Mut aici discutia despre termenul de "nefiinta" ca sa-l legam la parintele Galeriu de la care vine critica.

Ma uitam acum sa vad daca este corect ceea ce intreleg eu prin fiinta, si cel putin in dictionar este asa.
Fiinta inseamna vietate, ceva ce are trup si se misca, traieste.
Nefiinta definesti la fel ca in dictionar, dar atunci acest termen nu este inversul lui "fiinta".
Fiinta este cumva sinonim cu viata si atunci ar trebui ca nefiinta sa fie sinonim cu moarte.
Acum e drept ca in credinta moartea nu este recunoscuta ca atare si este altfel definita si privita.

Eu si probabil si altii, atunci cand folosim termenul de a trece in nefiinta (in sens poetic), ne referim ca moare, ca trup cel putin. Deci nu spun ca dispare o persoana, ca si cum nu ar fi existat. Moare trupul, iar sufletul se duce la cer. Persoana a existat si mai exista in sufletul unora si registrele altora.
Persoana nu mai traieste, nu mai este printre cei vii (care misca).
Mai departe nu merg si nu ma bag la sensul filozofic.

Dar de ce trebuie sa privim totul in sens filozofic? De ce asa complicat?
Pentru noi oamenii este mult mai simplu. Moare cineva, nu mai este cu noi, il plangem pentru ca nu mai este cu noi.
Punct. Restul, nu stiu cum sa spun, ca sa nu lezez credinta, nu este pe intelesul nostru.
Pentru Dumnezeu probabil ca este o existenta continua a noastra, pentru ca de la el venim, la el ne ducem...
Dar noi suntem totusi oameni si asa putem privi lucrurile.

Un al doilea înțeles al cuvântului „ființă” este „existență”:

FIÍNȚĂ, ființe, s.f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate.  Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ♢ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ♢ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. – Fi + suf. -ință.

Am dat și peste un comentariu al părintelui Bartolomeu Anania cu privire la această expresie. Este, și acesta, filosofic. Nu poate fi altfel dacă vorbim de existență și non-existență. El se află pe blogul lui Răzvan Codrescu, care spune, în preambul:

Apoi urmează cuvântul Părintelui Anania, de Paști, din care redau un fragment:

Restul predicii poate fi citită aici.

Iar pentru întrebarea „la ce bun filosofia, pentru ce să ne complicăm?”, cred că răspunsul este: Nu putem altfel, pentru că suntem ființe gânditoare și ne punem mereu întrebări.

Cred că așa dialogăm cu Dumnezeu, pentru că El este cel care oferă răspunsurile la întrebările noastre, chiar prin ceea ce ni se pare că este propria noastră cugetare.

Tot părintele Galeriu spunea, atunci când cineva i-a spus că tot ce contează este iubirea, să iubești: „Iubire în adevăr și în lumină”. Cu alte cuvinte, nu poți avea o iubire adevărată, curată, dumnezeiască, fără o gândire cu aceleași atribute și, mai ales, fără ca ambele să fie purtătoare de lumină dumnezeiască.

Mai intai as vrea sa spun clar ca eu nu contest parerea parintelui Galeriu sau a altui teolog. Nu ma masor cu ei.
Citatul din Razvan Codrescu ma deranjeaza, ba mai rau, ma indurereaza.
Da cu oameni de pamant si ma intreb mai intai daca el este chiar nevinovat (adica daca a inteles el insusi aceasta controversa)?

Vad aici, in postarea ta (deci nu critic postarea ci arat doar locul unde sunt adunate mai multe idei) trei sensuri ale expresiei "nefiinta" si a trece in "nefiinta":
- sensul pur lingvistic (definitia din dictionar), sensul teologic si sensul filozofic (ele se intrepatrund la preotii amintiti de tine).

In citatul parintelui Anania eu vad ca se ajunge la ceea ce spuneam eu in postarea de mai sus. Adica nu-i inteleg revolta. Spunem ca Varlaam si Barncoveanu au murit, nu mai traiesc fizic, nu mai sunt fiinte vii.

Si cred in final ca nu trebuie judecat aici nimeni. Fiecare vede aceasta expresie in alt fel. Nimeni nu este aici necrestin, neortodox pentru ca o foloseste in alt sens.

Eu am sa evit de acum in colo sa mai folosesc acest termen. Marturisesc ca nu inteleg argumentele, dar am inteles ca nu este corect.

Am sa spun ca persoana X a murit. Nimic poetic. Punct. Dar am impresia ca nici asta nu este corect, din moment ce Biserica nu recunoaste moartea ca atare.
Te, ma si intreb si pe altii, atunci cum sa spunem corect ca sa fie si acceptat de preoti?

Iar cu iubirea...este alta discutie mai mult sau mai putin filozofica. Si ea are atatea sensuri si profunzimi. Dar hai sa n-o faramam si pe ea.
In Corinteni este cel mai frumos citat despre iubire al omenirii. Si simplu.

Tocmai, că ei continuă să fie ființe vii, moartea fiind numai despărțirea sufletului de trup pentru creștin.


Răspunsul ni-l dă tot părintele Anania, în predica de care spuneam:
Așa este, iar dacă am deschide un topic pe această temă, cred că s-ar scrie sute de pagini. Și n-ar fi deloc inutil, pentru că sunt multe confuzii în mințile și în sufletele noastre, și nu tot ceea ce numim „iubire” are caracteristicile celei de la 1 Corinteni 13.

În privința citatului din R. Codrescu, cred că el numește această expresie, între altele, o „vorbă proastă”, fără ca prin aceasta să-i atingă pe cei care o folosesc. Folosim cu toții, fără să ne dăm seama, astfel de vorbe, de care e bine să ne dezvățăm atunci când înțelegem mesajul pe care-l poartă.

"Toată suflarea să laude pe Domnul"
 

"Ce se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine."

Reiau un pasaj din postarea care mi-a plăcut atât de mult şi iată, fie şi pe ultima sută, adică la sfârşit de an bisericesc, îţi întorc "mingea" cu un cuvânt dintr-o carte dragă ("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pag. 277). Îmi cer iertare pentru off-topic, însă cred că vei trăi bucurie citind mărturisirea următoare:

"Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele "Toată suflarea să laude pe Domnul". Atunci el le-a răspuns "Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi". Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face Paceverniţa cu Acatistul BUnei Vestiri. Sfântul, după terminarea Paceverniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenunchiat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la acestea s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har a topit inimile maicilor. Astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din psalmi. Toată zidirea lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul, într-un singur glas."

Domnule profesor, iata, de asta, si de multe altele, eu, prin natura mea ultrasceptic in privinta infailibilitatii ecleziale si a cultului sfintilor, il consider pe Sf. Nectarie din Eghina cel putin intocmai cu apostolii. Petru a apostaziat, Toma s-a indoit. Aveti idee cati bolnavi de cancer, unii pe patul de moarte, au fost adusi inapoi in lumea celor vii, si cu o noua sansa de mintuire implicita (=timp de pocainta), de minunile facute de Dumnezeu prin acest minunat si drag sfint?

Într-adevăr, minunată completare la prima mărturie. Nu poți decât să rămâi mut în fața acestor revărsări de Har.
Iar dacă ar fi să caut o legătură cu „înnoirea minții”, cred că într-un mod asemănător trebuie să se petreacă și ea, adică nu cu putere de la noi, ci cu foc și lumină de sus. Câteva versuri (de T. S. Eliot) dragi părintelui Galeriu:

„Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut;
Până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;
Până limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;
Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;
Până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut“.

Frumos, frumos....
Amin!

Ochiul ia foc atunci cand iL vede pe Dumnezeu
Urechea ia foc atunci cand iL aude pe Dumnezeu
Limba ia foc atunci cand iL gusta pe Dumnezeu
Trupul ia foc antunci cand iL simte pe Dumnezeu
Mintea ia foc atunci cand se cufunda in Dumnezeu

Inima ia foc atunci cand cel putin una din acestea ia foc.

Prin focul inimii toate se curatesc,
Minte si trup

Caci inima este manunchiul
In care se intalnesc toate simtirile.

Cand rugaciunea atinge subtirimea "critica",
Un simt poate lua foc din cele mai obisnuite experiente

Contemplatia unui cer senin,
Mirosul unei flori,
Adierea vantului,
Susurul unei ape

Si de la un singur simt toate celelalte iau foc,
Mistuind cele vazute si nevazute

Astfel ajunge omul in Tara Fagaduintei,
Unde nu exista robie, ci libertate deplina.
In Imparatia nesfarsita a Lui Dumnezeu.

Și acesta este un motiv pentru care iubim poezia: că nu are frontiere.

Voi continua adăugând predica la Tânărul cel bogat.
Ea poate fi ascultată aici.

Bine este, pentru cine are răgaz, să o asculte cu răbdare. Părintele este, deja, în Duh, la picioarele Domnului s™i reus™es™te să tramsmită aceasta s™i ascultătorilor, ducându-i pe tot›i acolo s™i atunci, mai aproape, poate, decât cei care se aflau fizic lângă Mântuitorul, însă nu s™i cu duhul.
Inima părintelui, se simte, este cuprinsă de acest foc de care s-a vorbit mai sus, s™i poate aprinde s™i inimile celor care-l ascultă.

Înaintea Înălțării Sfintei Cruci
 

În preajma praznicelor mari duminicile care le preced și care le urmează le sunt dedicate. Cum anul acesta Înălțarea Sfintei Cruci cade în zi de duminică, trei duminici îi vor fi dedicate.

În cuvintele care preced lămurirea evangheliei de astăzi, părintele spune:
Urmează o tâlcuire a ceea ce înseamnă „cer”, pornind de la Cartea Facerii și rugăciunea Tatăl Nostru. Cerul - locașul (de odihnă al) lui Dumnezeu și al nostru:

Iubirea vrăjmașilor
 

Predica de pe munte a Mântuitorului aduce o noutate care i-a scandalizat pe mulți din acea vreme și nici până în zilele noastre, mulți dintre noi, creștinii, nu o putem ușor accepta, pentru că este împotriva bunului-simț comun, natural, care te îndeamnă să te protejezi, urându-i pe cei ce te urăsc sau cel puțin rămânând cât mai departe de ei:

Un fragment din predica părintelui Galeriu
 

Fraţilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te întrebi cum o poţi dobândi; şi cum o poţi trăi. Tu vrei s-o trăieşti pentru salvarea semenilor tăi, a poporului, în numele lui Iisus. Trebuie să te transfigurezi în această iubire divină după chipul Mântuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?
În timp ce la strană sau în cor se cântă: “Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, preotul se roagă în altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te mărturisim pe Tine, Unule, Veşnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziţi cuvânt atât de frumos!) şi acelaşi fiind”. Să reţinem cuvintele: “pururea fiind (existând) şi acelaşi fiind”. Atât de mult ne-au pătruns aceste cuvinte! Noi suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt; după chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire şi lumină, acelaşi este. Şi fiecare din noi tinde să fie acelaşi, în aceeaşi lumină şi aceeaşi iubire, neîncetat, oricând şi oriunde; acelaşi fiind, neschimbat. Vedeţi, demonul (păcatul) l-a sfâşiat pe om, când i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu că de veţi gusta din Pomul cunoştinţei Binelui şi Răului veţi muri? Nu veţi muri. Veţi fi ca nişte dumnezei”. – Cu alte cuvinte, dacă veţi gusta nu numai din Pomul binelui, ci şi al răului. Dar gustând şi din bine şi din rău mai ai unitatea, mai eşti acelaşi? Nu aici s-a produs sfâşierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Căci aceasta a fost căderea, Doamne! În afară de îngerii căzuţi numai omul e duplicitar, e ambiguu, e împărţit. Nu mai e acelaşi în orice clipă.
Mă rog de multe ori lui Dumnezeu, şi ne rugăm toţi: Doamne, ajută-ne să fim în această unitate de credinţă, redobândind unitatea pe care demonul a sfâşiat-o. Şi să fim aceiaşi, în lumină şi iubire divină; acelaşi să fii la altar, acelaşi în biserică, acelaşi în afara ei, la locul tău de muncă, în casa ta, pe stradă, în piaţă, oriunde. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea puterea, de aici înainte măcar, să fim aşa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind şi acelaşi fiind – pururea fiind iubirea şi lumina divină în mine şi acelaşi fiind – în lumină şi iubire: ziua şi noaptea, în călătorie sau stând locului, la lucru sau gândind, scriind sau ostenind. În orice stare a mea, acelaşi să fiu.

Învierea fiului văduvei din Nain
 

Duminica de astăzi este închinată uneia dintre învierile pe care Domnul le-a dăruit unor oameni din vremea când a petrecut în trup printre ei (printre noi).

Totuși, deși în multe calendare este trecută duminica de mai sus pentru ziua de astăzi, respectiv Duminica a XX-a după Rusalii, la biserică ați putut auzi Pilda semănătorului, adică Duminica a XXI-a după Rusalii, după cum este trecut în calendarul Patriarhiei.

O puteți citi (vezi ataș) sau asculta, aici.

Am observat si eu ca pe site este trecuta azi Sf. Evanghelie legata de fiul vaduvei din Nain.
Si la noi tot pilda semanatorului s-a citit.
Care este explicatia pentru care s-a citit azi altceva?

Am găsit aici o explicație cu privire la felul în care se succed duminicile de după Rusalii (perioada Octoihului). Ele nu vin neapărat în ordinea numerotării, ci, având în vedere că numărul duminicilor dintre Cincizecime și începutul Triodului (care premerge și cuprinde Postul Mare) este variabil de la un an la altul, Sfântul Sinod alege modul în care se succed, după semnificația lor.

Cu toate că știam că fusese bătut, nu mi-am imaginat că atât de crunt. Nu mai sunt sigur acum nici că bătăușii au fost tocmiți de Securitate (cum se spunea), dacă aceasta s-a întâmplat după 1990.
Dacă, însă, erau niște simpli hoți, pe de o parte nu le era de niciun folos să îl bată (mai ales folosind un box), căci ar fi putut obține ușor ceea ce doreau, pe de altă parte, părintele nu avea nici mașină, nici lucruri scumpe care să fi indicat cuiva faptul că ar fi bogat.
Dumnezeu să-i ierte pe bătăuși. Poate între timp se vor fi pocăit.

Acest om sfant a lui Dumnezeu a avut,printre multe altele,un mare dar,dupa cum se arata si in articol.Indiferent de piedici, de esecuri,de dureri fizice sau spirituale, a suferit totul in tacere dar nu a abandonat niciodata lupta cea buna, calcand pe urmele Mantuitorului.Este un dar al lui Dumnezeu, lucrat prin smerenie,cu care sfintii sai se invesmanteaza in fata unei lumi care, de foarte multe ori, i-a urat profund tocmai pentru aceasta atitudine a lor. Ca un gand in memoria sa, cand ma gandesc, cand mi-l imaginez pe Apostolul Ioan la dansul ma gandesc.Cred ca viata sa poate fi foarte bine caracterizata si prin cuvintele de final ale Apostolului Pavel din II Timotei 4.7-8. Sincere felicitari pentru determinarea pe care o pui in acest topic,este un frumos omagiu la adresa Parintelui Galeriu.

Redau versetele la care te-ai referit, ca să fie la îndemâna tuturor:
7. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. 8. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.
Fără îndoială că i se potrivesc. Ca și altele. Eu îl asociam îndeosebi cu acesta: „Căutați întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”. Împărăția lui Dumnezeu a fost, în mod evident, cea dintâi preocupare a sfinției sale, iar celelalte i s-au adăugat în urma acestei preocupări.

Întrebat fiind de cineva cum au dus-o – el și familia – în vremea foametei de după război, a răspuns că oamenii te țin în palmă dacă ești preot vrednic. Își rupeau mai curând de la gură ei, ca să nu fie lipsită familia preotului.

Un alt cuvânt, pe care îl repeta adesea, transpunându-l mereu în viață, era acesta: „Pe acestea să le facem și pe celelalte să nu le lăsăm”. În evidentă legătură cu cel de mai înainte, se îngrijea întâi de cele duhovnicești, dar fără a le ignora pe cele omenești. Avea o excepțională capacitate de a fi mereu cu gândul la Dumnezeu, în rugăciune neîncetată, și foarte prezent între oameni, pricepându-le cu multă agerime durerea sau nevoia pentru care îl căutau.

Și aș mai adăuga ceva: Faptul că oameni de confesiuni diferite l-au iubit, unii considerându-l, iată, chiar sfânt, arată felul în care ar putea și ar trebui să se refacă unitatea Bisericii. Căci, fără a înceta să mărturisească Ortodoxia în cel mai curat mod, cunoscând foarte bine teologia și patristica, avea, în același timp, o dragoste și o bucurie a întâlnirii față de toți, indiferent de confesiune și chiar de religie.

Revenind la predica de ieri, este interesant felul în care tâlcuiește Părintele bulversantul cuvânt din Evanghelie „ca văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă”. Părintele consideră că traducerea corectă ar fi: „că văzând nu văd și auzind nu înțeleg”:

Și, mai departe, că tot a vorbit Theo astăzi de focul mistuitor:

Învierea fiului văduvei din Nain
 

A venit, iată, și ziua acestei prăznuiri, a cărei predică am atașat-o săptămâna trecută.

Înainte de orice comentariu, părintele ne cheamă către starea duhovnicească potrivită înțelegerii unei relatări dumnezeiești:

Atunci, acolo, și acum, aici, îndeosebi în biserică, Hristos este de față. El, care este Viața și cară dă viață, și niciodată moarte, care nu este creația lui Dumnezeu:
Acest moment al învierii tânărului nu poate fi înțeles decât ca o rezidire, având în vedere că cel care o săvârșește este Însuși Cel care L-a zidit pe Adam.

Urmează un fragment deosebit de relevant cu privire la modul în care a fost creat omul, și care, fără a nega știința, pătrunde dincolo de marginile ei, la Dumnezeu:

Duhul Sfânt, suflarea lui Dumnezeu în ființa lui Adam, se face suflet al sufletului său, organ capabil să intre în comuniune cu Creatorul său, după cum arată Sfinții Petru Damaschin, Grigorie Palama și Calist Patriarhul.

problematica morții
 

Deosebit de interesantă îmi pare abordarea problemei mort››ii, a cărei sursă nu este Dumnezeu, dar nici omul, ci diavolul. Însă Dumnezeu o îngăduie, cu scop mântuitor:

Păcatul primordial pune un alt început firii create, produce o mutat››ie:

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr
 

Diferența între cei doi nu ține în primul rând de starea lor materială, ci de cea a sufletului, întrucât bogatul - care nu are nume, sau al cărui nume ar putea fi dat de îndeletnicirea lui principală, constând în îmbuibare și desfătare - nu avea milă, nebăgând de seamă că la poarta lui zace un om sărac, în timp ce Lazăr (al cărui nume se traduce prin Dumnezeu ajută), deși aflat într-o suferință îndelungată, rămâne smerit și încrezător în mila Domnului.
Textul predicii în anexă, iar audio aici.

După o explicație privind sensul expresiei „sânul lui Avraam” și după o lămurire a sensului bogăției, părintele extrage un înțeles cu privire la viața de după moarte:
După care se referă la ceea ce face subiectul unui topic recent deschis, respectiv experiențe ale celor care au trecut prin moartea clinică. Este vorba despre Elisabeth Kübler Ross, care afirmă:

prăpastia
 

Un tâlc profund a ceea ce înseamnă prăpastia „dintre noi și voi”:

Învierea fiicei lui Iair
 

Predica poate fi și ascultată, aici.

În preambulul tâlcurii acestei pericope, părintele face legătura dintre rânduiala liturghiei și cea a vieții:

Spicuiesc în continuare:
Din taina Sfintei Treimi:
„S-a atins de Mine cineva”:
Creatorul omului și al lumii, vindecând, dă viață din nou, re-creează:
Despre faptul că simțirea lui Dumnezeu, harul, nu trebuie să fie o excepție a vieții:

Samarineanul milostiv
 

sau Despre taina aproapelui

Despre „sărmanul” bogat
 

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina este, și ea, deosebit de actuală. Avem ocazia să ne verificăm pe noi înșine, să ne dăm seama dacă nu cumva chiar noi suntem în rolul acestui bogat nefericit în cele din urmă.

Pe scurt, este vorba despre centru; al vieții, al preocupărilor, al dorințelor și iubirii mele:

Despre cunoașterea lui Dumnezeu și despre negarea Lui; sau imposibilitatea acestei negări, respectiv nebunia celui care spune: „Nu este Dumnezeu”:

Despre cum putem (și suntem chemați) să transfigurăm materia:

Predica poate fi ascultată aici.

Atât de multe răspunsuri găsim în predica aceasta, la întrebări abordate pe multe alte topice. Când încerci să-ți explici lumea, creația, făcând abstracție de Dumnezeu, ești orb și înaintezi ca atare.

Pentru cei care dezbat pe mai multe topice problema evoluționismului și a raportului religie-știință (sau, mai bine spus, credință-știință):

A vedea în lumina lui Dumnezeu
 

Și despre felul în care poate fi pus capăt răului în lume (transfigurarea, sfințenia, sunt accesibile oricui pentru că oricine poate iubi):

Femeia gârbovă, adică noi
 

Vindecarea despre care este vorba în evanghelia de azi nu este numai a unei femei gârbove aflată atunci și acolo în fața Mântuitorului, ci este vindecarea întregii lumi, a tuturor celor care se află, acum și aici, în fața Lui și în comuniune cu El. Căci fără El privim, toți, spre pământ.

Întotdeauna, în Hristos, deși purtând trup omenesc, trebuie văzută mai întâi dumnezeirea Sa. El este Cel care L-a făcut pe om și, vindecând, îl re-creează. El vine de sus, smerindu-Se, și pentru a trage în sus privirea și inima omului:

Predica transcrisă o găsiți în anexă, iar audio aici.

Nu e niciun attachment... dar am văzut o predică a părintelui Galeriu pe pagina principală a site-ului.

Scuze pentru că n-am verificat atașarea.