Cunosc "intelepciunea" asta.. dracul stie sa confectioneze robotei si "indivizi" nivelati la rutine si subrutine.
Dumnezeu in schimb, este persoana si ne-a dat daruri personale, ne cere sa fim persoane "originale".

Nu am fost locul 1 , si contrar opiniei majoritare ca parintii il favorizeaza pe cel slab , fratele meu( mai mare si mult mai capabil intelectual recunosc) este favorit si privilegiat. M-au protejat nu neg si ma protejeaza si acum dar intr-o maniera bolnavicioasa - igonra problemele , fac totul in locul meu chiar fortat pt ca eu aparent nu ma pot descurca singura, iar trendul e "las-o ca e mica si proasta" , si chiar am ajuns sa nu pot face cele mai banale taskuri de una singura, si sunt terorizata de gandul la esec.
Nu pot comunica cu duhovnicul si nu din cauza lui, eu nu pot sa vorbesc cu el , am impresia ca o sa ma trimita la plimbare ca spun prostii, sau ca ma va crtica- daca ma mai critica cineva cred ca sar sa il bat, nu doresc decat sa fiu lasata in pace, si prefer sa fiu ignorata decat sa mi se mai reproseze ceva.

Demetrius: Sunt constienta ca vad deformat, dar CUM fac sa ies din acest cerc vicios? Macar pana ma mut.

In primul rand roaga-l pe Dumnezeu ca sa iti scoata in cale un preot pe inima ta cu care sa poti discuta problemele tale. Iar intre timp cauta un astfel de preot - unul pe care sa il simti ca e atat de bland si intelegator incat nu te va judeca; unul care sa simti ca ii pasa in mod real de tine si de problemele tale si caruia sa ii poti spune tot si sa primesti sfat cu blandete. Pt ca pe linga sfat vei primi si rugaciunea lui, iar asta e chiar mare lucru!
Si cauta si un psiholog bun cu care sa faci psihoterapie, dar avand intelegerea ca rezolvarea problemelor tale va luat timp, nu va fi asa, ca reusesti "pina te muti", ci poate lua chiar timp mult (nimeni nu poate stii cat timp decat Dumnezeu), deci renunta la nerabdarea aceasta cu "repede-repede ca nu mai pot", ci fa pasi reali si concret spre rezolvare, iar acei pasi sa iti fie satisfactie si multumire ca esti pe drumul cel bun.

Dacă o să căutăm în viaţă numai recompensele, mileurile, bibelourile, bombonicile şi drăgălitura, ascunzându-ne de partea trudnică - munca simţurilor, efortul despătimirii, osteneala conştientizării, strădania de-a armoniza lăuntrul cu exteriorul -, normal că orice spusă o să pară acuză.

Spusa mea nu coincidea cu învinuirea, mi-am permis prin acea construcţie verbală s-o înştiinţez că egoismul conţine 100% AUTOegoism, aşadar, este o formă automutilantă, autosabotantă, autolimitantă, automărginitoare, autostăvilitoare şi alte asemenea "autovehicule" care duc omul pe un drum înfundat, coborându-l în hăul personal fără întoarcere dacă nu e zgâlţâit la timp de nimeni.

E uşor să rămânem mereu COPII, bunica să-şi ofere genunchii făcând din ele leagăne vii, tătuţu' să ne mângâie pe creştet, mămuţa ne coace alivenci în cuptor, poveştile se deapănă singure, gura sobei făureşte tăciuni, nestematele sclipesc în sipeturi, ala-bala-portocala se rostogoleşte pe duşumele... şi pentru orice neajuns al nostru nu ne rămâne decât să ridicăm degetul arătător: "Ceilalţi sunt de vină! Eu n-am greşit cu nimic."

Asta înseamnă rămânerea-n stadiu infantil: neasumare, lipsă de iniţiativă, culpabilizarea celorlaţi, goana după confort personal care să nu implice responsabilităţi de ADULT, cu alte cuvinte devii eşafod-gâde pentru tine, cât şi pentru cei pe care-i culpabilizezi.

Ce ar fi larva-copil să dea vina pe fluturele-mamă că i-a adus gene proaste şi-i înceată-n mişcări, se vede hâdă-n oglindă, n-are împliniri văzduheşti şi se târâie pe pământ? Nu mai bine, înainte de a-şi blama "antecesorii", larva să aştepte trecerea prin ciclurile de autodefinire care o duc spre poziţia de fluture?

În continuare nu ştiu la ce te-ai referit, la ce sfaturi şi modele te-ai gândit. :)

? MIE MISE PARE CA TE EXPRIMI COERENT, CLAR, LIMPEDE.

Daca si cu el vei vorbi ca si cu noi, de ce sa nu crezi ca va intelege?

Ei sunt slujitori ai lui Dzeu si prin Harul cu care au fost investiti in momentul hirotoniei ca preoti si duhovnici, in timpul Sf.Spovedanii vei primi cel mai bun sfat, pe care il poti lua ca fiind mesajul lui Dzeu pentru tine.

Trebuie sa ai credinta si nadejde, multa speranta! Oamenii nu sunt toti asa de rai...!!!

Uite i-am ti-am dat un sfat...sa mai reflectezi la modul in care, cu multa rabdare si atentie, ai sa-i spui preotului...despre cele ce te ranesc.Mai intai faptele/situatiile care preced in sufletul tau un asa deznodamant...si mai precis impactul pe care il au asupra ta...gandeste-te un pic....de ce ti se pare ca te-ar certa , s-au respinge?

Eu/Noi nu te-am respins, nu te-am certat, nu te-am judecat, eu doar te rog sa reflectezi asupra modului in care te exprimi si iti expui problemele mai ales in fata celor care au o putere, o specializare sa te ajute, preotul duhovnic si respectiv un psiholog ...dar tu faci asa cum poti si cum crezi de cuviinta, probabil in interiorul tau vei simti care cale sa o urmezi.

Dar orice vei hotari, mai intai roaga-te, un acatist sau orice forma de rugaciune si apoi hotaraste ce drum sa urmezi.

Iti doresc numai bine!

Doamne ajuta!

nu ma refeream la tine sau la ceilalti de pe forum cand vorbeam despre critica, nu o lua personal

Mulţumesc mult pentru precizare. Şi dacă vorbele mele au avut o duritate pe care nu mi-aş fi dorit să le-o imprim - dar probabil mi-a scăpat -, îmi cer iertare!

Buna Jamaica!Am citit tot ce ai scris.Este de inteles cum de porti cu tine povara sentimentelor de rusine,inadecvare sau frica de esec,atata vreme cat singurul filtru prin care tu te poti percepe pe tine si tot ceea ce te inconjoara este cel pe care ti l-au transmis parintii tai,cele mai importante modele in raport cu care un om isi cladeste intreaga personalitate.De aici,totul se construieste precum variatiunile aceleiasi teme.Difera contextele,persoanele,abordarile tale,insa cauzele,precum si rezultatele sunt aceleasi...
Faptul ca te vei muta,poate fi un mic ajutor,insa,daca aceste lucruri din tine nu le vei vindeca,le vei purta oriunde te vei duce.Vor trai vii in mintea si sufletul tau,punandu-si amprenta asupra modului in care vei relationa cu cei din jur si a intregii tale existente.Putem fugi de oricine si orice pe lumea asta,mai putin de noi insine...
Pe langa sprijinul duhovnicului,psihoterapia este singura metoda pe care o cunosc si care te poate ajuta sa iesi din cercul vicios in care te invarti acum.
Am citit ca ai scris cum ca nu abordezi duhovnicul si psihologul pentru ca nu doresti sa mai vorbesti despre problemele tale.Cu toate acestea,cu noi ai vorbit...apoi,ai mentionat,ceea ce este, cel mai probabil, principala ta temere in raport cu aceasta si anume aceea ca nu mai suporti sa fii cricata,respinsa,neacceptata.De inteles,dealtfel,dupa tot ceea ce povestesti ca ai trait si inca traiesti in familia ta...
Despre duhovnic nu pot vorbi,pentru ca nu sunt in masura,insa un psihoterapeut bun te sprijina,te incurajeaza,te ajuta sa ajungi la constientizare,la activarea resurselor interioare,redefinirea propriului sine (in momentul de fata iti este greu sa iti dai seama si cine esti cu adevarat,pentru ca singurul mod prin care te poti vedea si cu care te identifici este viziunea pe care familia ta te-a invatat sa o ai despre tine) si la transformarea vietii tale intr-o maniera empatica,suportiva,obiectiva si bazata pe acceptare.
Stiu ca primul pas in directia aceasta este cel mai greu de facut,insa schimbarea pe care ti-o doresti presupune in primul rand dorinta de a o face,ceea ce din ce citesc o ai,iesirea din zona de comfort,acel loc in care preferi sa fii lasata in pace,insa in care nici vindecarea si evolutia nu se produc si curajul de a-ti asuma si a face efectiv acest pas.
Eu iti doresc sa gasesti in tine acest curaj,sa il inviti sa faca parte din viata ta,iar schimbarea pe care acum o vezi prin prisma fricii de esec,sa o poti vedea ca pe o frumoasa provocare pe drumul devenirii tale ca si om...

Orgoliul este o formă exacerbată de egoism; nu s-a raportat la ceilalți, ci(mai grav) mereu la sine și de aceea e ”terorizată” de fratele ei fiindcă-i stă în cale.

Ar fi mai bine, deci, să începi să fii de acord.

Am numerotat din mesajul tău câteva compoziții care dovedesc un mod orgolios de gândire:
1) un clișeu verbal pe care-l aud pentru prima oară; pe cel mai mic, pe mezinul familiei, am mai auzit să fie favorizat, dar tu aici te pui pe tine ca să evidențiezi că pe tine nu te favorizează deși așa s-ar cuveni(dptdv); nici tu nu ai favoriza pe nimeni dintre cei slabi, dar aici o spui ca să stârnești considerație.

2)recunoști că e mult mai capabil când te iei pe tine drept etalon; altfel spus, negreșit că ești capabilă, dar el e muuult mai capabil. Nu spui că e foarte capabil, ci îl compari cu tine, nu pe tine cu el, ci pe el cu tine, tu fiind unitatea de măsură.

3)tu nu te poți descurca singura numai aparent fiindcă la o adică te descurci cu brio, numai că refuzi un statut activ în familie fiindcă primordial nu primești considerația dorită, așa cum(dptdv) ți s-ar cuveni.

4)cele mai simple lucruri nu ți le asumi fiindcă orgoliul tău te terorizează că s-ar putea să râdă ceilalți de tine.
...
7)acest punct dovedește că tu nu ești depresată, ci rănită în amorul tău propriu, în considerația pe care o pretinzi tu referitoare la tine și pentru care ești dispusă să sari la bătaie ca un cocoș.

8)la fel ca la pct 7) nu suporți reproșul și de aceea nu accepți nicio provocare fiindcă teroarea unui reproș e infinit mai mare ca o mulțumire.

Aici le postez pe cele care amintesc de duhovnic, 5) și 6) fiindcă tu îl consideri pe el la fel ca pe oricare dintre oameni, ceea ce arată cam cum te raportezi pe tine la Dumnezeu; nicicum, deoarece tu te raportezi pe tine la tine. Nu mai e loc în inima ta decât pentru tine.
Tu nu vrei să-ți cureți inima la duhovnic, ci cauți să nu cumva să râdă de tine.

Sincer îți spun că mă mâhnești; oare de ce după ce ți-am spus ce e de făcut tu mă întrebi CUM fac sa ies din acest cerc vicios?
E simplu: pe tine nu te interesează rugăciunea fiindcă nu pui preț pe ea, nu consideri că e folositoare și, deci, n-o iei în calcul.

Am folosit ceva timp ca să scriu acest mesaj și mă bucur că am reușit, deși nu cunosc destule lucruri pentru că nu ne-ai spus mai nimic; ar trebui să citesc toate posturile tale ca să văd credința ta mai limpede.

Situația ta e gravă de tot și te sfătuiesc să mergi de îndată, altfel spus, URGENT, la o mănăstire și să ceri un duhovnic care să-ți curețe inima; lui să-i spui tot, absolut tot. Acordă pentru asta un timp nedefinit, dar mergi devreme fiindcă în mănăstire ziua de lucru e scurtă(zi-lumină) dacă va fi nevoie vei innopta acolo. Nu uita să duci niște daruri sau bani.
Altă soluție nu văd.

Doamne ajută!


P.S. Psiholog? Povești.

Ai scos din context tot ce ai putut .
Eu la manastire am duhovnic, iar rugaciunea e in programul zilnic......
Iar daca a dori afectiune din partea familiei este un lucru atat de rau imi cer iertare.

Ai incercat sa spui aceste lucruri si oamenilor in cauza?

Nu lua in seama pe Demetrius.
Are el niste probleme ale lui pe care nu le poate depasi, dar asta nu-l impiedica sa dea sfaturi la altii, chiar daca este total pe langa problema.

am incercat in repetate randuri fara succes. In cazul in care nu ma ignora total si se refugiaza la tv, ei zic ca mi se pare si ca sunt rea (mai ales in relatia cu fratele meu pt ca ii refuz mereu cand imi zic sa il ajut sa ii calc haine, sa ii strang rufele etc in conditiile in care locuieste altundeva cu prientena lui dar tot ai mei ii fac menajul). Cand ma duc in vizita la el imi zice sa ii spal vasele... Anyway

Cu vorba in cazul acesta sunt absolut sigura ca nu se rezolva nimic, evita orice problema si nu ii intereseaza

Acuma nu stiu ce varsta are fratele tau, dar daca deja locuieste cu prietena lui mi se apare un pic ciudat sa-i faca altcineva "menajul""! De obicei baietii de la 16-17 ani cauta sa fie cat mai independenti si au mai mult orgoliu!

Iar in legatura cu ce ai zis despre tine nu vreau sa ma dau "mare"" sau sa ma laud, insa ce pot spune sigur cum as proceda daca as intalni o situatie similara: intai daca vad ca-i femeie mai retrasa sau mai timida cu vorba, discutam despre una sau despre alta (un film, o carte sau orice alte subiecte sau o plimbare, un cinematograf), incerc sa-mi dau seama care e nemultumirea sau supararea, si apoi sa identific solutiile concrete! Oricum, daca exista bunavointa si rabdare la orice problema exista solutii! Doar vorba aia suntem oameni si putem discuta si analiza la o masa!
Iar apoi dupa ce se mai linistesc lucrurile si tristetea mai dispare, mergem la o terasa cu formatie muzicala, chem lautaru si-i zic sa inceapa cu o sarba sau hora asa ca la Moldova, si dupa ce te ïncingi"" la un dans sa vezi cum uiti de suparare!

Asta din punct de vedere al unui barbat! Din punct de vedere al unei femei n-as putea sa-ti spun.

Oare te-a deranjat ce am scris? Încă dinainte ți-am spus ce s-ar putea întâmpla:
În final eu n-am nici un folos dacă am dreptate; ”eniuei”(vorba ta) ar fi spre bucuria ta dacă eu greșesc, dar concret nu e nici atunci(din păcate).

Am citit tot topic-ul dar aici cred c-as putea sa zic ceva. Deci, parerea mea:

Fata asta incearca sa vada DE CE este in situatia asta.

1) Daca fratele ei ar fi mai slab decat ea (sau, ok, ea ar fi mai puternica decat el), atunci ar intelege de ce-l favorizeaza, dar asa nu vede (*). Eu am urmarit asa ceva intr-o familie cu doi baieti, in care cel mai mic e favorizat, iar cel mai mare chiar sufera. Gandeste-te ca poate, chiar daca asta ar fi din orgoliu, persoana respectiva nu are cum sa-si dea seama de asta, pentru ca nu a vazut niciodata alternativa.

2) Normal ca-l compara cu ea, ca doar din punctul ei de vedere vede problema. Asta se leaga cu (*) dupa cum vad eu situatia. A si zis:

3) Daca nu ti se da voie, nu ai cum sa te descurci, pentru ca nu esti lasat sa incerci. De unde sa afli tu daca reusesti sau nu, de unde sa treci peste teama de a nu reusi (orgoliu sau nu), daca nu te lasa nimeni sa incerci sa faci asta? Aici trebuie sa recunosti ca ai nevoie, totusi, de experienta: incerci, mai incerci, nu merge, mai incerci o data etc.

4) Pai daca nu ai incercat nici nu ai reusit. Ori, daca-i vezi pe ceilalti ca le reuseste perfect, fara sa fi vazut si momentele in care n-au reusit, care sa te asigure ca nu sunt nici ei perfecti, pentru ca nimeni nu e, atunci nu prea-ti vine sa incerci cu ei uitandu-se la tine. Totusi, trebuie.

5) si 6) Pai, pt. ca si ei i se pare aiurea situatia, vede ca ar trebui sa se descurce mai bine pana acum si sa nu aiba teama asta, fie ea si provenita dintr-un orgoliu poate nedepasit la timp (daca vezi ca e nevoie de mai multe incercari ca sa reusesti ceva bine si mai ales daca are cine sa te indrume ca sa sari peste teama sau orgoliu, dupa caz, atunci nu mai pornesti niciodata cu ideea ca tu poti orice=orgoliu. Nici nu mai eviti sa faci ceva daca nu este laudat, ca vezi ca trebuie oricum si nu e cazul sa astepti laude. Dar asta cere experienta, pe care ea nu o are.). Deci, normal, daca intrebi pe cineva ceva care ti se pare ridicol, normal ca te astepti sa te trimita la plimbare si nu prea-ti vine sa intrebi. Apoi, nici ea nu vede clar problema, din ce inteleg, cum sa creada ca poate sa i-o explice altcuiva, daca i se mai si pare ridicol?

7) si 8) Se poate si ce-ai zis tu (fara sa-si dea seama), dar se poate si sa fi atins o limita. Daca nu te apreciaza nimeni niciodata si nu se bucura familia ta cu tine niciodata (hai, elimina toate episoadele astea din memorie + momentele in care poate te-au ajutat sa-ti revii si zi-mi cum te simti.) cand reusesti ceva (ceva mic, intai), exista un moment in care cedezi: asta nu e orgoliu, cred ca e nevoia normala de a nu fi tot timpul in tensiune, de a nu te simti respins in continuu. Pai ce si cum sa faci, daca tu oricum tremuri?

Vorbesc si din experienta proprie si din ce am vazut la altii si chiar nu cred ca sursa problemei e orgoliul, decat in masura in care trebuie sa realizezi ca nu are cum sa fie doar vina lor si ca, pana la urma, tu raspunzi de ceea ce faci cu viata ta. Uite, incearca sa faci lucruri marunte, de tipul celor mentionate aici:

cand ceilalti nu sunt prin preajma. Atunci n-o sa mai ai de ce sa te temi (ca nu te vad ei daca gresesti si poate vei putea sa decizi de ce nu incerci: daca iti inspira ei anxietatea ca un gen de reflex conditionat (?) sau din orgoliu. Pur si simplu, incearca ceva pe cont propriu. Ideea mea nu e sa te ascunzi de ei, ci sa faci ceva fara ca ei sa incerce sa te ajute. Poate sunt bine intentionati, dar nu-si dau seama de imaginea pe care si-au format-o despre tine si atunci ei chiar cred ca te ajuta. Numai sa nu dai in mandrie. Daca ai posibilitatea, discuta ideea asta cu duhovnicul inainte sa incerci, ca poate n-ajungem in situatia in care se chinuie 10 intelepti sa scoata piatra aruncata de mine. Ducandu-te cu o solutie, poate iti va fi si tie mai usor sa vorbesti: nu te duci sa zici ceva ce poate doar ti se pare tie, ci cu observatia obiectiva ca tu nu prea faci nimic (ca nu te lasa, ca ti-e teama sa incerci) si poate asa se rezolva. Pt. ca daca teoria mea cu lipsa de experienta pe care altii o dobandesc treptat e adevarata, poate asta e un punct de plecare. Bine, poate gresesc, dar cred ca daca discuti cu duhovnicul posibilitatea asta si te fortezi macar o data sa treci peste teroarea cu privire la esec, se poate sa mearga mai usor de acolo si ai tai sa te lase sa te descurci si tu. Dar, inca o data, mai intai cu rugaciune catre Dumnezeu si Maica Domnului sau Sfinti la care poate ai evlavie si la duhovnic, pentru eventualitatea in care gresesc eu.

Altceva nu vad, sincera sa fiu, si nu vreau sa presupun mai mult decat am facut-o deja.

Mi-e teama ca solutia ta sa nu dupa la rezolvarea aparenta ca se va apuca sa se descurce singura si va reusi, considerand ca din orgoliu nu a facut-o pana atunci, dar fara sa treaca prin adevarata problema pe care poate niciunul din noi nu o vede. Uite: s-ar putea ca eu sa nu lucrez la o tema. Cauze posibile: lene, orgoliu (nu-i de mine), parintii care-mi stau in spate si din cauza carora nici nu pot sa vad foaia limpede, cu atat mai putin sa rezolv problema, (4)lipsa de experienta (pana atunci nu am lucrat, din diverse motive, dar acum vreau sa ma apuc si constat ca-mi lipsesc armele: "fundatia" nu exista si nu am pe ce sa construiesc), oboseala, (6)nu-mi place materia sau nu inteleg (nu pricep desi dar fac tot ce pot), vreun motiv medical si poate si altele. Dar nu doar lenea si orgoliul, desi poate daca le consider pe astea cauze si (4) nu e valabil rezolv oricum problema, ocolind (6) prin faptul ca vad aplicarea directa a unei formule si iese. Dar scopul meu era sa inmultesc talantii si ocolind (6) poate i-am ratat (nu am stat sa vad ce-mi place de fapt si pentru ce domeniu m-a inzestrat Dumnezeu si n-am facut nimic: am gresit drumul, considerand ca nu mergea din lene/orgoliu).

cand sunt singura mai fac anumite lucruri ca sa ma simt utila , dar aceleasi lucruri nu le pot face cand sunt oameni in jurul meu. devin agitata imi scapa din maini, se vede clar ca sunt neindemanatica si din cauza asta prefera altii sa le faca in locul meu.

Deci cand le faci singura iti reusesc? Daca erai neindemanatica nu insemna ca ti-ar fi scapat si de una singura? Ma gandesc ca mai degraba, avand experienta anterioara, te concentrezi mai greu daca se uita si ceilalti la tine, iar ei se uita conform aceleiasi experiente, ca sa te ajute.
Uite, mi-a venit un gand, dar nu garantez pt. el: ai incercat sa te oferi tu sa faci ceva, sau in general iti cer ceilalti ajutorul/contributia? Ca daca ceri tu, ma gandesc ca nici nu se vor mai uita asa intens la tine, ca nu te vor mai astepta sa termini ca sa continue ce era de facut.

Spui că nu mai suporţi reproşurile, criticile, admonestările, da' ai tăi cât le-or mai răbda? :) Că n-o fi uşor nici pentru ei să-nceapă zorile-n sunet de buze bătute mărunţel: "Mie nu mi-aţi făcut, nu mi-aţi dres, cu el vă purtaţi aşa, cu mine altfel.", apoi să vină istoviţi pe la amurg şi s-audă aceleaşi imputări şi căutări de pricini.

Sunt convinsă că ai dreptate, da' iartă-i, păsuieşte-i de amăreala vorbei, roagă-te spre luminarea minţii tuturor, s-aveţi deschideri de inimă unii spre ceilalţi şi să sălăşluiţi armonios.

Ş-apoi, or mai fi câteva chestiuni asumate niţeluş hâit: am văzut o tendinţă de segregare a bunăstării fizice de bunăstarea emoţională, de parcă funcţia de "vistier" al familiei e una lesne de înfăptuit şi nu necesită sleiri şi epuizări cât ţin orele de muncă, încasări poate-n neconcordanţă cu efortul depus, repartizări în funcţie de nevoi (hrană, educaţie, cheltuieli-de-coş-zilnic versus plăţi neprevăzute, dajdii statale, întreţinerea unui loisir etc.), administrare optimă şi multe altele.

Poate n-or fi ştiut c-o îmbrăţişare face cât zece bomboneturi şi scofeturi, o pupătură pe frunte cât toate taftalele şi paftalele din şifonier, o dezmierdare cât stelele şi Luna şi ceru' la un loc, însă toate gesturile care ţin de umplerea teşcherelei înseamnă şi ele un "a da", o generozitate parentală convertită-n sudoare, zile de muncă, sforţări, îngrijorări, silinţe... acestea toate făcute din drag de voi, copiii lor.

Aşa au ştiut ei că-nseamnă "a da dragoste", aşa or fi văzut la părinţii lor, or fi prins vremuri grele, de foamete şi neajunsuri de aşa au ştiut ei să-şi manifeste dragostea către voi, cei atât de dragi lor.

Iartă-i, aşa vor începe schimbările.

stireanca nu am zis ca i-am cicalit cu aceste lucruri dar evident ca am vrut sa discut despre ele. dar NU despre cele materiale! , si sunt ani de zile dencad nu am mai adus in discutie aceasta tema. poate tu treci sau ai trecut prin reprosuri de la copii tai, iarta-ma daca gresesc.
Niciodata nu le-am reprosat parintilor ca de ce celalat are mai multe jucarii- nimicuri

La aceste vorbe mai sus-citate mă refeream, însă n-am reuşit să mă fac înţeleasă. Nu am vrut să spun că le faci reproşuri financiare, ci că ai tendinţa de-a separa "a da"-ul părintesc în: material şi afectiv, pe când el este un TOT.

Dacă ţi-au făcut poftele materiale înseamnă A DA DRAGOSTE, aşa cum au ştiut ei, în felul lor.

Nu am copii, da' am părinţi şi mă pot pune-n locul lor.

Nu conteaza realizarile profesionale sau integrarea pe cat de mult conteaza sa devii o persoana mai buna.
Daca vezi ca parintii tai il iubesc pe fratele tau mai mult..asta e...nu e o intrecere in sentimente ..Ii ajuti cand ti se cere si pe fratele tau cand poti...sa faci ceva util si sa-i ajuti, cand poti, ar trebui sa te bucure in loc sa te intristeze (poti chiar sa-i faci sa fie veseli cu o stire sau gluma..si daca te simti obosita poti foarte bine sa-i refuzi si sa argumentezi de ce...iar la fratele tau puteti spala vesela cu randul cand mananci la el....sau poti sa spui "azi nu e ziua potrivita pentru vesela"...dar te revansezi eventual cu altceva).
Nu trebuie sa te simti handicapata pentru ca nu esti iubita. Gandeste ca Cineva Sus ne iubeste pe toti. Viata poate avea perioade foarte grele, care nu trebuie sa ne darame.
Incearca sa schimbi ceva: un job daca nu ai (incearca si ceva ce nu ti se potriveste si nu prea-ti place pana gasesti altceva), o forma de studiu (fac, master, cursuri, etc.)..sa te relationezi cu o prietena sau fa un efort sa te intelegi bine cu cumnata ta (o activitate comuna)..daca ai drumul tau si faci ce e bine (deci putina independenta) si incerci sa aduci in familie un elemen de noutate sau de bucurie.. relatia cu familia ta se va imbunatati in vizibil. Succes!

Aceasta este o intelegere foarte gresita a notiunii de dragoste.

Exista parinti care nu prea au chef de copii lor (copii nedorit, etc), sint deranjati de nevoile/solicitarile copiilor si ca sa ii faca sa taca sau sa fie lasati in pace, pur si simplu mituiesc poftele copilul cu diverse chestii materiale. Si il mint pe copil (pe fatza) ca il iubesc (de fapt poate ca nici ei nu isi dau seama ca mint, ca aceea nu este dragoste, ci poate chiar ei au o intelegere incorecta a notiunii de dragoste). Se ajunge mai tarziu ca si copilul ii santajeaza sentimental cu poftele lui materiale (caci invata repede slabiciunile parintilor), iar in final acel copil ramane cu o lipsa: inca nu stie ce este dragoste si o confunda cu mita si manipularea.

Iarasi exista parinti care au fost ei insisi invatati de catre parintii lor sa confunde dragostea cu alte substitute care de fapt satisfac niste pofte (uneori materiale). Sint parinti de exemplu care dau copiilor lor bomboane in loc de dragoste. In final copii aceia ajung ca adulti obezi, cu tot soiul de boli legate de alimentatie si tot cu o lipsa: nici ei nu stiu ce inseamna dragostea (si o vor tot cauta in surogate), pentru ca parintii nu i-au invatat corect. La randul lor vor face la fel cu copii lor (intrucat confunda si cauta dragostea in surogate)

Asa isi pot invata parintii pe copii diferite patimi fara sa fie constienti poate de ce consecinte lasa in urma (pe urma tot ei se mira de ce a iesit copilul asa...

tomita ,nu am mancat niciodata la el :) , si ma deranjeaza ca el sta pe canapea cu prietena dar eu trebuie sa ii fac curat.

Faptul ca tu constientizezi ca "altceva" iti lipseste, arata ca tu ai avut candva parte de acel "altceva", ca altfel nu ai fi stiut ca iti lipseste ceva.

Cand si de la cine ai avut tu parte de acel "altceva" de la care ai aflat/invatat ca acel altceva exista si ti-ai format o reprezentare/intelegere a acelui "altceva" ?

Şi mie mi se pare extrem de greşit să nu luăm învăţătura din Cuvântul lui Hristos, ci din psihologia vremurilor din urmă şi din cărţuliile tarabelor, cărţulii cu pagină ieftină, copertă amăgitoare şi slovă aiuritoare, prin care suntem îndemnaţi să ne cerem drepturile-n faţa părinţilor cu vorba răspicată şi pumnul ridicat, că doar... merităm, suntem îndreptăţi şi avem toate legile acestei lumi de partea noastră.

Nu vorbesc de cazurile "bolnăvicoase" când copilul e ghiftuit şi îmbuibat cu fel de fel de lucruri netrebuincioase sufletului, acestea ţinând loc de gratificaţii afective ori răsplăţi emoţionale, ci mă refeream la acele poveşti de viaţă în care părinţii, din dragoste pentru copiii lor şi spre a-i menaja, muncesc spre a le oferi acestora tot ce au nevoie. Ei, aici e aici!

Într-un asemenea caz, în mintea copiilor se pot declanşa idei de - "eu merit! mie mi se cuvine! sunt copil, ei sunt părinţi, normal să mi se dea!" -, iar trecerea de la răsfăţ la responsabilitate şi de la răzgâială la răspundere nu mai are loc chiar dacă, stadial, vârsta e măricică şi cei din jur li se adresează la rând la pâine cu: "Domnule/doamnă".



Să fii copil nu e un merit nici personal, nici al părinţilor, e darul lui Dumnezeu, e voia Sa, e împlinire Cerească şi sfântă. Aşadar, cinstirea părinţilor e drumul spre inima acestora, după cum nezădărârea copiilor e poteca spre sufletul lor, iar rugăciunea unora pentru ceilalţi aduce echilibrul casnic şi concordia familială.

Adică tu presupui că Jamaica nu a dat deja în mândrie?

Pe de altă parte, care e presupunerea ta despre orgoliu? Dar despre mândrie?

Numai sa nu dea in mandrie vazand ca reuseste desi parintii in general nu o lasa sa incerce si il apreciaza mult pe fratele ei. Mi se pare un pericol real.

Da, presupun ca nu e deja. Rasfatul, daca asta e cauza starii ei, poate duce la nerecunostinta, lipsa de responsabilitate si neputinta de a te descurca singur (fara ajutorul expres al oamenilor apropiati adica, nu fara Dumnezeu, a nu se intelege altfel), dar nu vad de ce ar duce la mandrie. Poate duce la deznadejde cand esti pus in situatia de a nu reusi nimic (salt prea mare nimic -> tot) si asta mi se pare periculos, dar la mandrie chiar nu vad de ce. Poate doar la ingamfare de tipul "uite cate am eu fara sa muncesc" sau "toate mi se cuvin", dar chiar nu vad cum ar fi cazul aici. Explica mai clar, ca nu inteleg, sincer. Nu vad (nu glumesc aici.).

Pe scurt: vad unde bati, dar nu se confirma, pentru ca ea incearca sa se simta utila si inteleg ca ar vrea sa ajute, dar nu stie cum: faptul ca pana acum nu au lasat-o inteleg ca o duce la un gen de blocaj cand trebuie sa faca ceva cu ei acolo. Adica, n-ar trebui sa nu se mai ofere daca ar fi mandrie? Cu fratele si menajul cred ca e ca-n topicul cu milostenia: daca respectivul face din cersit meserie, ii mai dau?

Cred ca am facut-o caz teoretic deja, asa ca daca vrei sa despicam firul in 14 trimite-mi un PM. Nu de alta, dar la cat am scris eu, s-a dat mai devreme o replica mai buna dacat toate sfaturle si presupunerile mele incalcite si gandite in toate directiile, asa ca trebuie sa recunosc ca sunt altii mai in masura decat mine sa vorbeasca si sa nu parazitez inutil topic-ul. Sau, in orice caz, sa ma mai gandesc o data daca ce scriu ajuta.

Cred ca de cele mai multe ori, oricat am astepta ca ceilalti sa ne recunoasca meritele, si orice am face in acest scop, acest lucru nu se va intampla. Insa se pare ca atata timp cat solicita ajutorul nostru, inseamna ca au nevoie de noi, asa "handicapati" cum suntem...

Nu dezbat subiectele din topic ”pe la spate”(în MP)!

Pe de altă parte, ți-am pus întrebările de mai sus pentru că am observat că faci confuzie între mândrie și orgoliu și e de înțeles (uneori), dacă și în DEX sunt explicate împreună.

Mândria este un sentiment de conștiință deplină pentru onoare și demnitate; însă orgoliul este o impresia nejustificată pentru aceleași valori morale generate de conștiința de ”buric al pământului”, însă această patimă atinge în societate,mai mult sau mai puțin, pe aproape orice om; de aceea unii călugări se izolează în schituri.
Un caz celebru de mândrie(ca să înțelegem despre ce vorbim) găsești aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mucius_Scaevola .

Iertare! Intentia mea era sa nu blocam topic-ul cu comentarii care mie mi se pare ca nu aduc niciun folos Jamaicai, nicidecum sa o vorbim pe la spate. Deci nu vroiam sa va (te?) iau de maneca intr-un colt, "la barfa" cum s-ar putea zice.

Trebuie sa-mi explici mai pe larg, pentru ca tot nu pricep. Deci, mandria = onoare si demnitate pana la extrem, iar orgoliul = momentul in care treci de la dorinta de onoare si demnitate proprii la ideea ca ai fi deasupra tuturor celorlalti?

Sa nu ia nimeni de bun ce-am scris! Cum am zis, nu cred ca e ok.

Pentru Jamaica
 

Dragă Jamaica,

Iată ce am citit ieri în cartea arhimandritului Sofronie, "Rugăciunea, experienţa Vieţii Veşnice", şi m-am gândit la tine, căci mi se pare un fragment dătător de nădejde:

"Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune - adică pentru Dumnezeu - nicio boală a duhului nu este incurabilă. Putem să ne naştem în cele mai nefavorabile împrejurări. Putem creşte în medii ignorante, dure şi chiar criminale, putem să fim atraşi de exemplele de vieţuire generale din jurul nostru. Putem suferi orice fel de lipsuri, ocări, pierderi. Putem fi diformi din naştereşi putem şti ce înseamnă a fi dispreţuiţi, răniţi, respinşi. Tot ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi îşi poate lăsa amprenta asupra noastră. Dar, din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, din clipa în care ne-am hotărât să urmăm poruncile Lui, începe un proces de tămăduire fundamentală. Şi nu numai că suntem vindecaţi de rănile sau patimile noastre, dar chiar şi înfăţişarea noastră exterioară se poate schimba. [...] Dacă vreunul din cititorii mei suferă de vreo rană psihologică prilejuită de un eşec în viaţă, el poate atinge o libertate împărătească a duhului schimbându-şi radical întreaga viaţă, dacă se adresează în fiece zi lui Dumnezeu cu o rugăciune personală ca aceasta, de exemplu:

Doamne Cel veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.

N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: „Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi” şi: „orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă”. De aceea, îndrăznind să Te chem: Păzeşte-mă de orice prihană a trupului şi a duhului. Învaţă-mă să Te rog cum se cuvine. Binecuvintează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice.

Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta.

Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat.Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie. Cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.

Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc bună plăcere înaintea Ta şi-l rănesc pe semenul meu. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.

Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultimea mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singură lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine. Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine. În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari. Dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.

Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea.

Da, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi conştiinţă. Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-ţi pot aduce pocăinţă după vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e oarbă încă.

Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii Mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta. Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea!"

Multumesc!
 

Foarte frumoasa aceasta rugaciune! Foarte folositoare aceasta postare!

Multumesc!:53:

Intradevar- foarte utila postarea!