Da, îmi vine în minte ideea că orice întrebare îşi are răspunsul în ea însăşi, sau începutul răspunsului. Adică auzim de multe ori şi mi se pare corect, că pentru a rezolva o problemă, trebuie mai întâi să o definim corect.

Iată, arhimandritul Sofronie defineşte problema sa foarte simplu, clar şi veridic. Iar răspunsul este acela de a învăţa de la Hristos, încercând să-L imităm...

Cu dreapta socotinţă, atât de lăudată de părintele Nicolae de la Rohia, cu ajutorul Bisericii, căci cum să ne închipuim "un creştinism nebisericesc"...

1. Interesant ca ai atatia oameni in jur care stiu cate ceva despre Platon. Mai exista astfel de oameni? Si unde se mai invata azi despre Platon? Cine poate sa studieze filozofie...
Eu cred ca exista mult mai multi, daqr cu mult mai multi oameni care totusi stiu dogma crestina.
Cred ca tu confuzi ceva: faptul de a cunoaste dogma si de a o trai si aplica. Sunt doua lucruri diferite.
Sunt destui (si cred ca la ei te referi) oameni care refuza sa stie despre dogma crestina, altii care din diverse motive nu pot/sau nu vor s-o traiasca si aplice.
De auzit au auzit ei despre ea.

2. Ii dau dreptate lui Iustin dar si lui Cezar partial.
Exista impedimente reale de a cunoaste, mai precis de a intelege dogma.
Pe de alta parte sunt intr-adevar acei (mai ales de la sate) care nu au scoala si totusi stiu multe despre credinta ortodoxa.
Stiu de la biserica, de la slujbe. Este drept. Unii mai stiu sa citeasca si se uita in Biblie.
Altii mai invata de parinti, rude etc.
Inainte vreme (va amintiti de Creanga?) se facea cateheza serioasa si nu numai.
Nu discutam aici daca sa se faca in scoala ore de religie, sau la biserica.
Eu sunt pentru amandoua.
Copiii pot sa invete la scoala. Adultii sa poata invata la biserica.
Practica sa poata face toti in biserica.

La sat si nu numai, exista si multa traditie, din generatie in generatie. Se perpetueaza lucruri eronate de cum sa faci aia si aia in biserica.
La slujba de cutare se face asa, sau daca vine parintele acasa se face asa si etc. Stai acolo, te imbraci asa si nu altfel. Astea toate nu sunt scrise nicaieri si nici nu le stie nimeni explicatii, rost si origine.
Daca ai o nelamurire si intrebi de ce se face asa, nu stie nimeni sa-ti explice.

Ceea ce lipseste intr-adevar este o lamurire. Nu explica nimeni dogma, nu explica nimeni ce se intampla in credinta, nu explica nimeni niste reguli practice.
Si atunci traiesti niste lucruri asa, de la bunica citire (cine a avut bunica pe langa el/ea), fara a intelege si simti cu adevarat credinta.

Daca nu intelegi un lucru nu poti sa-l traiesti, sa-l apreciezi, sa-l aplici.

3. A sti dogma, credinta nu inseamna neaparat (zic eu) sa stii gramezi de scrieri cum spune pe buna dreptate Laurentiu, criptate.
Ci pur si simplu a stii lucrurile esentiale si de bun simt, accesibile tuturor.
Pai daca se intampla ca azi cu apostolii si Iisus le-ar fi vorbit numai in cuvinte si texte ab stracte si filozofice si tot felul de citate, plecau si apostolii si Il lasau si se alegea praful de Noua Lege.
Asa El le-a vorbit simplu, ca de la egal la egal si i-a lamurit cu calm.

3. Ma refer un pic si la citatul de mai sus:

"Trei lucruri nu înţeleg:
1) o credinţă adogmatică,
2) un creştinism nebisericesc,
3) un creştinism fără nevoinţă.
Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) sunt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie "după gustul nostru". Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.
"

La primul punct nu stiu ce vrea sa spuna, daca se refera la a cunoaste scrieri, parinti, sinoade si etc., sau la a cunoaste pur si simplu esentialul.
Pe urma unde scrie ca trebuie sa fie crestinismul bisericesc si cu nevointa?
Crestinism bisericesc - inteleg ca se refera la slujbe in biserica si a merge la biserica.
Dar nimeni n-a desfiintat crestinismul individual, rugaciunea de acasa si traitul individual.
Credinta este foarte grea, este adevarat si asta deja este o nevointa. De ce trebuie altele in plus?
Si de ce sa nu fie crestinismul dupa puterea omului? Nu dupa gust, dar macar dupa putere, ca sa fie accesibil tuturor.

Nu cumva tocmai prin restrictii si reguli prea multe pierdem oamenii?

Si unde apare crestinismul trait, social, iubirea de aproape (in citat si nu numai)?

Acest citat este ceea ce scrie arhimandritul Sofronie Saharov într-o scrisoare, ca răspuns la frământările unui prieten. Prin urmare sunt concluziile sale, care merită să fie luate în seamă, cred eu, ca fiind ale unui trăitor al credinţei şi în acelaşi timp ale unei persoane învăţate.

Îmi pare sincer rău că nu mă pricep să scriu mai mult şi mai bine. În realitate eu nu am putut citi Teologia dogamtică a părintelui Stăniloaie, pentru că mi s-a părut abstractă şi nu mă puteam concentra.
Însă, din viaţa în Biserică, din Scriptură şi din alte cărţi citite... eu sunt de părere că părintele Sofronie are dreptate în ce zice. Cel puţin am reţinut articolul şi mă voi mai întoarce asupra lui (pentru mine, în particular, nu vă voi asalta aici...).

Eu nu contest pe arhimandritul Saharov, dar el vede lucrurile prin prisma lui de foarte avansat in credinta, calugar.

Nu mi se pare corect sa tot amestecam (si multi insista la asta) credinta si viata unui calugar (mai ales unul probabil mai imbunatatit de vreme ce a este arhimandrit), cu a unui laic.

Pai daca am putea sa fim toti la fel, am sta toti la manastire si gata. Am fi toti aievea lui Iisus. Dar noi suntem oameni, traim in lume si avem familie, avem amar de obligatii si necazuri si probleme.

Uite ca nici nu intelegem bine ce a vrut sa spuna parintele Saharov.
Ce inseamna crestinism nebisericesc si credinta adogmatica?

Vroiam sa-i mai spun lui Ioan-Cezar ca rugaciunile n-ar trebui sa fie dogma dupa parerea mea. Ele ar trebui sa fie ceva din suflet si cu cuvintele noastre, o comunicare sincera cu Iisus, traire sincera.

Uite cum apare deja confuzia. Nu totul trebuie sa fie in credinta dogma.
Si asta pentru ca mereu il scoatem pe om din ecuatie.

Când spui "din suflet", precum ceri: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!", ei bine Sophia - tocmai ai exprimat o dogmă. Dogma Sfintei Treimi.
Mai sunt şi alte exemple.
Să-ţi amintesc rugăciunea scrisă în piatră de Arhanghel "Cuvine-se cu adevărat..."? Tot dogmă e. Dogmă creştină.
Şi orice rugăciune din Biserică e, în mod evident, exprimarea dogmelor. Cum altfel? Că doar Biserica e formată din cei care ne rugăm "în duh şi în adevăr". Ai prefera rugăciuni eretice?...
(Apropos, mai era un creştin pe forum, anii trecuţi, care se ruga cam aşa: "Tatăl meu..." Aşa să zicem? Nu mai degrabă "Tatăl nostru..."?)

Ce crezi că ne-a învăţat Hristos? Păreri? Teologumene? Ori, poate, ca să vezi... Dogme? Adică Adevărul.

Dar tu poţi să te rogi cum vrei, nu-i bai. Poţi să negi adevărul de credinţă creştin, de voieşti şi, "cu tot sufletul", "sincer" etc. să inventezi "adevăruri" noi. E alegerea ta, desigur. Între timp noi ne rugăm aşa cum ne învaţă Biserica. Dogmatic. Sută la sută dogmatic. Adică adevărat. Bine şi frumos. Sincer şi simplu - fără adausuri eretice.

Cred ca am ajuns aici fiindca lumea a uitat ce este aceea "dogma" si "dogmatic". Daca oamenii au caderile lor, de ce ar sta lucrurile altfel in privinta cuvintelor ? Nu sunt ele folosite de oameni ? Or, cuvantul "dogma" si flexiunile lui a cunoscut, ca atatea altele, coruptia. Fara o cat de mica baza clasica, fara a fi aparati de cunoasterea rostului cuvintelor, suntem expusi coruptiei lor, care nu are nimic intamplator, fiind opera a Corupatorului.

In greaca, "dogma" inseamna "invatatura". Asa cum "Sophia" inseamna...intelepciune. In teologie, termenul are un sens mai precis. Inseamna invatatura de o anumita categorie. Trebuie spus ca teologia opereaza cu mai multe feluri de invataturi. Ca sa zic asa, cu invataturi de mai multe ranguri. Una e o parere, alta o teorie, care are un grad superior de elaborare. Cand teoriile sunt larg impartasite, desi nu neaparat de toti, vorbim de o teologumena, adica de existanta unui anumit grad de consens in privinta unui adevar care provine, inca, de la oameni. Termenul de "dogma" se aplica unei invataturi de cel mai inalt rang, care este revalata omului de Dumnezeu.

Dogmele astea au anumite caracteristici. De exemplu:
-sunt fundamentale credintei (Dumnezeu nu reveleaza omului toate adevarurile, ci pe acelea necesare lui).
-sunt ireformabile in esenta lor (desi se poate vorbi de o anumita cristalizare a intelegerii lor), fiindca Dumnezeu nu poate spune oamenilor intr-un veac una, in altul alta si fiindca El este neschibator.
-contin mereu o parte de mister. Fiindca, daca ar fi accesibile pe de-a intregul ascutimii mintii oamenilor, nu ar fi fost nicio nevoie ca Dumnezeu sa le descopere oamenilor.
-sunt nondisjuncte, adica, daca arunci o dogma din esafodajul dogmatic, tot edificiul se prabuseste. Cea mai mica imperfectiune nu are loc intr-un edificiu descoperit de Dumnezeu.

Dar, astazi, si in afara unui context teologic, "dogma" si "dogmatic" au ajuns sa duca cu gandul la ceva inchistat, obtuz. Esti dogmatic ? Adica esti o persoana cu mintea mai inchisa. Care va sa zica, asa, cam incuiat. Curios este ca sintagma " a avea mintea deschisa", "a fi deschis" semnifica orice altceva decat a fi deschis Spiritului Sfant. Am ajuns sa ma tem cand aud "cutare e o persoana deschisa". Ma tem ca, prea adesea, asta nu inseamna "deschis in sus", adica "deschis Spiritului Sfant", ci inseamna "deschis lumii". Si inca bine ar fi daca ar insemna deschis lumii cu frumusetile ei, cu bogatiile ei spirituale, cu felurimea ei, cu oamenii ei placuti lui Dumnezeu. Nici macar! Inseamna, prea adesea, deschis frivolitatilor, modelor de tot felul si relelor tovarasii. Lumii care il neaga pe Dumnezeu, care neaga dogmele Lui, care are alti dumnezei si alte dogme. Fiindca, asa cum spunea Papa Francisc: "cine nu aduce cult lui Dumnezeu, aduce cult Satanei. Din aceasta dilema nu putem iesi". Sau, cum spunea, odata, Liiceanu: "iesirea din tipare vechi inseamna intrarea in tipare noi". Cine nu vrea sa adere la dogmele lui Dumnezeu, va adera la altfel de dogme, din aceasta dilema omul nu poate iesi.

Imi cer iertare si incerc sa cred ca nu sunt adeptul provocarilor. Dupa parerea mea, adevarul tau, Cezar, nu il exclude pe celalalt. Dogma este importanta si necesara celor mai caldicei, iar fara ea, nu putem ajunge la mantuire. Exista insa si implicarea directa a Duhului Sfant, unde bietul om nu are nimic in comun cu vreo dogma, ci doar cu o smerenie la limita desavarsirii. Iar "dogma", daca am vrea sa-i spunem asa, desi nu mai are in sine o caracteristica acceptata la nivel rational, vine numai si numai prin Harul lui Dumnezeu. Ca este asa, nu o spun eu, ci o spun psalmii care abunda in exemple. Ingerii si Heruvimii, Ii dau slava lui Dumnezeu. Cerul si stelele, muntii si dealurile, dobitoacele si florile campului... " Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. (...) Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme." Ps 103 Unde este dogma la necuvantatoare? Unde este dogma in inocenta pruncilor care spun cu sinceritate ce gandesc? Unde este dogma talharului de pe cruce? Adevarata "dogma" este smerenia instinctuala, recunoasterea TOTALA si fara echivoc a faptului ca Dumnezeu ESTE, recunostinta pana la lacrimi pentru jertfa Fiului care a venit sa ne rascumpere din pacat, desi suntem nevrednici pana in cea de pe urma celula, si astfel avem sansa sa deschidem zavorul Duhului Sfant care sa vrea sa dialogheze cu noi, iar noi sa-l putem percepe!
Inca o data imi cer iertare, dar eu cam asa vad lucrurile. Da, si prin dogmatica tot acolo ar trebui sa ajungem, cel putin teoretic, dar vrajmasul are atat de multe posibilitati sa ne ameteasca in detalii incat riscam sa ratacim de multe ori cararea, dar mai ales...pierdem timp extrem de pretios. Cine a cunoscut o singura data ce este Harul despre care vorbesc Sfintii Parinti, tanjeste ca un adolescent la primul lui sarut, dupa persoana iubita. Ba inca cu mult mai mult, fiindca nu poate sa faca abstractie de uriasa lui... lipsa de insemnatate!

Moshule, sunt de acord cu tot ce spui. Chiar cu totul de acord.
Poate s-a înţeles că pledez pentru dilema dogmă versus rugăciune personală?
Exclus! Acesta e un fals raport de opoziţie. E tocmai raportul în care pică adeseori Iustin şi iată acum cade şi Sophia.
Ei îi tot dau cu sinceritatea, cu iubirea, cu sufleţelul etc. Şi se arată intrigaţi de dogme. Adică, pe scurt, ce caută dogmele în rugăciune? Ca şi cum dogmele/adevărul de credinţă ar exclude iubirea, sufletul, viaţa! Păi cum aşa, oameni buni? Te pomeneşti că dogma-i taman dracu...

Or, eu încercam să arăt că: nu aşa se pune problema! Nu alegem între învăţătura de credinţă SAU rugăciunea personală. Între dogme Sau iubire. Între adevăr SAU dragoste. Ci alegem învăţătură ŞI rugăciune intim împletite, dogmă ŞI iubire convive, adevăr ŞI dragoste, care se îngemănează în acelaşi cântec precum cuvintele cu linia melodică, precum acordurile în armonii simfonice...
De unde atâta contrarietate în noi? De unde atâta opoziţie şi fragmentare?
De unde conflict aşa adînc între raţiune şi simţământ? Între adevărul revelat şi starea mea de om... Sunt tare mirat. Şi mâhnit.

În realitate, eu cred aşa cum dealtfel am şi afirmat, că nu putem avea o viaţă de credinţă creştină, nici rugăciuni creştine, dacă sutem străini de adevărul de credinţă, adică de dogme. Ce creştin să fii dacă habar nu ai sau negi că Dumnezeu e Unul în Sfânta Treime? - de exemplu.
Cum ar fi asta să mă rog sincer, plin de iubire şi smerit cam aşa: eu nenorocitul, umilul şi gunoiul, te rog doamne cum oi fi şi cine vei fi fiind tu să mă ajuţi în necazul meu cutare şi cutare că tu eşti bun şi ai putere dată de munţi şi de văi şi eşti una cu pământul şi cu cerul şi marginea ta e universul şi eşti plăsmuit din visarea gândului pur etc.
Păi nu e plăsmuire delirantă?

Deci, vrem nu vrem, trebuie să alegem: ori învăţăm să trăim, să iubim şi să ne rugăm în cadrele trasate de Biserică prin reperele absolut necesare şi revelate care sunt dogmele, ori ieşim din limitele adevărului de credinţă şi, lipsiţi de orice conştiinţă dogmatică, ne rugăm ca leii, ca vaca, precum struţul, ori aşa cum ne suflă duhul ultimului drog consumat sau cum ne inspiră... nu ştiu cine.
A treia cale nu văd să fie. Dacă ne voim creştini.

P.S. Cât despre rugăciunea Duhului în noi şi alte lucruri pentru "avansaţi", nu ştiu ce să spun, decât că aşa am citit şi eu, Moshule.
Doamne ajută!

@ Mihnea Dragomir

Foarte folositoare explicaţiile, mulţumesc mult!

Referitor la rugăciune, este minunat ca mai întâi să Îl lăudăm pe Dumnezeu, să-I mulţumim... e mare lucru să facem asta din suflet, să nu ne repezim la partea cu cererile...

"Doamne, îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat,/ pentru tot ce mi-ai luat,/ şi pentru tot ce mi-ai lăsat." - o rugăciune a supravieţuitorilor (graţiaţi-lor) din AA.

Foarte frumoasa mica rugaciune. Si se aplica la orice om; toti pierdem, toti primim si totusi tuturor ne si raman multe...
Dumnezeu stie ce e bine pentru noi.

@Ioan-Cezar

Nu stiu de ce te-ai suparat.
Eu nu criticam parerile tale ci a acelui arhimandrit Sofornie din care este citatul acesta:

Trei lucruri nu înţeleg:
1) o credinţă adogmatică,
2) un creştinism nebisericesc,
3) un creştinism fără nevoinţă.
Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) sunt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie "după gustul nostru". Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.

Deci (asa se intelege, poate ca traducerea textului este mai nefericita) ca el diferentiaza si nu accepta acele 3 lucruri.

Si eu incercam sa inteleg ce anume numeste el crestinism nebisericesc. Pentru mine, in limba romana, inseamna sa il traiesti in afara bisericii (lacas) si deci am inteles ca el nu accepta rugaciunea in afara bisericii (lacas), adica cea individuala, de acasa.

Dar am spus mai spus, am inteles ca el vede lucrurile asa prin monahismul lui.

Eu sustin ca aceste lucruri exista concomitent.
Esti crestin (in speta ortodox, dar la fel de bine si catolic si etc.) si atunci cand te rogi acasa si cand te duci la biserica.

Un crestinism fara nevointa - depinde ce intelege fiecare prin nevointa. Unii se izoleaza in varf de munte, altii se biciuiesc, altii tin postesc negru. Dar si cei care traiesc in lume, in familie si bolnavi fiind sau fara putere de oricare ar fi ea nu pot sa nu manance, tot in crestinism traiesc. Si a-ti lasa treburi, placeri, odihna, familie pentru ate ruga acasa sau la biserica, tot nevointa inseamna.

Referitor la rugaciuni ti-a explicat si Mosh-Neagu si tu nu intelegi cumva.
Exista oameni (multi) care se roaga simplu, cu vorbele lor, care nu cunosc limbajul aceala scolastic, care nu stiu sa citeasca.
Si se roaga simplu, cu vorbele lor, din suflet.
Nu inseamna ca nu sunt cresti si nici ca delireaza.
Sigur atunci cand nu hulesc.
Dar cand spui "Doamne Iisus Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste pe mine credinciosul" sau "Iti multumesc Doamne pentru ajutor", te rogi din suflet.
Poate ca in prima tu vezi o dogma. Eu nu.

S-ar putea totusi sa nu ne intelegem asupra termenului de dogma sau nu stiu cum sa ma exprim.
Asa cum spune Mihnea, termenul a ajuns sa fie rau folosit. Eu mi-l amintesc de cand am facut putina filozofie in facultate, ore la care nu am inteles nimic.
Se foloseau niste termeni total abstracti, printre care si dogmatism.
Eu cand spun dogma nu ma gandesc atat la legile astea simple ale ortodoxiei pe care le stie oricine, cat la toate scrierile astea teoretice teologice, incuiate, cu termeni mareti si abstracti.
Si sunt oameni care numai la asta se rezuma: teoria.
Dar credinta are si o latura practica, adeseori uitata. Si mai are si sufletul, omul, iubirea si alea uitate/neglijate.

UIte citeste acum si ce ai scris aici:

"Deci, vrem nu vrem, trebuie să alegem: ori învăţăm să trăim, să iubim şi să ne rugăm în cadrele trasate de Biserică prin reperele absolut necesare şi revelate care sunt dogmele, ori ieşim din limitele adevărului de credinţă şi, lipsiţi de orice conştiinţă dogmatică, ne rugăm ca leii, ca vaca, precum struţul, ori aşa cum ne suflă duhul ultimului drog consumat sau cum ne inspiră... nu ştiu cine.
A treia cale nu văd să fie. Dacă ne voim creştini."

Parca spuneai ca nu te impotrivesti rugaciunii individuale. Eu in fraza asta vad exact inversul.

Copiii mici, oamenii care nu stiu multa carte se roaga totusi si asta este poate cea mai frumoasa si sincera si placuta lui Dumnezeu rugaciune.

Nu desfiinta omul, doar atat spunem si eu si Iustin!

Eu nu am înţeles niciun moment că e vorba de o împotrivire ref la rugăciunea individuală.
Era vorba de cei care nu acceptă, nu cred, nu recunosc că Biserica şi tainele sale sunt necesare pentru mântuire. Ne rugăm şi acasă, desigur, fie că avem sau nu canon... Dar cu ce am putea înlocui Sfânta Liturghie, spovedania, Euharistia?

Deci ne rugăm individual, este chiar recomandat, dar nu numai individual.

Forever, eu de exemplu ma rog cu ai mei, acasa sau oriunde. Nu e cinstit sa merg in biserica, din moment ce nu cred in natura reala a euharistiei. As fi "hot de cele sfinte".

Păi suntem liberi să facem ce vrem.
Eu nu aş putea aşa.
Mai ales că în experienţa vieţii mele a existat şi perioada când nu mergeam la biserică, nu intenţionat, ci prin diverse concursuri de împrejurări - iar rezultatele s-au văzut. Dezastre...
După cum experienţa mersului la biserică, şi a trăirii, după puteri, a celor ce mă învaţă Biserica, mi-au făcut mult bine.

Arhimandritul Sofronie Saharov (mai precis Sfântul Sofronie Saharov - anul acesta sau anul viitor, nu mai reţin exact, este planificată în BO canonizarea lui, ca şi în cazul altor cuvioşi - Gheron Iosif, Efrem Katunachiotul, etc.) nu emite păreri, ci, cu multă smerenie, ne împărtăşeşte şi nouă câte ceva din darurile duhovniceşti de care s-a învrednicit ca ucenic al Sfântului Siluan şi ca rob al lui Dumnezeu. O parte din cărţile sale sunt traduse la noi de Părintele Rafail Noica. Pe youtube sunt şi câteva conferinţe unde Părintele Rafail tâlcuieşte în duhul Stareţului său, Sofronie, pentru noi.
*
Dacă voieşti să devii creştină, în adevăratul sens al cuvântului, cred că mai bine ar fi să faci cum facem mulţi dintre noi: să critici mai puţin mesajul Părintelui Sofronie şi să dai mulţumită lui Dumnezeu că avem parte de traduceri în limba română din cărţile acestui om minunat. Putem cere Domnului să ne lumineze mintea atunci când întâlnim un text de-al Părintelui, mai degrabă decât să criticăm. Aşa cred că ne-am folosi întrucâtva...

*
Un om al Bisericii şi un rugător ca Sofronie nu poate îndemna pe creştini să aleagă între rugăciunea colectivă din lăcaşurile de cult SAU rugăciunea individuală. Tradiţia Bisericii noastre, dintotdeauna până azi şi în vecii vecilor, are în vedere rugăciunea permanentă şi unitatea dintre rugăciunea individuală şi rugăciunea de obşte. Valabil şi pentru mirean şi pentru monah.
Dacă e cineva care te pune să alegi între aceste două ipostaze ale rugăciunii, făcînd conflict între ele în sufletul tău, eu cred, Sophia, că acela nu e mădular al Bisericii lui Hristos, ci e unul din afară.

*
Nevoinţa nu e nici biciuire nici post negru. Nevoinţa e tăierea voii proprii, din iubire de Hristos şi pentru a primi Harul Său. Se face în taina cuprinzătoare a ascultării, în Biserică. Şi desigur, cunoaşte mii şi mii de forme, care au însă ca miez unul şi acelaşi lucru: ascultare din iubire jertfelnică şi împreunare cu Duhul lui Hristos. Orice altceva sunt neînţelegeri, vanităţi şi alte prostioare lumeşti. Sau de-a dreptul ispitiri drăceşti.

*
Singurul limbaj care cu siguranţă NU este scolastic este limbajul rugăciunii din Biserică. Graiul liturgic este, cu certitudine, simplu şi adevărat. El vine şi viază din şi prin Duhul Sfânt. Scolastică este flecăreala nesfârşită a trândavilor cu diplome care îşi închipuie prin academii şi pe la colţuri de cafenea literară că sunt creştini. Or fi, doar prin Botez şi prin ce va mai fi rămas în ei, din El... Scolastic sunt eu când flecăresc pe aici sau când mă rog prost, cu închipuiri livreşti şi teoretizări vane, adică cu mintea risipită, cu duh împrăştiat.

*
Dogma este adevărul de credinţă formulat în cuvinte omeneşti. Este limbaj ca ambalaj şi energie necreată (Har) ca miez. Orice se întâmplă în afară sau în răspăr cu ea e deşertăciune şi păcat.

*
Copiii mici nu se răzvrătesc împotriva Bisericii ca unii dintre noi. Ei sunt în rugăciune, firesc.

*
Ultima afirmaţie din postarea ta, te rog să mă ierţi, nu o înţeleg. Nu ştiu ce ai vrut să zici...
După cum şi impresia că m-am supărat pe tine, iarăşi nu o înţeleg. Când scriu lucruri care diferă de opiniile tale nu înseamnă că m-am supărat. Sunt, oare, supăraţi pe tine, toţi cei care afirmă altceva şi alfel decât tine? Cum aşa?....
Nu sunt supărat, ci mâhnit. Că văd cum trec anii iar tu, în ciuda multor dezbateri de pe forum, o ţii tot la fel, în răzvrătire... Sunt mâhnit că te răneşti singură şi că nu împărtăşeşti duhul compasiunii şi înfrăţirii dintre mădularele Bisericii. Sunt mâhnit că nu mă pricep să îţi fiu de vreun folos cât de mic, se pare. Sunt mâhnit de neputinţa mea.
Doamne ajută!

Da, subscriu. Cele ale credinţei se trăiesc, mai întâi. Sunt experiate lăuntric şi în toată fiinţa.
Fac parte din ceea ce numim Biserică, conţinătoarea şi miezul curat al sufletului nostru mereu cernit de păcate şi căderi.
Abia după experiere, eventual, sunt exprimate ca discurs, teorie etc., fie între oamenii Bisericii fie către toţi oamenii.
A perora pe margina credinţei şi a Bisericii înainte de experienţă, aşadar fără să deţii o minimă experiere a prefacerii vieţii tale în Biserică: e vânare de vânt. Cu tot ce urmează, din nefericire - pierderi, suferinţa, nonsensul şi alte consecinţe nefaste.
Aşa cunosc, aşa cred, aşa spun şi altora, să fiu iertat de opinie.

Mi-a atras atenția această afirmație foarte importantă. Dogma, deci cuvântul, este energie. Nu în sens magic, cum putem fi tentați să interpretăm, ci, pur și simplu, având putere - cel dumnezeiesc să mântuiască, să creeze; cel omenesc, să creeze, și el, sau, din nefericire, să strice, să distrugă.

Din DEX:

DÓGMĂ, dogme, s. f. : Învătătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adept›ii ei, care nu poate fi supusă criticii s™i nu admite obiectii.

Nu vreau sa deranjez discutia de aici, dar prin definitie, aparent, dogma nu ar trebui supusa criticii.
Banuiesc ca stiti cazuri unde un set de idei nu a fost lasat supus criticii, si a fost impus asupra oamenilor, nu?

Comentariul meu a fost inspirat de relația (sau identitatea) cuvânt-energie.
Referitor, însă, la ce spuneți, în cazul credinței creștine, dogma nu se impune, ci se mărturisește. Ea este formulată prin discuții între teologi, cu asistența Duhului Sfânt, în Biserică. Însă aceasta nu impune nimic nimănui. Faci parte din Biserică dacă mărturisești adevărul. Nu poți ști cunoaște adevărul dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu.

Altceva este dogma sistemelor totalitare, care este, într-adevăr, impusă.

Cristian, imi face uneori impresia ca voi, credinciosii auutentici, deliberat nu aruncati o privire in istoria Bisericii, tocmai pentru a va mentine si intari credinta. (Ce altceva poate sugera porunca aceea bisericeasca, de-a dreptul institutional-narcisista, "sa nu cititi carti eretice"? Pe mine m-a pufnit rasul cand am aflat de ea. Mi se pare o trufie institutional-partinica uriasa sa dai porunci, cumva imitindu-le pe cele date de Domnul lui Moise. Cind ma gindesc la Poruncile lui Dumnezeu, nu ma gindesc la meschinarii organizational-sinodale, ci la Torah). Te rog, poate nu stii ce sfarsit a avut Pelagius, sau altii de cuget similar, pe vremea Bisericii celei Una (nu o poti da la intors, in stilul bunului meu partener de controverse, catalin2, ca vezi Doamne, cruzii de catolici au facut-o, cu filiocvele lor de rai :) ), sau de felul cum o sfarseau maniheii si paulicienii in Bizant? Sau de modul in care nestorieni, miafiziti si calcedonieni duceau razboiae de intrigi pentru scaune episcopale, intre 431-500? Sau de arderea pe rug (da, ai citit bine) a doi pastori in Moscova sfarsitului de secol XVII, cam in perioada Hovanscinei? Mda, o nsa ziceti, ca puterea laica a facut-o. Biserica de ce a tacut privind moartea unor oameni, care deseori erau vinovati doar de alte conceptii, nici macar de nesupunere civica, nu mai zic de insurectie armata? Haide, Cristian, incearca sa te pui si in pielea "celui ce vede altfel". La cei ca tine, Mihnea, etc., Biserica are tot timpul dreptate. Va admir credinta, dar nu o inteleg. Mai important, ma tem de ea, intr-un fel.
Vreau de la voi, stimatii mei colegi, raspunsuri documentate, nu narcisim confesional atuo-suficient, gen "sursele alea sunt protestante/atee/orice/suspecte, deci nu se pun".
Deci tu chiar crezi ca dogmele au fost "discutate" Doar discutate? Spune-le asta catolicilor morti in Geneva saqu Scandinavia si protestantilor morti in Spania sau Franta. Sau rascolnicilor morti cu complicitatea maretei BORuse (na, ca tot ma crezi tu rusofil :-P ).

Mărturisesc faptul că nu cunosc atât de bine istoria Bisericii, însă știu că a fost plină, ca și istoria lumii, de crime, de trădări, de interese. Și că fiecare confesiune este subiectivă, în general, în modul în care o prezintă.

Cu toate astea, sau în pofida tuturor ororilor care au însoțit istoria, pare uimitor faptul că adevărul a ajuns până la noi în această formă, a dogmelor.

Nu cred în dogma ortodoxă pentru că așa îmi spune tabăra creștină pe care am ales-o. Ci, invers, aflând despre ea, despre aceste adevăruri de credință, am înțeles că Biserica Ortodoxă este cea care le-a păstrat de-a lungul vremilor, având continuitate în Duh și în Adevăr cu Biserica Cincizecimii.

De acord. BO, BC si BOrientale sunt cele mai apropiate de adevarul crestinismului primar. Dar, repet, nu are rost sa adopti politica strutului: crede-ma, acele "tradari, intrigi si crime" de care spui au facut parte, si ele, dar nu doar ele (recunosc asta, spre deosebire de cei cu care seman in conceptii, cum ar zice Catalin, si anume unii neoprotestanti), din vectorul extrem de complex care a impus si/sau propovaduit dogmele. Repet, cerceteaza. Ti se pare normal ca justitia laica sa osindeasca la moarte ereticii, doar pentru ca acele conceptii, sustinute de eretici, tocmai fusesera condamnate de Biserica?! Mie, nu.

Ai fost de o alta confesiune religioasa inainte de ortodoxie?

Da, în copilărie am împărtășit credința bunicilor, ei fiind baptiști.
Ulterior am trecut printr-o perioadă de ignorare a credinței, mergând până la ateism. Ortodox am devenit în urmă cu mai bine de 20 de ani.

Nu, nici mie. Însă pentru mine este o deosebire între ce fac oamenii în Biserică și ce face Dumnezeu. Sunt multe aspecte, nu doar în istorie, ci și în zilele noastre, pe care le dezavuez. Dar asta nu mă împiedică să-L întâlnesc pe Dumnezeu în acest spațiu. Aș vrea ca Biserica să nu se amestece în politică, să nu fie condiționată de stat în niciun fel, să nu facă compromisuri, iar slujitorii ei să aibă vocație și să urmărească doar mântuirea turmei lor.

Cum, însă, de multe ori nu este așa, cu mirare, merg de fiecare dată la Biserică, unde primesc din mâinile și din gurile acestor oameni har și cuvânt purtător de har (cum spunea Cezar mai sus despre dogme). Pentru că asta este minunat: că poate să fie preotul păcătos, dar când vorbește, transmite aceeași învățătură mântuitoare de la Cincizecime încoace.

Nu spun, totuși, că nu contează și contribuția personală, virtutea celui care o transmite. Contează chiar foarte mult.

Ce te-a impins spre ateism?

Ignoranța. Nu cunoșteam mai nimic despre Hristos.
N-am fost, însă, un ateu prea convins. Doar acceptam teoriile oficiale ale vremii de dinainte de '89. Care, însă, au lăsat multe semne de întrebare în sufletul meu, iar răspunsurile mulțumitoare aveam să încep să le aflu la 2-3 ani după Revoluție, în mare parte mulțumită libertății de exprimare de care au beneficiat și oamenii Bisericii.
Atunci totul a început să capete sens.

Cu toţii venim de undeva... Cine ştie pe câte drumuri a umblat fiul risipitor, până să se reîntoarcă acasă? Că doară... "toate drumurile duc la Roma"!
Şi, dacă tot am ajuns aici, ne învaţă tot strămoşii noştri ce avem de făcut: "Dacă trăieşti la Roma, trăieşte ca romanii!"
De suntem ajunşi în Biserică prin Botez, apăi să trăim cum trăiesc creştinii, iar nu precum neamurile. Să ne străduim, cel puţin.

Deși nefăcând parte din Biserică, modul de a trăi precum creștinii l-am aflat tocmai de la bunici. Totuși, aceasta nu a fost suficient ca să ader la modul lor de a crede, cu toate că îi prețuiesc și îi iubesc.

Ce partide s-au facut pe aici ! Noi,voi,ei .
Eu de exemplu , nu am nimic impotriva dogmelor ,asa cum ai inteles Cezar . Cel mult am unele nelamuriri . Hai sa zicem si neputinte in a le respecta . Dar nu le contrazic , cred in ele, le respect,si ii respect si pe cei care pot sa le urmeze.
Adica nu le contrazic,nu am convingeri anti-dogma, ci doar recunosc ca nu le inteleg modul in care sunt utilizate , si cer ajutor pentru a intelege si a accepta acest mod.
Iar iubirea de care vorbesti ca abuzam,aceea da, o vad peste tot in jur ,si mai cu seama in cuvantul lui Hristos. Daca nu o vad inca in dogma,e vina mea, si nu vreau ca nimeni sa se ia dupa mine .Dar constat ca e o boala generala , si multa lume ar avea nevoie de un doctor pentru suflet .
Iar voi,care pretindeti ca a-ti inteles si urmati dogmele,care nu va impiedicati de faptul ca ele par uneori a exclude oameni inclusiv prin greutatea lor , care le practicati cu drag , de ce nu practicati in primul rand iubirea, ca sa explicati mai bine si mai pe intelesul celor ce nu inteleg ?
Spui ca dogma e moarta fara practica. Dar si iubirea e moarta fara practica .
Pentru mine prioritatea este sa fii intai om cu cei din jurul tau , si apoi sa incerci sa aduci dogmele intre oameni.
Daca voi aveti cunostinta si practica ,si in sensul asta ma bucur ca ne am intalnit,de ce nu accepti ca poate in ceea ce priveste dragostea gresesti , nu prin cine stie ce chestiuni abstracte , ci pentru ca multa cunostinta te face sa nu mai fii suficient de atent la cei din jur, sa incerci mereu sa fii professor, dar fara a ii arata suficienta compasiune si intelegere celuilalt pentru starea reala a lui.
Iubirea de care tot vorbesc nu e din carti ,e aici ,real,intre noi ,cea care ne poate ajuta doar impreuna sa ne apropiem de Dumnezeu .
Nici noi fara voi nu putem,dar nici voi daca nu aveti grija de noi si nu va puneti la nivelul nostru,nu puteti merge de unii singuri inainte .
Toata porunca in aceasta se sintetizeaza : sa ii faci aproapelui ce ti-ar place sa ti se faca.
Vrei mila de la Dumnezeu pentru a iti depasi starile, ai si tu mila de acestia care au nevoie de cunostintele tale mai avansate ,dar si de intelegerea starii lor reale,in raspunsurile tale.
Au nevoie ca tu sa te pui in locul lor , sa ii intelegi pe fiecare, si asa vor spori in har si raspunsurile tale,si insusi tu vei gasi raspunsuri la framantari tale proprii
Iarta ma daca am indraznit prea mult, asa cum te simti dator sa ne ajuti,ma simt si eu dator sa te ajut

Eu ce ti-am scris cu cateva ore inainte de acest mesaj? Autorii istoriilor citite de tine se numeau John, Arthur, Bob, etc., nu-i asa? Toti protestanti si dornici sa arate adevarul. Bineinteles ca noi citim istoria, dar pe cea adevarata, nu pe cea care incearca sa arate de ce Luther a aparut la 1500 de ani dupa Hristos si cat de decazuta a fost Biserica pana la nasterea sa. Aia cu sa nu citim carti eretice este exact pentru cei ce au dinti de lapte si putine cunostinte. Tu, nestiind adevarul din cartile corecte, ai citit direct cartile partizane, care deformau adevarul.
Dogmele nu s-au nascut si nu au fost facute de oameni, toata dogma este cuprinsa in Sfanta Scriptura, plus perioada Apostolica. Nu se construia dogma cand aparea o erezie, toate ereziile contestau dogma deja existenta, Revelatia. Sinoadele se intruneau doar cand aparea o erezie.
De aceea ti-am scris in mesajul trecut ca sfintii apuseni condamnau vatamarea ereticilor, chiar la Pelagius ma refeream. Sfantul Ambrozie a condamnat omorarea lui, la fel toti sfintii crestini (si aici nu-i pun la socoteala pe sfintii catolici de dupa schisma, pentru ca nici macar nu-i consider sfinti).
Astia erau ereticii, nu ortodocsii. E ca si cum ai vorbi de razboaiele intre catolcii si protestanti, fara legatura cu ortodoxia.
Si ce treaba ar avea Biserica cu asta. Opozantii regimului erau exilati in Siberia si cateodata omorati. O sa vezi ca guvernul i-a condamnat, datorita cresterii miscarii lor.

E interesanta interpretarea aceasta a basmelor. Puteti sa imi spuneti va rog unde as putea gasi mai mult? Un titlu de carte unde gasesc aceste interpretari? Multumesc!

Părintele Stăniloaie - Dumnezeu să-l odihnească - are un stil mai filozofic, chiar dacă e un bun teolog, se pierde în prea multe cuvinte. Este genul teologului preocupat de tratate. În orice caz nu se potriveşte omului simplu, ci mai degrabă absolvenţilor şi doctoranzilor în teologie.
Cei care vor să citească pentru început, dogmatică pură, le recomand predicile Mitropolitului Hierotheos Vlachos, care se exprimă cel mai direct, simplu şi exact.

Una dintre cele mai bune carti de introducere catehetica în dogmatica este "Predici la marile sarbatori" scrisa de Mitrop. Hierótheos Vlachos. Din pacate cartea nu se mai gaseste pe la nici o librarie, însa datorita stradaniei unor crestini ortodocsi o parte dintre predici pot fi gasite pe internet.

Predici la cele 12 (Praznice Împaratesti) + înca 3 Praznice (Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului, Înjumatatirea Cincizecimii si Învierea lui Lazar)

1. 8 septembrie, Nasterea Maicii Domnului
2. 21 noiembrie, Intrarea în biserica a Maicii Domnului
3. 25 decembrie, Nasterea Domnului (Craciunul)
4. 6 ianuarie, Epifania, Botezul Domnului (Boboteaza)
5. 2 februarie, Întâmpinarea Domnului
6. 25 martie, Bunavestire
7. Cu o saptamana inainte de Pasti, Duminica Intrarii Domnului în Ierusalim , Duminica Floriilor
8. Cu data variabila, Invierea Domnului (Sfintele Pasti)
9. Patruzeci de zile dupa Pasti, Înaltarea Domnului
10. Cincizeci de zile dupa Pasti, Pogorârea Duhului Sfânt - Cincizecimea (Duminica Rusaliilor)
11. 6 august, Schimbarea la Fata
12. 15 august, Adormirea Maicii Domnului

La acestea să includă dogmatica Sf. Ioan Damaschin la care să adauge musai nişte studii de ereziologie, de preferinţă acesta sau acesta. În cazul în care ar mai apărea unele nelămuriri şi le-ar putea elucida fiecare prin studiu suplimentar.

Însă trebuie să amintesc şi faptul că părintele Paisie Aghioritul spunea despre cei cu mândrie, cu puţină credinţă şi evlavie care merg să cerceteze dogmele că îşi vor pierde şi puţina credinţă care o au.

Mulţumesc pentru răspuns, pentru recomandări şi pentru atenţionare!

Mai intai as vrea sa multumesc pentru (putinele) marturisiri de drum intru credinta de pe acest forum.
Cristian, Ioan-Cezar - am aflat ca ati ajuns mai greu la credinta la ortodoxie.
Si mai mult decat atat, ati ajuns la stadii avansate.
E nevoie de astfel de marturisiri/deschideri, pentru ca si prea multa perfectiune nu e buna si sperie chiar.
Sa nu uitati niciodata de unde si cum ati ajuns in credinta, ca sa puteti sa intelegeti si pe altii si sa nu-i judecati.

Pot sa spun ca am un drum foarte serpuit in credinta. Am apucat singura drumul, fara modele in familie si doar cu sumare ajutoare de la cei din jur.
N-am practicat la inceput. Mai tarziu am descoperit mai profund drumul si am inceput sa practic. Si am avut si conditii - biserici, unii preoti buni (Parintele Galeriu despre care am mai scris eu). Dar ata cat am putut sa descopar si sa inteleg eu singura.
De o vreme ma misc in alta lume unde mi se sfarama treptat fundamentul.
Si ma lupt ca acela care se ineaca in valuri, sa ma tin la suprafata.
La asta se adauga si problemele personale, dar si tot mai gravele probleme din jur, chiar si din biserica. Probabil si faptul ca m-am mai maturizat, ca am capatat anumite experiente de viata mai triste imi deschide tot mai multe nelamuriri.
Eram inainte copila, inocenta, nu stiam viata si greul.
Ma duceam la biserica, ascultam slujba, ma rugam. N-aveam treaba.
Acum este altfel...Sunt lucruri care apasa greu...

Sunt unii fii de preoti, sau cu studii teologice care ratacesc...
Ei, sunt multe de spus.


Un exemplu:

Se scrie peste tot despre moarte ca este viata totusi, ca e bucurie, ca e frumos dincolo, etc. Numai lucruri frumoase. Si preotul la predica la fel.
Dar eu am plans in ultimii ani o gramada de oameni dragi pana n-am mai avut lacrimi.
Anul asta am avut doua decese in familie, la interval de 2-3 saptamani, care m-au zguduit.
La o slujba s-a oprit preotul din slujba vazandu-ma cum plang si a spus cateva cuvinte despre cei morti spre incurajare.
Si atunci cum este cu moartea? Si exista vreun preot sau monah care nu plange la moartea rudelor sale? Care face petrecere la inmormantarea acestora?
Si cate alte exemple. In teorie (adica in dogme) e totul frumos si clar, dar in practica? Este o ruptura totusi.
Cu cata siguranta scriu unii despre moarte, despre viata de dincolo, desi nu stiu n-au vazut-o, au plans si ei langa sicrie.

Cu cata siguranta si usuratate scriu despre atatea alte lucruri despre care nici nu le stiu! Oare nimeni nu-si pune intrebari, nu are indoieli, nelamuriri? Oare toti aplica totul mot a mot? Unde este smerenia, iubirea de aproape?
Perfectiune la maximum.

Vorbim aici, mergem si ascultam slujba. Totul perfect. Dar nu stim ce traieste cel de langa noi in biserica, sau afara. Cate drame se intampla, nedreptati, razboaie si etc. Cum este asta ca oameni se roaga in biserica sau acasa si langa ei altii mor, este razboi?
Cum se aplica ceea ce spun dogmele? Ce se intampla intre altar/biserica si strada. Golul asta ma inspaimanta.
Nu stiu, eu consider si asa am inteles din acele dogme de la bsierica (pildele lui Iisus), ca ortodoxia nu se termina odata cu slujba. Ca ortodoxia nu este doar un sir de dogme ci este si un mod de viata.
Dar poate ca ma insel si atunci, daca este asa, nici nu mi-ar place ortodoxia.

Sigur ca ma duc cu placere la biserica si ma rog si ascult o slujba.
Dar cate se intampla pe langa...Nu vreau sa intru in detalii.

Ma duc in tara la biserica. Superb. Ma simt bine. Nu stiu, este altceva.
In fine nu mai spun.

Stim dogme, dar nu stim stim sau/si nu vrem sa le aplicam asa cum trebuie.
Acum ma rog si ma impartasesc si in minutul urmator il iau pe unul de guler si il judec si il cert. Si pleaca omul ala cu lacrimi in ochi de la biserica. La ce mi-a folosit dogma?
Sunt cazuri concrete, chiar si printre preoti.

Multumesc inca o data lui Iustin, care scrie si gandurile mele fara sa stie.

Inca o data spre clarificare anumite idei:

1. Dogma in sine nu face rau si nimeni nu se opune ei. Adica eu una, nu.
Apropos - exista si un termen derivat care cred ca e vinovat de multe neintelegeri: dogmatismul.

DOGMATÍSM s. n. 1. Atitudine bazată pe o dogmă, respingând îndoiala și critica. 2. Comportament al unei persoane dogmatice. – Din fr. dogmatisme. Cf. rus. dogmatizm.

Problema apare asa cum spune si Cristian la aplicarea ei si aici ne lovim si eu si Iustin si altii.

2. Rugaciunea este de doua feluri si coexista foarte bine. E aia care se citeste din carti (si preotul tot din care o citeste). Sunt unele superbe, desi se spun mai mult in secret.
Se cheama rugaciuni la diverse prilejuri, acatiste, paraclise si etc.
Cu termeni consacrati, forma consacrata, scrise de niste autori.

Si mai este rugaciunea individuala in care vorbesti tu cu Dumnezeu, sau Maica Lui sau cu vreun sfant, cu cuvintele tale. Si spui multumesc si te rogi sa te ajute, sa te ierte si etc.

Care este problema si de ce nu este de inteles?

Nu am nimic cu parintele Sofronie. Fereasca Dumnezeu!
Dar ce sa inteleg eu din fraza: "nu inteleg crestinismul nebisericesc"? La ce anume se refera? Ce inseamna la el nebisericesc? La mine inseamna in afara bisericii. Si daca spune ca nu-l intelege?

Da, ortodoxia este şi un mod de viaţă, ai dreptate.

Şi nu a ajuns niciunul dintre noi la perfecţiune (numai unul Domnul e fără de păcat)... nu te îngrijora că ai fi rămas în urmă.
Toţi avem neputinţe - de înţelegere, de înfăptuire, prea puţină iubire, prea puţină răbdare, prea multă judecare a aproapelui.

Cred că ţi-ar fi mai uşor în ţară. Din punct de vedere al participării la slujbe, aşa cum zici şi tu.

Nu cunosc, nu stiu daca exista asemenea carte. Dar, incercati sa recititi toate povestile copilariei dupa ce Domnul va va cuceri inima. Veti vedea ca un fel de val va va fi cazut de pe ochi, un val care v-a impiedicat, ani de zile, sa vedeti adevaratul sens al povestilor, un val pus acolo, poate, si prin contributia unui mod de a comenta povestile insusit la orele de Limba Romana, mod din care orice referinta la ultimele realitati a fost indepartata. Fiindca despre asta vorbesc povestile: despre ultimele realitati. Valul de care am vorbit nu-i acoperea ochii preotului Ion Creanga. Nici preotului Gala Galaction, autor de formidabile povesti pentru oameni mari, ca toate povestile. Dupa ce, intorcandu-ma la Cristos, am recitit "Moara lui Califar" mi-am amintit, amuzat, ce scria in manualul de romana de la scoala, cum ca "personajul principal trece intr-o dimensiune onirica". Cum onirica, dom'le ? Personajul principal se trezeste la adevarata realitate la contactul cu apa fermecata. Hai, ca nu trebuie sa fii ghicitor in stele ca sa-ti dai seama Cine este Morarul si despre ce fel de apa e vorba. E destul sa fi citit Evanghelia dupa Ioan cap 3.

Dar autorii manualelor care ne-au indoctrinat o scoala intreaga cu "comentarii literare" ori n-au citit nimic despre Apa cea Vie din Cartea Sfanta, ori degeaba au citit Scripturile, ca inimile lor nu au miscat. Acestia m-au lipsit, o copilarie si o tinerete intreaga, de o cheie universala pentru descuiat povestile, iar eu nu am e gand sa o ascund copiilor mei.

Nu altfel stau lucrurile in literatura universala pentru copii. Perrault, La Fontaine, Fratii Grimm, ca sa nu mai vorbesc de contesa de Segur si inca multi altii au scris o literatura pe care cheia mistico-spirituala o descuie imediat si in intregime. Doar la Andersen deschiderea e incompleta. La Andersen am o senzatie ciudata: inceputul povestilor e in cheie crestina, pe urma vireaza spre o spiritualitate rasturnata. Poate de aceea Andersen e cel mai trist autor pentru copii. Cine nu a plans la Fetita cu Chibriturile?

Chiar si autorii zilelor noastre pot fi (desi in mult mai mica masura) intelesi in cheie crestina. Exemplul cel mai evident este Tolkien, un autor despre care s-a scris orice, in afara de credinta sa profunda: ca si povestile cu balaurul cu sapte capete, si "Stapanul Inelelor" poate fi inteles NUMAI in cheie crestina.

Îți mulțumesc și eu pentru mărturisirea ta mișcătoare. În fața morții cuvintele sunt neputincioase, nu ajută decât dacă transmit o împreună-pătimire cu cel îndurerat. Chiar și Hristos, El care este Viața, a lăcrimat pentru durerea văduvei rămase fără unicul său fiu, s-a arătat îndurerat pentru Lazăr, fratele Martei și Mariei.
N-am vreme acum să scriu mai mult.
Mai poți găsi mărturii ale celor veniți la credință și pe alte topice. Era unul făcut special în acest sens.