In primul rand sunt fortat sa recunosc ca nivelul saracacios al cunostiintelor mele de antropologie culturala ma face sa nu vorbesc prea in cunostinta de cauza (dintr-un anumit punct de vedere; din altele, tot cam in necunostiinta de cauza vorbesc dar de data aceasta din alte motive); mai devreme cand mi-am exprimat intentia de a o face pe desteptul cu recentele mele lecturi eram doar o victima a diacriticelor :).

Cu toate acestea bucuria dialogului nu cred ca va fi periclitata fiindca in acest dialog rostul meu e sa imi prezint propria intelegere cu privire la tema propusa. Si indiferent cate coordonate ale planului istoric ar presupune aceasta tema, pt a le potenta sau a extrage din ele semnificatii, viziunea mea nu atarna in mod esential de cunoasterea acestor coordonate. Pare o aberatie ce spun insa am in vedere faptul ca semnificatiile ultime intotdeauna apartin altor sfere, sau mai bine zis altei sfere. Imi pare ca viziunea ortodoxa, pe care ma chinui sa mi-o insusesc, tot mereu accentueaza lucrul asta. Spre exemplu: „Rugaciunea cea din Ghetsimani a lui Hristos este, fara indoiala, cea mai inalta dintre toate rugaciunile, dupa vrednicia sa launtrica si dupa puterea sa rascumparatoare a lumii. In acelasi timp este una dintre cele mai nepretuite descoperiri despre Dumnezeu si despre Om. Adusa lui Dumnezeu-Tatal in Duhul Dumnezeiestii iubiri, ea, ca Lumina ce niciodata nu se imputineaza, vecinic ramane lucratoare in fiintarea lumii. Ca fapt istoric, ea nu a durat mult; insa ca act duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu ea a inceput mai nainte de intemeierea lumii (cf. 1 Pt. 1:20) si nu inceteaza pana in ziua de azi. ”
Aceasta intelegere sta la baza felului in care privesc eu orice demers exegetic. Dupa cum reiese din mesajele tale anterioare stiai deja asta dar am vrut sa clarific mai mult problema. Simt in mod clar ca nu am reusit. Am cateva idei care ar putea prezenta mai adanc cum vad eu tipul de exegeza pe care l-ai adus in discutie dar nu reusesc defel sa le dau forma, pesemne din pricina faptului ca le „detin” mai mult ca intuitie decat ca experienta existentiala (si intuitia asta e o forma de experienta dar de departe neindestulatoare).
Revenind la mesajul anterior: el reuseste sa prezinte sintetic un tablou pe cat de complet posibil al cadrului istoric in care s-au petrecut anumite evenimente esentiale pentru mantuirea noastra. Fata de aceasta abordare eu am o obiecție pe care o numesc minora si una pe care o numesc majora. Ambele le prezint doar in scopul cunoasterii reciproce caci orice alt scop ar fi atat ilegitim cat si naiv :)
obiectia minora: cand citim Sfanta Scriptura, se poate intampla sa avem anumite trairi greu/imposibil de pus in cuvinte: ele pot fi sufletesti, inselatoare sau pot fi duhovnicesti, lucrare a harului. Ce facem cand tipul de exegeza amintita contrazice o astfel de traire pe care noi am cunoscut-o ca fiind adevarata? Dar de fapt: ce facem daca Hristos ne-a descoperit drept unic criteriu un anumit duh iar acel duh (metafizic sobornicesc, sobornicesc calitativ nu cantitativ) poarta o marturie diferita ?
As vrea sa dau un exemplu concret ca sa nu para ca bat campii insa sunt sigur ca nu o sa mai ramana nimic din ideea initiala fiindca, asa cum spuneam si mai devreme, exemplele concrete au adesea darul sa nimiceasca complet principiul adus in discutie.

obiectia majora: Daca Hristos intr-adevar este cu noi pana la sfarsitul veacului nu El ar trebuie sa fie principalul nostru sprijin in abordarea Scripturii ori a oricarui alt aspect din viata de zi cu zi ? Daca da, atunci esenta efortului de a sta cu mintea in fata lui Hristos e compatibila cu esenta efortului de a realiza o priza intelectuala a textului prin intermediul stapanirii unor coordonate istorico-culturale ? Daca nu, atunci in care dintre cele doua eforturi ar trebui mai degraba omul sa isi investeasca puterile psiho-somatice/metafizice ?

Am prezentat aceasta ultima obiectie sub forma de intrebari. Raspunsurile mele reies in mod evident din felul in care am formulat intrebarile dar poate ca un raspuns general nici nu exista. Vreau sa zic: la un anumit moment in timp poate ca exista nevoi diferite pentru oameni diferiti (oricat de diferite ele reflecta totusi o unica nevoie comuna, singura nevoie pe care o poate cunoaste omul)

Desigur e vorba de nevoia cunoasterii lui Dumnezeu. Iar din acest punct de vedere cel mai sigur lucru e sa fim calauziti de Hristos, adica sa implinim poruncile Lui, adica sa traim fara de pacat; aceasta va rezolva toate. Poate cand vom incheia acest dialog va fi, daca doresti, cu un scurt schimb de idei pe tema: „cum sa traim fara de pacat?”. Consider ca in mod esential, aceasta e singura cale catre sobornicitate adica catre mantuire.

Trecând peste faptul că nu acesta este subiectul threadului
 

Te înşeli, Pelerinule, într-o bună măsură, atunci când crezi că creştinismul nu a avut dintru început o înţelegere fundamental nouă, pe lângă care persista şi ceva din contextul iudaic. Să afirmi o discontinuitate fundamentală, pe linie de înţelegere a Revelaţiei (cu privire la Iisus Hristos), între creştinismul originar şi cel de peste două secole este o eroare fundamentală, asupra căreia într-o formă sau alta te-am mai avertizat, dar văd că nu reuşeşti să înţelegi. Reiau deci un mesaj anterior care este foarte bun pentru răspuns în cazul de faţă, arătând o diferenţă fundamentală între Ortodoxie şi protestantism:

Aici este în fapt diferenţa de percepţie şi de înţelegere până la urmă între Ortodoxie şi diversele forme de protestantism. Ortodoxia are un asemenea grad de iniţiere dumnezeiască în tainele lucrurilor că vede Lumina Dumnezeiască a Transcendenţei divine în lăuntrul unui fenomen ca revelaţia lui Iisus Hristos! Aici este marea taină a Creştinismului Ortodox şi marea diferenţă în comparaţie cu alte "confesiuni creştine". Hristos nu este doar un legislator, de origine divină şi cu mesaj divin, nu este doar un Dumnezeu care a adus adevărata dreptate ce se primeşte prin har şi prin credinţă, nu este doar ascuns sub sacramente şi păstrat doar credinţei, ci este Lumină dumnezeiască şi îndumnezeitoare, "experimentabilă" la modul cel mai "simţit" cu putinţă. În virtutea acestei taine fundamentale a Ortodoxiei ea s-a recunoscut şi s-a definit mereu ca Ortodoxie, deci cu conştiinţa clară a ceea ce spune şi face. Dacă protestantismul propovăduieşte îndreptarea prin har şi prin credinţă, de fapt mai mult prin credinţă decât prin har, Ortodoxia propovăduieşte, pe lângă cele de mai sus, îndreptarea reală, ontologică bazată pe această Lumină, pe această Transcendenţă care coboară şi pătrunde în mod ontologic, deplin fiinţa umană şi dăruindu-i dreptatea efectivă, aceea de la Cruce şi de la Înviere, dar trăită, experimentată, pătrunzând la modul cel mai conştient, în anumite cazuri, fiinţa umană şi transformându-o. Nu este doar credinţă, nu este doar o îndreptare mai mult sau mai puţin declarativă, nu este doar sacrament, ci este Mister, Gnoză şi Îndumnezeire, Metanoie şi Transfigurare reale, Lumină Divină "pipăită" şi "încorporată" la modul cel mai concret!!

Cuvintele sfântului apostol Ioan "Ceea ce era de la'nceput, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii – şi viaţa s'a arătat, şi noi am văzut-o şi mărturisim, şi vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s'a arătat –, ceea ce am văzut şi ceea ce am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi; iar părtăşia noastră, din parte-ne, este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos. (I Ioan 1, 1-3) nu sunt deci nişte simple cuvinte, ele, ca şi altele, vin în urma unor experienţe spirituale la care, este drept, mai puţini au avut acces. Şi nu este vorba, la sf Ioan, doar despre cunoaşterea lui Hristos aşa cum l-au cunoscut şi ceilalţi cât a fost cu ei; este mult mai mult, iar Ortodoxia este cea care a păstrat Tradiţia autentică pentru descifrarea unor astfel de fragmente ioaneice. Poate nu întâmplător spunea Serghei Bulgakov că biserica apuseană (catolică) este biserica lui Petru, iar biserica răsăriteană este biserica lui Ioan. Nu iau această zicere la modul absolut, dar pentru cine cunoaşte Ortodoxia din lăuntrul ei şi mai şi intră în contact cu formele apusene ale creştinismului, intuieşte şi ştie că este o bună doză de adevăr în cele spuse de Bulgakov.

De fapt, ca să fiu mai clar, că poate unii nu au înţeles, concepţia Pelerinului pe care am avut-o în vedere este pur şi simplu eretică. Este ca şi cum ai spune că Sfânta Tradiţie nu a existat de la începutul Bisericii, ci ar fi o chestiune "descoperită" sau poate chiar inventată pe parcurs, în funcţie de schimbarea contextului cultural de manifestare a creştinismului. Dar a afirma aşa ceva este erezie din punctul de vedere al Bisericii lui Hristos şi atac pe faţă la Sfânta Tradiţie a Bisericii, la caracterul ei permanent în şi pentru Biserică, la caracterul ei revelat. În sfârşit, din punctul meu de vedere nu este o noutate şi nici o surpriză atâta vreme cât eroarea vine din partea unui protestant, iar aici se vede, a câta oară, cum se manifestă diferenţele fundamentale dogmatice între ortodocşi şi heterodocşi (eretici), aşa cum precizam şi în postarea anterioară.

Vlad,eu m-am mai intalnit cu aceste dileme si situatia se prezinta dupa cum urmeaza,din punctul meu de vedere.Exista o temere pe undeva,poate o neliniste sau o suspiciune,poate altfel denumite,ca cercetarea istorica ar periclita sau ar pune in antiteza abordarea teologica.Prima ar ramine cumva tinuta in limitele textului in timp ce a doua ar transcede victorioasa limitele.Imaginea se sustine partial din punctul meu de vedere.Intradevar abordarea istorica,desi tributara si ea inevitabil speculatiei,incearca sa identifice ale elemente observabile,ce tin de context si sursa,de element si compozitie pentru a reconstrui o imagine,o fundatie a realitatii care a existat.Toate evenimentele functioneaza intr-un context,nu vorbim de o poveste,ci de fapte si date reale care s-au intimplat.Le poti da la o parte fie considerandu-le nesemnificative si punand in loc acel timless truth,fie ca merge,fie ca nu merge.Asa se ajunge,am vazut chiar aici pe forum am vazut in trecut,la intrebari moderne de tipul ,,Ce ar fi facut/spune Iisus in situatia mea de acum?"luandu-se drept model o situatie biblica care nu iti poate da raspunsul pt ca il acel context ea nu avea semnificatia cu care o incarci tu retroactiv.Poti da la o parte aceasta cercetare in numele unor abordari dogmatice dar cercetarea de acest tip nu este dogmatica iar daca faptele,contextul pun probleme cumva partii dogmatice atunci trebuie vazut daca concluziile practice,dovezile pe care se sprijina,sunt reale.Adevarul nu are de ce sa se teama sau sa evite faptele istorice sau cercetarea istorica,pana la urma se cerceteaza chiar contextul in care acel Adevar si-a inceput drumul.

Eliminand acest context poti practic incepe un sir infinit de abordari la abordare intrucat limita reala,existenta la acel moment,fiind infranta practic iti poti permite orice speculatie si transpunere istorica,minimalizand complet imaginea originala.Daca acest demers il motivezi prin abordare spirituala atunci se pune problema unde este inceputul acelei abordari.A fost atunci,a fost ulterior,unde a inceput si care a fost relevanta lui pt acei oameni,in gandirea lor,la acel moment.Sau au fost si ei doar niste ghinionisti istorici,auzind o spiritualitate pe care nu o intelegeau si fara a intelege macar cauzele esecului lor.Bineinteles ca o mare parte dintre credinciosi,de prin toate denominatiile,ignorand contextul istoric transforma acele informatii in mici povesti moralizatoare atemporale,in solutii moderne pt probleme inexistente in trecut sau in metode de a-si calma nelinistile prezentului,multe eschatologice,uitand ca si cei ce le-au ascultat atunci se raportau ca si ei subiectiv la ele,poate intr-o alta intelegere.Daca ea este diferita ce anume determina diferenta,contextul sau incapacitatea spirituala?

Daca cativa tarani simplii din Galilea sec I puteau asculta predicile lui Iisus fara a avea nimic din ce avem azi,atunci inseamna ca spusele Mantuitorului aveau un sens pt ei,in acel context si in aceea abordare.Poate unii dintre ei l-au auzit o singura data in viata lor si oare cum a fost viata lor dupa pentru ca trebuie sa fi avut o sansa in intelegerea lor altfel spusele Lui devin doar discursuri pentru alte timpuri in fata unui auditoriu inutil.Mi s-ar parea un mare cinism.Pentru acei oameni categoriile ulterioare cu care a operat crestinismul nu existau inca dar Hristos le-a vorbit.Cercetarea istorica pe acest segment tocmai cu asta se ocupa,cu intelegerea lor care,in mod sigur,va fi diferita pe anumite aspecte de ce a urmat.Altfel ar trebui condamnati pt ca s-au nascut prea devreme.Eu,cum am spus,nu caut sa impun o abordare,cercetarea mea este foarte diferita de contextul clasic,dar nu exclude sensul spiritual ulterior insa il percep ca o evolutie care poate fi diferita de contextul initial,dpdv al perceptiei.Momentul crucial care a schimbat acest lucru are doua elemente principal importante:disparitia comunitatii iudeo-crestine si balansarea spre neamuri care au adus o intelegere noua si implicit trecerea de la abordarea iudaica simpla,specifica mediului rural al Palestinei sec I cu toate caracteristicile sale spre intrarea crestinismului in marile orase elenistice,cu toata gandirea lor complexa,diferita,operand cu alte categorii necunoscute mediului original unde s-au afirmat ideile.

Cand am in Tara Sfanta am fost pe Marea Galileii si stand pe puntea micutului vas care ne transporta ma gandeam la aceea scena cu Petru sarind in apa pentru a ajunge la tarm la Mantuitorul sau.Desi in jurul meu modernul si istoricul isi dadeau mana,pentru o clipa am avut sentimentul ca undeva pe tarmurile insorite totul se dilata,se intoarce in timp iar noi nu mai eram undeva dupa 2000 de ani,ci eram intr-o barcuta de pescari cautandu-L cu privirea pe EL,undeva pe tarm.A fost un sentiment foarte puternic,pret de o clipa.Parca era acolo.Cam acesta este genul de cercetare pe care il aplic,metaforic,nu imi fac idoli din opinii ci doar privesc din prezent spre trecut.Evreii,dupa cum m-am convins,au un mod aparte de a privi credinta si atunci m-am intrebat ce imagine voi vedea daca merg inapoi pe fir.Nu regret nici o clipa desi nu spun ca este un drum general valabil.Ce raspunsuri se afla la capatul lui?Depinde ce astepti de la acest drum :) Daca cumva acest drum iti pare inutil,nefolositor,atunci nu-l face dar poti ura un ,,drum bun" din suflet celui ce merge pe el,un drum spre Emaus al multora.In definitiv,la inceput Hristos si apostolii au fost un grup de tineri,picturile grave au venit mai tarziu :)

În amândouă, ambele sunt importante, deşi nu sunt la acelaşi rang de importanţă. Fundamentală este Sfânta Tradiţie, adică viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt în Biserica lui Hristos, nu în afara Bisericii. Experienţa metafizică sau revelaţională este capul şi temelia înţelegerii şi vieţuirii creştine, însă aceasta este bine să fie întregită de cunoaşterea literală, istorică a Scripturii, aşa cum au învăţat şi unii sfinţi părinţi, chiar dacă aceste metode s-au dezvoltat cu adevărat mai târziu în spaţiile protestantismului şi catolicismului. Cunoaşterea contextelor în care s-au scris textele sfinte este foarte importantă tocmai datorită unor schimbări care au loc de-a lungul timpului în partea semantică a unor cuvinte, şi pentru a cunoaşte cât mai bine posibile rădăcini ale unor termeni teologici sau biblici, pentru că aceste rădăcini pot trimite la dimensiunea metafizică aşa cum era văzută de unii în contextul istoric respectiv. Dar fundamentală rămâne interpretarea practicată de Sfinţii Părinţi, adică Sfânta Tradiţie şi încorporarea în ea, altoirea creştinului ca mlădiţă în via care este Iisus Hristos. Fără accesul la Sfânta Tradiţie toate înţelesurile scripturilor sfinte nu mai prezintă propriu-zis o viziune mântuitoare cu adevărat, în general toată percepţia fenomenului se distorsionează tot mai mult, aşa cum vedem cazurile clare ale ereziilor protestante şi ale consecinţelor acestor erezii.

Decebal pentru o perioada nu iti mai raspund.Ma incearca un sentiment al inutilitatii demersului si vreau sa vad daca cauza este in mine sau in cel din fata mea.Dupa ce ma lamuresc mai vedem.Te rog sa dai dovada de intelegere daca este posibil,m-as bucura,altfel te las vorbind la pereti.

Te înţeleg, stai liniştit şi pe bună pace.

Eu v-am mai zis, pocăiţilor, că ortodocşii nu sunt cine credeţi voi şi că nu vă merge cu ortodocşii aşa cum credeţi voi.

Eu nu sunt pocait si tu nu esti ortodox.Iti place sa crezi ca esti ortodox.Dintre noi doi tu esti singurul care traieste cu iluzia asta.

Trebuie să recunosc că manifeşti din nou foarte mult umor, şi umor de bună calitate, aşa cum ai mai făcut aici pe forum.

Este singura mea sansa,nu-ti pierde timpul cu mine,sunt nesemnificativ si complet trecator pe aici,port credinta,vorba lui Tutea,cum poarta vantul microbii.Numai bine.

Văd în continuare cum sub masca cercetării noi istorice se ascunde de fapt aceeaşi veche şi îmbătrânită erezie protestantă, aceeaşi de care vorbeam şi în postările anterioare, şi care este, aşa cum am mai spus, erezie şi atac eretic împotriva Sfintei Tradiţii. Sfânta Tradiţie s-a îmbogăţit fără îndoială prin trecerea creştinismului în alte contexte culturale, cum a fost cultura greacă şi elenistică, însă esenţa Tradiţiei s-a păstrat datorită Duhului Sfânt care călăuzea şi conducea Biserica, chiar dacă a existat o evoluţie şi dezvoltare terminologică, teologică. Experienţele fundamentale de care dau mărturie Sfinţii Părinţi sunt într-o continuitate fundamentală cu cele ale Sfinţilor Apostoli, fie ei Petru, Ioan ori Pavel, prin urmare nu a existat şi nu a putut şi nici nu poate exista o înţelegere fundamental nouă, diferită, datorită unităţii Duhului şi continuităţii lucrării fundamentale a Acestuia în Biserica lui Hristos. Deci faptul că pentru unii dintre sfinţii apostoli nu existau categoriile ulterioare cu care a operat creştinismul, asta nu înseamnă că nu exista conţinutul acelor categorii, conţinutul revelaţional, concretizat în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie este tocmai continuitatea istorică, şi posibil din punct de vedere dogmatic aprofundarea, acestor conţinuturi fundamentale ale Revelaţiei, iar această continuitate este dată de Duhul Sfânt, Acelaşi lucrând în sfinţii apostoli, Acelaşi lucrând şi în sfinţii părinţi şi în Biserică până în ziua de azi. Cine contestă unitatea fundamentală a Sfintei Tradiţii este eretic din punctul de vedere al Bisericii Creştine.

Decebal daca tu sustii ca un taran din Galilea,la momentul predicii de pe Munte,stia de abordari trinitare,el fiind crescut intr-un monoteism iudaic fara variatii,atunci rescriem istoria.Pai demonstreaza-mi ca stia.Cum crezi ca ti-ar fi raspuns un evreu de atunci,la problema ridicata de tine,in categoriile tale, cu privire la har si Maica Domnului?Simplu,nu stia sa-ti raspunda,nu avea nici cea mai vaga ideea despre asa ceva.Cu privire la a doua subliniere,nu esti atent,eram singur ca te vei lega de ea dar are o nuanta.Am spus o evolutie noua dpdv al perceptiei nu al esentei Adevarului transmis,nu esti atent.Intre un grec din sec II sa zicem si un evreu din multimile care-L aclamau pe Iisus ca fiind ,,Fiul lui David" este o diferenta de perceptie.Nu Adevarul se modifica ci intelegerea oamenilor.Intrebarea era,asta era esenta discutiei care iti scapa intre doua reprize pugilistice apologetice,daca intelegerea lor era influentata de context.Iar bati campii cu gratie despre protestanti si ortodocsi,sau cu inexistenti pocaiti,fie si la modul benefic si posibili ortodocsi :)

Ps.Mai in gluma mai in serios:cum crezi ca ar fi comentat un evreu de atunci propunerea ta,de pe un alt topic,chiar m-ai surprins atunci,cu privire la o inspiratie pe stil leninist cu privire la putere si partide politice?Daca iti spun iar o sa superi pe mine dar sa stii ca Iisus nu a propovaduit asa ceva.Zelotii,in alta forma,da :)

Vad ca am fost chiar mai vag decat imi imaginam. In limbaj ortodox, daca „pui ceva in loc” se numeste ca esti eretic :). Cand spun „a sta cu mintea in fata lui Hristos” ma refer la o nevointa in care daca Hristos nu ia vreo initiativa anume atunci nimic nu se intampla. In nici un caz nu ma refer la a inlocui o speculatie de tip carturaresc cu una de tip metafizic. Daca as fi obligat sa aleg intre acestea doua mult mai degraba o prefer pe cea dintai fiindca o consider mult mai putin periculoasa....
Eu nu știu cu ce conținut a fost umplută întrebarea „Ce ar spune Iisus in situatia mea de acum?" pe forum, insa, atat cat am inteles eu predania ortodoxa, ea trebuie sa fie conforma cu nevointa pe care am pomenit-o mai sus sau sa nu fie deloc.

Cred că punctul în care am fost cel mai vag este tocmai această relație cu Hristos căruia îi putem spune „Tu”. Eu am înțeles așa: faptul că îi putem spune „tu” e singurul lucru pe care se bazează cunoașterea noastră, și în același timp care ne ferește de rătăciri precum cele pe care le aminteai: semnificatii ale fanteziei noastre, sir infinit de abordari care ne sta la discretie, etc.
„Inceputul acestei abordari spirituale” consider ca e in momentul in care omul, in mod constient, ii spune lui Hristos „tu”. „Tu Doamne luminează-mă”, „Tu Doamne păzește-mă de rătăcire”, „Tu Doamne descoperă-mi cuprinsul dumnezeiesc al cuvintelor Tale”...

In lumina celor prezentate cred ca observi deja cum eu cred ca cei de atunci, in speta apostolii, in niciun caz nu se raportau „subiectiv” la cuvintele Mantuitorului. Cred cu tarie ca Hristos, care ieri azi si in veac este acelasi, le veghea si indrepta intelegerea fiecaruia in masura in care acela ii permitea sa o faca, asa cum ne vegheaza si ne indrepteaza si noua astazi, tot in masura in care ii permitem (divergetele dintre ei au tinut tocmai de drumul pe care inca il aveau de parcurs in impropierea intelegerii lui Hristos). Ca El tinea/tine cont de unicitatea fiecarui ipostas si vorbea/vorbeste fiecarei inimi „pe limba ei” e probabil deasemenea adevarat, dar in orice caz El aduce pe fiecare la trairea aceluiasi cuprins al vieții, caci, banuiesc ca aici esti de acord, Viata este una; de unde rezulta ca si intelegerea este tot una - aici ma astept sa nu mai fii de acord :)

Deci asa vad: Fie in acel context si acele imprejurari, fie in contextul si imprejurarile de azi, acelasi Hristos caruia noi ii spunem „Tu” este singurul care ne ghideaza catre o unica Viata si o unica intelegere. Iar problemele dintotdeauna au aparut si vor continua sa apara doar in masura in care nu ne lasam condusi de El.

O sa revin cu un mesaj la partea finala, poate o sa am mintea mai limpede dupa ce rezolv anumite sarcini epifenomenice insa presante.

Vlad,poate vei fi surprins,dar in mare sunt de acord cu ce spui cu o precizare.Abordarea istorica opereaza cu mijloace identificabile,certe pana la limita posibilitatilor lor,nu are cum sa epuizeze axa verticala a intelegerii pt ca opereaza pe alt palier.In acest gen de cercetare concluziile sunt determinate de surse,documente,vestigii,etc.Ea creeaza un palier,nu epuizeaza problema ci doar pune o imagine,spune ,,Verificati"si apoi se da la o parte asteptand completarile necesare.Ea nu prezinta dogme ci doar fapte,informatii sau contexte in limita posibilitatilor.Ea nu este o forma de pietate privata ci intrebari adresate istoriei.Raspunsurile,cred eu,ajuta pt intelegerea unui context,a unor oameni pana la un punct.Dupa ce completezi tu o sa dau un exemplu care ilustreaza,in intelegerea mea cel putin,pericolul eludarii contextului istoric si faptic pana la urma,ca sa fiu sigur ca fiecare a inteles cumva ideea celuilalt.Poate vei zambi,dar intre noi este o problema de context si mai putin de intelegere :)

Acum ca am mintea mai libera nu mai vad rostul in a completa :) Imi parea ca esti sceptic in ceea ce priveste capacitatea mea de a rosti un amical „drum bun” si vroiam sa problematizez pornind de aici. Acum ma gandesc ca totusi nu ai cum sa te indoiesti ca eu cu toata inima sunt pregatit sa iti urez „drum bun” in oricare intreprindere te ajuta sa te apropii de Hristos. Mai bine deci da tu exemplul lamuritor de care vorbeai.

p.s.: intr-un anumit sens, sa stii ca si eu am avut gandul ca diferentele de gandire dintre noi sunt mai degraba circumstantiale, deci nu, nu imi vine sa zambesc :)

p.p.s.: ultimul semn grafic din p.s. abordeaza-l intr-o maniera antinomica :))))))

Nu sunt interpretate diferit, decat poate de cei ce vor sa schimbe ceva in invatatura si se folosesc si de interpretarea partizana a unor citate.
Acelea oricum sunt parabole, li se gasesc si alte sensuri. Interpretarea Sfintei Scripturi este facuta de Biserica de la inceput, o avem in invatatura ortodoxa, care e rezumata in catehisme. Asa este, invatatura este inteleasa doar cand un om este luminat de Domnul sa o inteleaga. De aceea daca vei vorbi cu un ateu nu va intelege, pentru ca a spus Iisus ca unii au ochi dar nu va sau au uechi dar nu aud. In functie de vrednicia lui si faptele sale omul este ajutat si chemat la credinta, la fel ca Sfantul Cornelie Sutasul. Altfel Domnul ar putea sa il lumineze pe fiecare om sau sa trimita un inger sa ii spuna adevarul, dar acela nu e vrednic sa fie chemat si nici nu e pregatit.

Sunt de acord cu cuc e ai scris, in urmatorul sens: pe un forum nu sunt discutii private, de aceea ce scriu eu vede si un ateu, si cineva din alt cult, si cineva care are alta conceptie, etc. E imposibil sa-i multumesti pe toti daca spui un adevar si celalalt nu e in adevar si nu vrea sa il accepte.

Interpretarea Scripturii este făcută de sfinţii părinţi, ei fiind în realitate autorităţile de interpretare ale Sfintelor Scripturi. Prin sinoade, în general, dar nu exclusiv prin sinoade ecumenice sunt recunoscuţi, nu făcuţi, ci doar recunoscuţi, canonizaţi cei care sunt consideraţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, interpretările lor fiind în general, dar nu totdeauna, de bază sau chiar autoritative. Dincolo de astea există hotărârile sinoadelor ecumenice şi locale când este vorba de dogme.

Învăţătura ortodoxă este mult prea bogată, prea extinsă, prea profundă şi prea complicată. Au fost necesari mii de ani pentru a se ajunge aici, şi în catehisme nu se spun decât lucruri elementare în general, catehismele, instrumente mult sub Biblie ca autoritate, fiind în general nişte ABC-uri, nicidecum nu prezintă întru totul învăţătura ortodoxă în profunzimea ei dumnezeiască. Şi mai sunt multe aspecte, prezente la Sfinţii Părinţi care nu se găsesc în catehisme, ceea ce face catehismul un instrument destul de sărăcăcios din punct de vedere spiritual şi chiar şi teologic. De aceea, este recomandată depăşirea nivelului destul de limitat, de alfabetizare al catehismului, şi abordarea Sfintei Scripturi (a Bibliei) care este sfinţită cu cuvintele lui Dumnezeu, apoi cărţile Sfinţilor Părinţi, inspiraţi şi călăuziţi şi ei de Dumnezeu.

Domnul cătălin2 ne preda la un moment dat teoria că harul se dă la modul gratuit, că e un har, un dar gratuit al lui Dumnezeu; acum însă vedem că de fapt, acest har gratuit nu este chiar aşa de gratuit, ci trebuie plătit cu ceva vrednicie. Referitor la cazul sutaşului Corneliu, acesta este un caz particular, care poate fi fără îndoială şi un model, dar nu este singurul model prin care să fie descrisă venirea sau întoarcerea oamenilor la Dumnezeu. Modelul prin excelenţă este cel al sfinţilor apostoli care au fost aleşi de Hristos, şi care au devenit mari propovăduitori ai Evangheliei, fără să aştepte să vină vreun sutaş Corneliu să le forţeze mâna, trăgându-i insistent de mâneca hainelor lor. Acesta este MODELUL MISIONAR al Bisericii, iar nu paradigma trândăviei (a aşteptării, la "mica ciupeală", să vedem care o fi "vrednic") propagată de contradictoriul domn cătălin2.

Am citit doar primele trei pagini, nu pot sa nu observ din nou diferenta intre ce scriu Vlad si Decebal, pe de o parte (cu care sunt de acord, mai ales Vlad) si intelegerea gresita, ca de multe ori, a lui Cezar, in acelasi spirit relativist, diferit de cel ortodox si apropiat mai mult de protestantismul liberal. Chiar daca mai sunt intelegeri gresite in unele invataturi exista macar acelasi tip de intelegere, un limbaj comun. Cezar si cei ce au fost influentati de intelegerea modernista au practic si un limbaj diferit, toata intelegerea e diferita, nu doar cateva invataturi.

Ti-am mai scris asta, catehismul este un rezumat al invataturii ortodoxe, care refecta in totalitate adevarul ortodox si invatatura ortodoxa. Bineinteles ca exista lucrari mai detaliate pentru fiacare invatatura, dar ce scrie acolo poate fi dat ca norma pentru orice invatatura. Cand discutam cu cineva despre o invatatura citatul din catehism e litera de lege, daca vrea poate sa citeasca si zeci de carti pentru aprofundare apoi. N-o sa ii recomandam o suta de carti si apoi asteptam cativa ani pana le citeste ca sa continuam discutia. Pe de alta parte si unii sfinti au cateodata intelegeri gresite intr-o invatatura, ca de exemplu Fer. Augustin. Iar Sfanta Scriptura nu o interpretam noi cum fac neoprotestantii, totul prin prisma invataturii de credinta, la fel si scrierile sfintilor.
Acest pasaj contine mai multe neintelegeri. Harul este un dar gratuit, dar bineinteles ca in conditiile date, nu vine la fiecare om daca e gratuit. In primul rand harul de la Cincizecime se da la Botez, deci acea persoana trebuie sa se boteze. Eu scriam de harul dat celor din afara Bisericii, harul exterior, care mai e numit si har chemator. Oricine e luminat si vede adevarul e datorita luminarii cu acest har chemator.
Cazul Sfantului Corneliu nu e singular, chiar Sfantul Serafim de Sarov spune ca asa se intampla, eu am scris exact invatatura Sfantului Serafim, pe care, inainte de a citi nu stiu cate zeci de carti o poti citi cu atentie pentru ca e doar o pagina de net. Sfantul spune ca in schimbul faptelor bune un necrestin e luminat cu credinta, la fel ca Sutasul Corneliu.
In cazul Sfintilor Apostoli e aceeasi intelegere, nu am spus deloc ca nu e nevoie de misiune. Sfintii propovaduiau, dar cei ce credeau sunt tot cei ce aveau deja terenul pe care sa incolteasca semintele. Apostolii nu stateau sa convinga pe cineva cu fac neoprotestantii, aceatsa e diferenta intre prozelitismul persuasiv si misionarismul crestin.

Interpretarea Scripturii este făcută de sfinţii părinţi, ei fiind în realitate autorităţile de interpretare ale Sfintelor Scripturi. Prin sinoade, în general, dar nu exclusiv prin sinoade ecumenice sunt recunoscuţi, nu făcuţi, ci doar recunoscuţi, canonizaţi cei care sunt consideraţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, interpretările lor fiind în general, dar nu totdeauna, de bază sau chiar autoritative. Dincolo de astea există hotărârile sinoadelor ecumenice şi locale când este vorba de dogme.

Învăţătura ortodoxă este mult prea bogată, prea extinsă, prea profundă şi prea complicată. Au fost necesari mii de ani pentru a se ajunge aici, şi în catehisme nu se spun decât lucruri elementare în general, catehismele, instrumente mult sub Biblie ca autoritate, fiind în general nişte ABC-uri, nicidecum nu prezintă întru totul învăţătura ortodoxă în profunzimea ei dumnezeiască. Şi mai sunt multe aspecte, prezente la Sfinţii Părinţi care nu se găsesc în catehisme, ceea ce face catehismul un instrument destul de sărăcăcios din punct de vedere spiritual şi chiar şi teologic. De aceea, este recomandată depăşirea nivelului destul de limitat, de alfabetizare al catehismului, şi abordarea Sfintei Scripturi (a Bibliei) care este sfinţită cu cuvintele lui Dumnezeu, apoi cărţile Sfinţilor Părinţi, inspiraţi şi călăuziţi şi ei de Dumnezeu.

Autoritatea Sfintei Biserici nu este catehismul, ci SFÂNTA T R A D I Ţ I E, ADICĂ SFÂNTA SCRIPTURĂ, SFINŢII PĂRINŢI ŞI SFINTELE SINOADE, nu catehismul. Catehismul este, cum să-i spun, un fel de abecedar, dar DOMNUL DUMNEZEU NE-A DAT SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA SCRIPTURĂ ŞI SFINŢII ŞI DUMNEZEIEŞTII PĂRINŢI, CU CUVINTE SFINŢITE, şi asta trebuie să ştie toţi românii, mai ales cei de la ţară că BIBLIA ESTE SFINŢITĂ.

Decebal,

Spune-mi te rog, de ce Biblia este atît de ambiguă încît chiar și pentru noțiunile fundamentale este nevoie de intervenția Sfinților Părinți pentru clarificare?

Spre exemplu, să luăm dogma Sfintei Treimi. De ce nu a existat în original nici un text, atît în NT cît și în VT care să ne spună clar, concis, corect și complet despre Cele trei Persoane ale Lui Dumnezeu?

Si cine a spus ca nu e asa? Asta am spus si eu pana acum. Dar observ ca pui accentul pe interpretarea personala a Sfintei Scripturi, ceea ce e gresit, asta fac neoprotestantii. Chiar in catehism (ca sa dau ceva care e un reper) scrie ca un crestin poate citi Sfanta Scriptura, dar nu trebuie sa o talcuiasca dupa capul lui. Talcuirea se face doar dupa invatatura Bisericii si in concordanta cu ea, pentur ca de aceea avem acum mii de culte neoprotestante, pentru ca fiecare a talcuit Scriptura dupa cum s-a gandit un lider sau prooroc al lor.

"Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat." (I Ioan 2,27)

Cum aşa? De unde o asemenea presupunere?

Până va răspunde Decebal, te rog îngăduie răspunsul meu, pe care încerc să-l formulez nu atât ca să-ţi aduc lămurire (nu mi-ai cerut şi nici nu cred că aş fi în stare de asemenea performanţă), frate Ionuţ, cât din nevoia de a-mi ordona mie însumi înţelesurile. Altminteri, de nu-mi pot răspunde mie mai întâi la astfel de întrebări, sunt inutile miile de cărţi şi de articole pe care le citim, nu folosesc deloc sufletului, minţii înţelegătoare.

În Vechiul Testament, dogma Sfintei Treimi este descoperită (revelată) treptat şi nedeplin, prin prooroci şi alţi oameni drepţi ai lui Dumnezeu.
Câteva repere:
a) Fc 1,1: pluralul numelui lui Dumnezeu, Elohim;
b) Fc 3,22 şi Fc 11,7 - pluralitatea de Persoane în Dumnezeu Unul ca Fiinţă;
c) Fc 18, 1,13 - teofania de la stejarul Mamvri, de care are parte Patriarhul Avraam;
d) Is 7,14, Is 61,1, Is 6,3 - unde Isaia arată descoperirea făcută lui de Treimea Persoanelor dumnezeieşti;
e) Num 6,24-26 - binecuvântarea levitică, asemănătoare binecuvântării apostolice (2Co 13, 13).
Sfinţii Părinţi explică această descoperire nu întru totul clară şi deplină a Tainei Sfintei Treimi prin referire la înclinaţia evreilor de atunci (ale căror limite, iată, Dumnezeu le respectă) spre politeism şi prin faptul că, asemenea poporului nostru numit insulă într-un ocean slav, erau şi ei o insulă într-un ocean de păgâni. În această situaţie, spun Părinţii, evreii s-ar fi abătut cu uşurinţă de la monoteism, căzînd în politeism.
Din pricina acestei situaţii sociale şi religioase concrete a poporului ales, în VT găsim şi o altă caracteristică: accentuarea mai degrabă a unităţii lui Dumnezeu, în timp ce trinitatea Persoanelor apare mai şters, mai puţin subliniată.

În Noul Testament adevărul Sfintei Treimi se descoperă clar şi deplin, atât de deplin cât, conform dumnezeieştii socotinţe (ne asigură Părinţii) este necesar pentru mânturie şi desăvârşire.

Dau numai câteva trimiteri la text:
Mt 28, 19
2 Co 13, 13
Mt 11,27
In 1, 1-14; In 6, 16
1 Co 2, 10; 1 Co 12,11

Tocmai însă din pricina tendinţei scormonitoare a minţii omeneşti mereu îndoielnice, cum în primele secole au şi apărut rătăcirile şi apoi chiar ereziile antitrinitare, Biserica a alcătuit încă din timpul Apostolilor scurte mărturisiri de credinţă în care era cuprinsă dogma Sfintei treimi, mărturisiri care se rosteau la Botez.
Sfânta Treime era mărturisită încă de pe atunci în cult, prin doxologia mică ("Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!"), prin cântarea "Lumină lină", în mărturisirile martirilor (vezi mărturia primului mucenic, Ştefan - Fapt. 7,56) aflaţi în pragul morţii etc.
Pentru a fixa în scris această învăţătură, bogat mărturisită în Biserica primară dar ameninţată de ereziile antitrinitare, Părinţii apostolici, apologeţii şi Sfinţii Părinţi fixează învăţătura de credinţă în Sinoadele I şi II ecumenice.

A urmat o întreagă perioadă de clarificări ale sensului termenilor (fiinţă, persoană etc.) deoarece, se pare, mintea omenească tinde mereu să se încurce în cuvinte şi interpretări.

În concluzie, atât în VT cât mai ales în NT este prezentă învăţătura despre Sfânta Treime, dezvoltările Bisericii fiind necesare doar pentru că oamenii au unele limite în ceea ce priveşte primirea învăţăturii, deşi aceasta a fost formulată dintru începuturi.

Vlad,am ajuns tarziu azi asa ca te rog sa ma amani putin,cel tarziu pana maine,cu ceea ce am promis.Sa nu iti faci griji,respectul se castiga si modul cum ai inteles sa vorbim,chiar avand opinii diferite,m-a facut sa nu am dubii in privina capacitatii tale de a dori ce este mai bine pentru cel din fata ta,sunt convins de asta.Ne auzim curand,iti voi lasa o mica legenda,ce a fost inclusa intr-un articol de pe acest site si comentariul meu complet critic si ,,ostil":)) la adresa ei,a ceea ce transmite si a ceea ce modifica.Numai bine!

Salut frate Ioane,

Mulțumesc pentru efort. Hai să vedem:

La vizita Domnului la Avraam spune de trei Oameni, iar Avraam I Se adresează ca Unei singure Ființe. Pentru mine ca și creștin ortodox e suficient, dar tot lasă loc de interpretări.

Isaia 6,3 poate fi un argument, dar nu e clar, așa cum am cerut.

Isaia 7,14 ; 61,1 de ce sînt în listă?

Numeri 6,24-26 e o binecuvîntare și mai mult nu spune pentru o concluzie clară.


Matei 28,19 ; 2 Corinteni 13,13 - scrie despre Sfînta Treime, dar nu dă nici un detaliu dogmatic despre Ființă și Persoane.

Matei 11,27 și Ioan 1,1-14 nu spun nimic despre Duhul Sfînt.

Ioan 6,16 ? Adresa cred că e o greșeală de tipar...

1 Corinteni 2, 10 ; 12, 11 menționează doar despre Duhul Lui Dumnezeu.

Dacă în Biblie, oriunde, ar fi scris negru pe alb așa cum Sfîntul Ioan Damaschinul scrie simplu în Dogmatica sa:

”Pentru aceea nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei,
ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu”

sau

”Cunoaştem şi mărturisim că este un singur
Dumnezeu, adică o singură fiinţă; că este cunoscut și este în trei ipostase,
adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh; că Tatăl și Fiul şi Sfântul Duh sunt unul
în toate, afară de ne-naştere, naştere și purcedere”

... atunci nu ar mai fi fost motive de erezii și de interpretări defectuoase.

Deci întrebarea mea rămîne: de ce nu a existat în Biblia originală o frază simplă și foarte exactă care să spună despre Dumnezeu așa cum o face mai sus Sfîntul Ioan Damaschinul? De ce a fost nevoie de inovația supranumită ipoteza ioanină care să clarifice dogma Preasfintei Treimi? Pe care n-o văd în lista trimiterilor date mai sus...

Ma bucur sa aud asta. Cu atat mai mult cu cat pe net, mai ales cand discuti lucruri despre care iti pasa, de cele mai multe ori vorbele par mult mai abrupte decat sunt in realitate.
Cat priveste legenda si comentariul tau, cel mai bine e sa le scrii cand ai tihna necesara :)

Da, ai de lucru niţel....!
Domnul fie cu tine, frate!

P.S. Ioane, trebe musai, dar absolut musai, să înveţi pâş-pâş-ul...

Eu zic să căutăm răspunsul chiar la Mântuitorul, care a spus că va trimite pe Mângâietorul, Duhul adevărului, și „Acela vă va învăța pe voi toate”. Și de la Cincizecime, când Duhul a venit, Biserica este mișcată de El și crește mereu în înțelegere.

În felul ăsta a ajuns Sf. Ioan Damaschinul să poată formula atât de limpede învățătura sa, având el însuși la bază acumulările Părinților Bisericii, luminați de Duhul Sfânt.

Și tot așa va crește în continuare. Nu ni se dă totul de-a gata de la început, în niște formule prestabilite. Cuvintele lui Hristos, în parte înțelese și în parte neînțelese, sunt ca niște cârlige de pescar, ca niște momeli oferite nouă ca să ne tragă mai sus, să ne scoată din apa lumii, a lumescului, a gândirii limitate și moarte.

Întrebările, nelămuririle, dilemele pe care le ai și tu, și eu, și cred că oricine, sunt roditoare, sunt motorul mișcării minții și inimii noastre către Adevăr. Credința nu este lămurită definitiv; în ea suntem mereu începători, pentru că pe măsură ce înaintăm, în fața noastră misterul se dezvăluie și mai mare. În fața Dumnezeirii ne cuprinde mirarea, uimirea, nu impresia că am epuizat ce era de înțeles și că de acum totul ne va fi clar.

De altfel, realitățile dumnezeiești sunt incomprehensibile; nu le vom putea niciodată cunoaște. Pocăința care ni se cere pentru a putea intra în Împărăție înseamnă și schimbarea perspectivei, a modului de a ne raporta la cunoaștere, a accepta să fim noi cuprinși, schimbând modul obișnuit al gândirii noastre care vrea ea să cuprindă totul.
Așadar, să citim și să ne mirăm.

La întrebarea asta am mai răspuns cumva, şi nu o să fac decât să reiau citatul, deşi s-ar mai putea spune şi alte lucruri, în special asupra să zicem unui anumit exclusivism.

Probabil pentru că este vorba de lucruri sfinte, iar acestea nu se dau la "porci" şi la "câini". Trebuie să existe un oarecare sistem de apărare al unor astfel de adevăruri, aşa încât să nu acceadă la înţelesurile lor decât aceia care au un anumit grad de iniţiere spirituală şi teologică. Fenomenul nu este unul singular, ci există multe texte în diverse tradiţii care sunt criptate şi astfel ascunse de ochii impertinenţi şi nechemaţi a tot felul de profani. Aşa cum este şi cazul creştinismului, deşi unii se tot chinuie de 2000 de ani să ne facă să credem că sfintele cărţi ori sfintele mistere ar sta la mintea oricui, la îndemâna oricui şi la folosinţa oricui. Ei bine, lucrurile nu stau aşa; în domeniul spiritual, ca şi în alte domenii funcţionează principiul cunoaşterii prin recunoaştere, nu este vorba doar despre credinţă, ci despre revelaţie, iniţiere, adică ieşirea din domeniul profanului pentru a intra în domeniul sfinţeniei, nu doar deci al sacrului la modul general, ci al sacrului creştin care este sfinţenia. Pentru a înţelege anumite lucruri fiecare trebuie să ne dăm cumva jos "încălţările" pentru a sta, precum Moise cândva, pe pământ sfânt înaintea lui Dumnezeu sau chiar în Dumnezeu.

Ba ar fi fost.
Ne putem convinge cu uşurinţă de asta dacă privim starea noastră de azi, după 2000 de ani ai creştinătăţii.
Oare azi suntem mai puţin eretici ca în primele veacuri?
Oare azi, după atâtea şi atâtea clarificări, după milioane de cărţi şi studii care se învârt în jurul aceloraşi probleme ca şi în trecut, suntem mai bogaţi înaintea Vistierului?
Oare milioanele de martiri pentru Hristos şi milioanele de mărturii au lămurit odată pentru todeauna pe oameni cum stau lucrurile?
Eu cred că, dimpotrivă, astăzi lumea e mult mai străină de Dumnezeu decât la începutul Bisericii.

Ce avem astăzi? Mii şi mii de cioburi ale Vasului, între timp destul de fărâmiţat, care era Biserica primelor secole.
Câte culte? Câte dezbinări? Câte secte?
Le mai ştie careva numărul?

În concluzie, dacă ar fi fost folositor să clarificăm toate amănuntele, în sensul unei aprofundări a cunoaşterii, astăzi cu toţii am fi fost sfinţi, toată Terra.

Dar sfinţenia nu vine din exegeze savant alcătuite, nici măcar din predici înălţătoare.
Vindecarea bolnavului numit om creştin este doar pregătită prin lămuriri de genul catehismelor sau comentariilor în marginea învăţăturii de credinţă.
Instruirea teologică, de care fac atât de mult caz unii, este o chestiune secundară. Primează altceva! Alt gen de cunoaştere sau, mai bine zis, după o instruire minimală prealabilă (precum aveau parte creştinii primelor veacuri) începe adevărata aventură a despătimirii şi călătoria întru mântuire şi desăvârşire: pocăinţa prin credinţă lucrătoare în iubire, practica sufletească a înnoirii minţii şi a curăţirii inimii prin credinţă lucrătoare în iubire.

Tăria credinţei unui creştin (singura care atrage harul Duhului Sfânt şi care lucrează despătimirea, îmbunătăţind omul) nu o dau tratatele de teologie şi formulările clarificatoare. Ajunge ce scrie în Biblie! Ajunge ce s-a strâns în întrunirile sinodale (oare nu sesizăm că epoca sinoadelor ecumenice s-a încheiat de secole?), destul, destul! Acum e doar un singur lucru de făcut: pocăinţă.

Şi cum se face aceasta?
1. Rugăciune, individual şi în comunitatea euharistică
2. Împărtăşirea cu Sfintele Taine
3. Participarea la slujbele Bisericii, cufundarea cu totul, precum pruncul la Botez, în atmosfera concretă a credincioşilor strânşi în comuniune
4. Fapte de milostenie şi alte fapte bune, bineplăcute Domnului
5. Supravegherea permanentă a gândurilor, exerciţiul trezviei
6. Priveghere şi post
7. Cinstirea sfinţilor noştri, pe toate căile şi în toate modalităţile posibile, atât în conduita noastră subiectivă cât şi în comportamentul propriu-zis, în afară.

Uite, azi trăim în Biserică momente de mare intensitate, Adormirea Maicii Domnului fiind pentru fiecare un moment de cercetare de sine, prin raportare la Fecioara care a purtat pe Dumnezeu în pântece şi în braţe. Cum ne învaţă Ea să trăim creştineşte? Cum trăia Preasfânta Născătoare? Rugăciune, post, priveghere, miluinţă, nădejde - toate faptele credinţei.
Oare se ocupa Fecioara cu tâlcuirea la nesfârşit a pericopelor, savant?
Umbla cu dicţionaru-n mână ca noi ăştia modernii, pe forum?
Făcea valuri de cuvinte nesfârşite meşteşugit oratorite?

Nici pomeneală...
Iubita noastră Mamă şi Maica Domnului nostru trăia o viaţă de adîncă evlavie, împreună cu fraţii şi surorile de credinţă (niciodată ruptă, individualistă, schismatică) şi, astfel, prin harul care nu o părăsea nici o clipă, gusta înţelesuri şi bucurii de negrăit şi însăşi durerea Ei era mereu sfântă şi sfinţitoare.

Ziceam să învăţăm pâş-pâş-ul. Înţeleg prin asta ca, după orice achiziţie care ni se pare că ne-a parvenit pe calea minţii, să ne oprim şi să lucrăm noul înţeles în întreaga lui bogăţie, trăindu-l cu toată fiinţa noastră, până devine limpede că ne-a curăţit şi împlinit creştineşte, cât de cât, acel înţeles.
Nu să alergăm, lacomi, în răceala avidă a minţii noastre nesătule, spre noi şi noi înţelesuri pe sub fesuri. Aşa nu ne foloseşte înţelegerea la nimic. E şi acesta, vai, tot lăcomie. Nu doar că nu sfinţeşte, ci mai şi împătimeşte.

Noi cunoaştem Scriptura şi dogmele cu aceeaşi atitudine şi metodă cu care cunoaştem geografia şi fizica. Or, în creşterea duhovnicească, în despătimirea noastră, acest soi de cunoaştere nu foloseşte la nimic, dimpotrivă, ea răceşte râvna.
Înţelepciunea dumnezeiască a rânduit deja ce şi cât e folositor nouă pentru mântuire şi desăvârşire. De ce nu lucrăm acest ogor, atât cât ni s-a dat? De ce voim noi ogoare, când ţarina ne-a fost deja dată, o dată pentru totdeauna? De ce nu băgăm plugul lacrimii şi rugăciunii mai la adânc în tainiţele noastre sufleteşti? De ce nu voim să fim "fericit bărbatul...?" ci, vai, "strălucit intelectual, oh, bărbatul"?....
De ce, de ce, de ce? De împietriţi la inimă şi de seduşi, de lacomi şi ignoranţi în ale vieţii de evlavie. Din lipsa de responsabilitate pentru viaţa noastră de după moarte.

Fraților,

Vă mulțumesc sincer pentru ce ați scris. Răspunsurile voastre îmi sînt folositoare mie, dar și celorlalți care-și pun întrebări de genul acesta.

Oranta si falsa ei reprezentare
 

Pentru Vlad.

Prima parte

,,Legenda salciei.Se spune ca Fecioara Maria, auzind de Rastignirea lui Hristos, a plecat sa-l caute. Ajungand la malul unui rau s-a rugat de o broasca sa o treaca dincolo, dar aceasta nu a vrut spunandu-i ca si ea a avut trei copii care au fost omorati de roata unei carute si nu a mai plans dupa ei. Fecioara a blestemat-o sa se usuce, dar sa nu putrezeasca niciodata. Asa a ajuns la salcie, cea care si-a facut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioara sa treaca raul. Fecioara a binecuvantat-o, ca niciodata sa nu arda, sa rodeasca si sa se inmulteasca oriunde s-ar aseza."

Scurta introducere.Exista o imagine a Maicii Domnului zugravita in scrierile care au fost incluse in canonul Noului Testament care o prezinta impreuna cu ucenicii si rudele sale in camera de sus unde toti impreuna,,stăruiau în rugăciune".Desi pare o imagine care cumva o estompeaza undeva in cadrul grupului, ca in orice tablou valoros, micile trasaturi ale penelului Duhului care a zugravit scena traseaza delicate dar perfecte contururi.Cu greu se putea gasi o definitie mai buna pentru viata acestei extraordinare femei,careia ingerul i-a spus: ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.".Cea care a fost umbrita de,,puterea Celui Preaînalt",a primit vestea pe care o umanitate intreaga o astepta: ,,Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.".Maica Domnului,sfioasa,smerita,blanda,ea ceea care ,,păstra în inima ei toate aceste cuvinte"si-a asumat destinul harazit prin cuvinte simple,umane,atat de frumoase si cuprinzand in ele intregul raspuns al universului la dragostea divina: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!".Relatarea biblica,construita perfect,ii creioneaza imaginea nici prea apasat si nici neglijent,ci cu sclipiri ale Duhului scoate in evidenta o vorba,un loc,o actiune a ei pentru ca privind imaginea in ansamblu sa fii precum acel copil care deschide o usa a unui paradis pierdut,uimit ca umilul aparentei poate ascunde grandiosul divinitatii.Acesta imagine,fie si daca ar fi fost singura pe care am fi avut-o despre ea,ar fi cuprins intreaga chintesenta a celei care a purtat nemarginitul in ea:staruia in rugaciune,o femeie aparent necunoscuta,de undeva din Palestina primului secol,traia in sufletul ei acele tainice dar vibrante momente de bucurie a celei ce a inteles la ce a fost chemata:

,,Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi,Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa,Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac."

Maica Domnului dovedeste,mereu si mereu,ca planul lui Dumnezeu de a-si intinde Imparatia pe pamant precum in cer,nu se face prin cei puternici,prin cei aclamati,ci prin cei blanzi,prin cei smeriti,prin cei ce sufera,prin cei insetati dupa neprihanire,prin iubitorii de pace,prin cei nebagati in seama de lume care vrea eroi evidenti,invicibili,puternici dupa standardele ei.Insa prin cei nebagati in seama se intinde Imparatia si pentru ca ei nu sunt vazuti nu este vazute nici acesta mica samanta care creste peste puterea lumii de intelegere si care va cuprinde tot cerul si pamantul.Insa acesti mici,nestiuti dar minunati copii ai lui Dumnezeu nu au parte doar de bucurie si lauda ci si de durere.Inca de timpuriu,Maica a primit din partea lui Simeon o cutremuratoare profetie: ,,Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri.Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.".Oare ce a simtit in acele clipe,cat de mult oare a putut anticipa zbaterea si durerea prin care urma sa treaca?Textul nu spune,lasandu-ne in tacerea ce simbolizeaza ca sunt trairi mai presus de definire.Aceste parca scurte instantanee despre Maica Domnului aduc in fata o imagine extrem de complexa tocmai prin simplitatea ei,pt ca este greu sa incadrezi standarde umane asemenea aspecte,cuvintele parca se dau respectuoase la o parte,aratandu-ti timide undeva dincolo de ele,spre o realitate pe care simt ca nu o pot zugravi in toate complexitatea ei,limitate de marginirea lor.

Critica asa-numitei legende.La polul opus descrierii biblice,credibila istoric si perfect ancorata in echilibrul textului,dimensionata exact la scara potrivita a scoate in evidenta esentialul se afla raul involburat al asa-numitei ,,evlavii populare".Acesta din urma,incapabila de asezarea in perfectiune a Duhului,creioneaza la randul ei o alta imagine,mai spectaculoasa,parca nemultumita de o aparenta saracie a textului care nu-i hraneste suficient dorinta spre senzational.Cadrele alcatuite de Duh se prabusesc unele peste altele,intelesurile colapseaza intr-o imagine absurda si dezechilibrata iar raul furtunos al imaginatiei primitive cu reminiscente pagane cara pe tabloul perfect al textului biblic toate sedimentele amalgamate a ceea ce superstitia populara a dorit sa adauge revelatiei divine,un aport fatidic atat la credinta cat si la adevarul istoric.

Legenda debuteaza cu Maica auzind din straini de crucificarea Fiului ei si plecand sa-L caute.In tabloul initial se face un gol imens,intunecat,ea nu mai este aproape de EL sau impreuna cu ucenicii in rugaciune,bantuie straniu si stinghera undeva pe coclaurii Ierusalimului si are nevoie de ajutorul popular ca sa auda de cutremuratorul eveniment care se intimpla.Cata falsitate in cateva cuvinte,cum cu o lovitura de ciocan a inculturii populare se darama toata constructia biblica extraordinara,izoland-o pe Maica,facand-o de nerecunoscut,parca ocupata cu treburi mai importante(ce blasfemie)decat sa fie alaturi de Fiul ei in acele momente.Replica populara la textul biblic este intunecata si vicioasa,ca si cum un taran beat ar dori sa adauge cu pensula de vopsit garduri contururi peste un tablou al unui geniu.Ce infamie si ce idee oribila se poate transmite prin cateva cuvinte.Insa aria calomniei,pentru ca asta consider a fi acesta pseudo-legenda,era abia la inceput.Fecioara ajunge la marginea unui rau(sa verificati cate rauri de acest tip erau prin Ierusalim)si neputand sa-l treaca roaga o broasca sa o treaca dincolo,aruncand in sfera miticului si al primitivismului textul biblic care nu a gasit de cuviinta sa o faca pe Maica dependenta de o broasca.Acesta din urma,satanic aproape,ii da o replica naucitoare aruncand in derizoriul si arbitrarul mortii unor pui de broasca jertfa Mantuitorului.La acest moment deja nu se mai poate vorbi nici in gluma nici de credibilitate istorica si nici de fidelitate fata de mesajului textului biblic.Povestea o ia razna complet,punand pe picior de egalitate imaginatia needucata(dpdv al cunosterii fie si a evenimentelor relatate in sens teologic)si badarana alaturi de semnificatii divine,profunde si daca va uitati cu atentie veti observa ca in textul biblic nici macar satana nu a reusit sau intraznit sa dea o replica atat de intunecata si perversa in mesajul subliminal pe care-l transmite.Este o monstra de primitivism cu pretentii de evlavie,o stare ce ucide adevarata credinta si pietate.facandu-le dependente nu de lumina Duhului ci de basme si replici din putul gandirii.O oroare.

Partea a-II-a

Mai mult Maica careia urma sa-i treaca sabia durerii prin suflet este degradata la nivelul durerii unei broaste sau poate mai jos de atat:,,si ea a avut trei copii care au fost omorati de roata unei carute si nu a mai plans dupa ei.".Reactia Fecioarei,este o impietate sa pun numele ei in acest context popular mizerabil,este demna de o zeitate pagana,furioasa ca natura prin fiintele ei nu se supune ei si o blesteama pe impertinenta broasca,vinovata la randul ei de faptul ca zeita respectiva batea campii aiurea pe undeva prin Ierusalim in loc sa fie alaturi de Fiul ei si era in intarziere.Din punct de vedere al cunostiintelor stiintifice nici macar nu are rost sa comentam continutul blestemului,este de o absurditate pe care doar o ,,evlavie"de sant combinata cu o totala si iremediabila neagra incultura le puteau genera.Nu conteaza,imaginea are ritm,broastele inteleg oamenii si oamenii blesteama broaste pentru ca ultimele nu trec raul cu ei in spate.Ce aberatie in acesta interpretare populara a unor evenimente biblice sau mai bine zis o adaptare la cat putea intelege acest segment al spiritului popular si totusi ca sa nu fiu complet critic as spune ca aici spiritul popular primitv poate a incercat,nereusit si ametit,sa copieze cumva scena blestemarii smochinului de catre Mantuitor.O copie intr-o oglinda sparta si deformata a unei scene biblice cu profunde intelesuri adaptata aici unui conflict al orgoliilor intre o fiinta umana si o broasca,cu motivatiile lor atat de lumesti si chiar animalice.In fata unei asemenea aberatii nu iti ramine decat sa spui cu tristete: ,,Dies irae, dies illa,solvet saeclum in favilla."

In schimb salcia(nu are rost sa discutam amanunte de tipul cat de lat era raul si cam ce ramuri trebuia sa aiba)rezoneaza cumva cu graba eroinei povestirii si se face luntre si punte(la propriu)depasind marginirea broastei,de unde rezulta ca inteligenta unui copac este superioara inteligentei unui animal.Si eroina sufera o transformare,trecere de la starea de zeita manioasa la zeita naturii care binecuvanteaza(o fi o alta reminiscenta a mitului ancestral despre maica pamantului?)multumita ca macar un copac o asculta o binecuvanteaza pe salcie cu aspcte ce tin de povestile cu Feti-Frumosi si mai putin cu realitatea.Va asigur ca o salcie nu rodeste in desert sa spunem si nici macar in orice locatie in jurul Iersalimului.Simbioza om-natura depaseste simbioza om-animal si astfel o intreaga istorie este rescrisa datorita unei salcii care macar a avut bunul-simt sa intervina pentru a nu asista si la,in mod grotesc,reeditarea mersului Mantuitorului pe apa.Nu se poate spune ca spiritul popular nu a avut limite,pana si pentru el erau deja parca prea multe ingrediente demne de povesti care mai bine nu s-ar spune,imbalsamate intr-un sentimentalism popular ieftin,patetic in cadrul lui lacrimogen,dupa ce realitatile istorice au fost spoliate de orice inteles teologic profund.

In loc de final.Aceea povestioara retarda,ascunsa sub vesnica scuza populara lasa numita ,,se spune" nu contine nimic biblic,nimic istoric si nimic teologic.Ea contine,pentru toate motivele gresite,dorinta populara de a consemna in posteritatea fantasticului ceea ce divinitatea nu a gasit de cuviinta sa consemneze in realitatea textului istoric.Este o lovitura data imaginii istorice si reale a Maicii Domnului,nu are nimic evalvios in ea,o transforma intr-o fiinta asemenea zeitatilor pagane(de unde abordarea populara respectiva s-a si nascut si de unde isi trage si seva falsificarii)umbland departe de evenimente cruciale,parca avand ceva mai bun de facut,blestemand si binecuvantand arbitrar animale si copaci,nemultumita sau multumita in functie de reactia acestora la propria ei culpa.Este o imagine clasica aproape de ,,asa nu"in comparatie cu textul biblic si daca acesta povestioara sordida ar fi singura de acest tip atunci nu ar fi o tragedie.Nu este singura,este doar un mic avanpost al intunecimii mintii populare inca dependenta de paganism,pe care credinta adevarata si realitatea istorica ar trebui sa o extermine fara regrete,nu aduce nimic bun,decat strainii simbioze intre crestinism si paganism,o unire contra firii si contra Duhului,in care paganismul nu este ,,increstinat"ci el paganizeaza crestinismul,il arunca in negura pe care este destinat sa o invinga odata pentru totdeauna,prin puterea Duhului si in contra bigotismului si inculturii.

O sa inchei,in contra acelei imagini pagane,cu un citat din Nicolae Steinhardt: ,,Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind; după cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte – dar nu eretic – alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână şi cu mahrama pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le şteargă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă.".Acesta este o imagine frumoasa a Maicii,care ar trebui mereu sa primeze daca tot vorbim de imaginatie, in fata acelei parti a spiritului popular primitiv care inca doarme in constiinta cu zeite pagane furioase,blestamand broaste insensibile si trecand peste ape cu ajutorul unor copaci piosi.Macar este o privire a imaginatiei ridicata spre Cer si spre realitatile lui si nu coborata spre basme pamantesti fara nici un Dumnezeu.

Intr-adevar, poate ca exemplul Maicii Domnului pune cu succes bazele unui inceput de intelegere in ceea ce priveste motivul pentru care Scriptura nu e atat de explicita pe cat ne-am dori noi uneori. Despre Maica Domnului, faptura cea mai slavita din cer si de pe pamant, stim mai putine decat despre oricare dintre apostoli, mai putine decat despre orice alta persoana care a stat in preajma Mantuitorului.

„Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Taina Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o” Sofronie Saharov

Pornind de la exemplul Maicii Domnului, mi-am amintit de un pasaj dintr-o carte pe care am citit-o recent (a aceluiasi autor). Este un pasaj (dintr-o scrisoare) care cred ca lamureste multumitor problema ridicata in topicul de fata. Nu imi place sa abuzez de citate dar daca as pune in cuvintele mele as strica totul:

„Credința este grea pentru tot omul obișnuit să trăiască rațional. Însă trebuie știut, studiindu-te cu luare-aminte, că mintea omenească este cât se poate de țărmuită, nu poate de la sine pătrunde în tainele dumnezeiesti. Premerge credința, care este neasemuit mai subțire și mai desăvârșită și mai nețărmuită decât mintea. De-abia apoi ajunge omul, prin duhovniceasca cercare, ca și mintea să înțeleagă adevărul. A o explica omului este cu neputință, în măsura în care nu cunoaște viața duhovnicească. Astfel, iată că dumnezeiescul Grigorie Sinaitul zice că adevărul se cunoaște cu duhul, cunoașterea lui este simțirea lui harică, iar înțelegerea lui și expresia în cuvânt sânt de acum urmarea acestui simțământ haric.” - Se poate adauga ceva mai mult ?

paranteza: (scotand citatul din contextul cartii trebuie sa precizez ca el nicidecum nu are ceva de-a face cu erezia spiritualista conform careia omul e format din trup, suflet si duh. Probabil nu e asa usor de explicat exact ce are in vedere Grigorie Sinaitul prin „duh”, dar din cate am inteles eu e vorba de mintea care a fost inviata de harul lui Dumnezeu. De altfel si parintele Sofronie foloseste uneori termenul „mintea-duhul”.)

Vorbind in mod aplicat de legenda, ea ilustreaza foarte bine motivul pentru care eu ma consider jumate grec, jumate rus, 0% român...Lasand orice gluma la o parte, foarte des mi s-a dovedit ca ne flatam degeaba cu asa zisa noastra ortodoxie. Am citit cu atentie paralela pe care o faci cu textul biblic si o consider perfect indreptatita. Ma bucur sa vad ca ai o asezare plina de discernamant fata de Maica Domnului, vreau sa spun ca imi pare compatibila cu ceea ce observ in citatul parintelui Sofronie pe care l-am postat la inceput. In acelasi timp nu ma pot abtine sa observ neputinta totala a cuvintelor cand li se acorda rolul de a ne pune fata in fata cu ceea ce a trait Ea, neputinta pe care dupa cum ai marturisit, ai sesizat-o si tu.

Tot in legatura cu asezarea pe care o promoveaza mizeria aia de poveste: interesant este cum acelasi tip de deviere isi poate gasi loc in persoane mult mai rafinate intelectual si mai educate decat cele care au nascocit legenda in cauza (a se vedea „ortodoxia” lui Olivier Clement sau Paul Evdokimov). Intr-un fel, aproape as fi tentat sa spun ca prefer povestioarele precum cea de mai sus fiindca in acest caz toata lumea poate observa ca are de-a face cu o mare porcarie pe cand in cea de-a doua situatie...

In loc de concluzie, o sa inchei conform ideii pe care am pomenit-o intr-unul din mesajele anterioare. E vorba despre ideea conform căreia, cel mai sigur program al nostru, cei „sfasiati de necunoastere”, e acela de a curata locul pentru ca venind harul, insusi Dumnezeu sa ne invete toate. Deci pe linia unui „ecumenism” de tipul: Hai sa ne sfatuim cum sa scapam de pacat, inchei cu urmatoare cateva randuri din viata Maicii Domnului, scrisa in Bizantul secolelor 7-9 de catre Epifanie Monahul care a incercat sa sintetizeze o serie de traditii fixate initial in scris sub forma unor texte atribuite Apostolilor:

„În templul Domnului era un loc retras, aproape de porticul jertfelnicului, unde stăteau numai fecioarele. După adunările liturgice și încheierea lor, fecioarele se întorceau toate la ai lor, dar Maria stăruia în paza jertfelnicului și a templului și slujind preoților. Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind și închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea și vorba ei.”

Mulțumesc pentru timpul și efortul investit, mulțumesc pentru atitudine. Simt că a fost de folos. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Vlad,

Îngăduie să subliniez acest citat, deoarece nu toți au răbdare și timp să parcurgă textele lungi. Mi-ar părea rău să fie trecut cu vederea.

Ma bucur ca l-ai gasit de folos

Vlad(scuze pt ora tarzie de raspuns) si eu iti multumesc pentru dialog si observatii(foarte utile si pertinente),mi-am notat mai multe aspecte din ce ai postat dar in special o idee dintr-un citat postat de tine pe care sper,undeva candva :) sa apucam sa o discutam,poate intr-un cadru mai linistit.M-ar interesa profund detalii cat mai amanuntite despre acel aspect,din perspectiva ortodoxa,sau ca sa fiu mai exact din perspectiva surselor traditiei ortodoxe.Sa ne auzim cu bine,Doamne ajuta !