Este o expresie incetatenita :). Ce sa zic, poate ca unii/unele dintre noi nu prea stim cum ar trebui sa fie intr-o casnicie binecuvantata, poate nici nu avem modele, putem doar sa ne inchipuim, cel mult. Poate am ramas blocate pe modelul relatiilor disfunctionale pe care le-am experimentat si din care, poate, cu greu am reusit, sau nu, sa ne eliberam (in unele cazuri, chiar si relatia cu parintii este una disfunctionala, copiii fug de acasa ca sa scape de tirania parintilor si intra intr-o alta sclavie, din care cu greu se pot elibera pt ca nu stiu sa fie liberi...). Si de asta ma tem, eu personal, in cazul barbatului prezentat mai sus, sa nu fie ceva de genul...

Adica sta cu cei care l-au traumatiza si il traumatizeaza in continuare, nu are vointa de a se rupe de aceasta situatie ci este dependent de cei care ii fac rau si se complace in aceasta dependenta.

Cam urata situatia.

Dar de lucrat lucreaza?
Ce meserie are?
Cat castiga?
Ar putea sa-si intretina familia?

Poate chiar de-asta se grabeste catre casatorie atat de tare, sa nu ma stea cu parintii, sa stea cu tine, sa inemeiati voi o familie adevarata. Acu... in ziua e azi nu e usor sa stai sinur in chirie.... in doi, da, dar singur nu prea poti face fata, daca ai un salar mediu, chiar dac sti sa gatesti. Numai chiria e 130-150 euro/garsoniera, plus intretinerea, facturi, mancare si alte cheltuieli casnice.
Undeva e de inteles ca vrea o familie separata de parintii lui, daca sunt scandaluri...

Dar intrebarile lui AlinB sunt pertinente.

Da, asa sta, v-am spus si de ce.
Lucreaza, ne-am descurca amandoi.

Isi doreste casatorie, e mai grabit, si eu imi doresc casatorie dar sunt mai prudenta si nu ma avant asa repede. Detaliile privind unde stam si altele nu le-am discutat, am considerat ca este timp mai incolo.

Cred ca ceea ce spuneti legat de cautarea fericirii in alta persoana, mai bine zis langa alta persoana o cautam cu totii, langa familia in care ne-am nascut si prin propria familie care ne-o facem. E fericirea care ti-o da linistea cu cei din casa, intelegerea, comunicarea, echilibrul, un anumit confort psihic si siguranta ca te poti baza pe cel de langa tine. Asa simt eu.
Probabil ma simte ca pe un colac de salvare de care se agata. Ii inspir incredere, il incurajez, ii stimulez vointa. Nu stiu exact ce spera in adancul inimii, ca se rezolva prin mine...
Ma gandesc ca parintii la amandoi au problemele lor de sanatate datorate varstei, va fi si mai greu, ce va fi cu noi? el sa stea cu ochii in tavan ca e la pamant si eu sa ma lupt cu toate.... ma macina multe ganduri

Mai bine mai tarziu decat niciodata :)! Poate ca sunteti Ileana Cosanzeana calare pe-un cal alb, venind sa il salveze :)... Nu radeti, ca s-ar putea sa fie adevarat! Daca va rugati i din tot sufletul, si asta va spune inima ca trebuie sa faceti ...dar daca simtiti ca nu sunteti pregatita, ca e prea mult pt dvs, asta e, nu-i bai... Atata doar ca daca ramaneti impreuna, va trebui sa fiti cu bagare de seama sa nu il traumatizati mai tare, sa ii faceti mai mult rau. Dar vestea buna e ca pt asta exista acum "terapia de cuplu" care va poate ajuta. Totul e sa nu aveti idei preconcepute si sa vreti un partener "perfect" si o relatie perfecta si dansul la fel.

Trebuie sa mai ai in vedere un aspect, legatura lui cu familia.

Victimele abuzului din familie au tendinta de a pastra o legatura cvasi-patologica cu agresorii lor, care nu ezita uneori sa-si transfere influenta negativa inclusiv asupra familiei respectivului, care de multe ori nu doar ca nu are curajul sa lupte impotriva acestui aspect dar il chiar si aproba.

Ai putea sa ai o discutie cu el in acest sens, poate mai ocolite, sa vezi care e atitudinea, sa vezi care e atitudinea parintilor lor fata de tine, daca sunt asa o mare problema cum au fost pentru el, etc.

Si sa nu pornesti de la principiul "impreuna ne-am descurca", financiar vorbind.
Daca o sa aveti si un copil macar, necesarul financiar va fi altul.

Daca ei va ajunge la concluzia ca nu mai poate lucra si va trebui sa se pensioneze pe caz de boala (nu stiu cat de complicata e problema) iarasi e un aspect problematic.

Desigur, intr-o nota pozitiva, te poti gandi si ca o data ce se va rupe de familia lui care il afecteaza negativ, sa-si revina cu adevarat, sa renunte la medicamentatie, sa aiba o viata normala, etc.

Si intr-o nota relativ neutra, poate nitel amuzanta, pot sa-ti spun ca asta e genul de decizii in care indiferent ce hotarasti, tot iti va parea rau la un moment dat.
Daca renunti si nu vei mai avea alta oportunitate, te vei gandi ca era mai bine daca nu renuntai, ca poate lucrurile mergeau bine, daca nu vei renunta si vor merge prost te vei gandi ca mai bine renuntai, etc.

Cred ca important este, daca iti vei asuma aceasta sarcina sa o faci intr-o nota duhovniceasca, cu rugaciune si Dumnezeu inainte, nu in duhul unuia care joaca la loterie, luand in considerare si faptul ca ar putea fi greu, foarte greu dar cine stie, poate chiar spre zidirea ta duhovniceasca.

Măi, măi, dar ce o mai încurajezi pe biata fată... carevasazică nu există a win-win situation. Păi tocmai de-aia ar trebui să rămână cu el, că "unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește". :) pe când altfel, dă vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Nu m-am suparat deloc, am zambit pentru ca asa este.
Am momente cand ma simt puternica, gata sa ma lupt cu problemele si optimista ca se rezolva, sa iau viata in piept si sa reusesc langa el, alteori ma sunt neajutorata, ca ma depaseste situatia, ca nu voi face fata, si sunt mahnita de <oferta> vietii fata de mine....

Alteori stau si ma gandesc ca tare sunt eu fraiera si imi caut probleme de unde n-am, mai bine renunt la tot si stau singura, in liniste, fara intrebari si alte complicatii.

Exista, dar daca pornesti de la ideea ca totul e ok si te izbesti de probleme, impactul va fi foarte nasol.
Mai bine pui problemele inainte, cauti o strategie realista de abordare si pana la urma sa nu fie cazul.

Parerea mea.

Poate ar trebui sa incerci sa-l cunosti mai bine, atitudinea lui fata de viata, este sau nu credincios si daca da ce fel, relatia lui cu parintii, etc.. inainte de a lua o decizie.

Astazi am avut o mica "revelatie" conform careia, daca constati ca nu poti sa mai stai intr-un loc (de munca), intr-o casa sau cu o persoana/mai multe, decat daca iei medicatie, poate e timpul sa pleci de acolo si sa-ti incerci norocul in alta parte :). Insa, nu e chiar asa, din pacate, pt ca traumele te marcheaza pe viata, iti creaza niste complexe, pe care daca nu le depasesti vei da din lac in put, nu vei putea avea ever un job/ partener mai bun... Ca dupa un accident, degeaba scapi cu viata daca nu faci fizioterapie, recuperare, sunt sanse maxime sa ramai infirm...

Daca asa simtiti ca v-ar fi mai bine...nu trebuie s-o faceti de gura lumii, ca aveti o varsta si asa trebuie... Numai, cum zice si Alin, sa nu va para rau ca poate ati ratat unica sansa...mai ales daca doriti copii. Poate ar trebui totusi sa incercati, cu Dumnezeu inainte, si vedeti ce va urma :)... Daca cereti de la Dumnezeu ce e mai bine (mai de folos ) pt dvs, se spune ca veti primi. Însa lucrurile in timp se mai modifica, mai evolueaza, si in functie de alegerile, "raspunsurile" noastre... Ca sa fiu mai explicita: si mie mi-era greu, urat, cand eram doar cu parintii si nu aveam familia mea. Am crezut ca daca voi avea un sot va fi altceva, vom face lucruri impreuna (nu doar munca, si recreatie) si ne vom intelege, etc. Dumnezeu m-a ascultat si am intalnit un barbat doritor de familie, care mi-a si placut. El mai avusese o casnicie esuata si dorea sa-si refaca viata. Dupa cateva luni insa, desi initial doream copii, amandoi, el s-a razgandit, a zis ca-i prea devreme, intai sa ne luam o casa mai mare, sa-l mai astept macar un an. Si au trecut 7 :), timp in care n-am strans nici bani, nici nu ne-am distrat :), nu e multumit de nimic din ce fac eu, nici de joburi, nici de mine ca femeie, gospodina, imi pune mie in carca toate nerealizarile, si am constatat ca nu stie, nu poate sau nu vrea sa se si relaxeze, sa ne simtim bine... Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a deschis o usa, dar...daca n-am intrat pe ea... O sa va intrebati de ce nu-i pun punct si s-o iau de la capat? Simplu : tocmai din cauza traumelor care s-au acumulat in tot acest timp, si la munca si acasa :). Odata cronicizata o suferinta, nu prea mai scapi de ea. De ex daca ar trebui sa ma intorc la ai mei,si sa mai raman si fara serviciu, Doamne fereste, cred ca as avea nevoie de antidepresive majore, nu ca acum, cateva anxiolitice usoare, la nevoie :)

Nu stiu de ce in faza de femeie necasatorita consideram ca familia, un sot si copii te implinesc, iti aduc fericire. Din ce vad in jur si citesc treaba e cu totul alta, pana la urma se va vedea ce se alege din toate sperantele. Cred ca asa suntem unele din noi sa avem in inima dorul de familie si copii. Singuratatea nu spun ca e rea, are si parti bune, poti lucra la tine, sa citesti, sa te rogi mai mult etc., libertate de miscare.
Mi-e ca ajung la o varsta fara toate astea si ma apuca si pe mine depresia.... avantaj eu: am cui cere nr. de tel. al doctorului :))

Dacă n-ai renunţat la simţul umorului, înseamnă că speranţele tale sunt încă foarte viguroase. Cred că vei lua o decizie bună, sau, oricum, o decizie pe care va trebui să ţi-o asumi în totalitate.

Bine, noi am pornit cu stangul, din capul locului, neavandu-L pe Dumnezeu in mijlocul nostru, si nefacand voia Lui, de la inceput...(si nici acum, pe deplin, pt ca el nu e prea credincios, e iubitor de arginti, nu vrea cununie si copii, etc). Dar la dvs inteleg ca nu e cazul, sunteti credinciosi, aveti duhovnic, etc. Daca Il aveti pe Dumnezeu in suflet nu vi se poate intampla nimic rau :)!

Fallen nu e casatorita, nu vad cum situatia ei ar fi una despre fericire/nefericire in casatorie.

Nu e usor in nici una din variante, noi gandim ca alegerea pe care o facem ne va feri de probleme, ori nu e tocmai asa, indiferent care ar fi aia.

Problemele sunt o invitatie la maturitate spirituale, o viata fara griji in conditiile in care avem nenumarate handicapuri, nu este posibila, asa cum nici intrarea cu ele in Imparatia lui Dumnezeu nu e posibila.

Cand iubesti, iubesti , cu toata inima, cu toata fiinta ta , iubesti si gata , nu-i vezi fiintei de langa tine decat calitatile si il iubesti . Sotul meu s-a nascut cu buza de iepure si multe persoane din jurul meu ma sfatuiau sa nu i-au in serios relatia cu el din simplul motiv ca era un om “insemnat” (se refereau la semnul ramas la buza in urma operatiilor) si ca de-a lungul timpului va deveni un om violent. Au trecut de atunci 20 de ani (de casatorie)si sincer nu m-a lovit nici macar in joaca si ne-am certat de multe ori. Cand iubesti , iubesti , ajuti, suferi, plangi, te bucuri , imparti si bune si rele alaturi de fiinta pe care o iubesti. De multe ori poti fi prin simpla ta prezenta “ medicamentul”de care are nevoie omul de langa tine….indiferent de efectele secundare…de care nu-ti pasa……..cand iubesti….

E ridicol.
Asta nici macar nu e o problema, ci prostia crasa a celor din jur.

.....Ce anume?

Cred ca se refera la buza de iepure :). Sau la prejudecatile legate de "oamenii insemnati" :). (asa si bunica-mea il vede pe Basescu "insemnat", insa Gorbaciov "nu era chiar asa":))

Daca, dorindu-va familie si copii, ati rezistat totusi 39 de ani singura, fara sa cadeti in depresie pana acum, inseamna ca sunteti foaaarte puternica !!! Eu stiu ca de pe la 20 de ani deja am inceput sa-mi doresc familie, aveam prieten si-mi doream sa-mi devina sot, si am suferit foarte mult pt ca nu a facut-o, pana la urma. Si nici urmatorul prieten nu a vrut sa-mi devina sot, si am mai suferit cativa ani... Si cand l-am intalnit pe actualul am crezut ca, in sfarsit...dar nici el nu mi-e sot cu adevarat :) dupa cum zice lumea pe aici :). Insa mi-ar fi foarte greu, daca nu imposibil, sa ma intorc la stadiul dinainte de a fi cu el, cel de "fata mare" la mama acasa... In plus, poate ca am si eu vreo meteahna, daca nu multiple, de nu ma vrea niciunul de sotie adevarata si mama la copiii lui, nu? Femeile care la varsta mea n-au sot, de obicei sunt puternice si independente, la fel si majoritatea celor care se despart, divorteaza, chiar (mai ales) cele care raman mame singure, am tot respectul. Insa sa fii trimisa dupa 7 ani pachet la mama acasa, ca o marfa expirata, mi se pare de toata jena :). Si sora mea s-a despartit dupa > 20 ani de casnicie, dar n-a venit la mama acasa cu coada intre picioare :). Si ea chiar a fost cununata, de la 22 de ani, dupa doar cateva luni de relatie, nimeni nu si-ar fi imaginat..(rog prietenii de pe fb sa nu comenteze aspectul acolo).

Nu cred că de vină sunt metehnele, ci altceva, și nu doar în cazul tău.
Sunt pline bisericile de rugăciuni pentru căsătorie. Se duc mamele și dau acatiste ca să se mărite fata (care adesea trăiește necununată). Însă nu înțeleg de ce părinții nu-i mai învață pe copii despre întemeierea unei familii, despre unicitatea soțului, despre curăția dinainte de nuntă. Lucrurile trebuie să fie foarte clare atât în mințile părinților, cât și ale copiilor: De la casa părintească pleci, în urma nunții, la casa ta; sau la mânăstire. Sau, în fine, cine nu vrea nici una, nici alta, să iubească curăția, să se ferească de păcat, îndeosebi de cel trupesc, după cum arată sf. Pavel.

Dacă s-ar proceda așa, căsătoriile s-ar produce în jurul vârstei de 20 de ani, s-ar naște copii, familiile ar avea mai multă stabilitate. Altfel, partenerii se schimbă unul după altul, taina unicității se pierde, oricine devine înlocuibil și fiecare începe să pună în balanță ofertele pe care viața i le scoate în cale, ezitând să facă pasul decisiv.

Or, atunci când crezi în unicitatea căsătoriei, te legi înaintea lui Dumnezeu cu un om, știi că ăla e omul tău până la sfârșit, cu bune și cu rele. Te-ai făcut un trup cu el, iar dezlipirea este un păcat. Sigur, se iartă și acesta, ca orice păcat, dar urmele rămân pentru totdeauna. Nu vei mai fi întreg.

Stati linistiti, ca parintii nu ne-au invatat asa :). Am facut-o de capul nostru, crezand ca merge si asa, cu jumatati de masura :). Chiar i-am spus sora-mii dupa cateva relatii esuate, ca nu ma mai duc cu nici un barbat daca nu ma ia de sotie :). Si uite ca actualul a promis ca ma ia, dar s-a razgandit pe parcurs... Dar daca nu termin povestea cu sor-mea, o sa credeti ca toti copiii lu' mama suntem niste stricati (in special fetele, desi au incercat sa ne educe corespunzator :)). Se pare ca sotul a ales sa plece pt a nu traumatiza copilul, cum l-au traumatizat pe el parintii cand au ajuns sa se certe, sa aiba neintelegeri si scandaluri... Dar se pare ca tot a reusit s-o faca, pt ca de unde era cel mai cuminte copil, acum chiuleste, fumeaza, nu comunica, etc (il duce la psiholog).

Formidabilă postare! Mulţumim, N.Priceputul şi să nu-ţi fie această apreciere spre tulburare!

Aveti dreptate ,mamele trebuie sa isi invete fetele sa nu se lanseze intr-o aventura cu un barbat pentru ca din start ei nu au de gand sa le de sotii de vreme ce le invita in pat fara cununie.
Cine iubeste o femeie se gandeste sa o ia de sotie ,nu sa se distreze.
Aceste invataminte trebuie spuse fetelor de cand sunt foarte tinere ,de la 14-15 ani ca in timp ele sa vada ,pe masura ce cresc , dezavantajele unei relatii in afara casatoriei.
Trauma sufleteasca este unul din aceste dezavantaje pentru ca multe din relatii se termina inainte de a se finaliza prin o casatorie.
Copiii care vin in familii unde a existat convietuire inainte de cununie poarta pacatul parintilor ,pot avea probleme de sanatate,etc.
Ca sa nu mai vorbim ca in zilele nostre sunt foarte multe familii unde nu se mai nasc copii.

In orice casnicie mai intervin scandaluri ,si daca ele persista sunt de vina ambii parteneri.Daca vrei sa iti tii familia cedezi in favoarea partenerului si copilul creste cum trebuie.Nu se spune ca cel mai puternic este cel cara lasa de la el ?

In privinta Ioanei, parerea mea e ca ea ar supravietui cu bine chiar si unui eventual esec (desi nu-i doresc asta, Doamne fereste!!!), insa iubitul ei, va suporta foarte greu o dezamagire (fie ca nu se vor casatori, fie ca nu va merge bine casnicia - iarasi zic, Doamne fereste!), pt ca, cum spunea Mihail, el s-ar putea s-o vada pe ea ca pe un ultim resort, salvare, trimisa de Dumnezeu sa-l salveze de depresie, etc. Desi trebuie sa inteleaga -el- ca daca ea nu va fi sa fie pt el, totusi Dumnezeu nu-l va parasi si-i va oferi alta solutie salvatoare. Sugestie: "intrebati" pe par. Arsenie Boca (somewhere, somehow, mergeti pana acolo, cititi-i acatistul, etc), sau pe par. Ciprian de la Sihastria (acolo, la dansul, sau in Bucuresti, cand vine, unde-l gasiti :))!

Fallen ,foarte multi tineri adolescenti sunt asa ,dar depinde de parinti ca ei sa se schimbe in bine.
Uite cunosc un caz asemanator ,un copil problema care acum aduce multe bucuirii parintilor.
Dar parintii duc o viata crestineasca ,se spovedesc des ,se roaga ,tin posturile ,fac milostenii ,deci se poate si fara psiholog.

Sigur, nu întotdeauna e vina părinților; poate fi și neascultarea copiilor, și atunci ei sunt cei care trebuie să-și asume neîmplinirile propriilor vieți. Dacă înțeleg unde și când au greșit/păcătuit, va fi, măcar, un punct de plecare pentru pocăință (care înseamnă întâi de toate oprirea păcatului) și atunci vor putea să-și sfătuiască propriii copii să nu le repete greșelile.
Deși nu este ușor să fii altfel decât colegii și prietenii sau decât ceea ce vezi zi de zi la TV. Ruptura dintre duhul lumii și Duhul lui Dumnezeu este profundă, însă alegerea trebuie să fie netă; nu merge cu jumătăți de măsură.

Mamele degeaba vor si incearca saisi invete fetele chestiile astea, dac fetele nu vor sa invete. Nu e intotdeaun vin printilor. Credeti ca mama nu m-a invatat toate astea? Ba da, dar nu am rut eu a le invt cu adevart. La fel e valabil ca pentru toata lumea. Ajungi la varsta la care oricum ar fi, iei deciziile singu, mai pe fata sa mai pe ascuns, deoarece esti capabil sagandesti singur. Nu intotdeauna relatia se sfarseste, cand tinrii isi incep viata sexuala inainte de casatorie au traiesc in concubinaj o vreme. La multi ea ajunge la casatorie. Eu personal n-am vrut din capul locului sa ajung sa ma casatoresc virgina, si nu pt ca "asa era trendul". Nu, pur si simplunu am vrut sa astept pana la 23 de ani. Ca m-am casatorit tot cu primul si ultimul barbat din viata mea, asta-i alta poveste; dar nu regretam nii daca relatia se sfarsea, pentru ca am sintit ca el omul potrivit. Nare decat sa ma judece lumea; nu imi pasa. Eu sunt impacata cu mine, si nu regret.
Dar oricum, nu incurajez pe nimeni sa-si inceapa viata sexuala inainte e casatorie; sfatuiesc ca, inainte sa o faca, indiferent ca e inainte sau dupa casatorie, sa se ganeasca bine daca el e omul potrivit pentru asta, pentru o familie etc.

Cea mai bună învățătură e prin exemplul propriu...

Dacă mama sau tata apelează la învățătura creștină numai când și cu ce îi convine, nu va avea prea mare credibilitate.

Nu cred că neascultarea copiilor față de părinți (vorbesc de cei fiziologici) duce musai la neîmplinire. Așa cum s-a mai spus, nu există școală pentru părinți, așa că și ei, cu cele mai bune intenții, desigur, pot să ne dea și sfaturi proaste.
Putem fi neîmpliniți chiar dacă, sau tocmai pentru că îi ascultăm.
Pe de altă parte, cele mai bune învățături sunt cele din propriile experiențe. Ar mai fi șansa, sper, ca printr-o viață cu adevărat duhovnicească, în întreaga familie, părinții să fie modele, sau să inspire încredere copiilor, iar atunci sfaturile să fie bune, naturale și să dea roade.

Tu să nu faci ca mine... e o expresie un pic hilară... Poate să aibă succes tocmai prin simțul umorului...
Iar expresiile de genul Eu nu am știut... Pe mine nu a avut cine să mă învețe... Eu nu am avut condiții... nu prea mă inspiră... mai ales dacă sunt repetate până la a deveni clișee.

Am argumentat anterior de ce consider că în acest caz ascultarea ar fi fost de dorit. Nu susțin că în toate cazurile părinții sunt buni sfătuitori. Fallen, însă, spunea că părinții ar fi învățat-o de bine (căsătorie, nu concubinaj), însă ea a fost cea care nu a ascultat. Da, asta e problema, că începând cu adolescența vrem să experimentăm pe propria noastră piele, nefiind convinși de sfaturile părinților, poate pentru că uneori nici ei nu cred în ele sau pentru că nu sunt bine argumentate. Le numim prejudecăți (iar uneori chiar asta și sunt), însă nu avem încă discernământ pentru a putea singuri să înțelegem ce este și ce nu este păcat și, mai ales, de ce păcatul ne va face să eșuăm.
Privind retrospectiv eu, unul, consider că era mai bine dacă respectam principiile pe care le-am enunțat și îi respect pe cei care au făcut-o.

Corinusa ,daca mama isi creste copilul cu dragoste si e prietena cu copilul ei ,sunt sanse mai mici ca el sa devina neascultator ,din contra ii va spune toate problemele lui.
Daca mama isi invata copilul una dar ea crede altceva ,normal ca acel copil nu va asculta.
Sunt mame care pierd mult timp din zi la televizor ,la cafea ,cu tigara.Intre ea si copil se creaza o prapastie.

Tocmai asta am spus ,ca educatia trebuie sa inceapa devreme pt ca in timp sa dea roade.
Eu am dat fiicei mele pana acum doua exemple de tinere din familii prietene parasite de iubitii lor.A vazut si ea ca nu e vreo fericire sa te lase pt alta ,sau sa se descotoroseasca de tine.De ce sa experimentezi pe propria piele si apoi sa suferi ?

Și nu doar fetele, ci și băieții trebuie orientați către dragoste responsabilă, către familie, ca să nu ajungă să se însoare doar din motive sexuale.

Nu ma simt ca sunt puternica, trebuie sa merg asa inainte ca nu am de ales. Am trecut si eu prin perioade proaste, mai ales de sarbatori si revelion.
Cel pe care l-am considerat potential sot a fost ceva de genul “sa mai stam asa, ce rost are sa ne grabim, este timp pt casatorie si copii, suntem tineri” si uite asa anii au trecut, s-a ales praful, a plecat la alta. Am suferit si eu mult, credeam ca lumea s-a sfarsit cu acest barbat, dar pt mine chiar s-a sfarsit la acea vreme. Dupa asta m-am intersectat cu persoane care nu prea isi mai doresc casatorie sau cel mult isi doresc la nivel de idee. APOI m-am desteptat si eu si am zis ca nu merita sa iubesc atat, sa sufar, am inceput sa fiu mai rezervata si sa le iau toate asa cum vin. Asa rezist.

M-am gandit ca poate e bine la manastire, dar nu-s totusi de asa ceva, nu am acea chemare care trebuie sa pot fi acolo pt totdeauna.

In general sunt cam singuratica, serviciul imi ocupa tot timpul, ziua trece repede, stau cu parintii si ma antrenez in discutii, ma ocup cu trebuile casnice, merg la biserica duminica, citesc, poate mai ies cu vreo prietena, ; nu mai am prietene, s-au departat relatiile pt ca ele deja ies in cuplu si in grupuri de familisti, au alte preocupari. Eu chiar prefer sa stau cu parintii, nu-mi pasa ce poate zic vecinii ca sunt fata batrana, dar imi place cu ei pt ca nu-s singura, ii ajut cu treburi in casa si cu probl de sanatate. Acum deocamdata ma intalnesc cu acest prieten, imi place de el ca om, educatie si cum gandeste.

Mai auzeam <sfaturi> de genul “tu ca femeie sa ai copii tai”, “fa-ti tu copii tai si lasa-l pe el sa plece unde vrea” . Situatie catastrofala, mi se pare mai rea ca singuratatea. Macar sunt doar eu pe cont propriu, nu mai chinui si un copil pe langa mine.