Dacă-aş trăi în epoca disputelor iconoclaste... hmm... nu ştiu ce aş face.
Aş fi, poate, influenţată de discursurile teologilor iconoclaşti?...
Sau poate că nu?...
Trăim "sub vremi", vorba cronicarului.
Vă pot spune, însă, cu certitudine ce nu aş face, în cazul în care aş fi aceeaşi persoană, cu modul de gândire şi convingerile de acum etc:
1. NU aş avea nici măcar o clipă intenţia de a trăda credinţa, ci dorinţa mea ar fi aceea de a căuta, în mod sincer, adevărul revelat;
2. NU m-aş ghida după argumentul autorităţii, de vreme ce Dumnezeu este Izvorul libertăţii şi Logosul suprem.
Cine stabileşte adevărul?
Adevărul există, este veşnic, n-are nevoie să fie decretat de către o autoritate omenească.
Nu dogmele sunt sau nu adevărate, în funcţie de autorităţile care le decretează, ci
Sinoadele sunt ecumenice sau "tâlhăreşti" în funcţie de modul lor de raportare la adevărul revelat!
Nu judecăm credinţa după persoane, ci persoanele după credinţa lor, aşa cum frumos scria Tertulian.
"Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria" (Petre Ţuţea), este veşnic Acelaşi (cf. Evr13, 8), indiferent de valurile schimbătoare ale diverselor epoci, contexte istorice şi mentalităţi...
Ne întrebaţi (şi vă-ntrebaţi, poate) aşa: "Ce facem , mergem cu ascultarea ca o turma fata de cei care afirma un advar azi, si se contrazic iar si iar citeva decenii sau secole mai tirziu, asa cum faceau, si inca fac, fratii nostri din Vest, urmind pe "urmasul lui Petru"? Sau gindim, totusi, cu propriul cap?"
"Ce-un secol o spune, ceilalţi o dezic", nu-i aşa?...
Şi ce legătură are asta cu adevărul lui Hristos?
Desigur că nu mergem orbeşte cu ascultarea, ci gândim, căutăm împreună, de vreme ce Biserica nu-i o instituţie care stabileşte adevăruri, ci o comunitate, ai cărei membrii suntem, aflată într-un neîncetat pelerinaj către Împărăţia iubirii şi a adevărului dumnezeiesc.
Nu ne-nchidem în noi înşine, ci avem încredere în ceilalţi membrii ai Bisericii;
nu devenim nici obedienţi (trădarea libertăţii fiind, desigur, un păcat la fel de grav ca şi trădarea adevărului)!
Căutăm împreună, cu Hristos şi pentru El, cu încredere, libertate de conştiinţă şi bucuria căutării, cu încordare şi nădejde totodată, străduindu-ne să sporim din ce în ce mai mult şi conştienţi fiind că orice pisc atins este, de fapt, un nou început de alpinism duhovnicesc către alte şi alte culmi... la nesfârşit.
Adevărul nu-i un bun pe care să-l ţinem în buzunar!
Nu putem deţine Adevărul, ci putem spori întru el...
Şi, de fapt, noi înşine Îi aparţinem, de vreme ce, dincolo de toate teoriile noastre filosofice, Adevărul, în sensul cel mai profund al acestui cuvânt, e ipostatic: este Persoana lui Dumnezeu Cel întrupat!
Doamne ajută!
PS: este minunat faptul că vă puneţi întrebări şi căutaţi.
Cred că v-aţi dat seama şi ştiţi mult mai bine decât mine că greşelile omeneşti comise în numele credinţei NU pot fi asociate niciodată cu adevăratul creştinism!
Hristos nu vrea ca adevărul Său dumnezeiesc să fie monopolizat, decretat prin legi, negociat în dezbateri politice etc, ci doar mărturisit, iubit şi căutat cu dor!
Dumnezeu este Dumnezeu,
oamenii sunt oameni.
Fie-mi îngăduite aceste tautologii, pentru a evidenţia mai clar mesajul pe care-ncerc să îl exprim.
De aceea, aşa cum scria atât de frumos colegul nostru de forum Florin.Oltean75 pe un alt topic (încerc să-i reproduc cuvintele din memorie, sper să fi reţinut corect): să ne ataşăm cu toată fiinţa noastră de Hristos; restul sunt detalii!

Revin, sper, zilele următoare, pentru a le răspunde şi celorlalţi care mi-au scris... dar nu mai promit nimic. :)
Şi, cu acest prilej, aş dori să-mi cer scuze tuturor celor care mi-au scris, în ultima perioadă, atât pe forum, cât şi în privat şi cărora, pur şi simplu, nu le-am răspuns... fiind într-o perioadă incredibil de aglomerată (ce-şi face omu' cu mâna lui... lucru manual se cheamă, fiindcă de bună voie şi nesilită de nimeni m-am angajat într-o mulţime de activităţi). Cred că, abia în vacanţa de Crăciun, voi putea să recapitulez, ca să nu uit pe cineva şi să le răspund tuturor celor care mi-au scris. Până atunci... vă rog să-mi acordaţi muulte circumstanţe atenuante dacă uit să vă răspund, deschid alt topic şi nu mai scriu nici la acela răspunsuri etc. :))
O noapte liniştită vă doresc!

Spor la treabă și Dumnezeu cu tine!

Vă mulţumesc din suflet!
Dumnezeu cu dvs!

Un novice il intreba pe avva lui:
- Avva, care intrebare e cea mai adanca?
Iar avva ii raspunse tot cu o intrebare:
- Dar zi-mi care raspuns e cel mai cuprinzator?
- Nu stiu, zise novicele. Care e?
- E raspunsul la intrebarea cea mai adanca, zise avva.
Nelamurit, tanarul il ruga pe avva sa-i talcuiasca spusele.
Avva il lamuri ca intrebarea cea mai adanca e "de ce exista tot ce exista?",
iar raspunsul la aceasta intrebare nu e altul decat .. tacerea.
Bucurii!

Foarte frumos! :)
Ca toate postările dvs, de fapt!
Dumnezeu să vă ocrotească, MariS!

În ce limbă vorbesc îngerii?
 

Poate că e o întrebare naivă... :)
Dar ce i-aţi spune unui copil, dacă v-ar întreba nedumerit:
"în ce limbă vorbesc îngeraşii?"?
Poate că aţi eluda uşor problema răspunzându-i:
"într-o limbă a lor... pe care n-o putem înţelege noi, oamenii".
Cu toate acestea, zilele trecute m-am gândit, foarte serios vorbind, la următorul aspect:
îngerii sunt fiinţe spirituale, da?
Prin urmare, ei nu pot emite sunete, cuvinte etc în felul oamenilor, pentru că acestea ţin de lumea materială, sensibilă.
Prin urmare, "limbajul" angelic n-are legătură cu vocabularul, conceptualizarea realităţii etc.
Cu toate acestea, cunoaşterea lor este mult mai profundă decât a noastră... unul dintre motive fiind tocmai caracterul lor spiritual ("Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slujitorii Tăi pară de foc").
Atunci, ce vrea să spună Sfântul Apostol Pavel prin sintagma "limbile oamenilor ŞI ALE ÎNGERILOR" (I Cor13, 1)?
Cum comunică îngerii între ei?
Printr-o anumită formă de... limbaj?
Şi dacă nu,
atunci comunicarea şi cunoaşterea sunt posibile fără limbaj?
Şi dacă da, atunci ce legătură este între:
1. limbaj şi comunicare;
2. limbaj şi gând;
3. limbaj şi cunoaştere?
Aştept cu bucurie răspunsurile voastre.

Sper sa nu para o ofensa... De altfel, incerc si eu sa-mi dau cu parerea, fara a pretinde ca sunt detinatorul adevarului. Personal, stiind profunzimea mesajelor tale, in timp, aceasta intrebare pare cu adevarat, pe cat de naiva, pe atat de amuzanta. Cum comunica ingerii cu noi? Intotdeauna in limba materna. Sau in orice caz, in acea limba in care si gandim. Cum comunica ingerii intre ei? Daca am privi natura cu acei ochi cu care isi doreste Dumnezeu sa o privim ca sa ne bucuram de ea, am intelege exact acest limbaj. Florile, pasarile, albinele, animalele, practic intreaga creatie a lui Dumnezeu are un "limbaj". In limba romana, o putem numi o forma de telepatie, dar de fapt e cu mult mai mult. Acolo e chiar Harul lui Dumnezeu!

Cunoasterea nu depinde de limbaj.
Comunicarea cunoasterii in schimb depinde de limbaj.
Limbajul nu e neaparat verbal.

Nu-mi dau seama cât de filozofică e dilema mea, dar ştiu că m-aş bucura să aflu cât mai multe păreri.

Ergo, cum credeţi voi că e mai bine să procedăm, în calitate de creştini, în împrejurări de viaţă concrete:

1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.

sau

2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?


1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Aştept cu interes opiniile voastre!

Sunt tentat să spun că întrebările tale sunt retorice. Practic, ne întrebi dacă preferăm să ne mințim, în loc să acceptăm un adevăr dureros.
Însă cred că orice creștin cunoaște răspunsul.

Întrebările or fi retorice, însă problema pe încearcă să o lămurească nu e cât de puţin "retorică"....

Punctul 2, la ambele întrebări. Suferința însoțește, adesea, adevărul. Chiar îl lămurește, uneori (în sensul folosit de Sf. Pavel, așa cum zgura se separă de aurul curat, atunci când este topit la foc).

Mulţumesc! Oferă-mi un argument, dacă se poate bazat mai mult pe experienţa de viaţă.....

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel. Dacă sentimentele au ajuns suficient de profunde, este probabil ca din această cauză în inima ta să nu mai rămână loc pentru altcineva. Este un preț mare, însă consider că merită.

Excelent! Mulţumesc încă o dată, la modul cel mai sincer!

Varianta 2, pentru in cazul variantei 1, nu facem decat sa ne cream o minciuna si sa distorsionam realitatea.Iar atunci cand ne facem realitatea distorsionata si difuza, automat vom vedea si alte lucruri distorsionate si difuze deoarece ne educam creierul sa proceseze toate evenimentele din jurul nostru, care se reflecta asupra persoanei noastre in mod distorsionate.

Si fara sa bagam de seama, ne cream o realitatea falsa ( "virtuala" ) in care incepem sa evoluam.Cu alte cuvinte ne obisnuim sa traim in minciuni si chiar o sa inceapa sa ne placa acest lucru.

Rezultatul este ca o sa consideram minciuna ca pe un lucru normal si uneori chiar vital pentru a ne desfasura activitatile iar in creierul nostru o sa se inverseze valorile.

Cee ce in realitate este adevarat vom considera a fi fals, iar ceea este in realitate fals, vom considera ca fiind adevarat deoarece ne-am educat gandirea in acest sens.
Exemplu concret:vezi politicienii.

Un răspuns de bună calitate, oaie_cugetătoare, mulţumesc!

Ce-i de făcut când această travestire a minciunii în aparenţa adevărului oferă realmente confort psihic şi "linişte" morală? Cum îl scoţi pe înşelat din autopăcăleala lui convenabilă?

Cu privire la primele doua posibilitati,puse in antiteza,cel mai des,in viata,am constatat ca se intimpla prima,poate si datorita faptului ca omul modern,lipsit de o cultura crestina a suferintei si bulversat de factorii duri ai lumii moderne pare a-si fi pierdut capacitatea si de a intelege suferinta si de a o gestiona,in sensul de a-i da un sens si a nu o lasa sa devina o ghilotina spirituala.Suntem foarte putin dispusi la suferinta si probabil ca instinctul de consevare va lua primul cuvantul in aceasta dilema,pt ca in zilele noastre conteaza supravietuirea imediata,mai putin intelegerea sensului unor notiuni profunde,intelegere care necesita inevitabil timp si...suferinta :) Comoditatea noastra de a expedia totul in rezolvabil instant si predictibil ucide practic orice posibilitate de a sta fata in fata cu tine,chiar prin intermediul suferintei.Fara acest exercitiu curajos si necesar viata devine un fel de lenjerie pe care o achizitionezi si o schimbi fara regrete,bucuros ca nu a ras nimeni de tine in public pt ca,nu-i asa,traim timpuri cand imaginea este totul iar suferinta umana nu da bine-n poza :)

Cu privire la a doua antiteza a doua varianta,paradoxal,in diagonala de conceptia moderna,este mai curajoasa pt ca include in ea inclusiv reluarea relatiei,undeva candva,daca se mai poate,pe o temelie nu numai sincera dar si mai benefica pt ca ai realizat ce iti poate oferi cel de langa tine.Daca,totusi,nu se mai poate macar intelegi o lectie,in sensul ei real,inveti ceva si despre tine si despre cel de langa tine si mai descoperi ceva:curajul si puterea de a merge inainte,chiar si prin suferinta unei greseli.In prima varianta doar fugi,si de tine si de realitate si mai devreme sau mai tarziu asta nu iti va garanta o evitare completa a unei dure lectii a realitatii,de tipul unei inscriptii hazlii de pe un zid ,,loc de dat cu capul" :) In filmul ,,Naufragiatul" cu Tom Hanks(desi film este o buna lectie de viata) pe erou,pe aceea insula pustie l-a tinut in viata dragostea pt sotia lui,deseori,in momente de criza,omul se intoarce pt sustinere la cele mai profunde resorturi ale sale.La intoarcere eroul constata ca sotia sa nu l-a asteptat.Pare ceva profund nedrept si extrem de dureros dar foarte uman,din perspectiva lumii in care traim.In aceasta situatie ori claca complet,sub ruinele iluziilor sale (care culmea este ca l-au tinut in viata)ori infrunta realitatea si incerca sa mearga mai departe,pas cu pas,zi de zi,incercand sa se regaseasca pe sine si sensul iubirii.Finalul probeaza ca alegerea acceptarii realitatii si curajul de a continua deschide o poarta nebanuita:farmecul vietii are mereu ceva nou de oferit,chiar si atunci cand crezi ca s-a terminat si nu mai exista speranta.

Speranta,ca si dragostea si suferinta,va exista mereu,cat va fi si aceasta lume si daca Apostolul Pavel spunea ca dragostea este mai mare decat toate atunci speranta nu va muri niciodata,chiar si atunci cand suferinta te loveste,pt ca dragoste fara speranta nu exista.Poate ca suferinta este locul de unde te ridici pt a le descoperi pe ambele cateodata... :)

Foarte interesanta dilema. Raspunsurile pot fi diferite in functie de evolutia spirituala a fiecaruia.
Eu consider ca toate suferintele au o origine spirituala: adica apar datorita atasamentului nostru fata de cele lumesti, de pacat.
Singura solutie viabila, desi pare imposibila, este de a renunta la atasamente.

Un alt sfat, la aceasta problema,foarte probabil mai pertinent decat ce am scris eu mai sus(acum mi-am amintit) il da Parintele Arsenie Boca(zice cam asa): Schimbati-va felul de a vedea suferintele, ele nu sunt decat mana blanda a lui Dumnezeu care incearca sa ne aduca pe calea cea ingusta dar dreapta, bucurati-va ! Ziceti asa: "Doamne ce mi-ai dat, aia imi trebuia si ma bucur !"

Mi-a placut mult raspunsul lui oaie_cugetatoare. si stiti de ce? e foarte profund, deoarece are logica scripturala: in Revelatia Sf. Ap.Ioan scrie clar, unde sunt tipologiile pacatoase pasibile de "iazaul de foc", "..si toti mincinosii...". Trebuie sa fugim de cosmetizarea realitatii, si sa cautam constientizarea. Pina si "trupeasca" fizio-patologie ne spune ca durerile, usturimile, etc. sunt semnal de infectie, sau altele. Cind Ha-Shem a spus ca "toate sunt bune foarte", S-a referit inclusiv la aspectul trez(v)itor al durerii.

Sunt impresionat, mulţumesc pentru contribuţie!

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

Din prezentarea punctelor 1 si 2 lipseste evaluarea posibilitatilor.
Mai exista posibilitati(sperante )de reconciliere sau o noua sansa? Apoi situatiile stau diferit in functie de cine a iesit primul din relatie :)
Daca am iesit eu prima probabil ca ma voi concentra mai ales pe punctul 2,daca a iesit cealalta persoana mai mult ca sigur ca pt a-mi obloji inima as recurge la prima solutie.

Nu inteleg de ce pct 1 este prezentat ca o minciuna mentala?Intalnim tot felul de personae,unele destul de nepotrivite...de ce trebuie sa ne simtim vinovati daca nu gasim puncte comune de interes sau nu suntem compatibili mental/spiritual??
Nu inteleg...cu scuzele de rigoare.

Într-adevăr, partea a doua a mesajului tău e mult mai pragmatică. Prima parte, mai idealistă fără să fie neapărat hazardată, poate să treacă în domeniul metafizic autoamăgirile de la punctul 1 şi să agraveze căderea în iluzie, fiindcă până şi dracul ne păzeşte de păcatele relativ mici, amplificându-le importanţa, ca să ne abată atenţia de la păcatele mari cum ar fi mândria implacabilă, pornirile orgolioase , egoismul ca mod de viaţă şi altele. Spunea Cristian foarte bine că suferinţa însoţeşte adevărul, lămurindu-l, adică verificându-i autenticitatea.

O întrebare suplimentară pentru tine: care dintre cele două tipuri de atitudini este mai favorabilă pocăinţei şi terapiei păcatelor?

Cu mulţumiri!

Ce n-ai înţeles este faptul că cele două variante nu se referă la situaţii disjuncte, ci vorbim despre două forme diferite de reacţie la aceeaşi realitate.
Să zicem că la întrebarea ta răspunsul este afirmativ.

După părerea ta, cât de profunde trebuie să fie sentimentele într-o relaţie de prietenie care evoluează iminent, într-un interval scurt de timp, la statutul de căsătorie?

Aş veni cu nişte întrebări, sper să nu fie cu supărare:

* De ce ai ales topicul cu probleme filozofice, oare încerci să evaluezi o situaţie de viaţă într-o manieră filozofică? Adică nu topicul e o problemă... dar pare că vezi viaţa prea teoretic, ca şi când încerci să pui în practică nişte scheme gândite la un moment dat...
Poate e o părere eronată.

* Primele întrebări sunt retorice. Pare a fi dilema dintre inimă şi minte....tu zici că poate reuşeşti să te minţi mental, dar inima ştie adevărul. Dar de ce adevărul poate aduce suferinţă unui creştin?

* Se pare că tu mergi pe ambele variante, dar nu iese niciuna...
Aducând un pic de pragmatism, mai superficial probabil, genul din filmele americane: schimbă ce nu poţi accepta, acceptă ce nu poţi schimba şi roagă-te lui Dumnezeu să te ajute să deosebeşti cele două situaţii... parcă aşa era, nu mai ştiu bine...

Yasmina, interesant răspuns. Nu mă gândisem la asta, dar iată că fetele sunt mai cu picioarele pe pământ.

Păi dacă în inima noastră e în primul rând Hristos, cum să deznădăjduieşti? Şi de unde poţi şti ce îţi rezervă viitorul?
Un sfat creştin este acela de a trăi prezentul, nici trecutul şi nici viitorul. Poţi să te legi bolnăvicios de trecut, de exemplu... Prezentul în sens creştinesc, desigur...

Frumos răspuns. În plus faţă de altele, ne aduce aminte de speranţă, precum şi o perspectivă practică asupra viitorului.
Plus o exemplificare cinematografică...

Bun răspuns.
Mai era un sfat, în Scriptură: În toate mulţumiţi!

Răspunsul tău îl consider o completare binevenită. Nu am vrut să spun că rămâi „marcat pe viață” în urma unei prietenii sau a unei relații neaprofundate (De altfel, avusesem grijă să leg imposibilitatea înlocuirii cuiva tocmai de profunzimea sentimentelor pentru el/ ea). Însă chiar și aceea rămâne unică întrucât orice persoană este unică. Nu este cinstit să o negi, să te minți că n-a fost sau să minimalizezi valoarea celuilalt ș.a.m.d. Despărțirile frumoase sunt cele în care continui să-l prețuiești pe cel pe care l-ai iubit sau ai fost pe cale.

P. S. A fi „marcat pe viață” are o conotație negativă, iar eu aveam în vedere ceva pozitiv, pentru care aș fi folosit expresia „a-l păstra în inima ta”. Într-o inimă largă sunt multe locuri, poate infinite, chiar. Însă nu sunt toate la fel. Fiecare trebuie să aibă locul lui și, atunci când cineva iese pentru o vreme sau definitiv din relație cu tine, consider că, dacă vrei să fii cinstit cu tine însuți, îi păstrezi locul. Este vorba, în definitiv, de inima ta, nu neapărat de ceea ce face el. Și e foarte important ce faci cu ea.

Există, după părerea mea, și un loc rezervat unei singure persoane - soțul/soția, cu care ai o relație cu totul aparte, menită realizării unei uniri mistice, întrucât devine un trup cu tine; căci asta este taina nunții, și ea este covârșitoare, dacă chiar ți-o asumi, pentru că implică participarea integrală a ființei tale, cu trup și cu suflet. Este un fel de nouă creație - a unei ființe duble - pe care nu o putem face noi, evident, ci Hristos, Cel care ne-a creat și ca ființe particulare.

Însă când acest loc este gol – fie pentru că încă n-a fost ocupat – fie din cauză că cel care l-a ocupat a plecat, suferim. Putem accepta, cu smerenie, suferința, sau putem încerca să umplem golul. Dar dacă el a fost ocupat și acum e gol, trebuie să recurgem la o minciună pentru a ajusta, cumva, locul ca să se potrivească noului-venit. Vom spune că cel dinainte nu era, el, potrivit pentru acest loc. Iar cu noul-venit s-ar putea să procedăm, iarăși, în așa fel încât să-l ajustăm pe el ca să se potrivească locului rămas gol.

De aceea consider că nu trebuie să recurgem la compromisuri, ci să fim cinstiți până la capăt, în primul rând față de noi înșine, căci cu această conștiință ne vom înfățișa la Judecată. Și bine este să nu o încețoșăm, ca să ne vedem păcatele cât încă mai avem timp să le îndreptăm.

Nu-i cu supărare!

Nădăjduiesc că antipatia pentru cuvântul "teorie" nu-i o urmare a confortului iluzoriu conferit de lene sau de ignoraţa voluntară. Îmi dau seama că gândirea presupune efort, concentrare uneori e chiar primejdioasă fiindcă gândind ai oportunitatea de a descoperi detalii ale realului care pun în criză desfătarea ego-ului de el însuşi. Dincolo de derivatele moderne şi nuanţele peiorative, cuvântul theoria la origine înseamnă "a privi adevărul în faţă", "a te întoarce cu faţa pe adevăr".

Calist Catafygiotul, un autor filocalic foarte preţuit în spiritualitatea bizantină, spunea că "faptele (practica) urmează gândirii (teoriei) precum umbra corpul". N-am auzit ca o umbră să subziste de una singură şi nici ca o faptă să nu oglindească un mod de a gândi.
Cred opţiunea obsesivă pentru pragmatism este mult mai "teoretică", în sensul prost al cuvântului, întrucât este doar justificare mentală pentru vicii bine camuflate în "marca personalităţii" (lenea, comoditatea, frica de a-ţi folosi mintea mai aproape de proprietăţile ei specifice).

Dar uite că şi nominaţiile noastre foarte dragi contrazic amăgirea "pragmatismului prioritar":

Ne numim ortodocşi (doxa înseamnă opinie, părere, viziune, derivat credinţă bazată pe o părere care are acces la adevăr) nu ortopracşi (de la ortopraxie, praxis - faptă, practică, deprindere)

La baza vieţii duhovniceşti stă pocăinţa, metanoia (schimbarea minţii, a modului de gândire).

Mai sunt şi alte exemple.

Dacă vreai să numeşti retorică, schisma/ruptura dintre minte şi inimă survenită în urma păcatelor şi înclinaţiei noastre naturale spre egoism şi protejarea ego-ului de orice simţire care l-ar putea incomoda, poţi să o numeşti aşa, dar cu preţul ieşirii din vizunea sobornicească a Bisericii şi trecerea în viziunea ta proprie şi exclusivă. Eu unul merg pe mâna Bisericii.

Dar oare de ce a suferit Hristos pentru adevărul omului căzut în păcat şi incapabil să se ridice singur? Uite o întrebare potrivită pentru Săptămâna Mare!

Eu nu merg pe nicio variantă, am propus doar o situaţie ipotetică de care ne putem lovi în viaţă cu toţii.

De fapt vorba aceea este mult mai veche decât cinematografia americană, fiind la origine o rugăciune catolică atribuită lui Bernard de Clairvaux:

"Dă-mi Doamne puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele"

Un răspuns complicat. Nu am posibilitatea să îl analizez acum...

Hristos a suferit pentru noi și a noastră răscumpărare... dacă nu greșesc... Din întrebările ipotetice am înțeles că se face referire la suferința pentru sine... suferința de a nu fi în stare, sau a nu vrea, să vezi sau să accepți adevărul.

Probabil nu înțeleg eu bine.

E de înţeles că nu ai posibilitatea să-l analizezi acum. :1: Dar răspunsul nu-i complicat deloc....

Hristos a suferit pentru noi şi pentru a noastră mântuire, mai mult decât atât, a acceptat de bunăvoie suferinţa fiindcă l-a iubit imens şi nespus pe om.

Nu se face referire la suferinţa pentru sine, e vorba cu totul altceva acolo şi anume de riscul suferinţei care survine tocmai din recunoaşterea onestă şi acceptarea adevărului.

În afară de suferinţa pricinuită de foame, frig, dureri fizice... mai este suferinţa pentru recunoaşterea propriilor păcate. De obicei nu le recunoaştem cu uşurinţă, dar putem ajunge într-un punct în care viaţa, sau Dumnezeu, ne arată pe înţelesul nostru că buba e de fapt la noi. Aşa aş înţelege suferinţa provocată de adevăr.

Cred că ai o înţelegere corectă (cel puţin de data asta:1:)!

Iar frumuseţea ortodoxiei asta este, că Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa. Deci recunoaşterea păcatului, chiar dacă produce suferinţă, este de fapt/ poate fi actul de naştere al omului nou, dacă e urmat de părerea de rău pentru păcate, spovedanie, îndeplinirea canonului, lăsarea păcatului, măcar lupta în acest sens... Aşa, şi din teorie, şi din practică, din ce mai ştiu şi eu...

Ai dreptate, frumos şi corect spus! După asceza negativă (lăsarea păcatelor), urmează asceza pozitivă (zidirea efectivă a omului nou) şi întărirea zidurilor cetăţii sufletului pentru respingerea atacurilor vrăşmaşului.

Posibil.
Nu era un răspuns exhaustiv.