De fapt Vlad nu s-a referit la asta, ci la interpretarea citatelor. Ti-am scris si data trecuta (cred ca tie ti-am scris, daca nu ma insel) ca ce spui e absurd, evident ca dam citate si nu vorbim din capul nostru, pentru ca noi nu suntem sfinti. Dar (neo)protestantii fac astasi interpreteaza fiecare cum vrea, dar si aceia conform cu ce spune cultul lor. Data trecuta ai facut un topic despre neascultare, tot ceva ce tine mai mult de o intelegere protestanta, acum despre relativism, sper sa te apropii in viitor de intelegerea ortodoxa si nu sa te departezi.
De cand am devenit activ pe forum am scris despre iconomie, eu o cunosc, tu sper ca o citesti acum, a scris si Alin despre asta. Una din invataturile de baza propovaduite de ecumenism este validitatea botezului in toate cultele (ar spune Sfintele Taine, dar protestantii oricum nu le au pe toate), ca urmare a invataturii provenite din protestantismul liberal a ramificarii harului.
A fost prima dezbatere intr-un sinod in istoria Bisericii. Sfantul Vasile chiar explica mai pe larg acest lucru, ca desi botezul nu e valid in afara Bisericii, unii eretici si schismatici pot fi primiti fara a li se repeta botezul, prin iconomie. Asadar sunt si preoti si regiuni care ii boteaza pe catolici, in alte practici li se face doar Mirungerea, iar in altele nici asta, doar marturisirea si apoi Impartasania.
Cred ca acum intelegi mai bine ce spuneam eu in mesaje, imi dau seama ca tu nu stiai despre iconomie, ma bucur ca s-a ivit ocazia sa discutam despre asta.
Noi urmam Biserica si pe Hristos, nu o ierarhie orbeste. Daca Patriarhul si ceilalti s-ar face adventisti noi n-o sa-i urmam ca asa ne-am nascut. Capul si ratiunea fac parte din dotarea noastra de la Dumnezeu, ratiunea face parte din Chipul lui Dumnezeu din om. De aceea in ortodoxie se imbina ratiunea si trairea, nu doar trairea ca in religiile orientale sau ratiunea ca in ateism. Asadar vom ramane cu Biserica, daca nu se poate altfel cerem episcopi din alta Biserica Ortodoxa. E legat ce spun si de pasajul urmator:
Si daca parintii stramosii lor au facut o greseala ei trebuie sa o repete, nu au ratiune sa vada adevarul sau sa il caute? Hristos spuen sa cautam adevarul, nu sa stam ca il vom primi. Daca Hristos este capul Bisericii, si Biserica Ortodoxa este Trupul Sau nu e un efort prea mare sa vina cineva in Biserica si sa nu-i mai intoarca spatele, doar daca nu il lasa mandria si orgoliul. Da, am gresit, este cuvantul de baza pentru toti oamenii.
Idolatrii erau numiti nu doar cei ce nu stiau de credinta adevarata, ci toti cei ce erau in religia respectiva. Bineinteles ca toti credeau ca e bine ce cred ei.
Daca un vecin ineventeaza o credinta crestina gresita, cu tot felul de aiureli si se crede episcop e la fel ca Biserica?
Daca am inteles bine Sfantul Grigorie doar la un anumit timp a afirmat apocatastaza. Sfantul Isaac din cate stiu nu a afirmat apocatastaza.
Nicidecum, pentur ca un credincios ortodox chiar daca stie ceva gresit din nestiinta face parte din Biserica si are parte de Sfintele Taine. Hristos a adus in primul rand harul si implicit Botezul, credinta si chiar fapte aveau si cei din Vechiul Testament. Modernismul spune ca ar conta doar credinta in Hristos, o idee din protestantism. In ortodoxie sunt trei lucruri: credinta, fapte si har.
Doamne ajuta!

Ai dat raspunsul chiar in mesajul tau. Citatul este din Fericitul Augustin, tu nu esti sfant (deocamdata), ai citat un sfant. Asta se face de obicei cand e vorba de o invatatura, se citeaza sfintii si invatatura Bisericii, nu parerile noastre.

Ecumenistule, nu mai continua ecumenist, că nu ajungem ecumenic nicăieri ecu, euro, UE.
Fiecare ecumenist cu ale lui, ecumenisme, frate! Apreciez tonul ecumenist, ecumenistule, pe care le-ai folosit împotriva învăţăturilor drepte ale doctrinei, pardon, ideologiei, pardon de ecumenism, ecumenic, euro, UE, ism, eco, logism, ecumenism, mesmerism, fotbalism, postdecembrism, ş.a.m.d.enism.
Ecu!
Men!
Meeeen!
Ismule.

Salut!

P.S. Vezi că ai dat citate din Fericitul Augustin. Ecuaugustinisss-tule!
P.P.S. Altminteri, ce mai faci, frate? Cum merge rugăciunea? (nădăjduiesc în Domnul că te sileşti, cum ne-au învăţat bunii noştri Părinţi) Duhul Domnului peste tine, iertarea ta peste mine, mângâiere şi bucurii în Hristos Domnul! AMIN+

Mulțumesc pentru grijă frate! Din păcate merge de parcă stă, dar nu deznădăjduiesc...„im alive and kicking” cum spun englezii, cu toate că „alive”ul e mai problematic. Sper că tu te scalzi în ape mai puțin tulburi :). Hristos în mijlocul nostru!

Bunul Dumnezeu sa ne ajute si sa ne lumineze sa aflam adevarul. Am scrsi pe celalalt topic un mesaj despre invatatura Sfantului Serafim de Sarov: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...3&postcount=47
Doamne ajuta!

Văd rezumat aici tot ce încerc să transmit pe această temă de când sunt pe forum. Mulţumesc, Laura!
Aş vrea acum să îmi exprim o mirare: eu înţelesesem, la început de topic, că ideea propusă spre dezbatere se referă la receptarea şi trăirea subiectivă a Adevărului.
Altfel spus, cu toţii avem acelaşi Crez, cu toţii mărturisim aceleaşi dogme, însă considerăm firesc să înţelegem, să resimţim emoţional, să voim şi să făptuim în mod personal.
Merge careva cu picioarele altuia?
Gândeşte cineva exact la fel cu un altul, în toate detaliile şi pe toată durata timpului?
Îl doare pe vreunul măseaua din gura altuia? Nu ne-a făcut Dumnezeu persoane? Aşadar, pe lângă unitatea noastră fiinţială, de oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, la care adaug şi calitatea/însuşirea de creştini: nu avem şi o subiectivitate personală? Una irepetabilă, unică şi originală, de unde şi crucea fiecăruia?

Aşadar, am crezut că se va pune accent pe acest lucru uimitor, cu adevărat tainic, anume: deşi suntem cu adevărat creştini cu toţii (măcar că suntem botezaţi şi am primit Taina Mirungerii), deşi ne închinăm Aceleiaşi Sfinte Treimi ş.a.m.d. - cu toate acestea suntem mereu subiectivi. Adevărul e Unul, re-prezentarea Lui în persoana fiecărui om are nuanţe cu totul unice, individuale, irepetabile.
Acesta credeam că e subiectul. Să ne minunăm împreună de această taină mare...

Cu atât mai mare taina cu cât, în ciuda unicităţii fiecărei persoane, suntem, iată, uniţi în Duh în comunitatea liturgică.

Or, din câte am constatat, s-a căzut repede (consider cu adevărat că e o cădere de la înălţimea subiectului propus) în veşnicele confruntări sterile. S-au repus plăcile, treaba cu mântuirea altora, cu ecumenismul etc.
Dar oare acesta a fost subiectul dintâi?
Cum s-a ajuns să ne rotim în aceleaşi cadre vechi?
Eu nu înţeleg, să mă iertaţi cu toţii. Cred că aţi rătăcit firul discuţiei de început, încât acu-i un vas spart în multe cioburi risipite, fraţilor... Iertare!

Ce-ar fi să reconsiderăm subiectul după miezul lui de început? Că doară nu plantarăm mere să culegem pere...:)
Laura, te întreb pe tine mai întâi, ca iniţiatoare a topicului: tu cum vezi problema? Ce ai voit de fapt să propui spre dezbatere? Care e tema, de fapt?

Vă mulţumesc foarte mult pentru aprecieri şi încurajări, domnule profesor!
Da, aceasta a fost ideea iniţială a topic-ului... şi recunosc că am căzut şi eu în ispita de a devia de la tema discuţiei pe care am propus-o... Mă bucur că mi-aţi atras atenţia să revin la ideea iniţială. :)
Hristos în mijlocul nostru!

Cu deosebită preţuire,
Laura Stifter

Dar ce să însemne această teribilă realitate omenească numită credinţă?
Să fie o idee? (eventual modelabilă computaţional, aşa s-o practice şi robotul?)
Să fie un sentiment? De care? De unde? Cum crescu? Are un profil anume, un tipar universal, un standard? O formulă?
Să fie un şir de vorbe? Un slogan? O definiţie? O biată formulă?

Să fie un fapt total conştient? Or, poate, cu totul conştientizabil?
Să fie un act subconştient? Poate chiar inconştient, măcar pe alocuri?

Să fie un obiect, ori ceva obiectiv, ori cu dimensiuni prestabilite, fixe, în mod mecanic puse?

Să fie o parte neschimbată în om, în sufletul omenesc? Ceva de oţel, vreun pietroi (asta să fi transmis Domnul când a spus "stâncă"?...), or, mai degrabă, un fenomen, un proces, un continuum de stări, de experienţe/fapte subiective şi colective înrîurite de Duhul Sfânt, susţinut şi viu nuanţat de harul revărsat prin Sfintele Taine, prin comuniunea cu sfinţii etc.

Se poate preda credinţa (câtă vreme e o învăţătură fixă) la şcoală?
Există o şcoală care predă la pachet şi pentru totdeauna credinţa?
Biserica livrează lui Ion credinţa gata confecţionată?

Nu e mai degrabă vorba despre ferment, despre aluat, despre seva care vine prin viţa, despre duh care umblă şi răsface, despre germinaţie perpetuă cât şade omul în trup?

Iar apropierea minţii de un conţinut al credinţei e aşa un proces de la sine înţeles de ne tot certăm că x sau y nu îl face bine?

Ce sunt dogmele şi Tainele de nu repere şi putere sfinţitoare dăruite sufletului omenesc spre îndreptare personală, bob cu bob?
Ce este mântuirea subiectivă, corelat cu mântuirea obiectivă?

Scos-am subiectivitatea umană din ecuaţie?
Păi scoatem persoana din ecuaţia mântuirii?
Pre când vom scoate, astfel, chiar şi Persoanele?....

Râvnim să facem un robot numit om şi un robot mai mare pe care să îl numim Dumnezeu?
Vai nouă, că ne rătăcim în faldurile mândre ale minţii, copii ce suntem...

Haideţi mai bine să ne minunăm de comuniunea noastră, a celor atât de diferiţi, de unici în primirea şi trăirea Cuvântului!
Cu această mirare cred că poate începe credinţa însăşi. Nu putem fi credincioşi în Hristos dacă negăm subiectivitatea fiecăruia şi dispreţuim alteritatea. Într-un fel, astfel ne respingem de fapt propria subiectivitate şi refuzăm unicitatea noastră între semeni. Or, noi suntem de fapt şi uniţi şi diferiţi, precum în corp celulele fac parte din ţesuturi distincte însă participă corelat şi condus după multe niveluri de reglaj simultan la viaţa unuia şi aceluiaşi organism. Nu este, oare, aşa, Biserica noastră?

Am descoperit în urma bogatului dialog de pe forum, pentru care sunt recunoscător tuturor, că raţionaliştii mă văd sentimental iar iubiriştii sentimentali mă văd raţionalist şi scorţos.
Urâte-mi sunt aceste extreme, pe care le socot abatere de la drumul drept, cădere, înşelare - cum se spune...
Dar nu despre mine vreau să vorbesc aici, m-am pomenit doar pentru că am desluşit câte ceva despre duhuri şi poziţii omeneşti resimţind pe propria piele unele lucruri.
Ei bine, să cugete/să descopere/să îşi reamintească, rog frumos, raţionaliştii, că Biserica nu-i perete plin cu formule matematice, nici teorie crescută concept cu concept pe o linie paradigmatică neabătută, triumfalist (câte surprize nu are omul credincios la fiecare pas, câte abateri nu aduce Duhul, Care suflă unde voieşte şi cum voieşte, în viaţa chiar a fiecărui om; câte certitudini sunt zdrobite în viaţa de credinţă pentru a lăsa loc unor muguri noi, plini de seva sfântă şi sfinţitoare a harului). Dacă ar fi aşa, ar fi o făcătură umană care moare de dragul coerenţei ei narcisice iar nu o lucrare vie, Dumnezeiască, dincolo de liniile de ordonare ale minţii noastre aşa-zis raţionale. Dincolo de previzibil şi controlabil.
În Biserică împărtăşim şi clădim bucurie (bucurii ale credinţei), nădejde (a mântuirii, a vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu), în Biserică trăim şi deznădejde, uneori, fie şi ca o fulguială trecătoare. În Biserică surîdem, plângem, suspinăm.
Domnul Însuşi, spune Tradiţia, plângea deseori...
În Biserică simţim şi resimţim, voim, căutăm şi trăim tensiunea sufletească a căutării, răsuflăm uşuraţi uneori, ne mirăm, ne silim, ne nevoim etc.
În Biserică, în viaţa de credinţă, toate stihiile omului îşi dau mâna spre îndreptare sub har. Poate şi în acest sens, al întregului fiinţei umane (lucru desconsiderat de raţionalişti), părintele Rafail spune că Ortodoxia e "firea omului". Întreaga lui fire.
Raţionaliştii pun sub obroc tainiţele sufleteşti şi se lăfăie cu lăcomie în lucirile minţii, scotomizînd Scriptura şi Tradiţia după vreo idee, ceva, vreun argument şi contraargument.
Scolastică, nimic altceva, reminiscenţe ale unor obiceiuri urâte, străvechi, ciopârţite şi ciopârţitoare.
În Biserică, însă, compătimim, iubim, iertăm, ba chiar urâm (păcatul, viclenia, minciuna etc.).

Cât îi priveşte pe iubiriştii sentimentali, să îmi îngăduie o reamintire: nu-i după pofta inimii noastre înaintea lui Dumnezeu, nu nevoile noastre primează, nu le putem răstălmăci şi bibili pe toate precum ne dictează nouă pohta. Există repere puse de bărbaţii îmbunătăţiţi prin Duhul, o istorie, o dogmatică împotriva rătăcirii, există cărţi îndrumătoare, există cuvinte pline de toată bogăţia, există rugăciuni a căror haină nu e întâmplător una anume, sunt rigori fireşti ale îndreptării, sunt limite peste care nu putem trece decât spre pierzanie. Dumnezeu are Logica Lui, Raţiunile Lui fie că ne place fie că nu. Să ne silim să ne placă, înţelegîndu-le, meditînd la ele ("Fericit bărbatul care..."), rostindu-le până când ne deprindem cu meşteşugul şi puterea lor tainică. Revelaţia are logica ei proprie, anume Dumnezeiască. Fericit cel sărac cu duhul, că o înţelege...

Aşadar, dincolo de raţionalism şi sentimentalism în credinţă, care sunt şi surse inevitabile pentru coloritul divers al re-prezentării subiective ale Unuia şi Aceluiaşi Adevăr, Hristos Domnul, să devenim conştienţi de dificultatea noastră de a fi pe Cale. Cu toţii cred că avem această dificultate de întâmpinat şi, ca urmare, s-ar cuveni mai degrabă să fim solidari în urcuş, în îndreptarea personală, decât mereu insistenţi pe greşelile sau lipsurile (după subiectivitatea noastră, deseori) celorlalţi.

Nu spun că eu sunt prea înaintat în acest deziderat, spun doar că îmi dau seama de el şi, dacă nu mă înşel, cred că Hristos Domnul tocmai aceasta ne pune ca sarcină eliberatoare de lut, către Cer.

Perspectivele şi subiectivităţile toate sunt omeneşti, ţin de biografie, însuşiri ale firii personale, context istoric, varii influenţe. Dar Duhul cunoaşte aceasta, admite şi lucrează pe măsura fiecăruia, în slăbiciune. Acolo unde Duhul sprijină şi poartă, de ce venim noi să penalizăm cu iuţeală? Oare nu din nerăbdare şi frici? Oare din credinţă dreaptă o facem?
Creştinul, aşa cum îi cunosc eu pe oamenii creştini de azi, e o fiinţă fragilă, delicată, gingaşă. De nu l-ar păzi harul lui Dumnezeu, s-ar sparge mai uşor ca un vas de faianţă.
Orice subiect duhovnicesc ar trebui abordat cu o infinită delicateţe, cu nemăsurată gingăşie datorată lui, interlocutorului dar şi propriului suflet, care e în locul acela încă neclar precum un fir de iarbă abia încolţeşte. Ce bun face acolo cizma şi tractoru, bâta şi motorul?
Ne lipseşte blândeţea, delicateţea, dulceaţa în cele duhovniceşti mai întâi. Facem ideologie seacă, logicistă ori pătimaşă, când sentimental-stupidă, când scrâşnită printre dinţi. Mă iertaţi.

Draga Laura, ai un suflet gingas si bun. O sa ai de suferit mult pentru asta, dar sa stii ca merita! O sa fii etichetata de unii ca iubirista, de altii o sa fii ironizata ori indrumata ori sfatuita sa revii la calea "corecta", insa mie imi place ceea ce vad in inima ta. Iti doresc un parcurs in Hristos lin, cu multa pace, cu multa caldura, cu bunatate, cu dragoste, cu intelepciune. Sigur, cuvintele mele nu au putere, dar vin din inima (o inima iubirista, probabil, daca tot am fost etichetat asa, proasta si ratacita dupa altii, dar macar e sincera).
Bucurii!

MariS_, iubiriştii nu sunt cum eşti tu... Iartă-mă că îţi fur jucăria (pe care ai acceptat să o primeşti de la alţii), dar nu te văd deloc un iubirist, ci un om lucid, conştient de sine mai întâi. Or, iubiriştii nu sunt aşa, nu sunt deloc aşa... Ei se droghează necontenit cu vorbe şi trăiri melodramatice, cu închipuiri ale unui eros contrafăcut. Nu aşa te ştiu, nu aşa... Ci un om al moderaţiei, al compasiunii, al filtrării cugetului prin sitele germinative ale inimii. Să mă ierţi, te rog, de evaluare, dar mă doare să te aud cum spui un neadevăr, indiferent că acest neadevăr pe care parcă l-ai preluat, ţi s-a turnat în trecut, cu nemiluita, de oameni care s-au iuţit uneori împotriva ta, Dumnezeu ştie de ce...

Hei, dragul meu, adevarata evaluare o face doar Dumnezeu, ca El ne cunoaste inimile si rarunchii. Multumesc, oricum, pentru cuvinte, desi nu le merit.
Consider ca merit mai degraba eticheta de iubirist, decat cele ce inima ta a vazut la un biet om ca mine. Poate reusim sa "transferam" aceste aprecieri lui N.Priceputu, Costel, Windorin, glykys si multi altii de pe forum, ca la ei se potrivesc cu mult mai bine.
Bucurii!

Bine, bine....:)
Fie deocamdată şi transferul, de voieşti. Subscriu bucuros, dă-mi tocul să semnez, repejor până nu se usucă cerneala!...:)

Daca chiar ii iubiti pe heterodocsi si vreti sa se mantuiasca, luati exemplu de la Parintele Daniil Sâsoev. El a facut o minsiune cu adevarat ortodoxa si a adus multi la drepta credinta. Sentimentalismul nu este dragoste. Nu schimbam Biserica Ortodoxa pentru a nu supara pe x sau pe y, ci ii aducem la dreapta credinta ptr. a fi in comuniune adevarata.

In rest, merg pe mana Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa si a altor parinti din generatia sa.

Urma nu scapa turma.
Nu in contextul asta, oricum.

Nu oricine poate face misiune. Sau putem face toți, la o scară mică, însemnând familiile, prietenii și colegii noștri, iar asta nu atât prin vorbe multe, cât printr-o viață împărtășită de Hristos. Laura face această misiune, după părerea mea, inclusiv aici, pe forum. Eu așa o simt.
Iar chemarea pe care o face, la acceptarea perspectivelor diferite ale fiecăruia, la deschidere, nu cred că trebuie să ne îngrijoreze. Asta nu va însemna niciodată schimbarea adevărului de credință, pentru că nu poți crede decât ceea ce știi că este adevărat.
Există, însă, un spațiu al întâlnirii cu toți ceilalți, dincolo de dogmă. Poți să-ți dai, de exemplu (și cred că asta o fac chiar și cei care țin foarte mult la corectitudinea exprimării credinței) mâna cu un catolic, ba chiar și cu un musulman, într-o faptă bună (de exemplu, ajutorul dat unor copii somalezi).
Îți dai seama atunci, că și el, chiar necreștin fiind, își descoperă într-o astfel de faptă chipul lui Dumnezeu, ca și tine, și înțelegi că ești frate cu el, având același Tată.
Iar asta nu înseamnă că tu renunți la Hristos, pe Care L-ai cunoscut, iar el (încă) nu.

Din pacate nu cred ca se va ajunge la vreun consens sau macar intelegere. Ar fi putut fi macar un dialog amiabil, cum de multe ori am avut cu cateva persoane care sustin ceva diferit fata de ce cred eu (N.Priceputu, Iustin si altii), dar intotdeauna apare cam aceeasi persoana care te ataca daca nu accepti ce se propaga ca fiind ortodox.
S-a spus ca noi am crede toti acelasi lucru, atunci nu ar mai fi degeaba divergente. Avem si unele conceptii comune, dar si unele diferite. Eu scriu impotriva acelor conceptii, cum sa le si cred? Si catolicii au sa spunem 80% aceesi invatatura ca cea ortoodxa, Arie avea chiar peste 90%, spunea doar o invatatura diferita.
Subiectul topicului era despre faptul ca toate cultele sunt la fel si toti sunt crestini ca si ortodocsii, adica nicio legatura cu ecumenismul, nu stiu de ce au scris unii despre ecumenism. Daca sunt propagate conceptiile ecumeniste nu ar trebui sa scrie si cineva care sunt cele ortodoxe?
Am observat la unii ca asociaza ecumensimul cu un fel de amestecare a invataturii, dar asta tine mai mult de new-age decat de ecumensim. Sau cum numesc eu ecumenism radical, au fost putini pe forum care afirmau asta (Adriana3). Aceste gen de ecumenism este destul de putin raspandit in ortodoxie, este in primul rand vorba de conceptiile care spun ca ortodoxia e adevarata credinta, dar si celelate culte sunt la fel de bune, adica nu prea conteaza invatatura adevarata, nu conteaza Biserica, important e sa creada cineva in Hristos. Adica exact ce sustine topicul acesta si despre ceea ce scriu tot timpul.
Fiecare incearca sa marturiseasca ceea ce crede, de aceea aceste conceptii ecumensite sunt propovaduite ca si ortodoxe. Si daca eu sau altii spunem ca nu sunt incep sa fiu atacat sau ironizat.
Putem avea intelegere in orice domeniu, dar in privinta asta nu putem avea intelegere, pentru ca cei ce au conceptiile acestea cred ca sunt ortodoxe si vor ca si ceilalti sa le adopte. Cum asta nu se va intampla, consens nu are cum sa fie in aceasta privinta. Exista o singura solutie, ca toti sa marturiseasca invatatura ortodoxa, dar am vazut ca asta nu se poate, cei care au adoptat aceste conceptii nu vor sa renunte nicicum la ele si le vor propaga tot timpul.
Daca nimeni nu ar mai propaga ideile ecumeniste nu s-ar mai scrie despre ecumensim. la fel cum nu se scrie ceva despre arianism sau alte invataturi pe care nu le marturiseste nimeni pe forum. Macar sa avem discutii amiabile, chiar daca avem conceptii diferite, dar se pare ca Cezar nu va putea face asta si chiar Laura afirma ca cei ce nu sustin aceste conceptii gresite sunt limitati, au mintea stramba si sunt cel putin fundamentalisti (desi asta e ceva de bine). Eu o sa incerc sa scriu aceleasi lucruri pe care le-am scris si pana acum, atunci cand sunt afirmate invataturi gresite ca fiind ortodoxe.

Aici era vorba despre dreapta credinta, mantuire si Biserica Adevarata, nu despre fapte bune omenesti. Si nu ma refeream la Laura, ci in general.

Nu a zis nimeni sa nu discuti cu oameni de alte confesiuni si sa nu te ajuti cu ei, dar pana la a merge si a trece peste canoane si invatatura Bisericii Ortodoxe, este cale lunga. Sa spui ca anumite anateme nu mai sunt valabile ptr. ca Sfantul care a dat acea anatema nu mai este in viata, uitand ca anatema data pe romano-catolici a fost data pe invatatura lor, nu pe o persoana.

Cei care spun ca ii iubesc pe cei de alta confesiune si care zic ca si ei se mantuiesc, de ce nu incearca prin viata lor, prin ruga, sa ii aduca la dreapta credinta? Cand iubesti pe cineva il lasi sa se piarda sau il aduci unde trebuieste? Pai, e mai usor sa spunem ca ii iubim si ca si ei se mantueisc, decat sa le aratam lor Adevarul. Parintele Daniil are si ucenici si toti lucreaza si fac misiune, in tara lor si in alte tari, vorbesc cu oamenii de alte credinte, dar nu indulcesc realitatea. Tot nu inteleg de ce in loc sa facem misiune ortodoxa adevarata, ne limitam la compromisuri si vorbe. Misiunea se poate face si la noi in tara, nu trebuie sa mergem prin Africa.

Aici nu vorbim de oameni care nu au auzit de Biserica Ortodoxa. Nu vorbim de triburi din Amazon. Nu putem face compromisuri, schimbari de invatatura, incalcari de canoane si reforme in Biserica Ortodoxa doar ptr. ca suntem sentimentali si credem noi ca si paganii care fac fapte bune se mantuiesc. Nu noi hotaram, ci Dumnezeu.

Sunt extrem de putini care nu au auzit de Hristos, iar cei care au dorit sa afle Adevarul, Dumnezeu ia condus acasa, in Biserica Ortodoxa.

Teoria copacului, cum ca si alte culte sunt adevarate si ca exista mantuire in acele culte nu tine de invatatura ortodoxa. Noi marturisim regula, nu exceptia. Doar spunem Crezul zilnic, nu? Daca Hristos este Capul, iar Biserca corpul, este normal ca Hristos are doar un corp, ci nu 100.

Deja au inceput sa se schimbe adevarurile de credinta si sa se incalce canoanele. Mai ales in vest. Au aparut tot felul de ciudatenii si in BO, cum este evolutionismul teist, ridicarea anatemei asupra monofizitilor, casatorii mixte etc..

Legat de catolici. Mergeti la sarbi si spunetile ce draguti sunt catolicii. In anii 90+, cand romano-catolicii sustineau sus si tare dialogul si prietenia dintre Biserica Ortodoxa si ei, fratii nostrii ortodocsi au fost prigoniti de catolici. Secolul 20 a fost o prigoana ptr. sarbi nu doar din partea comunistilor, ci si din partea catolicilor. Sa nu mai vorbim ce au facut in Transilvania(Inchizitia), Polonia, Grecia. Chiar nu cred ca romano-catolicii vor sa obtina pace si prietenie. Aici nu vorbesc neaparat de vecinul de la 3 care e catolic, ci de chestiunile care se petrec la nivel inalt. Istoria cred ca a aratat destul cam ce parere au romano-catolicii despre ortodocsi. (Nici calvinii nu au fost prea draguti. )

Inca o chestiune si termin. Miscarea ecumenista a inceput in sec 19, pornita de protestanti. A intrat si BO in hora in 1920. In aprox. 100 de ani daca ceilalti chiar vroiau sa se descopere Adevarul si sa traiasca in Biserica, s-ar fi miscat lucrurile pana acum. Insa, in loc sa vina ei la noi, am inceput sa facem noi compromisuri. Chiar am o carticica in engleza despre istoria miscarii ecumenismului, cum a inceput si de ce, si nu este vorba deloc despre unitate si aflarea Adevarului.

(ps. In Muntele Athos toti catolicii sunt botezati. Tin sa reamintesc ca nici macar in BO botezul prin stropire sau doar printr-o afundare nu este corect, chiar daca este facut in numele Sf.Treimi. Sa nu mai pomenim de casatoriile mixte.)

Ce chestiune. Se doreste ca noi sa iubim pe toti si sa nu mai spunem ca iehovistii sunt eretici caci e lipsa de dragoste, dar nu avem dragoste si intelegere ptr. fratele ortodox.

O fi si Pr.Arsenie Papacioc cu "Singur Ortodoxia" limitat si fundamentalist.

Nu inteleg chestiunea asta de fundamantalist si alte etichete. Ortodoxia este doar una, are doar un Duh, nu 50. Ori esti crestin-ortodox ori nu esti. Etichetele astea sunt preluate tot de la protestanti, caci ei au grupulete: reformati, fundamentalisti, modernisti etc. Sau se bazeaza pe gandire modernista. Asa cum zic si homosexualii: daca nu esti de acord cu ei, pac esti homofob.
Canoanele nu sunt invechite si perimate. Canoanele sunt ale Bisericii si nu se invechesc canoanele asa cum nici Capul Bisericii, Hristos, nu se invecheste. In Biserica totul este nou.
*
Sa stii ca in vest ecumenismul este destul de extrem. Poate la noi nu este asa ptr. ca majoritari sunt ortodocsii, insa in spatiile unde ortodocsii sunt minoritari, gen SUA, ecumenismul este destul de extrem, mai ales in mass-media si in mentalitate. Sunt foarte relativisti.

Sigur, sunt de acord sa avem un dialog, sa discutam, sa fim prieteni, dar una e sa dialogezi cu scopul de ai aduce la credinta cea adevarata si eventulal ptr. a tine un echilibru, alta e sa faci compromisuri in Biserica de dragul falsei iubiri si sa marturisesti invataturi straine.

Eu văd o diferență de abordare a creștinsmului, a vieții în Hristos. Pentru mine nu este atât de importantă lupta de idei pentru că viața în Hristos este mult mai mult de atât. Ortodoxia nu trebuie să fie o luptă pentru păstrarea unei concepții integre, nici (și aici nu mă refer la tine) să fie doar o expresie a conservatorismului în opoziție cu modernismul. Ea nu poate fi decât Calea care ne duce la Hristos.

Din cauza asta cred că mă situez nu pe o poziție contrară celei pe care o adopți, ci doar prefer ca discuțiile să se mute într-un alt plan; accentele pe care le pun în privința credinței sunt altele decât cele pe care le pui tu. MariS a ilustrat destul de bine în postarea de la povești cu tâlc diferențele. Poate nu-ți place povestea lui, însă esențial este că ucenicii care au căutat iubirea au căutat-o în aceleași cărți ca și cei care căutau adevărul. Nu este vorba de un iubirism prost, neluminat de dreaptă credință. Toți ortodocșii spun: și (dreaptă) credință, și iubire, în lumină. Un lucru, însă, cred că ne diferențiază: felul în care abordăm corectitudinea mărturisirii; în timp ce pentru unii exprimarea fără greș a învățăturii de credință este esențială, pentru alții (între care mă număr), „corectitudinea” ar fi o bună așezare duhovnicească, o inimă curată (și o minte luminată, totodată). Nu pot fi un creștin bun (deci corect) atâta vreme cât n-am scos păcatul din mine, iar ochii (minții și ai inimii) îmi sunt întunecați. Nu sunt un creștin bun dacă nu am o viață vie în Hristos, dacă nu trăiesc viața Lui.

Iar până nu cunosc mă curățesc, până nu dobândesc Viața, nici Adevărul nu-L voi cunoaște. De aceea nu țin neapărat să-L exprim, corect, înainte de a-L fi cunoscut în viul vieții mele.
Dacă Adevărul este Hristos, Îl vom putea, oare, exprima în formule dogmatice?
A nu se înțelege că resping dogma. Însă ea nu este decât dreptarul credinței, pe care putem sui ca o plantă spre Lumină.

Doamne ajută!
Mă bucur din toată inima să citesc din nou un mesaj scris de dvs, MariS! Vă multumesc foarte mult pentru aceste gânduri atât de frumoase, sincere şi încurajatoare pe care mi le-aţi adresat!
Da, aşa cum probabil că aţi observat, am fost deja etichetată, chiar şi aici, pe topic, mi s-au atribuit inclusiv afirmaţii care nu-mi aparţin şi idei pe care nu le-am susţinut... dar aceste lucruri nu mă tulbură. Se mai întâmplă, toţi greşim. :)
Şi eu vă doresc, MariS, o viaţă cât mai autentică şi rodnică întru Hristos! Simt că aveţi un suflet minunat, o inimă cu adevărat creştină şi iubitoare! Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos să fie totdeauna cu dvs şi-n inima dumneavoastră şi să vă ajute să sporiţi din ce în ce mai mult în iubire, credinţă, libertate duhovnicească, înţelepciune şi bucurie spirituală!
Cât mai multe bucurii!

Cu deosebită preţuire şi recunoştinţă,
Laura Stifter

Vă mulţumesc mult că aţi înţeles atât de bine mesajul pe care încerc să-l transmit.
Nu ştiu câtă misiune reuşesc eu să fac pe forum, dar dvs sigur faceţi o astfel de misiune! Vă mărturisesc din toată inima că, atunci când vă citesc mesajele, am impresia că însuşi părintele Galeriu se află printre noi pe forum! :)
Dumnezeu să fie cu dumneavoastră!

Mulțumesc, suflet bun!
Sunt cu totul nevrednic de aprecierea ta, însă mă bucur dacă reușesc să transmit câte ceva din ceea ce am primit și eu de la Părinte. Cred că avem încă foarte multe de învățat de la sfinția sa, și e bine că acum avem acces cu ușurință la multe din cuvintele atât de profunde și de luminoase pe care le-a rostit.

Frate, e sonor cuvântul tău, dar mă bate gândul că până să dobândim Viaţa avem oarecare acces la Adevăr... De pildă prin Sfânta Împărtăşanie.
Iar dacă aştept să dobândesc mai întâi Viaţa şi năzuiesc la tot Adevărul, oare nu-mi va trece vremea vieţii cu gânduri înalte şi nobile?

Ştii, uneori mă liniştesc cu gândul că în orice om creştin care ţine o cât de mică legătură cu Dumnezeu (să zicem că zice un Doamne ajută! din când în când) se petrece o anume dobândire a Vieţii şi o anume cunoaştere a Adevărului. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, acesta cred că e modul obişnuit de împreună-lucrare dintre om şi Dumnezeu pentru tot păcătosul. Şi sunt mulţi oameni păcătoşi din aceştia, mulţi de tot...

Cât priveşte dogma ca dreptar al credinţei, frumos icon mi-ai desenat în minte spre urcuş. Numai că nu mă hotărăsc la care plantă să mă opresc!...:)

Da, de acord. Îl cunoaștem în parte, chiar așa păcătoși cum suntem, pentru că El ni se dăruiește, cum ai spus, și în Sfânta Împărtășanie. Nu mă gândeam la desăvârșire, chiar dacă știu că păcatul ne este obstacol în calea cunoașterii. Însă o cunoaștere deplină cred că nu au nici cei desăvârșiți; poate o împărtășire continuă din dumnezeire; însă nu știu dacă este posibilă în veacul acesta.
Cu privire la plantă, evident, una agățătoare. Eu aveam în minte banala fasole atunci când am formulat; însă e valabil doar pentru mine.

De acord cu tine,(Ne)Priceputule!
Frumos spus si bine gandit cu judecata dreapta.

Parintele Teodoros Zisis la Capidava

Dansul a luat parte la dialoguri ecumenice. Poate intereseaza pe cineva ce are dansul de spus.


http://www.youtube.com/watch?v=k2TBCgeWGFY#at=602


Ce spune dansul nu e de bine.

Fragment: "Se duc heterortodocsii la episcopi ortodocsi ptr. a fi botezati si acesti episcopi le spun: de ce vreti sa deveniti ortodocsi, caci si voi sunteti Biserica. Si astfel se pierd suflete". E vorba despre episcopi din disapora.

Parintele nu are iubire.
Au spus-o clar, doctorii in teologie de aici de pe forum.
Dar aialalti (care le spun ca sunt si ei din Biserica) au. Sau macar sunt sinceri, in ignoranta lor.

Adrian, dogmele sunt adevarurile de credinta, nu depind de noi. Dogmele sunt o explicare a Sfintei Scripturi. Noi vorbim de adevaruri independente de noi, sunt de fapt cuvintele spuse de Mantuitor. Ca o comparatie, e ca si cum am discuta despre ce oras e capitala Romaniei si unde se afla. Acestea sunt adevaruri absolute, nu relative. Daca cineva crede ca Bucurestiul e in Modova nu inseamna ca are si el dreptate. Divergentele sunt datorate faptului ca se spune ca dogmele sunt adevaruri relative sau care nu au importanta. Daca vrea cineva sa ajunga in Bucuresti si crede ca e in Moldova mai ajunge in Bucuresti?
Modernismul asta incearca sa faca, sa discrediteze dogmele, credinta. Pentru ca ce desparte cultele sunt dogmele, de aceea ele trebuie facute sa para fara importanta, importanta e doar credinta in Hristos si iubirea. Si paganii au ravna, dar fara credinta dreapta este ceva gresit, vedem cat de condamnata era idolatria.
Adevarurile de credinta trebuie sa le insuseasca un catehumen inainte sa intre in Biserica, nu are cum sa spuna ca mai intai capata sfintenie, n-o sa fie primit in Biserica daca nu marturiseste credinta ortodoxa. Si tu te-ai convertit, probabil ai facut si o scurta catehizare, ei bine, alea erau dogmele. Aportul tau a fost ca a trebuie sa le marturisesti, sa crezi in ele. Dupa ce a crezut catehumenul e Botezat si intra in Biserica. La inceput trebuie sa creada, nu are cum sa fie botezat daca nu stie despre ce e vorba, sau ii place ca oamenii sunt politicosi. Crestinismul este credinta, nu doar fapte de caritate.
Acesta e ajutorul dat de Domnul noua, harul, pentru ca doar cu faptele si chiar credinta noastra nu puteam face nimic sa ne mantuim. Exista si o situatie interesanta, cineva care a facut pacate gramada si se spovedeste si impartaseste inainte de moarte, desi se spune ca nu a facut canon si probabil nu ajunge in Rai, rugaciunile Bisericii il aduc in Rai. Doar pentru ca s-a spovedit si Impartasit inainte sa moara, pentru ca astea sunt importante. Unii spun ca ii urmeaza pe sfinti in traire, dar vor s-o faca dintr-o data si fara sa faca si ce faceau sfintii. Majoritatea sfintilor au scris multime de carti despre invatatura dreapta si impotriva invataturii gresite. Daca eliminam credinta nu mai avem nimic, doar o suma de fapte.

E frumos și Adrian, însă mă cheamă Cristian :)
Îmi pare că iar discutăm paralel. Pentru că nu era vorba despre relativizarea dogmelor.
Este vorba despre limite. Din punctul ăsta de vedere, există o viziune care, pornind de la dogme și aplicând o înțelegere mecanicistă limitează foarte mult accesul oamenilor la dumnezeire, și mai există una care, văzând în dogme un izvor nesfârșit de cunoaștere, nu limitează, ci deschide, considerând că limitele nu sunt proprii dumnezeirii.

În ce privește relativizarea, m-aș bucura să observi exprimările teologice ale Părintelui Stăniloae, care folosește o grămadă de adverbe relative având în vedere tocmai taina de nepătruns și inepuizabilă a Sfintei Treimi.

În cartea „7 dimineți cu părintele Stăniloae”, Sorin Dumitrescu spune, la un moment dat:

La care Părintele răspunde:

Diferențele pe care le constatăm și aici, pe forum, între noi, sunt de fapt diferențele de abordare ale părinților, teologilor de care sufletul fiecăruia dintre noi s-a simțit atras. Există teologi cu o viziune sistematică, pentru care Biserica este un sistem al mântuirii, și singurul unde există har, singurul unde suflă Duhul Sfânt. Există și alții, cărora nu li se pare în regulă limitarea asta a dumnezeirii, neconformă cu infinitatea bunătății și cuprinderii Sfintei Treimi.

Fiecare i-am ales după sufletul nostru, și de aceea cred că este și o componentă subiectivă, care ține de structura lăuntrică a fiecăruia, de disponibilitățile de deschidere sau de închidere pe care le avem.

Pentru ca ei confunda Duhul Sfant cu lucrarile Sale. Categoric lucreaza (intr-un anumit mod, specific) si in afara Bisericii, insa nu oriunde isi savarseste lucrarea este Biserica.

Dar de multe ori problema se dezbate in termeni mult mai ..concreti ca de ex. unde este Biserica.
Romano-Catolicul zice "la noi este, voi sunteti cei iliciti". Noi, spun unii, din dragoste, ar trebui sa le dam dreptate.

E interesanta folosirea notiunilor de "disponibilitățile" "deschidere" "închidere" pentru a evita transare problemei intre bine si rau.
Pentru ca in ultima instanta, nu poti evita asta, mai ales daca vorbesti de crestinism.

Poate intr-un context oriental, ar fi fost altceva.
Aveti afinitati cumva?

N-avem cum să le dăm dreptate. Pentru credincios dragostea e unită cu credința, cu adevărul. Și noi nu putem crede că au dreptate. Pe de altă parte, nici noi, ortodocșii, nu suntem tocmai ce ar trebui să fim. Avem legătura istorică directă cu Biserica dintotdeauna, dar cred că trebuie mereu să fim în căutarea Adevărului, pentru că Biserica nu-L depozitează. El este viu, și nu putem spune foarte multe despre El din pricina asta. Nu înțeleg prin asta a deveni originali, a începe fiecare să vorbească pe limba lui, ci în unitate cu Biserica, cu Sfinții Părinți.

Eu n-aș putea, de exemplu, să mă împărtășesc la catolici, din aceleași motive din care niciun ortodox nu poate: lipsa unității de credință; nu putem mărturisi la fel, nu pot rosti Filioque pentru că nu cred. Însă pot să le recunosc și lor o împărtășire din lumina lui Dumnezeu atunci când ei mărturisesc și făptuiesc ceea ce Hristos ne învață pe toți.

Tocmai că nu văd aici delimitarea problemei între bine și rău. Nu este răul situat doar în afara Bisericii, după cum nici binele nu este numai în Biserică.
Însă nu mă simt în stare să abordez problema mântuirii sau a ceea ce înseamnă în afara și înăuntrul Bisericii. Poate este mai bine să rămână o taină, așa cum multe ne-a dat Dumnezeu să le cunoaștem în taină, nu cu precizie.
Pot să spun doar că nu cred în mântuire fără credința în Hristos și fără o viață în El, pe care o primim și o cunoaștem în Biserică.
Însă nu pot să garantez că Duhul Sfânt preface numai cinstitele daruri de pe altarele ortodoxe și că pe ale catolicilor nu vine. Nu cred că este o problemă de competență omenească.

De ce nu „Ai afinități...”?
Tot ce se poate, dacă a-i privi pe toți ca frați înseamnă asta.

P.S. Am mai spus-o: Problema unei mântuiri atât de limitate cum ar fi dacă numai ortodocșii s-ar mântui, și din ei numai cei „adevărați”, practicanți, numai cei care se luptă cu păcatele și care au o viață îmbunătățită s-ar mântui, e întristătoare și neconformă cu dragostea și cu jertfa lui Hristos. Pentru câți a murit El?
Mă tem că tocmai viziunea asta de Biserică-sistem a făcut ca cei mai mulți să considere că este suficient să fii botezat ortodox, pentru a fi în Corabia mântuitoare. Totuși, știm foarte bine că nu este de ajuns.

Şi totuşi, că din păcate mi-am adus aminte de topicul deschis tot de Laura, s-au repezit dreptcredincioşii să-i salute pe catolici cu "Hristos a Înviat" în 31.03.2013.
:106:

Nu mai știu dacă pe topicul cu pricina le-am spus și eu așa. Cred că doar le-am făcut niște urări, așa cum i-am făcut și surorii mele care, fiind în Spania, ține Paștele în același timp cu catolicii.
Însă asta nu înseamnă decât mărturisirea împreună a adevărului, nu și a neadevărurilor.

Eu îi spun de înviere „Hristos a înviat!” și unui prieten musulman. Care îmi răspunde „Adevărat a înviat!”. O fi greșit?

Nu ştiu dacă-i greşit. Tot ce pot să-ţi spun, apropos de salutul creştin adresat unui musulman: anul acesta am fost la părinţi de Paşte şi am chemat un taxi. În Brăila mai sunt şi turci. Eh, s-a nimerit să fie turc şoferul. Eu, din obişnuinţă şi cu bucurie-n glas spun: "Hristos a Înviat!". Văleu! Mai că nu m-a omorât cu privirea. N-a răspuns nimic, dar s-a înroşit şi spun, dacă avea săgeţi în priviri, acum eu nu mai scriam aici.:1:

Aşa o fi.
Cert e că pe 5.5.2013 nici măcar supărăciosul doctor din Franţa (care, teoretic, fiind greco-catolic are Sfintele Paşti ca noi) n-a urat ceva ortodocşilor de pe forum. Asta apropos de mărturisirea împreună a Adevărului. Eu i-aş aştepta pe ei să mărturisească Adevărul cu noi, nu m-aş înghesui eu să-L mărturisesc cu ei.

Păi secretul e să fii prieten cu el înainte să-i spui asta :)
Însă taximetristul tău cred că nu-și cunoștea prea bine credința, pentru că musulmanii nu neagă învierea lui Hristos. Doar că nu cred că este Dumnezeu. Cel puțin așa mi-a spus prietenul.

Hopa!...
Poate că acest gând stă în spatele multor neînţelegeri dintre noi. Cătălin, dacă înţeleg eu bine gândul tău, mă tem că el alimentează o întreagă lume de distorsiuni în sfera credinţei.

Deocamdată spun că afirmaţia "dogmele sunt o explicare a Sfintei Scripturi" constituie, după mine, o mare eroare. Îngrozitor de mare.

Cătălin, poate ai vrut să spui altceva, dar dacă într-adevăr crezi aşa, ad litterram, îţi propun să ne oprim asupra a 3 termeni, mai bine zis asupra înţelesului acestor termeni:
a) dogmă
b) explicaţie - a explica
c) Sfânta Scriptură

Cuvântul cheie, de unde cred că vine miezul erorii, este EXPLICAŢIE. Nu ştiu ce înţelegi prin explicaţie şi explicare (acţiune mintală de a explica), însă te rog să ai în vedere că, orice am înţelege noi prin explicaţie/explicare, dogmele nu au această funcţie.

Dimpotrivă, dogma este, ca formulare (cum avem de pildă în Crez dogma Sfintei Treimi), tocmai un liman, o limită, un obstacol de netrecut pentru mintea avidă de explicaţii.
Tocmai pentru ca mintea să înceteze de a mai rumega la nesfârşit conţinuturi tainice prin însăşi natura lor dumnezeiască, tocmai pentru ca mintea/sufletul omului să facă saltul cuviincios de la explicare (act reducţionist, prin care ne închipuim de fapt că tragem dumnezeirea în jos, înlăuntrul cutiuţei pământeşti a minţii noastre raţionale căzute) la contemplaţie şi contemplare a dumnezeirii, tocmai pentru aceasta sunt puse dogmele.

Odată pusă dogma înaintea ochilor minţii, cearta şi gâlceava încetează, atât între interlocutori cât şi între gândurile omului, înlăuntrul subiectivităţii.
Dogma nu se gândeşte, nu se raţionalizează, nu se tâlcuieşte sau explică, ci se contemplă.

În faţa dogmei mintea omului stă proastă ca o vrabie. Acesta e un efect eliberator al sufletului omenesc către dumnezeire şi un pas spre unirea omului cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, la rugăciune, noi nu facem dogmatică. Ci, vegheaţi deja de parapetul dogmelor, de care am luat cunoştinţă în experienţa noastră cognitivă personală de-a lungul anilor, noi lăsăm cugetările dogmatice şi facem, simplu, cât mai simplu posibil, rugăciunea. Altminteri nu vorbim cu Dumnezeu ci cu noţiunile noastre teoretice, fie ele şi dogmatice.
Or, pentru a ieşi din istovitorul şi zadarnic de nesfârşitul dialog al minţii cu ea însăşi, pentru a ajunge la un liman aducător de pace, mintea e oprită de taina dogmei. A întâlnit binefăcătoarea limită, de netrecut, astfel încât acum se poate ruga în sfârşit, liniştită, lui Dumnezeu, unindu-se cu El, cu harul Lui mai exact, într-o anumită măsură.

Astfel fiind dogma şi omul, astfel fiind natura explicaţiei (a reduce la cunoştinţe precedente o informaţie nouă, a asimila prin prisma unui set de cunoştinţe deja existente în minte), înţelegem că dogmele nu explică Scriptura. Daltfel, Scriptura nu poate fi omeneşte explicată. NIci prin dogme nici prin altceva.
Conţinutul ei dumnezeiesc este ireductibil. NImic omenesc nu poate explica Scriptura.

Cândva, la rugăciune, am fost fluture. Nu puteam trece cu nici un chip de limitele valului de lumină şi tot ce puteam face e să mă tânguiesc amarnic, ars de dorul de a mă contopi cu lumina aceea, să mă tânguiesc aşadar în lungi ocoluri împrejurul luminii.
Din această experienţă personală despre care am scris cum am putut mai sugestiv (astfel de experienţe nu pot fi exprimate în limbaje obişnuite, sec descriptive, în orce caz eu nu pot deocamdată) am înţeles că: la fel e şi cu noi în jurul Scripturii. Ne putem apropia orişicât, dar de condiţia de fluture care dă ocol luminii nu putem scăpa decât, se pare, în extaz, când toată psihologia noastră e semnificativ modificată, precum ne spun dumnezeieştii Părinţi.

Dogmele nu explică Scriptura. Dogmele au alte funcţii pentru sufletul credinciosului.
Nimeni nu explică Scriptura. A tâlcui nu înseamnă, la propriu, a explica. Termenul explicaţie este unul scientist, nu teologic.
Scriptura nu ne-a fost dată ca să o explicăm. Când ne apropiem de Scriptură spunem STOP tendinţei minţii de a explica. Altminteri ratăm întâlnirea, cădem.
Mândria "explică" tainele, smerenia (mintea umilită şi înfrântă) contemplă şi trăieşte ceea ce contemplă.
Aşa cred, aşa cunosc.

Chiar m-am gandit sa nu mai gresesc numele si tot Adrian ti-am spus.
Si aceasta e relativizare, de fapt la asta m-am si gandit. Mai rar scriitotii care au si o gandire modernista sa se gandeasca sa schimbe dogmele in forma lor, pentur ca isi dau si ei seama ca invatatura ii contrazice. Asa ca incearca sa le faca laxe, sa le schimbe intelesul, exact la asta ma refeream cand spuneam de ecumenism. Toata aceasta munca se face cu un singur scop, ca in cadrul lor sa intre si celelalte culte. Si ca adevarul sa nu mai fie un adevar, ci o parere subiectiva, un adevar relativ. Si astfel oamenii sa-si piarda credinta, sau sa aiba o credinta confuza, relativa.
In niciun caz Parintele Staniloae nu relativizeaza adevarul de credinta, pasajul se refera la altceva, nu la dogmele fixate de Sfanta Biserica. De exemplu vorbeste de dragostea dintre Tata si Fiu, sau alte lucruri.
Nu exista sfinti care sa afirme vreo invatatura diferita. Aceea ori e considerata greseala, atunci cand s-a facut din nestiinta, ori au fost condamnati ca eretici. Citeam de curand despre marturisirea Patriarhului Dositei al Ierusalimului, facuta in 1672 si numita "Pavaza ortodoxiei". Era un raspuns la o marturisire calvinizata atribuita Patriarhului Kiril Lukaris (nu se stie daca el a scris-o). Patriarhul Dositei a folost un cuvant luat de la catolici, transubstantierea. Pentru acest singur cuvant s-au pornit controverse, s-a facut o comisie teologica sa il studieze si pana la urma au constatat ca e echivalentul cuvantului ortodox, deci nu era o greseala. Sau in cazul marturisirii sfantului Petru Movila, a scris despre ceva intermediar intre Iad si Rai asemanator Purgatoriului, dar fara curatirea prin foc ca la catolici si inca ceva gresit si Sinodul din Kiev a respins marturisirea, apoi a fost corectata si aprobata de Sinodul de la Iasi. Nu exista nimic pus la intamplare, nici macar un cuvant, toata dogma reflecta revelatia. Un singur cuvant schimbat, de exemplu "de la Fiul" si se schimba aproape toata invatatura. O singura invatatura gresita, un singur cuvant (bineinteles ca nu se refera la aceeasi intelegere, ci la schimbarea invataturii) este erezie si e condamnata cu anatema.
E adevarat ca in ultimii 100 de ani au aparut si scriitori bisericesti care vor sa adapteze invatatura de aproape 2000 de ani la cea ecumenista venita de la protestantii din America. Unii vor sa schimbe chiar invatatura (de exemplu au fost teologi care au sustinut Filioque), dar cei mai multi nu fac asta, ci o reintereteaza, sa fie laxa. Si astfel ajunge ortodoxul un fel de ortodoxo-protestant, prin prisma credintei.
Dar invatatura Bisericii, care este Revelatia de la Dumnezeu, nu se va schimba niciodata, oricat ar incerca unii. Este aceeasi pentru toti credinciosii, vitala pentru mantuire.
P.S. Discutia despre cine se mantuieste e ceva in plus, sa spunem ca nu o includem, desi pana la urma la asta se reduce toata invatatura, la conditiile mantuirii.

Nu este o greseala, ma refeream la talcuire, daca nu ar fi cuvantul bine ales. Toata dogma cuprinde de fapt revelatia din Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Este data direct de la Dumnezeu, pentru ca e revelata. De aceea e si marea problema daca e contrazisa, adica un pacat impotriva adevarului, a Duhului Sfant care a revelat-o.
Credinta noastra se bazeaza pe dogme, sunt baza pe care cu ajutorul harului si faptelor bune se construieste induhovnicirea. Ca multi nu vom ajunge la fel ca sfintii este sigur, dar chiar si asa avem sanse la mantuire, nu trebuie sa fie cineva ca sfintii ca sa ajunga in Rai. Interesant e ca prin asta limiteaza conceptiile acestea din apus, adica se vor mantui foarte purini, pentru ca sunt extrem de putini care ajung la masura sfintilor.