, către Acasă;
13) ne dă Pâinea şi Vinul care alungă tulburarea minţii şi a inimii, care dă putere de a îndura cele ale vieţii omeneşti în trup;
14) primindu-ne darurile pentru morţii noştri şi pomenindu-i pe cei răposaţi la rugăciune, ne dă şi nouă, celor ce le-am rămas pe pământ, nădejdea că dragii noştri, cei de dincolo, sunt bine şi că vor avea şi ei parte de Tatăl nostru Cel din Ceruri. Iar această mângâiere a noastră ne face bine şi nouă, în credinţa noastră, sporindu-ne bucuria şi pacea şi puterea spre alte făptuiri vrednice de făptura umană re-alipită de Inima Domnului.
15) ne învaţă recunoştinţa faţă de Dumnezeu; iar unde e recunoştinţă, Sophia, iată nu-i depresie.

Aşa lucrează preotul pe cele dinlăuntrul nostru, pe cele ale depresiei, vindecîndu-ne, treptat, prin harul Domnului, de toată suferinţa înşelării şi de cursele care ne răpesc libertatea - doar de voim şi noi aceasta, doar de voim, doar aşa, ajută nouă, Hristoase Dumnezeule! AMIN+

Minunată mărturisire de credinţă, minunată şi dătătoare de nădejde şi bucurie şi credinţă!
Este povestea unei convertiri, a unei învieri sufleteşti întru lumina lui Hristos, întru bucuria Duhului Sfânt!
Mi-aţi umplut inima de bucurie cu aceste rânduri!!!

Si iti multumesc pentru marturisire.
Uite, exact asemenea exemple sunt bune pe asa un forum si unii tot nu sunt de acord.

Din exemplul tau se desprinde clar ceea ce spuneam si eu: depinde de preot.
Primul preot la care te-ai dus nu a stiut ce trebuie sa faca, nu ti-a inteles situatia.
Si-a luat o mare raspundere alungandu-te. Nu stiu de ce a facut-o.
Dar se putea intampla ca din cauza lui sa te intorci din nou de unde ai plecat, la bautura, ba chiar mai rau.
In situatii ca astea cel mai important pentru omul in cauza este sa fie primit undeva, sa fie prins ca sa nu cada.

Al doilea preot a procedat bine si te-a salvat. Si chiar oamenii aceia de alta credinta, dar care totusi ti-au venit in ajutor in felul lor, au avut partea lor.
Spuneam ca al doilea preot te-a primit in biserica lui in primul rand, ti-a dat orientare, s-a ocupat de tine. Si te-a salvat si te-a readus in viata, pe drumul cel bun. A colaborat si cu medicul tau si nu te-a lasat sa postesti, ceea ce pentru tine nu ar fi fost atunci benefic.

Asa imi imaginez si eu ajutorul din partea unui preot.
Si un preot nu poate sa rezolve traumele, afectiunile psihice (nu poate invia pe cel drag mort, sau sa-ti faca rost de bani sau serviciu etc.). Poate sa te ajute in alt fel, sa te prinda sa nu cazi "in prapastie", sa-ti dea putina putere sufleteasca, pace. Nu stiu, asa cred.

Nevrotici nu stiu daca am avut ocazia sa cunosc.
Nu se ia medicamentatie, abulatoriu, in aceste cazuri?
Care e rolul internarii?
Un fel de vacanta cu program fix? Sedinta la psiholog? Medicamentatie de soc, injectabila?

Nu, nu ma pot deplasa doar pentru atat. :)

Aha, ceva de genul asta, am inteles..
M-as mira sa fie multi cu capacitatea asta de constientizare, cred ca mai degraba sunt adusi de prieteni, rude..

Intrebare: care au fost rolul psihotropelor in cazul tau? Au ajutat la ceva? Cum?

Va multumesc

Dobrin subliniază ce cunoaşte, deh: perspectiva mizerabilă.
Eu întinsesem un arc de boltă spre alte orizonturi şi tării, cu mult mai ample, perspective varii....
Dar ce poţi face? Fiecare cu stofa şi pingeaua lui.

Eşti curios, ori ce?

Nu mai fii asa negativist/agresiv, cred ca e bine sa cunosti toate aspectele realitatii.
Crezi ca printre cei de acolo nu sunt si unii care s-ar incadra in definitia de mai sus.

Da, din fire, sunt tare strangator in general, cu informatia in special. :)

O fi bine, o fi foarte bine... Nu ştiu ce să zic.
Informavor, ai?..:)

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...

M-a impresionat ceea ce ne-ai povestit despre aceasta perioada de incercare din viata ta,Cezar si cred ca esti un om cu o structura interioara puternica,daca,desi,astfel ingenunchiat de viata,ai reusit sa cauti ajutor.Un om aruncat in haul depresiei,in general,nici forta de a cere sprijin sau de a lua o decizie, nu si-o mai gaseste de multe ori.Probabil,experienta ta ca si psiholog a fost pe langa aceasta un atu: ai inteles ce se intampla cu tine si decat sa alegi sa te prabusesti cu totul in aceasta noapte neagra a sufletului,ai intins cu ultimele forte o mana spre un om care putea si stia cum sa te ajute...eu una te admir si te felicit!
Si apropo de pantofi...chiar si cel mai iscusit pantofar,are uneori nevoie de un alt coleg de breasla pentru a-i repara pingelele! :)

Sigur, dacă ne referim la astfel de situaţii-limită, la destructurări ale personalităţii atât de avansate (cu tulburări majore ale identităţii, cu delir sistematizat, cu "voci" ş.a.m.d.), implicit vedem ca unică soluţie intervenţia în forţă a familiei, cunoscuţilor, poliţiei etc.
Totuşi, în multe clinici (şi îmi vine în minte acum, prin asociere cu Predealul, clinica de la Câmpina) vin oameni cu tulburări cronice, care îşi cunosc boala, care au un contract al lor cu psihiatrul, contract/înţelegere pe care le respectă.
Spitalul nu e mereu doar un aşezământ pentru urgenţe majore. Se petrec şi lucruri mai aşezate, mai cuminţi.
La spitalul Fundeni nu se internează oamenii doar când îi omoară ulcerul, pancreatita hemoragică şi infarctul miocardic. Se internează mulţi încă din vreme, dacă vor să-şi trateze debutul unei boli şi să încerce să influenţeze evoluţia spre un prognostic favorabil.
Dacă un spital este plin doar cu pacienţi psihotici sau cu oameni năruiţi de demenţa senilă, aceasta arată cel puţin trei lucruri:
a) educaţia catastrofală a publicului, care aşteaptă ultimul moment pentru a merge la doctor, aşadar lipsa măsurilor profilactice sau ale intervenţiei timpurii - vechea balcanică tărăşenie
b) neîncrederea în medic
c) ineficienţa intervenţiei medicale de-a lungul evoluţiei bolii, poate şi din pricina faptului că pacienţii nu sunt complianţi, nu cooperează adecvat cu medicul în efortul curativ.

Cu cât spitalele vor avea mai mulţi clienţi aflaţi în stadiile incipiente ale bolii, iar nu aproape de exitus, cu atât vom înţelege că am avansat în prosperitate, pe toate planurile.
Deocamdată în spitalul Obregia, repet, situaţia e chiar roz: puţini "nebuni", slavă Domnului! Se confirmă că uneori Capitala îşi merită numele şi renumele.

Felicitari domnului "Cezar-Ioan""- intradevar se vede ca intradevar cunoasteti problemele de natura psihologica si mentalitatea umana!

Doamne ajuta!
am citit cu interes aproape tot topicul si probabil il voi citi pe tot in cele din urma, nu am prea mult timp sa caut acum toate punctele la care vreau sa ma lamuresc mai bine, insa o sa incerc cu cele pe care mi le amintesc:
1. referitor la situatia cand bolnavul se duce singur la psihiatru/psiholog: de cele mai multe ori acest lucru nu se intampla in momentul cand se afla "in plina criza"(de panica, furie, depresie, disperare, etc) ci la interval de cateva ore/zile dup[a aceasta, cand s-a mai adunat. Astfel, patologia povestita, relatata de el insusi pare mai putin credibila, mai ales daca intre timp s-a mai calmat si e aparent normal; poate chiar sa dea impresia ca ar cauta o scuza de la un comportament necuviincios, sau o "scutire medicala" de la niste responsabilitati??? ar fi mai edificator daca ar veni insotit de martori oculari eventual ai incidentului, evenimentului? (unii spun "ar trebui sa iti filmeze/inregistreze cineva iesirile")
2. m-ar interesa sa partcip si eu, daca se poate, la vizita cu studentii la spital (acum mi-a venit ideea chiar sa ma interes daca m-as putea inscrie si eu la psihologie, cat m-ar costa, daca se mai poate face la frecventa redusa, etc);
3. am auzit si eu, si bune si rele, pe langa legendele cu persoane inchise la psihiatrie fara voia lor, si de persoane care au beneficiat de tratament medicamentos fara rezultate favorabile (ia pastilele astea si du-te acasa, ne vedem peste o luna), si de medici care sustin ca psihotropele nu ar avea capacitatea (chimica ) de a reprima (inhiba ) selectiv doar procesele patologice din mintea omului, si ca nu toate manifestarile psihice, emotionale sunt neaparat dereglari chimice, ci pot fii si urmari ale interactiunilor sociale (uneori "gresite") pe care le are individul cu familia in prima instanta, apoi cu restul lumii, si care nu intodeauna se rezolva (doar) "chimic", insa cred ca daca partea de terapie si consiliere ar fii accesibila pentru toti cei vizati, ar putea face minuni ( bineinteles, cum spunea un parinte, cuvantul nostru, oricat ar fii de bine "plasmuit" nu are putere deplina prin el insusi, daca nu este intarit de Harul divin, acesta fiind de fapt cel care convinge si totodata tamaduieste).

Despre Bolile Psihice. Sfaturi de la Părintele Serghie Şevici

http://lataifas.ro/gaduri-idei-citat...erghie-sevici/

"Mulţi bolnavi psihici sunt atraşi de religie. Simţindu-se pierduţi pe acest pământ, caută ceva de care să se lege. Şi pentru că în lumea asta, întunecată pentru ei, nu-şi află rost şi leac, îşi caută scăparea şi viaţa în lumea de dincolo.
La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii întregi.
Boala minţii vine aşadar din mândrie. Cel cu minţile rătăcite se crede centrul întregii lumi. Asta nu înseamnă însă că bietul om e vinovat de boala sa. Pentru că mândria nu ţine numai de voia omului, ci ea se mai şi moşteneşte. Mai ţine şi de creşterea primită, de tovarăşii şi de întâmplările vieţii.
Psihanaliza şi toate celelalte psihoterapii sunt terapeutici potrivite pentru omul firesc. Om firesc e omul care nu ştie de cer, ci e cu totul pământesc, lipit de această lume. Ferecat în sine, omul firesc n-ajunge la plinătatea fiinţei sale. Şi acest om firesc, chip al normalităţii pentru psihiatrie, e de fapt un om bolnav, cu duhul pietrificat.
Omul firesc are pământul drept hotar, lipsit de zare. E numai trup. El are duh, dar duhu-i dormitează. Omul duhovnicesc, în schimb, e plin de duh treaz, e ager, pătrunzător, cu multe laturi şi e viu.
Catolicii adepţi ai psihanalizei spun că în viaţa duhovniceacă e nevoie de un psihic sănătos şi deci, pentru ca omul duhovnicesc să se poată dezvolta, trebuie mai întâi restabilită sănătatea şi normalitatea psihică. Or, ideea unui om sănătos psihic e o idee falsă. Omul sănătos psihic, adică omul firesc, este în stare de boală prin simplul fapt că nu este duhovnicesc. Numai devenind duhovnicesc, printr-o terapeutică duhovnicească; el se poate tămădui. Normal şi firesc pentru duh este să trăiască în unire cu Dumnezeu.
Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o neputinţă a sufletului. Totul are un sens duhovnicesc, duhovnicescul le curpinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădiui, adesea, boala mintală. Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce pe om din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.Toţi sunt bolnavi. Nu-i nici unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt toţi nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu.”

Jean-Claude Larchet, ” Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie “

Antiecumenism: deşi suntem amândoi credincioşi, deşi suntem mădulare ale Bisericii, tu faci constant o mişcare care pe mine mă miră şi mă supără chiar: nesocoteşti specificul fiecărui domeniu în parte şi reduci totul, absolut totul, la un singur domeniu. Ignori complexitatea lucrurilor. Şi cauţi să distrugi ceea ce nu cunoşti, de fapt.

Or, dragă Antiecumenism, îţi atrag iarăşi atenţia că realitatea nu constă în stăpânirea despotică a unui domeniu peste toate celelalte ci, aşa cum se poaet lesne constata, în con-vieţuirea tuturor nivelelor şi formelor realităţii, toate avînd însă o ierarhie (atât înlăuntrul domeniilor cât şi între ele).
Sunt paliere şi paliere, fiecare cu nivelul lui.
Una e durerea de unghie, alta e durerea de cap, una e sfinţirea apei, alta e sfinţirea credincioasului....

"La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud" - scrie acolo în textul la care ai trimis.
Mai întâi, atrag respectuos atenţia, că Freud NU ZICE NICĂIERI CĂ BAZA BOLILOR MINTALE ESTE SEXUALITATEA. Aceasta este o vulgarizare a teoriei psihanalitice.

Acum, dacă ar fi adevărat că toate bolile sufleteşti (psihice şi comportamentale) vin din mândrie (teorie spre care, mărturisesc, eu însumi înclin cu putere),
va trebui să explicăm cel puţin următoarele:

a) de ce uneori copiii mici, de 2-3 anişori, sunt autişti, depresivi, psihotici, epileptici etc. Din mândrie? Au ei mândrie, micuţii care abia au învăţat să meargă şi să gângurească?...
b) de ce oameni foarte smeriţi, unii chiar cuvioşi de-a dreptul, au suferit în timpul vieţii de unele sau altele dintre cele pe care le numim tulburare psihică, de un fel sau altul;
c) de ce după tratamentul corect, psihologic şi/sau psihiatric o mulţime de oameni care mai înainte fuseseră chiar exorcizaţi (fără folos) s-au făcut bine şi chiar au practicat mult mai profund viaţa de credinţă (unii dintre ei fiind chiar preoţi, eu cunosc pe câţiva şi îi poate cunoaşte oricine ţine morţiş să afle - să caute şi va afla)

Cât priveşte treaba cu sexualitatea ca origine a bolilor psihice, orice persoană care se încumetă să dea dispreţuitor la o parte un material uriaş adunat în ultima sută de ani pe această temă - ar trebui să îşi facă o analiză mai serioasă la capitolul Frica de Dumnezeu.
Nu putem minţi cu uşurătate o lume întreagă doar pentru că ni se pare nouă, în cămara minţii noastre, că suntem pricepuţi la tot ce mişcă sub soare.

A hotârât vreun sobor bisericesc, sinodal sau nu, spunînd "Părutu-ni-s-a nouă şi Duhului Sfânt" că opera lui Freud este mincinoasă şi că trebuie să ne ferim de ea? Ne învaţă Biserica să fugim de psihoterapeuţi şi de psihanalişti atunci când avem anumite probleme sufleteşti? Unde? Cine? Când?

Nu voiesc să contrazic nici o faţă bisericească legat de etiologia bolilor mintale. Din dragoste pentru sfinţiţii slujitori, mai întâi, precum şi din frică de Dumnezeu.
Dacă m-aş întâlni cu vreun autor bisericesc şi ar afirma că Freud a minţit atunci când a tratat nevrozele cu etiologie sexuală infantilă, aş dialoga atunci cu persoana respectivă şi sper că ne vom lămuri cumva.

Dar aici discut cu tine.
Şi îţi voi spune ţie câteva lucruri de care sunt sigur, atât cât poate fi un om sigur de ceva:

1) Toţi practicanţii psihoterapiei ortodoxe (Avdeev, Larchet etc. - sunt mulţi azi în lume care sunt terapeuţi ortodocşi) dau mare atenţie unui amănunt crucial în diagnosticul şi tratamentul afecţiunii sufleteşti. Acesta se numeşte "diagnostic diferenţial".
Ei fac cu grijă deosebire între etiologia care ţine de mândrie, demonizare etc., pe de o parte şi etiologia strict naturală, provenind din funcţionarea complexă a corpului (printre ale cărui organe se numără şi creierul).

2) Unele boli sunt de origine demoniacă; altele nu (ţin de zeci şi sute de factori naturali, biologici şi psiho-sociali, de obicei co-intricaţi în sisteme complexe de factori cu acţiune morbidă, pe care îi vei cunoaşte doar când vei pune mâna serios pe carte, pe foarte multe cărţi grele, deloc comode).

3) În timpul lui Freud, mare parte din nevrozele isterice se datorau educaţiei foarte stricte, pline de tabuuri, ale societăţii austriace şi europene (precum şi americane), cu influenţă religioasă din partea BC şi mai ales din partea modului defectuos în care lumea răstălmăcea învăţătura BC (precum şi la noi mulţi rătălmăcesc învăţătura BO).

4) Freud a făcut distincţie clară şi extrem de fină (nu pricepe chiar oricine) între, de exemplu, paralizia cu etiologie organică şi paralizia isterică cu origine în sexualitatea infantilă a pacienţilor. În "Omul cu şobolani", vei afla chiar cum e cu nevroza obsesională generată de o proastă dezvoltare în stadiul numit "anal" (pe care l-ai traversat şi tu, sper, cu succes, deşi nu ştii despre ce-i vorba şi dealtfel nici nu e obligatoriu să cunoşti pentru a fi un om sănătos - merge de la sine, dacă l-ai traversat corect când erai micuţ).

5) Freud şi-a revizuit teoriile într-un sens ascendent: a adus tot mai multe argumente aasupra ravagiilor pe care le face sexualitatea neconştientizată şi prost interpretată, luptînd toată viaţa să elibereze pe oameni de sub influenţa duhului sexualităţii morbide şi încercînd să arate că omul e o fiinţă culturală care îşi poate controla frumos, între anumite limite, natura. Doar că nu ştie s-o facă, mai întâi pentru că se ţine la ignoranţă şi superstiţie.

6) Arătînd fără putinţă de tăgadă că el însuşi, mai întâi, îşi controlează libidoul sexual (şi încă în limitele ascultării de Biserică!), Freud:
a) nu a avut relaţii sexuale cu logodnica lui, deşi logodna a durat mulţi ani, din motive expuse pe larg în cărţile cu caracter biografic;
b) după oficierea căsătoriei a avut mai mulţi copii, fiind un înverşunat luptător împotriva utilizării prezervativului şi a altor contraceptive (a arătat mereu cât este de nesănătos prezervativul, prin influenţă atât asupra psihicului bărbatului cât şi asupra femeii);
c) după ce soţia lui a născut ultimul copil, Freud şi soţia au stabilit de comun acord să se abţină de la relaţiile sexuale. Şi aşa au făcut, până la sfârşitul vieţii, trăind zeci de ani în curăţie, în dragoste sufletească.

Cine mai face azi, fie şi în ţara cu atâta dispreţ pentru Freud, ceea ce a făcut el în timpul Logodnei? Câţi tineri mai fac azi logodna şi câţi ascultă de cele bisericeşti în timpul logodnei? Cugetă singur, de voieşti...
Cine mai practică azi abstinenţa, deşi a făcut deja 4-5 copii, deşi e încă tânăr şi sănătos, deşi e căsătorit, deşi îi iubeşte soţia etc. Cu renunţare clară la prezervativ şi orice alt mijloc contraceptiv. Cugetă singur, de voieşti....

Aşadar, Freud nu a fost un adept al libertinajului sexual, nici un obsedat sexual, cum cu neruşinare spun ignoranţii şi cei cu probleme sexuale evidente
ci, dimportivă, a fost un om care, prin geniul lui şi cu harul lui Dumnezeu, a făcut lumină asupra sexualităţii, arătînd cum poate fi corect dirijată pentru a nu conduce la boli, arătînd cum poate ea îmbolnăvi pe oameni şi cum trebuie tratate bolile care au origine sexuală (întrucât nu toate tulburările sufleteşti au etiologie sexuală), arătînd că abstinenţa poate fi practicată fără probleme, arătînd că spiritul omenesc poate şi trebuie să se elibereze de seducţia uneori morbidă a sexualităţii, arătînd că omul poate sublima energia sexuală pentru a-şi atinge alte scopuri, mai înalte, în familie, cultură, societate etc.
Freud nu a robit pe om sexualităţii, cum spun detractorii şi ignoranţii, ci i-a arătat omului cum să fie liber faţă de pulsiunile sexuale, pentru a nu deveni cu totul pământ ci, cu sau fără viaţă sexuală, să devină om.

Psihoterapia ortodoxă este un domeniu de graniţă, interdisciplinar, care cere un mare simţ al discernământului la cel care o practică. Precum şi la cei care o comentează.
Realitatea, aşa cum o crează şi cum o îngăduie Bunul Dumnezeu în toată marea ei complexitate, nu permite nimănui să dea mereu cu barda, retezînd după plac şi eliminînd ce vrea şi cum i se pare.
Puţină prudenţă, totuşi...

"Psihanaliza şi toate celelalte psihoterapii sunt terapeutici potrivite pentru omul firesc."
Scrie în textul care l-ar avea ca autor pe Părintele.

M-aş bucura să-i pot spune Părintelui:
1) Aşa este, sfinţia voastră, şi tocmai din acest motiv vă rugăm să îi ajutaţi pe unii dintre detractorii domeniilor psi să lase pe oamenii fireşti, cum sunt majoritatea pe pământ, să traiască şi ei sănătoşi, aşa fireşti cum sunt. Ne e mai de folos să trăim printre oameni fireşti sănătoşi, decât printre oameni fireşti dar bolnavi. Nu de alta, dar unii dintre oamenii fireşti ne sunt profesori ai copiilor noştri, doctori, şoferi, constructori de maşini şi de case (chiar şi de biserici) etc.
Cum e mai bine, oare? Să trăim (cei care sunt înduhovniciţi, suprafireşti) printre oameni fireşti bolnavi, deşi tratabili, ori să trăim printre oameni fireşti sănătoşi pe căi fireşti?
Apoi, să nu uităm că până şi cei înduhovniciţi aleargă uneori la doctor.

2) Fiecare om poartă în el un om firesc (exceptînd pe cel cu totul şi cu totul înduhovnicit, cum se considera - şi cred că şi era - Apostolul Pavel). Pe acela, firescul din noi, nu e folositor să-l tratăm? Când ne doare stomacul sau suntem miopi, ce facem? Nu mergem la doctor? Nu primim ochelari? Durerea de stomac, miopia, ameţeala, visul urât, insomnia etc. se vindecă doar duhovniceşte? Nu şi fireşte?

3) Dacă un om firesc are să zicem o boală grozavă (de pildă este violator de copii sau chiar ucigaş), cum vom face: îl vom lăsa în ale lui, aşteptînd să treacă la pocăinţă? Pe câţi să nenorocească? Sau mai bine, deoarece nu ascultă de Biserică şi întrucât pe de altă parte astfel de boli sunt azi tratabile, îl vom ajuta să se vindece de nebunie şi astfel, însănătoşindu-se omul firesc, ulterior poate se va pocăi cu adevărat de multele grozăvii (precum de multe ori se şi întâmplă, din fericire).

4) Uneori, e lucru dovedit, psihanaliza şi celelalte terapii nu sunt potrivite ... tocmai pentru omul firesc! Prin minune Dumnezeiască mulţi oameni fireşti beneficiază, de fapt, de ajutorul inegalabil al Sfintei Biserici.
Multe exemple găsim, de voim.

Ce este depresia?
 

Am recitit topicul şi aş vrea să ridic o serie de întrebări tuturor:
Poate careva, fără să deschidă vreo carte sau să utilizeze altă sursă de informaţii decât propriile cunoştinţe:

a) să definească depresia, precizînd cel puţin 3 caracteristici definitorii (esenţiale, care ţin de toate formele sub care se manifestă depresia) şi minim 2 secundare?

b) să distingă depresia de tristeţe, deprimare, akedia? (sau, poate, consideraţi că sunt acelaşi lucru....)

c) să precizeze clar legătura dintre depresie şi factorii declanşatori ai ei?

d) să enumere principalele consecinţe ale netratării tulburării atât în planul vieţii sufleteşti subiective cât şi în planul relaţiilor interumane? (eventual să schiţeze principalele complicaţii)

e) să arate legătura dintre religie şi depresie?

f) să arate cum vindecă Biserica pe oamenii care nu fac terapie medicamentoasă ori psihoterapie dar suferă de depresie?

g) să descrie propria tulburare depresivă (dacă a experimentat)?

h) să facă diagnostic diferenţial între depresie şi alte tulburări (care au şi o componentă "depresivă" sau care mimează depresia)?

i) să precizeze comorbiditatea dintre depresie şi: stres, tulburare anxioasă, varii dependenţe (alcoolism, droguri etc.), şoc posttraumatic, doliu, tulburări apărute în cursul gravidităţii, naşterii şi alăptării, demenţă senilă (Alzheimer) etc.etc.


Eu cred că dacă nu putem răspunde la aceste întrebări, măcar la acestea elementare, ar fi foarte folositor, pentru fiecare şi pentru toţi, să fim mai atenţi cum selectăm propriile afirmaţii şi citatele.
S-au strâns foarte multe neadevăruri şi învăţături înşelătoare pe topic.
Din păcate, au apărut iarăşi muguri de dispută sterilă şi de opoziţie între psihoterapie şi Biserică, luptă care nu aduce nimic bun.

De ce or fi unii atât de conflictuali acolo unde nu e de fapt conflict?
Între Biserică şi medicină (ori ştiinţe ori alte domenii profesionale umane) nu trebuie să fie o luptă şi dispută pentru supremaţie.
Ci o conlucrare pentru sănătatea sufletească şi trupească a omului, cu sens ascendent spre mântuire şi desăvârşire.

mesaj sters la cererea lui cezar, desi nu am scris nimic rau inainte.

Sophia, eu nu intru in amanunt acolo unde nu ma pricep.
Fraza de mai sus ce am ingrosat-o, m-a facut sa scriu.
Problema nu este in a disparea cauzele ca sa te poti vindeca ci in a schimba mintea si felul cum privesti si cum te raportezi la aceste cauze. Asa poti preveni si boala.
Eu nu am suferit niciodata de depresie. Nu stiu cum este exact, sau ce simti.

Privind in urma pot vorbi despre doua perioade a vietii: cea inainte de dorinta de cunoastere de Dumnezeu si cea de dupa , cand am dorit cu tot sufletul sa il gasesc pe Dumnezeu.

Inainte de a ma indrepta spre Dumnezeu am avut un fel de sistem de aparare impotriva acestor boli, acum privind in urma imi dau seama. Intotdeauna cand am fost intru-un mare impas, (exemplu, pierderea casei, lipsa unei locuinte, sau furtul masinii, sau pierderea serviciului tinand cont ca ai copiii de crescut) am simtit alunecarea spre deznadejde, si cand simteam ca nu vad solutie concreta, si ma invarteam cu mintea zile in sir, spuneam singura: stop, nu ma mai gandesc de loc acum la aceste probleme, am nevoie de odihna si de linistirea mintii. Si abandonam cu voie a ma mai gandi la solutii , dormeam mult, si imi acordam cateva zile de pauza totala. Dupa aceea simteam limpezirea mintii si vedeam clar calea si ma avantam pe ea cu multa speranta si determinare. Cred ca Dumnezeu lucra indirect. Ai mei stiau deja: si intotdeauna la momente dificile ma lasau sa ma odihnesc . De multe ori parintii imi spuneau, tu intodeauna te descurci, nu imi fac griji pentru tine. Poate si acest indemn a lucrat inconstient - eu intotdeauna trebuie sa ma descurc. In tinerete ma revoltam si spuneam parintilor, uite cat ajutor daruiti fratilor mei iar mie mai putin. Iar ei imi spuneau: nu vezi ca nu se descurca, tu te descurci intotdeauna, ei au nevoie de ajutor , nu sunt ca tine.

Dupa ce am decis sa imi indrept pasii spre Dumnezeu am descoperit ca nimic pe acest pamant nu este fara solutie, daca ai nadejde in Dumnezeu. Si astfel la momente grele, (exemplu moartea tatalui) mi-am indreptat mintea la Dumnezeu. Doamne sunt la pamant, stiu ca exista cale dar nu o vad eu, ajuta-ma. Si asa am putut sa trec peste singurul gand care de fapt atunci , ex . moartea tatalui , ma macina. Gandul ca nu am sa il mai vad, sa il mai aud in aceasta viata, ca omul care ma iubea a murit. Tot prin schimbarea gandurilor si a mintii, acceptarea situatiei si gandul ca toti trecem prin asta, ca asta este ceva normal ce face parte din insasi viata noastra. Toti urmam mai devreme sau mai tarziu.
Poate si firea conteaza, mostenirea genetica, eu sunt o fire saritoare, adica in situatii tragice nu imi pierd cumpatul si judec lucid ce e de facut. Niciodata nu am ajuns la starea aceea in care sa simt ca am nevoie de doctor. Astazi sunt sigura ca orice porblema, de orice natura , are rezolvare, si cale de iesire daca crezi cu adevarat in Dumnezeu.

Sunt de acord ca multe cauze vin din mandrie, insa nu chiar toate, dar majoritatea da.
exemplu: decadere pe plan material sau al carierei. Daca suferi din mandrie , aceasta situatie te va termina psihic. Nu suporti decaderea lumeasca. Ex. mi-am dat demisia din functia de director economic la o firma , din propria alegere si am ales sa plec in strainatate. Primul job, spalator de vase intr-o taverna in Grecia. A fost o decadere si am simtit o suferinta din mandrie. A venit gandul , cine am fost si ce-am ajuns. Am lucrat insa cu mintea. Primele zile au fost foarte grele. Dar apoi mi-am schimbat mintea si gandurile. Munca nu este injositoare, am spus, oamenii toti au suflet deci si spalatorul de vase are un suflet, iata ca iti castigi existenta. in final de ce am nevoie>? de apreciere sau de a trai decent pe pamant? caci si in primul caz si in al doilea imi castigam existenta doar ca in primul caz aveam in plus apreciere , iar in al doilea nu.
E vorba de cum gandesti si cum te raportezi la situatia data. Iar rezolvarea este schimbarea mintii si a gandurilor, din negative in pozitive.

Discutia despre moarte este foarte importanta. Caci asa poti realiza ca nu ai nevoie de aprecieri lumesti. Chiar nu ai nevoie. maine poti muri, ceasul urmator poti muri si nu ajuta aprecierea oamenilor la nimic. Asa intelegi ca e suficient sa castigi cat ai nevoie sa nu doresti mai mult, ca si aceasta este o cauza de depresie, dorinta de a avea mai mult. Gandul la moarte te ajuta sa fi multumit cu ce ai si cu ce ti-a dat Dumnezeu. Daca nu ai copii, schimba mintea , poate asa trebuie sa fie, bucura-te de copiii din jur, ai altora. Poti sa te bucuri de ei si fara sa ii fi nascut tu. Zambetul de copil si fericirea din ochi e la fel indiferent al cui e copilul.

Deci Biserica poate ajuta omul sa previna, sa se vindece sau sa accepte o anumita situatie, prin schimbarea mintii si a gandurilor din negative in pozitive si bineinteles dobandirea credintei si nadejdii in Dumnezeu. daca crezi cu adevarat in Dumnezeu si ai nadejde in ajutorul Lui nu poti fi depresiv. orice s-ar intampla exista solutii si Dumnezeu ti le va arata, prin alti oameni, prin ganduri bune, etc.

Cezar are totusi dreptate ca este un domeniu complex ce nu poate fi tratat chiar simplist.

Uneori poate este prea tarziu. Se intervine prea tarziu. cand mintea nu mai poate fi schimbata din diferite cauze. Nu vorbim acum de vindecari miraculoase, caci acestea sunt doar anumite cazuri caci nu toata lumea se vindeca miraculos.

sa nu sariti acum, ca am spus de la inceput ca nu ma pricep indeajuns.

absolut tot ce ni se intampla in viata are o cauza. Nimic nu este din senin.
Nasterea unui copil cu probleme. Desigur nu mandria este cauza, la acesti copilasi, insa daca te duci in familie, pe arbore, chiar si pana la 8 generatii gasesti cauza. Mi-a placut mult aici, pe acest subiect, cuvintele Par. Arsenie Boca. Merita citit. Pe blogul lui Cristi a fost postat cam acum un an parca, intregul text. Foarte folositor.

Ma refer acum la ambele postari de acum ale tale.
In prima postare tu ai cumva dreptate, dar vezi lucrurile prin prisma ta, asa cum eu o vad prin a mea, si altul prin a lui. Incearca insa sa te pui si in pielea altuia.

Tu se pare (asa cum spui) ca esti un om foarte puternic si psihic si fizic. De aceea tu te descurci intotdeauna si mai ales nu ajungi la faze de depresie.

Eu cel putin, nu sunt ca tine, sunt mai slaba, mai sensibila sufleteste si de aici mai vulnerabila spre probleme sufletesti.

Dar! Si eu sunt mai puternica decat unul care ajunge sa se sinucida din depresii si alte boli sufletesti. Si eu gandesc despre ei, cam cum gandesti tu acum despre alti..
Cum?! Daca tu esti cu Dumnezeu nu poti sa te prabusesti. Vai, cum sa ajungi sa te sinucizi?

Si este asa. Credinta iti da puteri mari si este exact ce spuneam si eu. Cu ajutorul credintei si a unui preot bun, capeti putere si poti trece peste multe greutati si probleme.
Dar problema in sine nu se rezolva. Capeti putere, nu te macini poate as atare, stiu eu, este un sprijin moral.
Sunt cazuri cand Dumnezeu te ajuta si iti rezolva niste probleme: de sanatate, iti da copil sau mai stiu eu. Dar nu intotdeauna.
El are Voia lui si deciziile lui.
Sunt oameni care sunt amarati si saraci toata viata, sau care nu au copii toata viata, cu toata credinta. Este un plan al lui Dumnezeu.

Eu spuneam ca nu este asa simplu, ca te duci la biserica si preotul gata te ajuta si capeti de lucru, sau un copil, sau iti invie vreun parinte.
Doar te intareste, sau te face sa vezi altfel lucrurile, sa te linistesti.

Medicul (terapeutul) te mai ajuta si in alt fel. Vorbind cu el poti sa gasesti niste cauze lumesti poate la problemele tale, sa intelegi niste lucruri mai bine, sau chiar cu ajutorul unor medicamente te face sa te simti mai bine, iti indreapta un echilibru in organism. Sau te invata cum sa actionezi in anumite imprejurari (frica, panica, manie etc.).

Fiecare din cei doi (preot si terpeut) te ajuta intr-un anume fel.

Si asa cum am spus eu (nu stiu de ce nu intelegi, sau nu esti de acord): daca dispar cauzele te faci si bine. Daca tratezi o boala, cauzele ei, se vindeca.
Te doare o masea si te simti rau. Daca te duci la dentist sa ti-o trateze nu te mai doare si te simti mai bine.

Sau: ai un serviciu potrivit, unde te duci cu drag, ai asigurata o situatie materiala, te simti si sufleteste mai bine. Poti face fericita si familia, poti sa-ti faci niste hobbiuri, sa mergi la biserica, sa vizitezi ceva, sa ai prieteni (ca si pentru ei iti trebuie o bruma de bani ca sa intertii niste relatii) etc. Te simti bine sufleteste intr-un cuvant.

Nu ai serviciu - te parasesc prietenii (esti un ratat pentru ei), ai griji de viitor, pierzi casa, n-ai cu ce sa-ti iei medicamente, materiale medicale (ochelari, proteze etc.), n-ai cu ce sa-ti iei o carte sau sa mergi la un teatru, n-ai haine, te apasa si presiunea din partea celor de la "fortele de munca".
Si intri in depresie, te afunzi tot mai rau.

Si crede-ma ca nici WC-uri sau farfurii in alte tari nu poti spala toata viata. Nu este o solutie pe termen lung. Ca nu-ti asiguri o pensie, o familie si ai lispuri, la un moment dat nu te mai ajuta nici sanatatea.

Si mandria. Partial de acord, dar dupa ce ai muncit o viata si ai renuntat la multe ca sa faci o facultate, sa lucrezi pe un post potrivit, nu se mai cheama mandrie cand iti doresti sa nu mai speli WC-uri si vase.
Pana la urma iti bati joc si de talentul dat de Dummezeu, ca el ti-o fi dat sa fii actor, sau inginer priceput, sau scriitor si nu spalator de WC-uri si vase.
Sigura ca si aia este o munca pe care cineva trebuie s-o faca.
Eu am facut si asta la un moment dat si ma gandesc si acum ca ori aceste munci le fac oameni care nu pot mai mult, ori le pot face toti combinat. De ex. cel care lucreaza la birou poate sa-si faca curat la locul lui, sa faca si el cu randul curat la WC (la serviciu). Si atunci nu mai tinem numai pe unii la facut munci murdare. Le facem cu totii.
Nu e vorba de mandrie, ci ca toate sunt munci si activitati respctabile, dar trebuie masura in toate. Fiecare are o menire pe lumea asta, si daca unul este trimis in lume sa vindece oameni de ex., sau sa fie preot, atunci nu va avea de ce sa spele WC-uri sau vase prin cantine.

Problema cu lipsa de copii, sau nasterea unuia cu probleme, sau chiar pierderea lui, nu o inteleg si nu-ti dau dreptate.
Este voia Lui, e drept si nu o stim noi. Dar ca sa spui din cauza unei rude la a nu stiu cata spita nu e corect.
Undeva (mi se pare ca la pilda cu orbul), ca el nu sufera pentru pacatele altora dinainte, deci este clar. Copiii nu au pacatele lor proprii. Si atunci?
Platesc ei pentru altii? Eu nu stiu si nici care ar fi sensul.

Tot ceea ce se intampla in viata are un sens, o explicatie, nu o cauza. Este o diferenta. Si eu am ajuns la concluzia ca nimic nu este intamplator in viata si nici persoanele care iti ies in cale. Numai ca nu stim noi intotdeauna, sau poate nu imediat motivul, fiindca nu putem vedea in viitor.

Te rog frumos să separi postarea mea CU NUMĂRUL 65, care îmi poartă numele
de postarea ta, cu numărul 66. Ai pus în postarea mea, sub numele meu, cuvinte care îţi aparţin (cu bold).
Separă te rog, nu suntem una şi aceeaşi persoană!

Dă, te rog, edit şi şterge din postarea pe care ai pus-o cu numele meu TOATE ADĂUGIRILE CARE ÎŢI APARŢIN.
Dacă nu reuşeşti, întreabă, te rog, adminul forumului.

Sophia.
Eu spuneam de schimbarea mintii. Poti fii sensibila, sau mai slaba cum spui tu, insa asta nu te impiedica sa schimbi mintea. Nu poti singura, sa faci asta. Adevarat. Toate gandurile bune vin de la Dumnezeu.
E nevoie si de vointa.

Nu m-ai inteles pe deplin, poate iarasi e saraca exprimarea mea.
E nevoie sa schimbi modul cum privesti, cum gandesti , cum te raportezi fata de o anume situatie ce o traiesti. Deci nu inlaturarea cauzei, caci uneori e imposibil, e solutia ci felul cum gandesti si cum te raportezi la ceea ce traiesti.
Pierderea unui parinte, cum te raportezi la aceasta situatie, cum intelegi moartea, cum accepti asta si cum trebuie sa gandesti ca sa depasesti aceasta situatie. Pierderea unui copil, caci e foarte dureros insa cum accepti si in cat timp accepti noua situatie depinde tocmai de schimbarea mintii. Inima tresalta , gandurile vin, insa cum te pozitionezi tu e important.

Nu te duci la Biserica ca sa capeti inapoi parintele pierdut, sau sa primesti copilul ce nu il ai, sau sa primesti jobul dorit. te duci la Biserica sa te invete Dumnezeu sa accepti ceea ce traiesti. Sa accepti viata ta asa cum e. Si asta o poti face doar schimband mintea. Asa devii fericit si daca esti sarac, sau singur. Accepti totul ca pe voia Domnului, intelegi ca asa este viata ta, sigur nu te lasi de izbeliste, asta este si nu mai fac nimic. Ci toata viata te zbati, alergi insa sufleteste si emotional accepti ceea ce traiesti.

Nimic din aceasta lume nu poate sa te darame daca iubesti pe Dumnezeu. Nu ai prieteni adevarati? cauta cauza, poate tu esti de vina, schimba ce gresesti, daca nu esti de vina accepta ceea ce traiesti, aceia nu erau prietenii tai. Nu trebuie sa cazi in depresie ca un prieten pe care il considerai bun te-a parasit cand ai devenit sarac.
Acum incep sa inteleg ca depresia apare atunci cand nu acceptam ceea ce suntem sau ceea avem, sau ceea ce traim.

Sigur ca nu speli farfurii o viata intreaga sau WC cum zici. Dumnezeu iti randuie insa si tu trebuie sa te zbati. Zbatandu-te nu iti bati joc de talentul tau.
Desi eu mereu am in minte calugaritele din Ormilia. Trei sferturi dintre ele au facultati, masterate, in arta, muzica, medicina, au propriul spital in incinta manastirii si medicul lor calugarita din randul lor. Si fac ascultari pe rand la bucatarie, la bai, la gradini, se ajuta reciproc traiesc afara din lume si sunt fericite. Majoritatea picturii din Biserica din incinta manastirii este facuta de doua calugarite care picteaza absolut superb. Si spala si wc si bai, si spala vase si isi slujesc semenii la locul unde sunt.

Legat de mandrie, si dorinta cum ziceai sa nu speli Wc toata viata, mandria intervine atunci cand ceea ce faci , chiar si a dori sa inaintezi in cariera , o faci ca sa fi aplaudata, adulata si laudata de semeni. Deci nu te opresti in a lupta sa iti valorifici talentele si doar iti schimbi mintea si gandesti ca nu conteaza ce zic ceilalti , ca ma lauda sau nu, ci conteaza ce reusesc sa fac eu pentru mine si pentru ceilalti din jurul meu. Cine se plafoneaza la un nivel, acela sufera deja. Plafonarea vine din suferinta, din abandonul luptei.

Legat de exemplul tau cu medicii. Am nenumarate exemple de oameni , care au pornit din nou la drum in Canada , America si au pornit din nou de jos. Spalat WC in sali de clasa si in acelasi timp studii din nou ca apoi sa ajunga din nou un medic care salveaza vieti. Cred ca ce randuie Dumnezeu si toate cu iconomie ca o pedagogie, aceasta este ceea ce traim in viata noastra.

Cu lipsa de copii, sau copii bolnavi, sau "pacatul se mosteneste?" citeste totusi pe Arsenie Boca. Roaga pe Cristi sa iti dea textele caci au fost publicate pe blogul lui. Explica atat de frumos Par. Arsenie Boca, nu te lipsi de cuvintele lui.

Imi vine acum in minte , ca am cunostiinte care au plecat in Canada si Australia si care nu au putut suporta gandul ca din nou trebuie sa porneasca la drum de jos. Si s-au chinuit ani multi, ingrozitor. Inapoi nu puteau sa se mai intoarca ca niste invinsi iar acolo nu puteau inainta.
Sigur eu cred ca multe sunt ingaduite de Dumnezeu si ca o incercare pentru noi, aceea de a invinge pacatul din noi. Unii reusesc altii nu.
Cine se sfinteste sa se mai sfinteasca, cine se spurca sa se mai spurce.

Poate gresesc dar eu asa vad lucrurile.

Asa devii fericit si daca esti sarac, sau singur""

Cu partea de saracie- daca esti sanatos si ai putere de munca (si bineinteles sa vrei sa muncesti, nu sa fii un betivan de ala care sta toata ziua la birtu' din sat si se plange ca se darama casa pe el!) tot gasesti de munca!

Insa cu partea de singuratate aici e mai greu- nu poti fi fericit daca esti singur!

da.
Insa credinta te face sa vezi ca nu esti singur. La asta m-am referit cu fericirea si cand esti singur.
Ai sa remarci prieteni buni pe care inainte nu i-ai vazut, oameni minunati . Si desigur Dumnezeu.

Calugarul monah in chiliuta lui nu duce viata in doi , aceasta din lume. Dar nu e singur.
Noi oamenii in lume uneori, nu acceptam viata asa cum e, si atunci nu vedem ca langa noi sunt si oameni minunati, nu , noi ramanem agatati, cu o oarecare doza de razvratire in idea si gandul ca nu am pe nimeni langa mine.
Insa oare totul se rezuma la aceasta?

Cunosc o doamna aici, e profesoara, are in jur de 35 ani si e singura. dar e fericita, am vazut, are viata plina, prieteni si nepoti pe care ii iubeste. Acum in vara asta s-a dus in India, sa ajute la o scoala copiii de acolo.
Nu sta si plange ca nu are pe nimeni ci se uita in jur la oamenii de langa ea.

dar nu stiu ce sa zic, nu vreau sa judec pe nimeni.

Consider ca poti sa nu cazi in depresie pentru ca nu esti casatorit. Te gandesti ca golul de langa tine nu este unic, adica doar un anumit gen de om poate sa il umple, sot sau sotie, ci poti sa umpli casa de prieteni, de oameni minunati. sa te bucuri de viata si de oamenii din jurul tau.

O abordare cu mult umor a suferinţei
 

Iată cum se lamentează un pacient binecunoscut nouă, românilor:

Stimate Domnule Doctor,
Am fost tare suferind - o maladie curioasă. Pe cât am putut lua seama, căci această afecţiune debilitează între altele şi puterea de observaţie - iată simptomele şi fazele ei:
O pierdere mereu crescîndă a tonicităţii muşchilor supuşi voinţei; treptat îi scad pacientului forţele picioarelor, braţelor şi cerbicei, încât ajunge să nu mai poată sta decât lungit, fără să se mai întoarcă pe altă parte, ceasuri întregi.
Cufundat într-un fel de toropeală (assoupissment), care nu se poate numi somn, dar nici atâta stare de trezie, omul aşteaptă, calm, să dispară lumina zilei spre a gusta binefacerile somnului reparator.
Somnul lui e profund; nici un vis frumos sau cauchemar.
A doua zi se deşteaptă foarte târziu; cască întruna, producînd, prin mişcarea articulaţiunilor maxilare, un fel de zgomot ce seamănă mult cu acel produs de spargere a unei alune verzi.
Să pună bucăţele de zahăr, să toarne în ceaşcă, să-nvârtească linguriţa - nu poate. Trebuie altcineva să se ocupe de toate acestea; astfel, dacă dispune de avere şi de libertate, îşi ia o soră de caritate sau mai multe, după mijloace; dacă nu, atunci se mulţumeşte ca mine, cu ajutorul familiei.
Toate obiectele îi par cu mult mai grele decât îi păreau în starea normală; papucii, de exemplu, i se par nişte ghiulele de forcat. Simte apoi că toate articulaţiunile i se-nmoaie, până i se desprind de tot; iar membrele, ca independente, nu mai vor să răspundă la palidele deziderate ale conştiinţei, care d-abia mai are curajul a face din când în când apel la concursul lor, şi asta numai în momente de nevoi absolut imperioase.
O alterare remarcabilă se face şi-n psihicul şi intelectul pacientului. El cade într-un fel de apatie, o completă lipsă de iritabilitate şi de iniţiativă faţă de non-eul: nu se mai apără nici de muşte; apoi, cele mai grave chestiuni, politice, etice, estetice îl lasă indiferent; cele mai zguduitoare împrejurări ale vremii lui, de pildă reabilitarea comandantului Dreyfus, dizolvarea Dumei, succesul Expoziţiei jubiliare daco-române şi altele, nu-l mai pot mişca.
Pare că nu mai e în stare a fixa în focar obiectele. Ai crede, văzîndu-i privirea, că el, uitîndu-se de-a-ndărătele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei, ori flanează prin grădinile imaginaţiei. Nu! Nu se uită nicăieri, nu caută nimic, nici înăuntru ca nici în afară.
Devine din ce în ce mai puţin exigent cu cei cari şi cu ceea ce îl înconjură. Incapabil de vreo pretenţiune, care ar trebui formulată măcar printr-un gest, renunţă la cerinţele strictului necesar, chiar la satisfacerea viţiilor sale; de exemplu, nu mai e-n stare să spună ce i-ar plăcea şi ce nu să mănânce - noţiunea de plăcere şi de neplăcere este stinsă.
În fine,
nu se vaită, gnişi tânjeaşke,
numa zaşe şi boleaşke!


Iată ce am suferit! Familia, pe drept cuvânt alarmată, a trimis după d. Arzt al Bezirkului, care, venind îndată, m-a turmentat cu fel-de-fel de examinări, palpări, auscultări.
M-am lăsat să mă-ntoarcă (neputînd-o face singur) cum i-a plăcut; mi-a pus felde fel de întrebări absurde, între altele, dacă noaptea dorm bine
la care d-abia am putut răspunde: nu ştiu.

D. Arztul a spus că:
"... nu vede nimica grav. Este o maladie clasică. Hippocrates nu vorbeşte nimica despre ea; desigur din cauza benignităţii ei, ilustrul părinte al Iatriei a socotit de prisos a o mai pomeni în vasta lui operă; e însă probabil că era cunoscută cu multe veacuri înaintea lui, încă de la clădirea Ninivei.
Această urâtă maladie îşi atacă victima pe furiş.
După primele simptome pacientul cade la pat sau la canapea.
Temperatura şi numărul pulsaţiilor sunt normale, uneori chiar scad puţin sub normal. Tocmai pentru asta maladia prezintă ceva cu totul particular, anume subiectul nu simte, ca în genere la maladiile invazive, vreo durere. Nu e cuprins de acea abatere sufletească numită angoisse; din contră, e foarte liniştit şi încrezător; simte chiar, dacă ne putem exprima astfel, un fel de bien-etre indicibil.
Despre jugularea maladiei nici nu poate fi vorba. Răul e lăsat să îşi facă evoluţiunea, caredureză 9 zile la subiecţii adulţi şi 9 săptămâni la cei de vârstă înaintată.
Din norocire, lucrul nu e deloc primejdios; niciodată pân-acuma, nu s-a înregistrat în analele savante vreun caz mortal.
Maladia apare spontaneu la om (foarte rar la occidentali şi la nordici) şi la vitele bătrâne, mai cu seamă la bovine. Poate deveni cronică - aşa cum din nenorocire este la mine.

WilmersdorfBerlin, miercuri, 1.07.1906

Ghiciţi care este maladia? Cine-i ilustrul pacient?
Sănătate!

@cezar_ioan - te rog sa te linistesti. Nu suntem aceeasi persoana si tocmai de aceea am bolduit raspunsurile mele. Asa am vazut ca se procedeaza.
Nu am mai stat sa copiez intrebarile tale la care eu am raspuns.
Si se vede ca am raspuns eu, pentru ca este o postare cu numele meu.
Eu am raspuns cu frazele bolduite.

@dobrin7m - am inteles ideea ta. Spunem amandoua acelasi lucru, dar cu alte formulari.
Exemplul acelor maici este tot ceea ce spuneam si eu. Fac de toate, nu-si neglijeaza activitatile intelectuale, placerile, talentele. Plus ca ele o fac din alegere proprie si obligate in vreun fel. Ele si-au ales acel drum, stiind bine ce le asteapta.
Sunt insa omanei care se duc cu ideea ca isi gasesc alt loc de munca mai bun decat ceea ce au avut in tara, sau ma rog pleaca din diverse motive si sunt convinsi ca se vor descurca si vor obtine un job pe masura pregatirii lor, sau ce le place, ce pot ei sa faca bine si cu placere. Si se trezesc in alta tara ca nu sunt acceptati decat ca maturatori de strada, sau femei de serviciu. Si nu pot sa scape pe urma de etichete, nu pot avansa, nu au alte sanse.
Este cumplit, te darama. Si te vezi ca nu ai alta sansa. Sunt tari in care asa traiesc romanii de ani de zile...

Si nu e vorba de cum ii vad altii. Aici vorbim fiecare de altceva. E vorba de cum te vezi si te simti tu, de ceea ce-ti doresti tu pentru tine. Deci nu este mandrie, asa cum spui tu.

Exemplul cu femeia aceea singura - nu e chiar asa. In afara nu este singura, dar nu stii ce este in sufletul ei cum este cand este singura acasa. Crede-ma ca nu e acelasi lucru. Poti sa te dedublezi cumva si sa te daruiesti si lumii si totusi sa fii nefericit. Oamenii din afara, strainii, copii sau adulti nu-ti pot inlocui pe deplin ceea ce-ti lipseste, pentru ca te intorci acasa si o gasesti goala si atunci este cel mai rau.

Cu saracia (ce spunea Florinv) - daca esti sanatos si puternic poti munci orice (macar o vreme) si te descurci. Si daca nu poti? Daca nu ai putere, sau esti bolnav, sau batran? Si daca totusi nu gasesti de munca?

Te rog frumos să modifici postarea. Textul la care ai răspuns poartă numele meu dar în el sunt incluse/interpolate cu bold cuvintele tale.
Te rog încă o dată, frumos şi respectuos, şterge adaosul tău din textul meu pe care l-ai citat.
dacă citai doar textul care îmi poartă semnătura, era în regulă.
Dar ai citat amestecul dintre textul meu plus textul tău, ambele sub numele meu.
Te rog repară greşeala! Poţi s-o faci. Ai doar puţină bunăvoinţă, te rog.

Lene, glumesc. Dar totusi nu e lene? Cred ca din lene se poate ajunge la depresie. Sa iti fie atat de lene incat sa nu mai vrei sa faci nimic dar totusi sa te consumi si sa iti plangi de mila.

Sophia, ţi-am vorbit frumos, te-am rugat frumos să-ţi repari greşeala.
E o eroare pardonabilă, nu e deocamdată nici o problemă.
Dar dacă nu faci ce te-am rugat, după atâtea rugăminţi, eroarea ta devine impardonabilă. Agresiune intenţionată, intri în postarea mea ca şi cum ai face parte din persoana mea....

Încă şi iară şi iară te rog: modifică postarea! O poţi face.

Te rog frumos!

Nu se procedeaza astfel ! ! !
Nu amesteci cuvintele lui Ioan cu ale tale , caci este o "modificare" voita a textului original scris de Ioan , ori nu se procedeaza astfel nicaieri pe nici un forum , fie el crestin sau nu !