Citat:

De ce ,,marire" si nu ,,slava"?

Nu este nicio diferenta intre "marire" si "slava" - in afara de cazul in care vrem sa introducem intentionat un defazaj de interpretare, propriu.

Este evident ca Dumnezeu nu devine mai maret, Prea Marindu-L si nici mai stralucitor, mai plin de grandoare, Prea Slavindu-L.

Dumnezeu este Cel ce Este. Mai inainte de toti vecii.

Sublimul nu creste, nu scade.

Ne protejeaza, indiferent daca iL percepem Maret sau Stralucitor.

------

Lauda, in esenta, nu atinge obiectul laudei.

Functia ei este sa deschida subiectul ('tainic') catre obiect.

Sa-l apropie asimptotic, sa se 'aprinda' de focul obiectului.

Atribuie o calitate obiectului pe care recunosti ca nu-ti apartine defel.

Atunci este 'asamblata' corespunzator Lauda.

Si se produce Deschiderea.

Atunci incep sa se reverse valuri si valuri de Binecuvantari.

De fapt nu este asa, aceasta e o intelegere prin prisma budismului. In crestinism Dumnezeu este personal, in timp ce in budism divinitatea este ceva impersonal. Si fiind ceva impersonal, un fel de energie, trebuie sa te conectezi la aceasta energie, cum spui tu. In crestinism este altceva, nu o constructie filozofica omeneasca, cum e in budism.

Asta nu are de-a face cu „marire” si „slava”.

Da, și eu am auzit chiar astăzi ”Mărire” Tatălui, dar asta nu te împiedică cu nimic să știi că e greșit și să nu renunți la crezul tău. Și nu e de speriat că ”se încearcă” o schimbare. Adevărul va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Apoi, să nu ne poticnim în formalism și corectidudine, deși sunt adeptul lucrurilor făcute cât mai corect, mai ales în cele ce privește cele sfinte. Am ajuns la concluzia că cei care par a fi neștiutori, nefăcând ”corect” lucrurile, dar cu nevinovăție și cu multă credință, în calea spre mântuire s-ar putea să fie cu mult în fața noastră, a celor plini de corectitudine și formalism. Bineînțeles că nu trebuie să dăm credit indiferenței și neștiinței, ci să ținem calea de mijloc, cea a dragostei frătești, a exemplului bun, chiar și față de cei eretici. Nu atât noi apărăm adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr și să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Să fim atenți la capcana mândriei ca apărători ai dreptei credințe și să nu uităm cum am fost și noi cândva. Să dăm slavă Domnului că ne-a luminat. Să-L rugăm să ne lumineze pe toți. Faptul că sunt atâtea neputințe nu este altceva decât cosecința lipsei noastre de credință. Din părinți sfinți se nasc sfinți, din părinți credincioși se nasc oameni credincioși. Copilul încă din pântecele mamei este sfânt, din pântecele mamei este preot sau credincios, dacă mama trăiește cum se cuvine.

Cuvântul fiind icoană, iar icoana cuvânt, cuvântul slavă în limba română este icoană a slavei dumnezeieşti.

Slavă este steaua cu opt colţuri.

Slavă este un cuvânt teofor, purtător de Dumnezeu, şi teofanic, în care Se arată Dumnezeu.

Este taină a vederii.

Este numele luminii harului lui Dumnezeu.

Este laudă a măreţiei lui Dumnezeu, mărirea Lui.

În Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, versiunea originală, editată de „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1996, găsim „…pe numele vostru va fi slăvit cu mărire” (subl. n.), în slavonă (transliterat în română) proslavit şi veliciemî.

În epilogul Tetraevanghelului slavon tipărit în 1512, Macarie ieromonahul foloseşte slavă şi mărire complementar: „atotvăzătorului şi preabunului Dumnezeu, slavă şi mărire… Lui, slavă şi putere”.

Mai departe, ne atrage atenţia: „pentru slăvirea şi folosul cititorilor” (subl. n.), iar nu mărirea cititorilor. Iată sinergia dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu.

Măreţiei lui Dumnezeu nu-i lipseşte, în realitate, lumina, dar cuvântul, alcătuirea lingvistică simbolică m-ă-r-i-r-e nu ne trimite la lumina taborică, cea pe care marii rugători isihaşti o văd în inima lor. Ei nu văd mărirea Domnului, ci raza luminoasă a dumnezeirii, adică slava Domnului care face simţită mărita-I prezenţă tăinuită de lumină.

„Mărirea este acţiunea noastră, a lui Dumnezeu este slava” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Slava indică Persoanele din care iradiază, şi anume Persoanele Treimice. Harul se arată ca slavă impersonală (Sf. Grigorie Palama).

Slava (slăvirea) este cale eshatologică, a vederii-înainte a strălucirii omenităţii îndumnezeite, mai întâi a Fiului întrupat, răstignit, înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, dar şi a omului înfiat haric de Tatăl.

Pentru această lumină, care arată demnitatea împărătească a omenităţii îndumnezeite, măreţia şi splendoarea ei, limba română are acest cuvânt unic şi unicat, substantivul slavă cu familia lui, generată de intensa lui folosire în Biserică şi în afara ei.

În limba română veche, pe când verbul a slăvi, slăvire nu apăruse încă în cărţile de cult (cum este cazul Liturghierului tipărit de Macarie în anul 1508), cuvântul slavă se folosea şi ca substantiv denominativ, şi ca verb: A slăvi, slăvire, a da slavă, a înălţa slavă, a ridica în slăvi (peiorativ), slăvitor, preaslăvi, slavoslovi, proslăvi (ultimele două, din perioada slavizării).

Interjecţia Slavă Domnului! s-a încetăţenit şi se rosteşte cu o frecvenţă foarte mare în toate mediile, pentru exprimarea recunoştinţei faţă de Dumnezeu.

Expresia slavă deşartă are un adânc înţeles teologic: Dumnezeu îl slăveşte pe om cu slavă plină de har. Când omul se slăveşte el pe el însuşi, slava aceea este goală, deşartă, fără har, o slavă părelnică, o păcăleală de la diavol.

Dacă a ridica în slăvi e peiorativ, a ridica sau a înălţa slavă îşi menţin sfinţenia. Pluralul slăvi este incorect teologic.

Cuvântul slavă s-a născut în limba română destul de demult ca să odrăslească la timpul potrivit forme adecvate unor conţinuturi ce se cereau exprimate în Biserică. Unele dintre ele, cum am arătat mai sus, au intrat în uzul profan fără a fi profanate printr-o utilizare vulgară, degradantă, decât arareori. În rest, putem vorbi cel puţin de respect, dacă nu de evlavie. Oricum, Slavă Domnului! este un fenomen interesant şi încurajator datorită frecvenţei sale în discuţiile dintre români. Cât şi cum este rostit în lume generează argumente pentru susţinerea latinităţii cuvântului slavă.

Grecescul doxa (slăvire, nu mărire – pentru care limba greacă are megaloprepeia), cuvânt care împreună cu gr. orto ne exprimă identitatea creştină, opţiunea noastră pentru adevăr, a rămas în limba română cu o familie redusă la doxologie, doxologic; nu s-a compus, nu s-a articulat, a rămas aproape stingher, deşi suntem orto-docşi. Doar vreun teolog fără simţul limbii române şi fără umor mai foloseşte – profesoral, academic – verbul a doxologhisi.

Nu s-a întâmplat astfel cu toate cuvintele de origine greacă din limbajul bisericesc. Multe au rămas cu folos pentru limba română, dar şi mai multe au fost eliminate, o dată cu sau după deslavizare, în procesul de reactivare a limbajului românesc în literatura şi slujirea liturgică.

În istoria cuvântului slavă – care ne preocupă cu deosebire – nu poate fi trecută cu vederea rezistenţa lui la procesul de deslavizare a limbajului bisericesc din ultimii 300 de ani.

După repunerea în drepturi a limbii române în Biserică, multe cuvinte slavone compuse cu slavă au pierdut celălalt element component, dar slavă a rămas şi s-a compus cu un termen românesc, aşa cum drept-slăvitor l-a înlocuit pe pravoslavnic.

Sau altă situaţie: a proslăvi, receptat ca slavon, iese treptat din uzul bisericesc spre o zonă seculară a limbii române şi e folosit batjocoritor: Ce-l tot proslăveşti atât! Compusul preaslăvi, considerat de vorbitori ca fiind românesc, îşi păstrează sfinţenia.

Limba română dovedeşte discernământul teologic al neamului care a primit-o şi care va da socoteală la Judecata de Apoi de cum a folosit-o: sfinţitor sau satanic.

O dovadă a acestui discernământ este şi respingerea termenilor latini glorie şi graţie şi optarea pentru slavă şi har. Opţiunea este mai întâi una teologică, şi încă una fundamentală. Avem aici o manifestare a dreptei credinţe a neamului românesc, cler şi popor binecredincios, rezistenţa în faţa teologiei catolice cu privire la energiile necreate, pe care Dumnezeu Şi le-ar fi rezervat Lui Însuşi – numite gloria divină –, lăsând Bisericii numai energii create (graţia).

În concepţia teologiei apusene, omul nu are acces la slavă şi har, deci perspectiva credinţei lui nu este îndumnezeirea.

Deosebirea teologică dintre slavă şi glorie, har şi graţie măsoară adâncimea prăpastiei dintre Ortodoxie şi erezia catolică.

Pentru a da impresia că distanţa dintre Teologia ortodoxă şi cea catolică este una mai mult de vocabular decât de conţinut, teologii catolici din România au început să presare în discursul lor cuvinte de provenienţă greacă sau slavonă încetăţenite ca specifice limbajului teologic şi liturgic ortodox, cum sunt har şi duh, fiecare cu familia lui de cuvinte. Să nu ne lăsăm înşelaţi, este doar una dintre subtilele viclenii generatoare de confuzie ale spiritului catolic, căruia le-au căzut şi le cad pradă cei prea siguri de puterea minţii lor de a pătrunde tainele dumnezeieşti. Biserica greco-catolică este loc de îngropare a multora dintre aceştia, momiţi pe diferite căi intelectualiste, etniciste, naţionaliste, regionaliste, organizatorice etc.

De trei sute de ani, în Transilvania, majoritatea clericilor ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei greco-catolici, restricţionează vocabularul bisericesc de origine slavonă, cu predilecţie cuvântul slavă, sub pretextul alterării limbii române şi al pierderii identităţii naţionale prin slavizare.

Fiind conceptele catolice glorie şi graţie o abatere prea mare de la dreapta credinţă pentru a fi implementate în limbajul bisericesc ortodox, clerul românesc purist-latinist ardelean a găsit formula: mărire fără slavă.

Fără slavă, adică fără lumina dumnezeiească dăruită omului de Tatăl în Duhul Sfânt prin jertfa Fiului, căci consecinţa alungării cuvântului este pierderea trăirii realităţii numite, tot aşa cum pierderea trăirii duce la devalorizarea ori chiar la dispariţia din limbă a corpului lingvistic care a comunicat sensul.

Fapta expulzării cuvântului slavă din Biserică ne aminteşte suficienţa agresivă a monahului Varlaam din Calabria, reprezentativ pentru monahismul latin, faţă de rugăciunea isihastă cu vederea luminii necreate.

Apuseanul este obtuz din pricina obscurităţii interioare în care îl menţine lipsa „luminii line a Sfintei slave a Tatălui ceresc”. Lui nu-i trebuie lumina, lui îi place mărirea, mărirea-latrie, fiindcă se scaldă în ea cu graţie, la picioarele scaunului papal. Aici e cerul lui. Mai sus e gloria, accesibilă numai măritului Vicar.

Latinismele dau de furcă mereu scrierilor ortodoxe, deşi eu zic că merge mai bine "slavă", am citit Psalmul 142 din cartea aia cap-coadă e de râsul-plânsul pentru cei care au scris cartea aceea de rugăciuni, mai grav e că suna ca o poezie sau ca o replică dintr-o piesă de teatru sau filmuleţ de scurtmetraj şi nu ca un psalm cum ar fi trebuit să sune.

În bisericile ortodoxe din Ardeal da se aude de măriri, slăvile se mai aud şi se mai păstrează doar prin mânăstirile ortodoxe de aici, e bine că preoţii călugări mai păstrează terminologiile neschimbate în cărţile ortodoxe.

Ovidiu,

Îţi mulţumesc pentru răspunsurile documentate.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate Ovidiu!
Iartă-mă!

Eu totusi nu va inteleg.

De cand ati observat voi aceste modificari?
Exista de zeci de ani cartile cu cantari religioase in care in axioane si alte cantari se foloseste cuvantul "Marire". Voi le stiti?
Tatal Nostru si Crezul le stiu tot de multe zeci de ani cu termenul de "marire".

Nu cumva este chiar invers si pe alocuri s-a inlcuit cu "slava"?

Si de ce este gresit?
A preamari pe Dumnezeu nu inseamna si a-L slavi? Nu este acelasi lucru?

Unde vedeti voi diferenta si ce nu va convine?
Unde (in ce scrieri) scrie exact ce termeni trebuie sa folosim si cum este corect.

De ce nu va intrebati preotii in aceasta problema? Aveti multi acolo langa voi.
Si pe urma sa veniti si sa ne lamuriti si pe noi...

Adica sa spuneti ca Liturghierul folosit de atata amar de vreme este incorect?
Asta n-am mai auzit!

Iertati-ma dar este o porcarie ce se scrie pe acest fir. Mai ales ca nu verifica nimeni de specialitate.

Ovidiu,
Ai vreo dovada pentru acele afirmatii? Par citate d eundeva. Doar pentru ca noi romanii ne-am obisnuit cu "slava", nu inseamna ca...suna mai solemn ("teofor"? de unde? cum? explica-ne mecanismul) si deci e mai presus de "marire" sau "glorie". Totusi, nu catolicii au inventat limba latina sau cuvintele "marire" si "glorie"... Si nici Contrareforma sau Unia nu le-a au adus in vocabular. Latinomania, la fel de penibila ca si slavomania, da, a fost impusa prin propaganda scolii ardelene si baionetele austriece. Redemptor are mare dreptate.
Iti amintesc de evlavia pe care Cuviosul Boca o avea la marele misionar care a fost Wulfila. Stiau Sf. Francisc sau Wulfila slavona? Sau Sf. Patrick? Sf. Columba? Sf. Benedict?
Stiu ca, probabil psihologic (prof. Ioan Cezar stie mai bine; il rog ca acest aspect sa fie lamurit de dinsul), "slava" se simte, suna mai impresionant. Dar..sunt doar cuvinte; Cuvintul din Cer e mai presus de amaritele noastre cuvinte.

Eu am auzit ambele variante; si slava si marire, chiar in aceeasi biserica, la slujbe facute de doi preoti (unul foloseste cuvantul "slava" iar celalalt cuvantul "marire); pana la urma chiar nu e o diferenta intre cele doua cuvinte; ne referim la exact acelasi lucru.

Ca "slava" pare ca suna mai impresionant fata de "marire" nu cred ca are vreo importanta, atata timp cat ne rugam din suflet...

Ai mare dreptate, Corinusha. Doar din motive de subiectivism istoric si gasca ecleziala, precum si sonoritatea mai solemna a cuvintului "slava", ni se pare ca ar fi cica "teofor" (alt grecism; cind va curata rtodoxia de grecisme, slavonisme si latinsime, deopotriva?! chiar nu putem vorbi simplu in limbile nationale, fiecare dupa limba si semintia sa?).

Din păcate, Theo, nu sunt lămurit cu chestiunea asta - psihologic vorbind. Pe de altă parte, însă, mie tocmai "mărire" mi se pare că ar avea impact psihologic mai direct, mai legat de nevoia oamenilor de a avea putere şi, din acest motiv psihologic (dar şi teologic ori duhovnicesc) s-ar putea să se împingă înainte, chiar mai mult decât ni s-ar părea bine, cuvântul mărire. Adică pe această cale oamenii să o lase mai moale cu mărirea şi puterea lor şi să o acorde conştient şi voluntar Cui I se cuvine: lui Dumnezeu.

Mie mi-au plăcut lămuririle culese de Ovidiu din diverse surse teologice. Rămân la opinia că ambii termeni au locul şi rostul lor şi că riscăm să aluncecăm spre o falsă dispută, deja.
Oare nu voim mai degrabă să gândim complementar, să discriminăm cu fineţe situaţiile şi să folosim termenul potrivit în contextul potrivit, adecvat sentimentului şi gândului trăit?
E o mare poftă de contrarietate pe aici, o mare disponibilitate de a pune radical în opoziţie "binele" şi "răul", de a demoniza respectiv a îndumnezei cu toptanul, la iuţeală. În realitate lucrurile sunt mult mai nuanţate, dar pentru accesul la nuanţe e nevoie mai întâi de îndeplinirea unor condiţii... Una fiind de a nu confunda lumea creată cu Creatorul şi totodată de a sesiza unitatea în diversitate.

P.S. Spuneai ceva de folosirea doar a termenilor româneşti, de renunţarea la grecisme, latinisme şi slavonisme. Hîm... :) Mă amuză că sunt silit să te întreb: crezi că există o "limbă română pură"? Cum oare s-a format limba română şi din ce amestecuri e compusă?...
Daţi-mi un cuvânt "românesc" şi o să vă arăt rădăcinile lui latine, dacice, slave, greceşti, turceşti, germane, franţuzeşti etc. Nu există cuvinte "româneşti" pure, ci doar morfologii născute istoric în amestecul de rase, limbi, culturi şi popoare care curge atât prin timpul frământatei noastre istorii cât şi prin sângele nostru. Şi toate aceste amestecuri camuflate se numesc român şi românesc. Puritanismul, iată, ne joacă iarăşi feste...

Cu drag...

Si in limba latina cum se spune "slava"? Sau in limba engleza,franceza,spaniola etc. Intreb ptr. ca stiti ca Apusul a fost Ortodox, iar in prezent mai sunt cateva Biserici Ortodoxe si in Apus, si ma intrebam ce folosesc ei ptr. slava. Nu toate limbile au acest cuvant.

gloria (latină) s™i derivatele lui în celelalte limbi: glory, gloire, gloria.

Ecumenistule!

In alte limbi se spune asa:

Germana - Lob, Ehre (lauda, respect)
Ei spun: wir loben Gott, sau Lob Jesu

Engleza - praise
Rusa - Slava (Slava Bog)

Glory este altceva
We praise God -si nu- we glory God.

In franceza nu stiu cum se spune.

Oare cum spun grecii?

La o adica, latram sub steagul starzendstraips, de frica spalacitilor, ca suntem avanpostu' lu' peste anti-slav, dar, daca e sa mai dam o flegma in directia Romei, atunci Isus inseamna magar si slava e ceva neaparat diferit de marire sau glorie. Filologie amatoreasca, slavolatra, de tarcovnici fanatici.

Theo, fiecare termen are rostul şi sensul lui, sper că eşti de acord. Nu ştiu să fie vreun cuvânt în istoria oamenilor care să nu aibă noimă, care să nu fi însemnat ceva (poate între timp dispărut în uitare sau deturnat spre alte zări) la momentul când era folosit.
Totuşi, ca în tot ce are o anumită însemnătate/valoare, se petrece şi cu limbajul omenesc următorul lucru: inflaţia. Termenul "tovarăş" a devenit prin inflaţie şi tot ce urmează inflaţiei (confuzie, zbateri, sângiuiri) un loc periculos. Istoria e plină de astfel de surprize, în toate planurile.
Sunt unii care vorbesc şi despre inflaţia unor componente sufleteşti. În acest caz apar tot felul de dereglări, iar sufletul nu mai cunoaşte pacea, rodnicia, sensul... Ce e de făcut cu aşa fenomen, care seamănă bine şi cu o viitură, cu o inundaţie? În primul rând se redirecţionează apele, făcîndu-le cumva să se întoarcă în albia râului, apoi se ridică diguri solide pentru a nu mai avea loc, pe viitor, alte revărsări... Treaba însă nu e doar personală, e nevoie de echipă, omul singur eşuează fiind purtat de forţa propriului curent, până prin ..."limburile Pacificului". (există o carte bună cu titlul ăsta)
Tocmai aici cred că începe şi lucrarea Bisericii, cred eu, cu rădăcini în vechea Arcă, pricepută şi ea să bată forţa apelor. În Biserică apa sufletului este adusă prin canale noi (Cuvântul Scripturii, pastoraţia, slujbele, rugăciunea, postul, milostenia etc.) în albia pe care mintea a părăsit-o.
Dacă omul participă cât de cât la operaţiune, se constată că retrăieşte pacea, rodnicia, sensul. Faptul că noi nu facem mişcarea potrivită în acest tandem cu Vindecătorul e din păcate semnul că iubim revărsările mai mult decât Albia şi Delta.
De ce? Pentru că avem o imagine coruptă privind libertatea. Cândva am crezut că dezordinea rebelului e mai bună decât cuminţenia riscantă şi am deprins rapid cleioasa sosie a Libertăţii originare. Astfel am învăţat de timpuriu gustul înşelător al anestezicului morţii. Nu e drog mai puternic decât moartea, nu crezi? Uite ce de dependenţi în istorie!
Cu toate acestea avem mărturii certe şi numeroase că mulţi se află în ... abstinenţă!...:)
Doctorul e priceput, dar nu toţi pacienţii sunt complianţi la tratament. Unii îşi pierd prea repede răbdarea şi încrederea. Banal, nu?

In Engleza se spune Glory to God (nu we glory God, nu e corect. glory nu e verb). Poate sa insemne si slava si marire, depinde de context.
Da, se spune si we praise God, dar parca nu am auzit la ortodocsi sa spuna asa. Sau nu am ascultat eu prea multe slujbe in engleza.

δόξα στο Θεό

dóxa sto Theó

(am găsit pe google :)

Dar se mai spune si "We glorify God", de exemplu. Iar "praise God" chiar se foloseste in Engleza si la ortodocsi.

Pe subiectul de fata - din experienta mea mai ales din Occident, am constatat intr-adevar ca "marire" este folosit cu precadere de catre preotii proveniti din Ardeal. Mai putin de cei din Regat, sau Moldova, care folosesc cuvantul "Slava".

Offtopic: "regat" înseamnă Moldova și Ținutul Herța mai puţin Bucovina și Basarabia, Muntenia, Oltenia și Dobrogea cu Cadrilaterul.

https://www.youtube.com/watch?v=Lkhb...4C39A1E8377664

δόξα (doxa) - slavă (Tatălui și Fiului și Sfântului Duh)

La greci e forte clară diferenţa între slavă şi mărire, la fel ca şi la noi:

δόξα (doxa) = slavă

megalini = mărește

megalini = măreşte ... Măreşte suflete al meu pe Domnul
doxa = slavă ... Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt
Sper să fie clar acum. Noi nu ne raportăm la engleză, latină sau alte limbi, ci la cuvintele din română şi le corelăm cu cele din greacă (unde s-a păstrat cel mai bine Tradiţia).

Ovidiu, ma sacaie o intrebare: totusi, de ce ti se pare ca grecii au pastrat-o cel mai bine? Doar datorita limbii? Nu e cam un...embrion de filetism in a accepta tacit un soi de ierarhie ontologica intre popoare din punctul de vedere al receptivitatii la principiile si calea ortodoxe?
Stiu ca stii ca grecii au inventat cele mai multe, si naucitoare erezii. Catharii erau de fapt bogomili transfugi, la origine. De exemplu.
Asa ca pentru mine lucrurile sunt clare: distinctia de care se vorbeste in acest topic este tot de origine greceasca, precum multe altele. Ortodoxia este universala. Ar trebui sa iasa din eleno- si slavo-centrismul acesta cu pretext lingvistic, dar care iata, roade mult mai adinc.

Pentru că sunt cei mai conservatori dintre popoarele ortodoxe. Bineînțeles, e doar o părere care poate fi subiectivă.

Nu putem nega valoarea grecilor, doar dacă suntem răuvoitori. Din punctul meu de vedere în Sfântul Munte s-a păstrat cel mai bine Tradiția.

În discuție ai amintit de părintele Arsenie. La Mănăstirile Sâmbăta și Prislop e o distincție clară între slavă și mărire. La fel era și pe vremea părintelui.

Off.topic. La greci femeile intra in biserica la mesntra, iau si anafura, se inchina etc(inclusiv maicile). Numai in partea slava se face atat tam tam de chestia asta. Tot la greci nu se prea practica obiceiul de ati acoperi capul. Exista explicatii istorice pentru asta (otomani), dar au cam cazut intr.o exprema. La si rusii, dar in partea celalata: poarte batic mereu, dar in rest is aroape goale.
Si grecii si rusii cred ca limba lor (greaca veche, respeciv slavona veche) este limba sfanta. Si grecii si rusii ne-au dat bataie de cap ptr. ca vb in limba romana in Biserica, asa cum Papa ii biciuia pe cei care nu vorbeau latina. Ah, si sa nu crezi ca Vestul a cazut de la ortodoxie de unii singuri si sunt singurii vinovati.

Toate popoarele ortodoxe au si calitati si defecte.
Stii cine a facut probleme ortodocsilor romani din Germania? Cine le baga bete in roate sa nu isi faca Biserica? Un grec ortodox.

Am deviat de la subiect. Iertare.

Nu discutăm despre deviațiile oamenilor și extremele în care au căzut, fie ei greci, ruși sau români. Dacă erai atentă am precizat că în Sfântul Munte s-a păstrat cel mai bine Tradiția, Tradiție (iconografie, cântare bisericească, tipic etc) păstrată de monahi și nicidecum de mireni. În Grecia bisericile sunt destul de secularizate, ca și pe la noi. E doar o părere personală.