Ultimul cuvant este dovada ca tu pretuiesti foarte mult capacitatile tale si refuzi ce nu-i logic(dupa mintea ta).

Nicidecum , părerile exprimate nu sunt ale mele, ci ale Sf. Parinti ,in care cred mai mult decat in mintea mea. Cine sunt cei pe care ii numim generic Sf. Parinti si de ce ii numim aşa ? Asta-i subiectul unei alte discutii.

Mihai Eminescu

Eu nu cred nici în Iehova

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha Sakyamuni,
Nici în viaţa, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul şi-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trai în veci pe lume,
De-oi muri în vesnicie.

Toate aceste taine sfinte
Pentru om frânturi de limb㠖
În zadar gândeşti caci gândul,
Zău, nimic în lume schimba.

Si fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, daţi-mi pace !
Fac astfel cum mie-mi pare
Si faceţi precum vă place.

Nu ma încântati cu clasici,
Nici cu stil curat si antic –
Toate-mi sunt de o potriva,
Eu rămân ce-am fost : romantic.

In aceasta poezie nu este vorba despre ce crede Eminescu asa cum pare la prima vedere - ci, evident despre o trasatura remarcabila a gandirii poetului- "curajul intelectual" - caci Eminescu crede in valorile fundamentale in felul lui propriu, original, nu cum ii este impus din afara.

Cele sapte calitati ale gandirii:
1.modestia intelectuala
2.curajul intelectual
3.empatia intelectuala
4.integritatea intelectuala
5.perseverenta intelectuala
6.increderea in rationament
7.nepartinirea intelectuala

Definitiile pot fi gasite la aceasta adresa:
http://www.criticalthinking.org/page...ual-traits/528

Da, tocmai "curajul Intelectual" este acea trasatura "remarcabila" de care trebuie sa scapam, ca sa putem intra in Imparatia lui Dumnezeu, poate in imparatia ilogica a lu' Buddha ai nevoie de "curajul intelectual".

De ce sa scapam de o trasatura a gandirii, cand Dumnezeu ne-a lasat cu ea?! Gandirea, in toate formele care le are tot Dumnezeu a lasat-o asa. De ce sa nu exploatezi cev ce ti-a lasat Dumnezeu?
Imparatia Cerurilor are nevoie oare doar de oameni care nu gandesc, iau totul "mestecat" si inghit, in loc sa mestece ei?! Asa cea mi se pare oarecum incredibil. Daca Dumnezeu ne vroia prosti, ne lasa prosti pe toti, nu ne lasa prilejul sa invatam, sa avem experiente, sa putem trage concluzii s.a.

Stii care e diferenta dintre libertate si libertinaj? Gandirea in toate formele ei,pe care le experimenteaza omul actual NU a lasat-o Dumnezeu ,ci a lasat-o Adam dupa caderea in pacat. Noi suntem oamenii cazuti, Dumnezeu l-a lasat pe Adam într-o stare iniţiala pe care o recupereaza doar sfinţii dupa lupte infricosatoare cu "curajul Intelectual".

Deci Adam inainte sa cada in pacat nu era capabil sa gandeasca....
In stilul asta teoria conform careia Adam era una din primele forme de oameni (humanoid) nu e chiar asa deplasata pana la urma...
Dumnezeu fiind atotputernic si perfect, clar putem trage concluzia ca gandeste; El fcut omul dupa chipul si ASEMANAREA Lui; atunci nu se explica de ce formele gandirii nu au fost de la inceput prezente la om... de ce ele au aparut abia dupa cadere; adica omul era prost pana la cadere si s-a desteptat dintr-o data dupa cdere, ; sa invers

E prea mult de explicat, iar tu ai cunostinte minime despre ortodoxie.Comentezi cum " ti se pare " ca ar fi corect ,dar nu ajunge numai dorinta de a dialoga.
In linkul de mai jos ar fi cateva idei ca sa intelegem DIFERENTA enorma intre starea dinainte si cea de dupa pacat:
http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...r-oameni-pacat

Coruperea nu este posibila decat pe fondul existentei unei vulnerabilitati, a unei imperfectiuni fie in forma necunoasterii, fie in forma unei predispozitii spre imoralitate.

Si ajungem din nou la concluzia ca Lucifer, Adam nu au fost creati perfecti.

Geneza nu poate fi interpretata literal, pentru ca inevitabil ajungem la concluzia ca cele create de Dumnezeu nu sunt perfecte.

Pur si simplu, coexistenta Lui Dumnezeu si cea a pacatului, in clipa de fata, este un paradox ireconciliabil - dincolo de orice teologhisire, oricat de bine ticluita si oricat de profunda ar fi.

Interpretarea Genezei a fost dificila inca de la primele incercari de intelegere a acesteia in registrul rational si nu cel dogmatic - literal.

Chiar in linkul furnizat - simpla pomenire a "hainelor de piele" este derutanta - si pentru a salva rationalitatea Bibliei, teologii fac apel la interpretari.

„Dumnezeu a făcut lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21).

Faptul ca inainte goi fiind nu s-au rusinat - este o alta dificultate - si din nou se face apel la diferite forme de interpretare.

Toate sunt forme de rationament - cu o anumita doza de "curaj intelectual".

Cu alte cuvinte omul s-a facut pe sine, prin gandirea sa, Dumnezeu, reper absolut.
Nimic nou, si Lucifer a trecut prin asta.

Tipic pentru budhism (desi aia au o scuza prin ignoranta) dar foarte prost pentru cineva care are totusi contact cu crestinismul, singura lui scuza fiind eventual ca nu l-a inteles da nici nu cred ca se poate spune ca s-a straduit din cale afara, fiind condus de fapt de alte interese, unul din ele putand fi acela de a-si sluji idolul interior.

Deci mai avem pe unul care, sataniceste, considera ca Dumnezeu a fost de fapt autorl caderii lui Adam si nu alegerea omului facuta cu liber arbitru.

Ma intreb care o fi logica cu care cuplezi aceasta perspectiva cu dogma crestina care dai iluzia ca o impartasesti cu alte ocazii pentru ca, pentru tine care gandesti asa, jertfa lui Hristos nu are nici un sens.

E drept ca atunci cand Adam si-a folosit gresit libertatea, nu era la acelasi nivel duhovnicesc cu ingerii de exemplu, pentru ca atunci ca si cu ingerii, caderea ar fi devenit permanenta si fara putinta de indreptare, dar asta iarasi,nu stirbeste din puterea si responsabilitatile ce decurg din liberul arbitru.

Asa cum (exemplu extrem) un om care are o patima, poate inca, desi greu si cu slabiciune, sa faca alegerea corecta, alegere care il poate pune pe drumul indreptarii sau sa faca alta ALEGERE ramanand pe drumul spre Iad.

Este un film interesant, despre un om care si-a distrus viata din cauza bauturii, face greseli peste greseli, alegand sa NU recunoasca ca are o problema, pierzand si familia, ALEGAND sa se innece in minciuni, pana in ziua in care, pus in fata alegerii de a mai spune doar inca o minciuna pentru a se salva de consecintele alegerilor sale proaste, desi putea sa o faca fiind intoxicat cu alcool si drog, alege sa nu o faca, considerant ca este pur si simplu prea mult sa incarce cu vina sa o persoana, fie si moarta, care a murit salvand viata unui copil.

Si din acel moment, desi isi pierde libertatea, profesia, viata sa intra pe un fagas nou.

Te contrazici singur. Daca ai fost creat imperfect de ce crezi ,in acelaşi timp, ca ratiunea ta (cu care analizezi concepte)e perfecta?

Unde am afirmat ca ratiunea este perfecta, cu atat mai putin "ratiunea mea"?

Este propria ta deductie, propria ta proiectie incriminatorie?

Cand argumentul se epuizeaza, tentatia de a recurge la incriminare, direct prin epitet, poate fi irezistibila.

Se poate vedea aceasta in fiecare zi. Se poate vedea prin oglinda istoriei. Vorbeste instinctul de autoconservare care coboara dialogul din atmosfera rationalului in zona de penumbra a acuzarii directe- fara argument. Argumentul nu mai conteaza - pentru ca pare a fi o problema de supravietuire. Si este intr-un anumit sens. Pentru ca ne identificam atat de mult cu parerile noastre, incat orice alta perspectiva este perceputa ca atentat la viata insasi. In aceste circumstante lipsa de respect devine perfect justificata, iar verdictul fara argument exonereaza agresivitatea instictuala. Acuzarea poate imbraca cele mai hidoase forme, pentru a nimici complet punctul de vedere al celuilalt.

Ratiunea este si ea limitata, imperfecta. Din pacate. Are si ea propriile ei dogme.

De exemplu, o zona de frontiera este "principiul tertului exclus", utilizat in rationamentul din postarea anterioara.

Este un principiu care nu este infailibil, insa aplicat cu consecventa are o profunda valoare cognitiva.

Dumnezeu nu se supara daca este cercetat, inclusiv cu acest instrument logic.

Dumnezeu nu se supara daca este certat, pentru ca avem intelegerea limitata. Pentru ca cine se cearta se iubeste - valabil si in relatia "nimic -eu" /"tot-Dumnezeu".

Consider ca mi-am expus destul de clar punctul de vedere - ca Adam nu a avut un liber arbitru absolut, chiar si fie pentru ca "nu era la acelasi nivel duhovnicesc cu ingerii" cum ai specificat. Asa cum un om aflat sub puterea adictiei nu are un liber arbitru absolut. A fi liber in alegere, inseamna sa fii intradevar LIBER din toate punctele de vedere, nu chinuit de demoni, drogat sau intunecat de ignoranta.

Care este raspunsul tau logic? Avem gandire "satanica". Multumesc.

Prin ce era oare "mai prejos" Adam de ingeri? Prin stralucire, frumusete sau cunoastere oare?

Cine se cunoaste pe sine si-L cunoaste pe Dumnezeu nu mai viseaza la imposibilitatea de a fi ca Dumnezeu. De a poseda calitatea de a fi Dumnezeu.

In multe locuri, printre care:

"Coruperea nu este posibila decat pe fondul existentei unei vulnerabilitati, a unei imperfectiuni fie in forma necunoasterii, fie in forma unei predispozitii spre imoralitate."

"Geneza nu poate fi interpretata literal, pentru ca inevitabil ajungem la concluzia ca cele create de Dumnezeu nu sunt perfecte."

Daca pentru tine " perfect " inseamna sa nu poata gresi,ai standarde destul de modeste ,chiar omul e in stare sa facă lucruri perfecte (=care nu gresesc)de exemplu ,bibelourile.

Ai o intelegere interesanta despre "libera alegere" incapabila sa aleaga.

Prin "om perfect" se pot intelege multe...chiar si in sens peiorativ.

Insa din punct de vedere spiritual "perfectiunea" inseamna dragoste intru cunostinta (nu oarba, nu fara vedere) neconditionata, nelimitata, nerestrictionata, nepartinitoare - fata de Dumnezeu si toata faptura.

Dragostea intru cunostinta nu poate gresi - de aceea se spune ca este desavarsita, perfecta.

Iisus ne cheama la o astfel de cunostinta, la o astfel de desavarsire dumnezeiasca.


„Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel Ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48) Nu ni se cere o perfectiune susceptibila la greseala - pt. ca atunci nu este perfectiune.

Un bibelou dupa acest standard nu este desavarsit, pentru ca "nu iubeste intru cunoastere". Oricum interesanta manevra si apelarea la un punct de vedere distorsionat. Apreciez straduinta de a rationa.

Lucifer si Adam nu au avut o astfel de dragoste de aceea putem afirma ca au fost imperfecti. Primul s-a mandrit, al doilea a ravnit.

------

Din nou distorsionezi sensurile, cu intentie sau pur si simplu este un reflex.

Nu am afirmat ca a fost "LIBER" arbitru sau ca Adam a fost in incapacitate sa aleaga.

A ales in anumite circumstante, asa cum facem noi toti. Circumstante care restrictioneaza mai mult sau mai putin capabilitatea de "LIBER" arbitru.

Adevărata definitia, dar argumentul cu imperfectiunea lui Adam pe care tu il sustii, denotă ca Dumnezeu nu are o astfel de dragoste, caci daca ar fi avut-o nu l-ar fi pedepsit pe Adam ca e imperfect .Prima data il face . imperfect ,apoi il pedepseste ca e imperfect. Halal moralitate si dragoste are dumnezeul pe care il descrii tu,dar nu cred ca e Dumnezeul crestin, poate altcineva.

Il "pedepseste" pentru alegerea sa...asa cum fiecare dintre noi, imperfecti fiind, "suntem pedepsiti" pentru alegerile pe care le facem.

Dumnezeul din Cartea Facerii, este chiar si egoist : "ca nu cumva, intinzand omul mana sa manance din pomul vietii si sa traiasca in veci." Exista o predica, in care se justifica in mod penibil ceva ce nu s-a intamplat niciodata - omul era in pacat prin mancarea din pomul cunostintei binelui si raului, deci ca nu cumva Adam sa ramana vesnic legat de pacat Dumnezeu a decis pazirea pomului vietii. Deci Dumnezeu, din Dragoste pentru Adam l-a condamnat la moarte si, implicit la 6000 de ani in pantecele iadului. Vedeti, cat de bun este Dumnezeu?...

Dragii mei. Lasand la o parte delirul unor predicatori care pierd contactul cu discernamantul, trebuie sa intelegem ca acea carte a Genezei a fost scrisa de un om care a trait cu mai bine de 1500 de ani inainte de Hristos, pe niste placute din piatra, intr-o limba pe care nici poporul evreu contemporan cu Hristos n-o mai intelegea. De la Moise si pana la Hristos, poporul evreu a fost luat in robie de 2 ori si o data templul a fost distrus si jefuit. Deci, intrebarea mea este.... oare chiar are rost sa credem ca textul din bilbia de azi mai are vreo legatura cu ceea ce a scris Moise evreilor?

Hristos a spus :"Cercetati Scripturile ca socotiti ca în ele aveti viata veşnica "(Ioan 5,39)
Leonte a spus:"Bla, bla blabla bla, b-la, bla! "

Despre simplitatea in gandire

"Pentru fiecare problema complexa exista intotdeauna un raspuns simplu, clar si complet eronat."

H.L. MENKEN

Un scurt gand,sper sa nu fie nepotrivit, in extenso fata de subiectul topicului.Cautand mai multe date si informatii,in scrierile evreiesti,despre personajele istorice intalnite in NT am gasit doua scurte citate despre Simon ben Gamaliel,cel care a avut o atitudine inteleapta fata de apostoli (FA 5:34-39). In alt context el spunea asa:,,Mi-am petrecut toata viata printre intelepti si nimic nu mi s-a parut mai binefacator decat tacerea.Cine vorbeste prea mult impinge la pacat".Acelasi personaj a mai avut un dialog interesant,la distanta,cu un alt invatator evreu,Rabbi Mona: ,,Rabbi Simon ben Gamaliel spunea:Lumea se sprijina pe trei lucruri: dreptate,adevarul si pacea.Rabbi Mona a spus: Acestea trei sunt unul si acelasi lucru,caci daca este dreptate este si adevar.Iar daca este adevar este si pace".Desi nu sunt convins ca-i apartine tot lui,intr-un alt citat se spunea:,,Cine vede un idol de lemn sa-l slaveasca pe Dumnezeu cu cuvintele:Laudat fie Domnul care are rabdare si blandete fata de aceia care nu lucreaza dupa voia Lui".

"Parintele Luminilor" - adica toate valorile (nu doar dreptatea, adevarul si pacea) "sunt unul si acelasi lucru".

Toate valorile converg intr-o singularitate.

Este un caz particular al unitatii in diversitate.

--------------------
In crestinism nu se abordeaza intelegeri ca relativitatea singularitatii si relativitatea pluralitatii.

Astfel ca, este dificil, fara o instruire adecvata, sa feresti mintea de cele doua extreme.

Sa fie gasita calea de mijloc in acest aspect profund.

Nu se poate spune despre cele trei notiuni ca au cumva,intrinsec, un aspect radical?Cum vedeti problema,as fi interesat intr-un dialog.

Intram pe un "teren de gandire" testat cu mii de ani in urma, pe care incepem sa-l regasim prin rationamente de fizica avansata. Dar aceste rationamente sunt intelese doar de catre fiecare fizician in parte, care rationeaza. Asa cum Dumnezeu este vazut doar de credinciosul care crede si se roaga.

Intrebarea este excelenta, pentru ca incearca sa identifice/ sa caute esenta. Pana cand intrebarea nu este pusa, raspunsul desi evident, nu poate fi sesizat. Ramane invizibil pentru ochii mintii.

Dreptatea, Adevarul si Pacea …. ca de altfel toate valorile, “exista”/”apar in existenta” intr-un mod conditionat, dependent de alte manifestari sau fenomene.

De exemplu, “Dreptatea” nu poate exista daca nu concepem cum ar fi “Nedreptatea”. Iar cele doua intelesuri depind la randul lor de interactiunile altor fenomene, evaluate conceptual intr-un sens sau altul.

Deci “Dreptatea” nu poate avea ceva intrinsec, care sa o caracterizeze unilateral, imuabil, absolut.

Aceasta este o afirmatie la care trebuie sa cugetam indelung, sa-i patrundem miezul. Nu trebuie tratata ca o acrobatie intelectuala, pentru ca de aceasta depinde modul nostru fundamental de a privi intreaga existenta, inclusiv pe noi insine.

In mod obisnuit noi percepem fiecare fenomen fizic sau mental ca pe ceva substantial, care subzista prin sine, in mod exclusiv, independent fata de orice altceva. Acestea sunt “Icoane de Lemn”, lucrate dintr-un material mai subtil, la care ne inchinam fara sa ne dam seama, in fiecare zi, clipa de clipa. Sunt Dumnezei falsi.

Foarte interesant cum vedeti raspunsul.Ca sa nu fiu un fel de stalp de cafenea,cu discursuri inutile, voi incerca sa radicalizez putin intrebarea ca sa inteleg mai bine ce spuneti.Un filozof francez,Michel Henry,spunea ca Hristos,ca sa fiu in context crestin,a pus in lumina un Adevar radical diferit fata de adevarul lumii.Este Adevarul lui Dumnezeu care este Viata.Pe de alta parte adevarul lumii,spunea tot dansul,e modul ei de a face sa para ceva,acel lucru locuieste in lume,o imagine a ei,si se prezinta in fata experientei noastre,adica o lege a aparitei lucrurilor lumii.Aici,in acest punct aparea diferenta intrinseca:dandu-se afara(incerc sa parafrazez cumva ideea),golindu-se de ele insele prin insasi aparitia lor,lucrurile nu ofera never ever propria realitate ci numai imaginea unei realitati,un fel de iluzie care se ,,aneantizeaza"(daca am retinut termenul corect)in momentul daruirii ei,aparitia lor fiind de fapt disparitia lor,neincetata aneantizare in propria imagine.Daca el ar avea dreptate atunci Adevarul nu ar fi dependent,daca am inteles bine nuanta dvs, de aceasta iluzie sa spunem,daca latura lui intrinseca,radicala, nu ar putea fi definit decat prin opozitie?

In cer scuze daca sunt prea incalcit,m-ar ajuta,ca sa inteleg in detaliu ceea ce spuneti,daca puteti cumva,cand aveti timp,sa ilustrati explicatia dvs prin pasaj din cele 4 Evanghelii,ca sa inteleg pe caz concret cum vedeti definirea in opozitie fara a fi totusi o dependenta.Va multumesc pt raspuns si voi citi in zilele urmatoare raspunsul dvs,ca sa continuam discutia,daca doriti bineinteles.Va salut si numai bine.

Frumos mesajul dvs!

Singurul concept absolut, necondiționat și veșnic este Iubirea, nu-i așa?
De aceea Dumnezeu este atotputernic.

De aceea ne închinăm lor fiindcă noi i-am creeat.

6. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi.(Psalmi94,6)

Iubirea

Iubirea este si ea tot un fenomen dependent, ca orice alt aspect al realitatii. Deci nu are o esenta ultima, in sine.

Pentru fiintele aflate in fluxul schimbarii, iubirea insasi este schimbatoare, sufera permanent mutatii.

Iubirea este un fenomen dependent de perceptia “frumosului/frumusetii”.

“Frumosul” este un anumit tip de minte care apare la interactiunea cu formele exterioare sau interioare. Este un “factor mental” care isi aduce contributia intr-un mod propriu la economia cognitiei, la calitatea experientei instantiale.

Si “frumosul” depinde la randul lui de caracteristicile formei, de interactiunea subiect-subiect/obiect. Este tot un fenomen dependent.

“Iubirea”, cu alte cuvinte, este un fenomen rezultat in urma unor “acumulari de frumos” pe axa subiect-subiect.

Cand acumularile de frumos se epuizeaza, iubirea se volatilizeaza luandu-i locul altceva.

Iubirea omeneasca este intotdeauna contaminata de “parere-de-sine”, fiind fragila si fluctuanta.
Putem afirma ca in om, “lumina este amestecata cu intunericul”.

-----------------------------

“Iubirea Dumnezeiasca” este curata in mod desavarsit, in sensul ca nu are defel in ea pacatul “parerii de sine”. “Lumina dumnezeiasca nu este amestecata cu intunericul”. Nu are nicio partasie cu necuratia necunoasterii.

De aceea, este atemporala, neschimbatoare, imanenta.


Daca facem referire la “Iubirea Dumnezeiasca”, atunci in mod necesar trebuie sa intelegem “Frumusetea Dumnezeiasca”.

Nu putem iubi cu adevarat ceva ce nu cunoastem. Daca spunem ca-L iubim pe Dumnezeu fara sa-L cunoastem, fara sa-I percepem frumusetea, atunci aceasta iubire nu este una autentica, ci este una fabricata, fara cheagul duhului in inima.

“Frumusetea Dumnezeiasca” este ca o nestemata, care poate fi perceputa in mod tainic, numai de catre ochiul care se curateste progresiv in lucrarile virtutii.

Cel ce cauta asiduu, cel ce se nevoieste plin de evlavie, patrunde din frumusete in frumusete. Din frumos, in mai frumos. Poate ascensiona liber ca un vultur, pentru ca inlauntrul lui nu este legat de o “esenta anume” sau felurite intipariri. Este complet dezlegat si usor ca o pana. “ Este gol, sarac cu duhul.”

Adancul frumusetii Dumnezeiesti este insondabil, asa cum este de fapt orice alt fenomen. Nu putem gasi ceva “concret”, substantial, daca incercam sa o “pipaim”. Este ca albastrul cerului. Nesfarsita in toate directiile si abisala in orice punct.

Dumnezeu nu poate fi cuprins in nicio forma. Caci este Necuprins.

-------------------

Dumnezeu este atotputernic fiindca este miezul oricarui aspect al realitatii, pe care il potenteaza, fara insa ca El sa fie compus, cum sunt fenomenele vazute sau nevazute. Pentru ca este sursa oricarei miscari, spunem ca este Atottiitor.

Nu exista nicio parte a realitatii care sa fie in afara Acestuia
-------------------

Acesti “dumnezei falsi”, subtili, nu i-am cream noi ci ne nastem cu ei. Sunt deja in continuumul fiintei noastre de la prima respiratie. De aceea se spune ca “ne nastem in pacat”. Nu ne nastem cu o minte desavarsita, ci cu una deja contaminata. Acesti “idoli” sunt innascuti.

Pe acest fond germinativ pacatos, se poate exacerba eroarea in care ne aflam daca nu o tinem in frau cu lucrarea virtutilor. Prin lucrarea pacatului, prin neglijenta, prin somnolenta spirituala, hranim idolii din noi si ii putem face teribil de puternici, fara ca macar sa ne dam seama, fara sa stim ce se intampla de fapt cu noi.

Dumnezeu este Iubire, deci are esență în sine și nu depinde de nimic, ci toate depind de Iubirea Lui.

Nu pot face referire la altceva fiindcă numai Dumnezeu este Iubire; restul e vânare de vânt.
14. M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.(Ecclesiastul1,14)

Îmi pare rău să vă contrazic, dar pe Pământ nu se vede că Dumnezeu este miezul oricărui aspect al realității.
Dumnezeu este Atotputernic fiindcă este plin de Iubire, iar Iubirea Lui se oferă necontenit fără să aștepte nimic în schimb: Iubire necondiționată; dacă ar aștepta ceva la schimb atunci n-ar mai fi Dumnezeu. Oferta lui veșnică de Iubire nu depinde de nici un răspuns și nu poate fi stăvilită; de aceea e Atotputernic.

Toate celelalte sunt inter-condiționate, Iubirea nu.

A afirma ca Dumnezeu este Iubire este corect.
Dar Dumnezeu este si Adevar si Persoana
Deci Iubirea este Adevar si Persoana simultan.


Iubirea Lui Dumnezeu este Neconditionata fiindca este Adevar.

Daca Iubirea are o esenta proprie, atunci putem afirma ca toate lucrurile care nu sunt Iubire adica "desertaciunile" au si ele o esenta proprie.

Deci realitatea ar fi segregata intre esente. Fara posibilitatea comunicarii intre partile sale.

Caci fiecare esenta este continuta in sine, suficienta siesi si independenta.

O esenta este indestructibila, nemodificabila. Daca o esenta se schimba, atunci nu este esenta.

A vedea lumea plina de esente, pure sau impure, este o viziune clasica, aflata pe o prima treapta cognitiva. Din punct de vedere conventional nu este gresit sa spunem ca exista esente.

Insa pentru a sonda esentele, sa vedem daca sunt intradevar esente avem nevoie de un instrument cognitiv mult mai puternic: abordarea apofatica bazata pe rationamente corecte.


Cand spunem ca Iubirea nu are o esenta proprie, privind-O putem sa ne adancim in Ea la infinit. Ne asigura o miscare perpetua in Ea.

Daca spunem ca are o esenta, atunci mintea se va opri la “esenta”. Contemplatia se gripeaza intre privitor si esenta.

Apofatismul rezolva aceasta problema de finete, negand orice esenta, orice forma care apare mintii. Caci Dumnezeu este dincolo de toate esentele, intangibil, spunem “necunoscut in Fiinta Lui”. Daca spunem ca are o esenta, este ca si cum l-am “captura” intr-o “icoana”.

Observatia este corecta.

Toate lucrurile sunt goale de ele insele.

De aceea este mai corect semantic sa le numim ‘aparitii’ sau ‘aparitii inselatoare ale lumii”, pentru ca ele nu sunt fixe, concrete.

Lumea este inselatoare pentru ca se prezinta ca fiind plina de esenta, existand in mod esential (“alter-Dumnezeu”) , cand in fapt este complet goala de ea insasi.

Sesizand procesul subtil de transformare al realitatii, orice aspect instantial, in momentul in care intra in existenta inceteaza sa mai existe.

Mintea noastra obisnuita nu poate surprinde direct aceasta impermanenta subtila, dar o poate intelege corect inferential.

Instantialitatea transfomarii insa devine evidenta ca lumina zilei pentru mintea care ajunge sa vada direct, non-conceptual “goliciunea realitatii”.

Mai mult, insasi procesele de agregare si dezagregare nu sunt existente in sine, nici aparitia, nici disparitia, nici nasterea, nici moartea fenomenelor.

Din aceasta perspectiva, Inceputul si Sfarsitul sunt un permanent continuum, iar cel ce observa corect iese din Timp si intra in Vesnicie.

Conceptul de Adevar devine functional numai fiindca exista Minciuna/Eroare.

Desemnam prin “Adevar” o forma corecta de evaluare a realitatii, iar prin minciuna o forma incorecta de apreciere, avand drept consecinte relationari false a cauzelor cu efectele.

De exemplu, dpdv crestin, a nega existenta Lui Hristos inseamna ca te afli in Eroare.

Pentru ca este inteles prin opozitie, conceptul de Adevar este gol de o esenta proprie.

Adevarul si Minciuna sunt operationale numai pentru mintile care se afla pe treapta experientei dualiste a realitatii.

In virtutea faptului ca aceste “adevaruri” si “minciuni” sunt manifestari specifice care exista, dar nu in mod esential – ambele pot fi supra-catalogate dpdv ontologic ca “adevaruri relative”.

Definitia “Adevarului Absolut” se afla la granita dintre existenta si non-existenta, fara insa sa incline catre una din extreme.

In ceea ce priveste manifestarile fenomenale, “adevarul absolut” este tocmai lipsa esentei lor proprii. Nu este “nimicul” sau “vidul” intr-o stare neconditionata, izolata de manifestat, de “aparitii”.

In ceea ce-L priveste pe Dumnezeu putem spune ca este lipsa unei cogniscibilitati a Fiintei Lui, pentru ca mintea oricat se adanceste in El nu poate surprinde nicio forma, nicio esenta ultima. El nu are nicio limita sesizabila in Adancul Fiintei Lui care sa poata fi surprinsa. Desi ii percepem infinitatea abisala, “esenta” Lui ramane in permanenta “ascunsa” vederii. Caci orice “esenta” am sesiza aceasta nu poate fi Dumnezeu.

Desi il desemnam ca atare, “adevarul absolut” nu este nici el “absolut” pentru ca depinde de manifestare, de fiintare, ca baza de imputare.

Deci insasi “adevarul absolut” este gol de o esenta proprie. Spunem ca este “absolut” din perspectiva faptului ca este inteles in acelasi fel pentru infinitudinea tuturor manifestarilor.



Daca ceva are sens doar prin opozitie, atunci in mod oligatoriu este “dependent”.

In fapt nimic din ceea ce vedem nu este “independent”. Toate depind de ceva anume.

Utilizarea consecventa si consistenta in experinta de zi cu zi a conceptului de “dependenta” induce o intelepciune speciala in continuumul mintii.

Dezlipeste sufletul de cele trecatoare intr-un mod intelegator.

O credinta care cugeta corect la modul in care “este intocmita creatia” are la temelie nu doar o acceptare intuitiva, ci si fundatia solida a observatiei si rationamentului.

Invataturile evanghelice sunt, in principal, “invataturi pe timp de criza”, cu o terminologie limitata. Nu inveti pe cineva care se afla in foc despre cum se confectioneaza materialele ignifuge, ci ii indrumi pasii pe directia corecta ca sa iasa din valvataie. Ulterior, terminologia patristica si portofoliul ei de rationamente au fost dezvoltate ( cu insertii si imprumuturi mai mult sau mai putin voalate din filosofiile “pamantesti” gen neoplatonism [un tip de 'newage' raportat la timpul lui]…) pentru a inlesni aprofundarea intelesurilor bibilice.

Multe pasaje din envanghelii pot fi interpretate intr-un mod mult mai profund, ca simbolistica a miscarilor si contemplatiilor launtrice.

Hristos a înviat!

Poate invers; adică Iubirea lui Dumnezeu este adevăr fiindcă este necondiționată.

Fals(sofism). Cum poate o deșertăciune să aibă esență proprie?
Chiar dvs contraziceți după numai trei fraze și spuneți:
”O esenta este indestructibila, nemodificabila. Daca o esenta se schimba, atunci nu este esenta.”
Vă place să jonglați cu sofismele și când spuneți că ne putem adânci și mișca în ”inexistența” esenței(!!!):

Dumnezeu este definit de Duhul Sfânt, niciodată de rațiune.

Adevărul absolut definește ca minciună ”adevărul” în care trăim foarte mulțumiți; dacă nu apare Adevărul atunci minciuna e fericită.
Definirea prin opoziție a adevărului întărește mai mult minciuna, deci e falsă.

23. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.(1Cor1,23)

Oare prin asta vreți să spuneți că dvs nu ați fost încă ”în criză”?

Pentru a aprofunda înțelesurile Scripturii e nevoie să lepădăm nu terminologia(care nu-i deloc limitată din moment ce a catehizat mulți sfinți), ci pe noi înșine, ”eul” grosolan de inteligent, logic și rațional.

Salut Florin,am citit cele scrise de tine si sunt aspecte cu care nu pot fi de acord,acest lucru fiind doar opinia mea.O sa-ti dau un exemplu,analiza abordarilor patristice ar fi o discutie separata,mult prea complexa din punctul meu de vedere.De ce nu pot fi de acord cu modul cum vezi tu definitia divinitatii in opozitie:dupa cum stim Moise a fost crescut la curtea faraonului,iar religia egipteana era politeista,cu zeci de zeitati.In mod cert Moise a cunoscut aceste aspecte,fiind martor la acest cult,datorita circumstantelor in care a crescut.Prin urmare ar fi avut un etalon de comparatie.Totusi cand Dumnezeu i-a vorbit(Exod capitolul 3)nu i-a spus lui Moise ceva de tipul:,,Stii Moise acele zeitati de care tot auzi tu?Ele sunt false in comparatie cu mine pentru ca....".Dimpotriva s-a definit in modul cel mai criptic cu putiinta(nota bene: pt un om crescut intr-o cultura politeista)prin raportare la EL insusi:,,Eu sunt Cel ce sunt".Imagineaza-ti uimirea lui Moise,era o definitie cu care in mod cert nu se mai intalnise(in religia egipteana nu exista acest gen de definire a unei zeitati)si pentru care nu putea aplica un termen de comparatie.De crezi ca nu s-a definit Dumnezeu in opozitie,ar fi fost mult mai simplu dar nu a facut-o.

Pentru că nu era nevoie?
Ceea ce este intrinsec nu se definește prin comparație?
Orice comparație este un fel de slăbiciune? Adică noi, ca oameni, mai apelăm și la comparație, pentru a ne cunoaște mai bine... pentru a nu rătăci pe căile mândriei...

Ne mai comparăm cu noi cei din trecut...

Scuze pt intervenție. Posibil să nu fie la subiect.

Orice "concept" este o parte care se rupe din intreg si se prezinta cu un anumit "statut existential".

Intelesul primar al "adevarului" este axiologic, revendicandu-si o parte din manifestarile realitatii.

Din aceasta perspectiva este "parte separata de minciuna".

Si minciuna, in perceptia duala, exista la modul concret.
Nu-i putem nega existenta.

Intelesul profund al "Adevarului" este Intregul, Monada, care depaseste dualitatea.

Dumnezeu nu este rupt de nimic, fiind omniprezent.

Cand Dumnezeu afirma ca este "Adevar" si ca "Este cel ce Este" transcende orice inteles axiologic functional in dualitate.

Unifica toate aspectele existentiale in Omniprezenta Sa.

Cel unit cu Hristos, nu poate vedea altceva decat pe Hristos in toate.

"Idolii" sunt fara exceptie tot ceea ce stimuleaza miscarile launtrice pacatoase, fie ca sunt de lemn, de fier, de hartie...sau virtuali. Tot ceea ce rupe Unimea launtrica este Rau si Corupator.

Florin ce spui tu poate fi interesant dar istoric,sau macar realist vorbind,daca tu crezi ca lui Moise i-au trecut prin cap,in acele clipe,tinand cont de contextul timpului sau,interpretari precum cele scrise de tine mai sus atunci iti acord un premiu pentru creativitate :)

Dumnezeu se descopera pe Sine, in cuvinte multe, in cuvinte putine sau fara cuvinte.

Alege daca vrea sa se Exprime pe Sine in logos complex, simplu sau fara concept.

Ca sa ajunga la inima omului are la indemana o infinitate de metode.

Desi rationam, in fapt Dumnezeu nu poate fi rationat.

Ratiunea, daca nu ne duce la granita ei ca sa ne lase in grija Lui Dumnezeu, ne rataceste, nu ne duce niciunde.

Dumnezeu este ca un Foc care aprinde Totul.

Care "fulgera cu fulgerarile nestricaciunii si Dumnezeirii".

Dar acestea sunt cuvinte...

Evreii,in traditia lor,au o poveste foarte interesanta cu privire la Moise.Ei spun ca intr-o zi,in timp ce pastea turma socrului sau Ietro,Moise a observat ca un miel s-a pierdut.A lasat turma si a plecat dupa el.L-a gasit langa un izvor,prea ostenit sa mai ajunga la el,tinutul fiind extrem de arid si dificil.Moise i-a dat sa bea apa,l-a luat in spate si l-a adus inapoi.Atunci Dumnezeu ar fi hotarat ceva de tipul ,,Pentru ca ai avut mila de un singur miel iti voi da sa pastoresti intreaga turma a lui Israel".Un fel de arhetip al Bunului Pastor despre care vorbea si Iisus (Luca 15:1-6).Ciudat cum aceasta traditie si-a pierdut pentru urmasii lui Moise orice putere de sugestie in timpurile Noului Testament, nereusind sa conexeze prefigurarea din actiunea lui Moise raportata la cuvintele si faptele Mantuitorului.In alta ordine de idei la acel moment,de pe Muntele Horeb,nu cred ca Moise a inteles prea multe,si asa era suficient de inspaimantat si in plus nu avusese loc nimic in viata,sau cultura sa,care sa-l pregateasca pt asa ceva.Insa Dumnezeu s-a revelat nu in functie de cat putea atunci Moise sa inteleaga (realist vorbind ar fi putut foarte putin fie si prin definire in opozitie)ci in functie de ceea ce este EL.Moise urma sa inteleaga cu timpul,atat cat putea in limitele capacitatilor sale, gradual. Dumnezeu insa ramane mereu acelasi,nu este dependent de limitele noastre si nici obligat sa sa fie mai putin decat este doar pt ca noi sa definim mai usor in opozitie.

Nu stim cat a inteles Moise din experienta sa.

Noi nu stim duhurile oamenilor. In afara pot fi simpli, in exprimare pot fi simpli si totusi sa fie miscati launtric de Duhul Sfant.

Cand evaluam alte persoane/fapte suntem tentati sa utilizam propriile paradigme.

O minte obisnuita vede o realitate obisnuita.

O minte extraordinara vede o realitate extraordinara.

-------------

Cand spunem ca orice aspect al Realitatii nu are o existenta in sine, autonoma nu insemana ca o micsoram. Ci este o observatie bazata pe un adevar limpede ca lumina zilei.

In fapt nu exista nici "mai mult", nici "mai putin". Nimic nu poate fi micsorat si nimic nu poate fi crescut in mod esential, pentru ca pur si simplu esenta lipseste cu desavarsire.


Omul se bucura cand "este mai mult" si se supara cand "este mai putin" in raport cu felurite forme de posesiune.

In principiu, aceasta este "nebunia" lumii acesteia.

Credinta


Credinta este o sugestie (conceptuala) validata si interiorizata.

Este ca o planta care a prins radacini in inima - si udata, din cand in cand, prin autosugestii controlate sau reflexe;
o expunere la lumina unor succesiuni de sugestii si autosugestii, in acelasi registru.

Si necredinta in ceva/cineva este, in fapt, tot o forma de credinta care valideaza o invalidare.

Efectele credintei sunt direct proportionale cu amplitudinea acesteia, iar calitatea lor rezoneaza cu continutul acesteia.