Va recomand sa cititi Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Am extras un fragment referitor la analiza patristică a sufletului, discutiile despre minte si inimă, distinctia între ratiune si minte.

"L-am studiat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mă preocupa subiectul dragostei. Am vrut să aflu ce anume este dragostea adevărată, deoarece se spun atâtea lucruri despre ea. Cele Patru sute de capete despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul mi-au stârnit curiozitatea.

Însă, citind Capetele Sfântului Maxim, mi-am dat seama că vorbeau mai ales despre vindecarea omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată ce este mintea omului, cum se îmbolnăveste, cum este tămăduită. Mai vorbeste si despre patimi si felul în care ele se vindecă; despre miscările sufletului omenesc, ce pot fi firesti, împotriva firii si mai presus de fire. El leagă dragostea de nepătimire. Am înteles si că dragostea este "vlăstarul nepătimirii"; este "foc al nepătimirii", cum spune Sfântul Ioan Sinaitul.

Pentru ca cineva să poată ajunge la dragostea dumnezeiască trebuie mai întâi să fie tămăduit. Căci, pe de o parte, este dragostea ce caută ale sale, adică egoismul, iar pe de altă parte, dragostea care "nu caută ale sale", întreaga strădanie a Bisericii stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă si utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea omului.

Mai târziu m-am ocupat în special de Filocalie. După cum se stie, Filocalia, culegerea mai multor lucrări ale Părintilor trezvitori, este o scriere a Bisericii, compilată, în forma sa finală, de Sfântul Nicodim Aghioritul si de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Ea poartă subtitlul:"în care, cu ajutorul moralicestii filozofii a făptuirii si vederii dumnezeiesti, mintea este curătită, luminată si desăvârsită". Acolo am văzut că toate textele trimit la vindecare. Ele vor besc despre felul în care mintea omului se îmbolnăveste si cum este ea tămăduită.

Ca student, am citit foarte mult si am continuat studierea Sfântului Grigorie Palama, marele isihast atonit, pe care Predania l-a numit teolog, asezându-l între cei patru mari teologi ai Bisericii, alături de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul si Sfântul Simeon Noul Teolog. În disputa cu Varlaam am întrezărit calea care trebuie urmată pentru a teologhisi în chip mântuitor.

El vorbeste de sfânta isihie sau linistire si de mestesugul isihiei, subliniind că este singurul mestesug vindecător care duce la vederea Luminii celei necreate, urmată de cunoasterea lui Dumnezeu si de mântuirea omului. Omiliile sale, cele mai multe tinute pentru obstea credinciosilor săi din Tesalonic, sunt uimitoare. Vorbeste acolo despre odihna (Sâmbăta) lui Dumnezeu si a omului, despre tămăduirea patimilor, rugăciunea mintii, vederea Luminii celei necreate etc.

L-am studiat îndelung si pe Sfântul Grigorie Teologul. Opera sa m-a făcut să-mi dau seama că teologi ai Bisericii trebuie numiti "cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu" (theoria), cei care mai înainte si-au curătit inima de patimi sau, cel putin, se străduiesc să se curete de ele. Vorbind de A Doua Venire, el scrie că Dumnezeu însusi va fi "lumină pentru cei cu mintea curătită"; ba chiar mai mult, "după curătia lor".

Aceasta este ceea ce numim împărătia Cerurilor. Iar Dumnezeu însusi va fi "întuneric celor care si-au orbit puterea întelegătoare"; si chiar mai mult, "pe măsura orbirii lor". El chiar numeste întunericul acesta "înstrăinare de Dumnezeu". Deci mi-a devenit limpede că preotul nu "dă bilete" pentru ca omul să intre în Rai, ci îl tămăduieste, astfel ca Dumnezeu să se facă pentru el lumină - si aceasta este împărătia Cerurilor - iar nu întuneric, adică iad si înstrăinare.

O deosebire grăitoare între eretici si ortodocsi a fost si încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfătisa problemele de credintă, pe când Sfintii Părinti au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două traditii au existat întotdeauna. O traditie era filozofică, întemeiată pe ratiune, fiind înfătisată de toti ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă traditie era isihastă, iar Sfintii Părinti se cuprind în ea."

La această concluzie am ajuns şi eu.
Din fericire majoritatea şcolilor psihologice de azi (mă refer la psihologia academică, de ţinută, iar nu la impostori şi diletanţi) operează o distincţie clară între obiectul de studiu al psihologiei şi obiectul Teologiei, între metode de cunoaştere şi procedee practice, aplicative. Cu atât mai mult se feresc să reducă viaţa duhovnicească la chestiuni de psihologie obişnuită.

Există însă o problemă serioasă: majoritatea oamenilor nu au cunoştinţe sistematice şi experienţă nici în psihologie, nici în cele duhovniceşti. Tocmai de aceea întâlnim frecvent false dispute: unii amatori tinzînd să reducă viaţa duhovnicească la psihologie ordinară, ceilalţi năzuind să elimine viaţa omului sufletesc (de parcă ar fi posibil!) şi să o înlocuiască, hocus-pocus, cu o părută viaţă duhovnicească. Greu de spus care din cele două tabere fac un lucru mai dăunător, mai periculos.

Din fericire avem deja o bogată literatură care porneşte, cu acurateţe, de la stabilirea distincţiilor ferme între cele două domenii, apoi încearcă să surprindă corelaţii fine. Spor la studiu celor interesaţi!
Doamne ajută!

Este o observatie corecta, insa evident un truism – orice sistem non-antropocentric ( cum ar fi fi sistemele deo-centrice – inclusiv Ortodoxia) este diferit de orice sistem antropocentric. Prin insasi miezul definitiei acestor termeni.


Dar afirmatia asa cum este formulata promite un exclusivism special – insa sub forma unui truism.

Intradevar, este o opinie oficilizata in structura clericala, prin care se contureaza o identitate proprie invataturii Ortodoxe – nu prin asociere, ci prin disociere. Se poate spune impusa celor care doresc sa apartina clerului.

Bineinteles ca intelesul acelorasi cuvinte si expresii pot sa varieze de la context la context. Este o chestiune naturala - ceea ce se numeste in semiotica – “pragmatism” lingvistic.

A spune ca o “intelegeau altfel” presupune ca o si “traiau altfel”. A spune ce traiesc ceilalti inlauntrul lor presupune cunoasterea celor dinlauntru ale omului – ceea ce este doar domeniul Lui Dumnezeu.

O formulare mai adecvata in raport cu ceea ce cunoastem cu adevarat si ceea ce nu cunoastem ar fi sunat astfel: “Ortodoxia este circumspecta cu privire la…”


A face o diferentiere intre definitia Ortodoxa a mintii si definitia budista a mintii, presupune sa avem o definitie Ortodoxa a mintii.

Altfel, afirmatiile “termenii au alt continut” , “nu exista conceptia clara despre invatatura”, “se afla intr-o inspaimantatoare confuzie”, sunt doar acuzatii fara acoperire.

Personal, nu am identificat in lucrarile patristice “o defintie clara” a mintii.


Parerea de sine nu este specifica doar celor ce pun accentul pe ratiune.

Sub greutatea parerii de sine este incovoiata toata faptura – fie ca filosofeaza, fie ca nu filosofeaza, fie ca crede, fie ca nu crede.

Doar Sfintii nu mai au parere de sine.

Sa nu uitam ca facem cunostinta cu Dumnezeu prin ratiune. Ii contemplam calitatile tot prin ratiune.


Exista cazuri, exista sisteme de gandire care produc aceasta ratacire. Insa aceasta observatie nu poate fi generalizata.

Nu este cazul budismului mahayana, care incepe si se termina cu invatatura refugiului: in Dumnezeu (Adi Buddha), Invatatura Lui Dumnezeu (Dharma) si Sfinti (Sangha).


Adica budistul nu cauta scapare in sine, nu cauta multumire in sine, nu cauta intemeiere pe sine.

Stie ca este neputincios, ca o frunza batuta de vant. De aceea cauta sprijin in Cel Atotputernic.



Aceasta cunoastere nu este putin lucru. Este o contemplare mai profunda a naturii mintii si simturilor.

Daca in raport cu Ortodoxia este sau nu “contemplare mistica” se impune o referinta, un dictionar Ortodox cu definitii clare, care sa risipeasca ambiguitatile, obscuritatile de limbaj.





Aceasta eroare poate fi savarsita de cei ce nu inteleg abordarea cognitiva apofatica. Acestia sunt tentati sa-L identifice pe Dumnezeu cu o anumita stare de absorbtie launtrica.


Se opresc din calatoria fara de sfarsit inlauntrul Lui Dumnezeu.
Se ratacesc pentru ca nicio stare nu este Dumnezeu.


Budismul mahayana explica in amanunt acest tip de eroare.


Pocainta nu este specifica filozofilor atei. O mare pierdere pentru ei. Insa este specifica tuturor marilor religii, inclusiv budismul.

Aici avem de-a face cu nişte rătăciri izvorâte din stoicism, umanismul Renaşterii şi mai apoi cu nihilismul şi etapele acestuia.

Iată câte ceva din născocirile stoicilor:
"Diferenţa dintre stoicismul grec şi cel roman este următoarea: stoicismul grec era caracterizat de Hegel ca "orgoliu al raţiunii", pe când stoicismul roman s-a apropiat prin sentimentul său de umanitate de preceptele creştinismului. Alte trăsături specifice stoicismului sunt: natura omului este considerată o natură raţională, iar conformitatea cu natura înseamnă pentru om conformitate cu natura sa proprie, cu raţiunea sa. Prin raţiune, omul dispune de el însuşi, poate să facă numai ce îi dictează raţiunea, pentru că aceasta îl duce pe calea virtuţilor. Raţionalismul gândirii stoice a mers până acolo, încât să considere că cele mai generale noţiuni despre bine, dreptate şi Dumnezeu se formează prin mecanismele raţiunii.

Dacă Dumnezeu nu este transcendent, înseamnă că ţine de mintea omului că este creat de mintea sa. În lume raţiunea este dominantă sau tinde să treacă întreaga lume sub dominaţia sa. Corpurile au capacitatea de a acţiona şi de a suporta acţiunea, lucru care oferă indiciul şi garanţia libertăţii.
Din raţionalitatea omului dusă la extrem, din sentimentul autodeterminismului s-a născut încă din Antichitate ideea autonomiei omului în faţa transcendentului.

Ideile enunţate mai sus şi-au pus serios amprenta asupra formării filozofice a lui Pelagius, din aceste idei izvorând erezia care îi poartă numele." - Vezi aici despre pelagianism
.................................................. .........................
Fericitul Augustin va aduce, în mod direct sau indirect cele mai aspre critici şcolii filozofice romane a stoicismului, iar în aceste critici era combătută indirect erezia pelagiană, înainte de declanşarea ei. Va osândi în termeni duri stoicismul, deoarece îşi punea încrederea în virtuţile raţiunii excluzând intervenţia lui Dumnezeu în lume: în vreme ce creştinismul îşi pune nădejdea în Iisus Hristos ce-L trimite pe Duhul, prin care se poate găsi cale spre mântuire. El arăta că ceea ce îi face pe oameni fericiţi nu este înţelepciunea omenească, ci fericirea care este descoperită de Dumnezeu prin revelaţia supranaturală. Pretenţia stoicilor de a afla singuri fericirea şi de a o dobândi prin puterile proprii sunt o mândrie deşartă, iar Dumnezeu stă împotriva celor mândri. Învăţătura creştină, afirma Augustin : "Nu trebuie s-o comparăm cu alte cugetări, deoarece este incomparabil preferabilă doctrinei filozofice, sistemelor impure ale epicureilor şi pretenţiilor orgolioase ale stoicilor." Sistemul stoic promova o moralitate fără religie, care ducea la ateism. "Nimeni nu a surprins mai bine ca episcopul de Hippona caracterul antireligios al moralismului stoic", fiindcă nu este moralitate acolo unde nu este o religie adevărată, spunea Augustin. Virtuţile care nu sunt raportate la Dumnezeu sunt vicii, orgolii şi îngâmfare. Punând Binele Suprem în om, stoicii nu-şi dădeau seama că omul este supus erorii, neputinţei şi, în final morţii. Prin autonomia omului faţă de Dumnezeu, se neagă existenţa unei vieţi viitoare şi, implicit credinţa într-o răsplată ce vine din partea lui Dumnezeu. Cetăţile şi zidurile pe care aveau să le dărâme creştinii erau învăţăturile ateilor şi silogismele filozofilor, care circulau printre păgâni." (Pr. dr. Pompiliu Nacu / Ereziile primelor opt veacuri crestine si dainuirea lor la inceputul mileniului trei)

Extras din ''Religia Iubirii'' de Ilarion V. Felea, Arad 1946, Ed. Diecezana

Paralele intre CRESTINISM si BUDHISM

Pornim de la ideea centrală, comună budhismului si crestinismului: mântuirea.

Amândouă religiile întind omului o mână de ajutor, ca să se mântuiască de sub stăpânirea întunericului si a răului. In scopul acesta crestinismul oferă omului luminile revelatiei divine, comunicările pe care spiritul suveran le-a făcut spiritului uman în curs de mai multe veacuri, prin oameni alesi, a căror serie s-a încheiat cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Budhismul nu poate oferi neamului omenesc o revelatie, o Biblie în felul celei crestine. învătătura lui Budha si a ucenicilor lui, cuprinsă în Trodipika, este plină de elemente fantastice, de povestiri mitologice, cu neputintă de a satisface exigentele unei critici istorice si criteriile unei revelatii adevărate.

Crestinismul e religie descoperită de Dumnezeu, budhismul e opera unui întelept.
Crestinul crede într-un Dumnezeu personal. Budhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-L neagă si nu-L afirmă în locul hazardului orb, crestinismul admite providenta divină; budhismul, cauzalitatea oarbă.

Crestinismul are un cler si un cult religios, prin care sufletele se purifică si se înaltă spre Dumnezeu; budhismul a înlocuit rugâciunea cu meditatia si cerul cu nirvana. Crestinismul e teocentric; budhismul e antropocentric.

După crestinism lumea e creată cu scopul de a ne pregăti pentru viata si fericirea vesnică; pentru budhism lumea e vesnică, un lant nesfârsit de mizerii si dureri de care trebuie să scăpam cât mai degrabă. După crestinism lumea e bună (Fac. 1,31; Ps. 103,25; 1 Tim. 4, 4), pentru că e opera lui Dumnezeu, în care se oglindeste iubirea si puterea Creatorului; iar răul din lume a izvorât din vointa liberă a creaturilor rationale; de asa ceva budhismul nu are cunostintă.

Crestinismul este o antropologie, o învătătură despre facerea omului din trup muritor si suflet nemuritor. Budhismul nu stie nimic nici despre creatia omului, nici despre nemurirea sufletului.

Crestinismul are o învătătură despre libertatea si căderea omului, despre originea si transmiterea păcatului, a răului metafizic, moral si fizic. In budhism lipseste ideea de libertate, cădere si păcat. Budha vrea să mântuiască lumea de boală, suferintă, bătrânete si moarte, adică de răul fizic, nu de răul etic, din care se naste cel fizic; el vrea sa scape lumea de existentă, nu de impuritatea păcatului. El urmăreste nimicirea existentei, nu vindecarea naturii căzute, pe când ''Fiul Omului a venit să caute si să mântuiască pe cel pierdut'' (Luca 19,10), să-si dea sufletul Său răscumpărare pentru păcătosi (Matei 20,28), să mantuiască poporul de păcate (Matei 1, 21).

In crestinism mântuirea e realizată prin Iisus Hristos si se înfaptuieste prin harul Sfântului Duh, prin rugăcnme, credintă dreaptă si fapte bune. In budhism omul e cu totul singur în lume si singur la mântuire. In crestinism omul e cu Dumnezeu oricând si oriunde ar fi. In budhism tinta vietii e nimicirea existentei; în crestinism tocmai invers: mântuirea sufletului si asigurarea vietii vesnice.

Crestinismul are o învătătură despre nemurirea sufletului (eshatologie) si despre viata vesnică; budhismul nu are. Admite si budhismul lumi si vieti viitoare, dar toate pline de suferinte. Crestinismul e optimist; budhismul e pesimist, subiectiv, arbitrar, vede viata numai prin ochelari negri, ca si când nasterea, copilăria, tineretea, bătrânetea n-ar avea parte de nici o lumină si nici o bucurie, ci numai de întuneric, durere si întristare.

Crestinismul ne îndreaptă privirile si actiunile spre viata etemă, spre un cer nou (2 Petru 3,13). Budhismul ne îndreaptă spre nirvana, spre repaosul absolut, spre linistea eternă a noptii nesfârsite. Pentru crestini răul e trecător; pentru budhism, răul e suveran.

In crestinism binele e triumfător; în budhism răul nu se stinge decât prin atingerea existentei în odihna eternă din noaptea nirvanei. Idealul crestin este desăvârsirea vietii; al budhismului mortificarea, înfrânarea si suprimarea ei.

Budhismul nu are nici o întelegere pentru viata familială. Conceptia budhistă despre familie e nenaturală, iar despre femeie este mai aproape de conceptia primitivilor, decat cea a civilizatilor. Budha a tolerat poligamia si in acelasi timp a recomandat ferirea de femeie, ''ca de un sarpe veninos''. Textele budhiste spun că femeile sunt ''crude si rele'', ''nesătioase ca ciorile'' si ''nestatornice ca nisipul''. ''Desfrânarea se tine de femeie ca murdăria...'' dacă budhismul propagă o astfel de conceptie despre muncă si femeie, nu e de mirare că a fost definit ''religia lenei'' (Hellsald), ''religia cimitirelor'' (Sf. Diamandi), asemenea unui sistem planetar din care lipseste soarele Dumnezeirii, o ''sinucidere vie''. Crestinismul si în privinta aceasta e antipodul budhismului.

Mai izbitoare sunt deosebirile dintre Iisus si Budha. Iisus e Unul: întruparea Fiului; Budha e reîncarnarea unui alt Budha, al 24-lea, după 550 de renasteri (spunea el). In unele temple budhiste se adoră si Budha cel viitor. Budha are antecesori si succesori; Iisus nu are.

Iisus S-a născut dintr-o fecioară modestă si curată, în sărăcia unui staul de vite. Budha s-a născut dintr-o familie regală, în luxul unui palat împărătesc. In copilărie si tinerete Iisus munceste si vizitează templul; Budha se distrează si petrece. Iisus e întru totul desăvârsit; Budha numai după saturatie si după dezgustul de plăceri cugetă la suferinte si remediile de mantuire.

Iisus stie ce vrea de la începutul activitătii Sale publice; Budha numai după câtva ani de ucenicie si de alergări pe la asceti. Iisus lucrează la mântuirea omenirii din cea mai curată milă si din cea mai dezinteresată iubire de oameni; Budha din cel mai mare dezgust de plăceri si din pur egoism. Iisus e demofil; Budha e aristocrat. Iisus luptă cu păcatul; Budha nu-1 cunoaste. Iisus parăseste cerul, mama si toate rudeniile ca să propage Evanghelia si să întemeieze Biserica.

Budha părăseste, după cum însusi declară ''domeniul cel larg al plăcerilor si miile de femei frumoase, ca să aflu cunoasterea cea mai înaltă, cea mai perfectă'', si ca să întemeieze o comunitate de călugări. Evanghelia lui Iisus e istorisire naturală, simplă si cuceritoare. Scrierile budhiste sunt fantastice, extraordinare, de necrezut. Iisus anuntă că religia Lui va dura până la sfârsitul veacurilor; Budha pune religiei sale un termen de 500 de ani. Iisus a murit răstignit la 33 de ani; Budha moare intoxicat, pentru că la 80 de ani a mâncat lacom o farfurie de carne de porc afumată si cu orez.

Crestinismul e divin; budhismul e uman. Aderentii si ucenicii lui Iisus muncesc, se roagă, trăiesc în comuniune de iubire si viată cu Dumnezeu; aderentii si ucenicii lui Budha meditează si nu au simt pentru muncă, nici pentru rugăciune. Din astfel de pricini vedem câtă deosebire este între crestinism si budhism numai în privinta mântuirii. Tot asa sunt si deosebiri esentiale între nasterea supranaturală a lui Iisus din Fecioara Maria si povestirile fantastice despre antecedentele zămisliri si nasteri a lui Budha; între nasterea si copilăria lui Iisus, si a lui Budha; între ispitirea lui Iisus, prin pâine, prin slava lumii si preaîncrederea în Dumnezeu, si cea a lui Budha, prin aur si cohorte de femei; între ucenicii lui Iisus si ai lui Budha; între învătăturile, minunile si profetiile lui Iisus, si invătăturile, minunile si prezicerile lui Budha; între transfigurarea lui Iisus si iluminarea lui Budha, între moartea lui Iisus si a lui Budha... Sunt ici-colo comune, dar cu obiecte diferite, ireductibile.

Dacă la toate aceste deosebiri fundamentale, adăugăm si schimbările si adaosurile care s-au făcut budhismului originar: cultul unei mari multimi de zei, ingeri si demoni, idolatria si hagiolatria, tolerarea haremurilor, a poligamiei si poliandriei, credintele politeiste si superstitiile populare, ne încredintăm că religia budhistă fată de cea crestină nu poate avea trecere decât într-o lume primitivă sau decadentă, care se complace în scepticism, indeferentism si pesimism; nicidecum în lumea optimismului crestin: robust, luptător si progresist.

Budhismul are o latură filosofică, serioasă si sinceră, care se rezumă la: ateism, metempsihoză, pesimism, celibat, sărăcie si renuntare (la pofte, plăceri, căsătorie si avere; cu alte cuvinte la moartea civilizatiei si a progresului). Există si al doilea budhism, popular, politeist, superstitios, idolatru. Sub ambele forme, budhismul ''e un spiritualism fără suflet, o virtute fără datorie, o morală fără Dumnezeu'' (Barthelemy Saint Hilaire).

Crestinismul este divin, pentru că întemeietorul lui este divin: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ceilalti întemeietori de religii sunt oameni si numai oameni. Iisus este om desăvârsit si mai mult decât omul: e Fiul lui Dumnezeu, care dispune de aceleasi atribute si puteri ca si Tatăl. Ceea ce nici unul dintre întemeietorii de religii n-a pretins si n-a putut pretinde, Iisus Hristos pretinde ca si Tatăl: cult religios si credintă în autoritatea Sa infailibilă: ''Toti să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl...'' (Ioan 5, 23). Crestinismul se întemeiază pe viata, învătătura, faptele, moartea si invierea lui Iisus -singurul întemeietor de religie Care-si dă viata ca mărturie a divinitătii Sale si a operei Sale mântuitoare.

De personalitatea exceptională a lui Iisus Hristos e legată prin urmare superioritatea crestinismului fată de celelalte religii si filosofii: bunătatea crestinismului de bunătatea lui Iisus, perfectiunea crestinismului de perfectiunea lui Iisus, dumnezeirea crestinismului de dumnezeirea Mântuitorului. Noi pe acestea le mărturisim, cu credintă si cu dragoste, până la moarte.

Dumnezeu nu este un produs cultural pentru ca:
 

"Rugaciunea il elibereaza pe om, il degajeaza de natura exterioara si de sine insusi. In acest fel ea tine sufletul deschis catre Dumnezeu ca Persoana. Cel ce nu se roaga ramane rob, inchis in mecanismul complex al naturii exterioare si al inclinatiilor patimilor sale care il domina pe om mai mult decat o face natura.
Prin rugaciune se afirma si se realizeaza eliberarea omului de patimile sale si de el insusi.
Patimile il inlantuie pe om de natura exterioara, el devine sclavul acesteia. Daca prin stiinta el se recunoaste in teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta in mod practic, moral. Prin ele, el este sclavul a ceea ce este natura, o natura injosita, devenita salbatica in el. Aceasta arata inca odata faptul ca natura nu poate fi atinsa in ea insasi. Patimile sunt un amestec al mintii si al naturii, dar al unei minti slabite care a pervertit natura si aceasta astfel pervertita o domina.
Rugaciunea ne ajuta sa scapam de patimi si ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta ca cel care nu se roaga poate sa-si domine patimile prin libertatea sa si astfel se poate ridica si el deasupra inclinatiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, daca nu recunoaste nimic deasupra libertatii sale, omul ramane sclavul unei alte patimi, indeosebi al orgoliului sau, care nu este deloc mai mic decat celelalte patimi. El insusi isi alege criteriul faptelor sale. Si unde crede ca sfarseste daca nu-l recunoaste pe Dumnezeu? In definitiv el ramane inchis in domeniul naturii oarbe si se descompune prin moarte.

Rugaciunea este si o ridicare a omului deasupra lui insusi. Numai scapand de sine, de ceea ce se considera drept libertate discretionara, omul scapa de natura si moarte. Numai eliberandu-se de el insusi omul devine liber in adevaratul sens al cuvantului, nefiind dominat de nici o patima.
In rugaciune omul si-a castigat libertatea fata de natura pentru ca se afla in relatie directa cu Dumnezeu care, ca Persoana superioara, este deasupra naturii si a oricarei patimi. Rugaciunea este deci convorbirea mintii cu Dumnezeu. De ce stare are mintea nevoie ca sa poata tinde, fara a privi in urma, dincolo de sine, pana la Stapanul ei si sa stea de vorba cu El fara mijlocirea nimanui?

Singura convorbirea plina de iubire cu o alta persoana ne da libertatea in raport cu natura exterioara si cu noi insine. Dar singur Dumnezeu poate sa ne dea si sa ne inspire o asemenea iubire fata de orice alta persoana.
Abia in relatie cu Dumnezeu putem sa ne eliberam cu adevarat si statornic de noi insine, caci Persoana Sa este atat de atragatoare prin bogatia infinita si atat de generoasa in iubirea Sa, ca ne uitam pe noi insine. Prin urmare , numai convorbirea cu Dumnezeu ne da deplina libertate fata de natura si fata de noi insine facandu-ne capabili sa exprimam aceasta libertate si in convorbirea cu persoanele umane.

Reusind sa ne elibereze de natura si de noi insine, rugaciunea se arata a fi actul cel mai remarcabil al mintii, caci mintea are tendinta si puterea intrinseca de a se ridica si de a ne ridica deaspra noastra insine, de a intra si a ramane intr-o relatie curata cu o alta persoana. Aceasta tendinta si aceasta putere ii vin din relatia pe care ea o actualizeaza cu Persoana suprema. Adevarata libertate se afirma si se mentine in relatia unei iubiri curate cu o alta persoana si in ultima instanta cu Persoana suprema. Caci Persoana suprema nu va fi niciodata dominata de nici o forta a nici unei naturi si nu va fi deci ispitta sa domine pentru a nu fi dominata. In relatie cu Dumnezeu noi suntem cu desavarsire liberi, pentru ca nefiind dominat de nimic Dumnezeu nu cauta sa domine. El nu trebuie sa isi apere libertatea dominand.
In relatia dintre adevaratele libertati este asigurata libertatea fiecarei persoane: nefind dominata, nici una dintre ele nu vrea sa domine.

Niciodata nu iti asiguri propria libertate dominand. Nu exista libertate adevarata in izolare, te afunzi si ramai in izolare in virtutea imposibilitatii de a te elibera de tine insuti. Omul vrea atunci sa fie stapanul lui insusi si este dominat de sine insusi; la fel in relatia sa cu natura, vrand sa fie stapanul naturii , el este dominat de aceasta. Desigur, trebuie ca omul sa fie deasupra naturii, dar este altceva a voi sa domini natura intr-un mod patimas. Omul este cu adevarat stapanul naturii atunci cand este liber in aceasta privinta.

Numai o alta libertate adevarata, care este o libertate fata de orice patima si care nu vrea sa domine, afirma si mentine propria mea libertate. Numai relatia cu o Persoana suprema a Carei libertate nu poate fi amenintata imi asigura pe deplin libertatea.
Omul isi actualizeaza libertatea sa nu numai cerand-o de la Dumnezeu prin rugaciune, dar si daruindu-se pe sine insusi lui Dumnezeu. Doar astfel omul devine liber fata de el insusi. Daca vrea sa isi retina pentru sine existenta primita din iubirea lui Dumnezeu, el isi pierde libertatea. Vrand sa domine asupra existentei sale el devine sclavul acesteia.
El trebuie sa accepte sa traiasca din darul lui Dumnezeu, nu dintr-al sau insusi, pentru a fi liber de sine." Par. Dumitru Staniloaie

Cum sa fie produs cultural cand Dumnezeu este Persoana, si Fiinta? Cu care interactionam , cu care comunicam ? Ca nu toti oamenii interactioneaza si comunica cu Dumnezeu asta nu conduce la ideea ca nu exista Dumnezeu, doar pentru ca o parte din oameni nu stiu sau nu vor sa interactioneze cu El.

Mintea , patristic vorbind este chiar sufletul, caci omul dupa moarte pastreaza mintea deci ratiunea independend de trupul fizic in care a fost imbracat.
Simtirile Duhului Sfant confirma aceasta, caci atunci mintea deci sufletul se detaseaza spiritual de trup, (nemaisimtindu-l desi trupul exista - printr-o senzatie de usuratate, de claritate a vederii sufletului ca si cum ai avea o vedere completa in cerc). Mintea cand se uneste cu Hristos devine clara si curata, miile de ganduri se departeaza ca un cor de voci galcevitoare, ramanand intreaga in rugaciune, umplandu-se de Pacea lui Hristos.

Cred ca o astfel de experienta si o astfel de miza (libertatea adevarata ce vine prin Hristos si de la Hristos) merita sa fie cautata si de cel mai inversunat ateu.

Da.... Remarcabil text! Mii de mulţumiri!
Dumnezeu este dincolo de cultură, în sensul obişnuit pe care îl acordăm culturii, deşi e ...părtaş la cultură!...:)
Domnul este însă prezent, evident, în întreaga "cultură a Duhului", adică în viaţa Bisericii, a oamenilor care o alcătuiesc.

Extras din Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Teologia nu este filozofie

... Stiti, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o multime de cărti despre aceste lucruri si am văzut că crestinismul a avut multă legătură cu filozofia si a dezvoltat-o chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia - la fel ca si alti Sfinti Părinti - a dezvoltat si mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic.

Am citit că, în învătătura Părintilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existentei, ci ceea ce face ca existentul să fie cu adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă siesi, ci este făcută să ajungă până la Cel ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană si personalitate, datorăm aceasta teologiei patristice. Deci cum puteti spune că teologia ortodoxă nu este si filozofie ?

- Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptătită. Trebuie să dau câteva explicatii si să aduc unele clarificări necesare asupra pozitiei mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, si de aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înteleg atunci când spun că ortodoxia si teologia nu sunt filozofie.

Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul si în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au si alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părintii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. înseamnă că ei nu teologhisesc în chip rationalist, ci în felul în care teologhiseau Sfintii Apostoli, care erau pescari. însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevărati teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie si teologie. Filozofia este odrasla ratiunii omenesti - adică ratiunea si silogismele definesc expresia si formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curătite a omului.

Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi ratiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia si în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie: "Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea si din Ierusalim pre cel tare si pre cea tare... pre judecător si pre prooroc si pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc si prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteste cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienta sa practică". si continuă spunând că una este speculatia si altceva proorocia. Proorocul vorbeste în Duhul Sfânt, "nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul îsi foloseste inteligenta. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc si gânditor, "cât este de mare deosebirea între întelepciunea omenească si harul dumnezeiesc".

In graiul Sfintei Scripturi, proorocul si teologul sunt una. Se vădeste deci că este o deosebire uriasă între un teolog si un filozof, prin urmare si între teologie si filozofie. Desi au studiat filozofia vremii lor, Părintii Bisericii au urmat totusi o metodă diferită spre a dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici si ortodocsi a fost si încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfătisa problemele de credintă, pe când Sfintii Părinti au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două traditii au existat întotdeauna. O traditie era filozofică, întemeiată pe ratiune, fiind înfătisată de toti ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă traditie era isihastă, iar Sfintii Părinti se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelasi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînteles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeste despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelasi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ si ca Sfântul Duh în viata Bisericii, însă în acest fel desfiinta modul de existentă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfintii Părinti aveau descoperirea si experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar si treimic.

Ei si-au exprimat experienta păstrând termenii folositi de eretici, după ce mai întâi i-au curătat si le-au dat alt continut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinta gândirii de a-L cuprinde si a-L înfătisa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este "Golgota" si "crucea" cunoasterii omenesti, dar si a ratiunii umane.

Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul si întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Dumnezeu este împărtit, dar neîmpărtibil... El este unit în chip împărtibil". si apoi încheie spunând: "Din această pricină, atât împărtirea, cât si unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelasi lucru: "Monada miscându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox". Cum poate fi o astfel de Descoperire formulată în chip filozofic si înteleasă intelectual ?

Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totusi ea nu poate fi înteleasă intelectual. Incă o dată Părintii au dat de rusine judecata omenească si au trecut dincolo de filozofie prin teologia apofatică si exprimarea apofatică. Sfântul Grigorie Teologul spune în chip grăitor: "Pre Dumnezeu este cu neputintă a-L tâlcui si încă mai cu neputintă a-L gândi". După o astfel de afirmatie, cum ar mai fi cu putintă omului să-L exprime si să-L conceapă pe Dumnezeu ? Nu mai rămâne loc de speculatii dialectice.

Sfântul Grigorie Palama învată că nu putem face speculatii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toti Sfintii Părinti critică filozofia vremii lor si o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie si deplânge timpul pierdut cu dobândirea întelepciunii lumesti.

Ceea ce ati pomenit mai înainte despre termenul persoană este adevărat. Sfintii Părinti l-au adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas si, fireste, cu Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. însă, făcând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvăluie neputinta filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o altă pozitie privilegiată. Sfintii Părinti - trebuie limpezit din nou - nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci aveau trăire pe care apoi o înfătisau în termenii vremii lor, umplându-i cu o nouă viată. si nu au făcut-o pentru că ar fi fost necesar credintei, ci fiindcă apăruseră ereticii care încercau să strice credinta.

Primii crestini stiau foarte bine că în Vechiul Legământ există Dumnezeul descoperit (Iahve), care este Cuvântul dinainte de întrupare, si Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, trăiau prezenta Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul său spre Damasc, Apostolul Pavel a primit marea descoperire că Dumnezeul Vechiului Legământ este Iisus si astfel, fiind în starea de vedere dumnezeiască, a identificat pe Iahve din Vechiul Legământ cu Hristos pe Care-L prigonea. Mai târziu, gnosticii au sustinut că Dumnezeul Care se înfătisează în Vechiul Legământ, Care a zidit lumea, este un Dumnezeu inferior.

Dumnezeu este unul, o singură fiintă si un singur ipostas. În acest caz, spre a răspunde ereticilor mo-narhieni care au formulat o astfel de învătătură întemeiată pe propria judecată, Sfintii Părinti au spus că Dumnezeu este o fiintă si trei ipostasuri - trei persoane. Nu au făcut-o spre a face să înainteze filozofia vremii lor sau pentru că erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau să înlăture marea ispită de care era pândită filozofia. Astfel au răspuns filozofiei. Nu erau filozofi, asa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralisti etc. Erau Părinti ai Bisericii, adevărati păstori, care păstoreau în chip teologic si teologhiseau pastoral.

Ce poate naşte individualismul raţionalist, fără dreapta credinţă, dus până la extrem
 

Deşi în discuţiile liberale, chiar cele creştine, se vorbeşte despre adevărurile eterne, despre credinţă, despre demnitatea umană, despre civilizaţia creştină, totuşi termenii respectivi şi-au pierdut semnificaţia teologică. Mulţi dintre cei care aparţin instituţiilor academice, guvernului şi ştiinţei, dorind să spună că sunt în pas cu vremea, nu cred sau nu pot să creadă pe deplin în învăţătura adevărului absolut şi nu acceptă Persoana lui Iisus ca Răscumpărător al lumii. Mentalitatea modernă nu poate admite un Dumnezeu personal şi absolut, pentru că Acesta nu este dispus la compromisuri şi nu poate face concesii la moralitate. Aflându-se într-o astfel de situaţie, omul timpurilor noastre se vede nevoit să-şi creeze un nou dumnezeu modelat după concepţiile gândirii moderne. La începutul acestui capitol s-a arătat că stoicismul şi pelagianismul au influenţat gândirea carteziană modernă.
Decartes dezvoltă şi creează noua fiinţă dumnezeiască, ce nu este o fiinţă personală, ci un dumnezeu-idee născut în mintea trufaşă a omului. Un astfel de zeu nepăsător faţă de oameni, neputincios de a interveni în lume, mai slab decât oamenii care l-au inventat, nu este un zeu durabil, ci unul al absurdului, unul care nu există. Consecinţele unei astfel de concepţii despre Dumnezeu duc la ateism. Pentru creştinul zilelor noastre este mult mai comod să accepte existenţa unei divinităţi, la nivel intelectual, care nu-i dă bătaie de cap, decât să nege divinitatea respectivă. Există două forme principale în care se manifestă această necredinţă: liberalul protestant şi umanistul. Şi pentru unul, şi pentru altul, perspectiva vieţii viitoare nu există, iar dacă se gândeşte la ea, este redusă la o proiecţie de natură emoţională. Nefiind viaţă veşnică pentru liberalul umanist sau protestantul anarhic, totul este permis. Poate fi numită această nouă filozofie a vieţii un nou stoicism umanist, ce neagă ca şi vechiul stoicism pe Dumnezeu şi, implicit, nemurirea.

Filozofia modernă prin vocea lui Decartes uită de comuniunea omului cu Dumnezeu şi cu aproapele, plasându-se în cercul unui individualism periculos. Cogito-ul cartezian vrea să demonstreze că omul poate ajunge la cunoaşterea de sine, fără Dumnezeu, însă
Decartes nu a putut găsi în sine decât golul tău raţional şi nicidecum comuniunea de iubire cu Dumnezreu şi cu aproapele. Această concepţie autonomă despre om şi lume este rezultatul naturalismului păgân, din care s-a născut iluminismul. M. Scheler arată că: Filozofia secolelor XVIII şi XIX a privit în mod strâmb umanitatea, ca formă abstractă în care toţi oamenii au aceeaşi esenţă raţională".

Afirmarea autonomiei raţionale promovate de sistemele gândirii moderne se reflectă în gândirea lui Kant care spune: ...transcendenţa lui Dumnezeu ţine de subiectivitatea fiecărui individ, iar persoana se reduce la o situaţie tranzitorie, indiferentă; o astfel de situaţie duce la impersonalism. Omul cartezian, zămislit după modelul lumii, fără intervenţia lui Dumnezeu, îl va inspira pe Kant în construirea omului moral, descris matematic, un împlinitor automat al exigenţelor raţiunii critice şi practice.

Ultimele cuvinte citate sintetizează cel mai bine individualismul şi autonomia omului faţă de Creator şi indiferenţa sa faţă de mântuire. Consecinţa nefastă asupra omului constă în dobândirea unui universalism fără limite, în care omul nu se mai găseşte pe sine, golirea persoanei umane de existenţa sa spirituală şi lipsa posibilităţii legăturii cu Dumnezeu.
.................................................. .................................................. ...


Eliminând pe Dumnezeu din creaţie şi încercând să definească omul peintr-o funcţie a acestuia, raţiunea (la Decartes şi Kant), voinţa (la Marx şi Nietzsche), instinctul (la Freud), antropologiile moderne, seculariste, au derapat spre ideologii reducţioniste, cu efecte dramatice asupra omului, care au justificat abuzurile faţă de fiinţa umană şi care au luat forme de rasism, conflictele sociale şi subjugarea omului faţă de sisteme economice. De-a lungul timpului, Mişcarea nihilistă a cunoscut unele etape de dezvoltare care se regăsesc sub forma unor curente ideologice în liberalism, realism, vitalism şi nihilismul distrugerii.

Liberalismul. Prima fază a nihilismului modern este liberalismul, în care sunt păstrate anumite elemente ale Vechii Ordini, dar fără valoarea pe care le aveau anterior. În gândirea teologică creştină, primul adevăr este Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului care îşi are existenţa şi finalitatea în El Însuşi, Proniatorul tuturor, care nu depinde de nimic din afara Lui, spre care ţintesc toţi oamenii, totul fiind orientat spre El, ca finalitate. Un asemenea Dumnezeu nu poate fi acceptat de către mentalitatea lumii moderne. Liberalismul este prima fază în care nihilismul relativizează Adevărul Absolut. Dumnezeul pe care îl mărturisesc liberalii Nu este o Fiinţă dumnezeiască, ci o idee, care este indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume, este un Dumnezeu mai slab decât oamenii care l-au inventat. Dumnezeu personal şi absolut, Dumnezeu Tatăl, arché, principiul monarhiei în Sfânta Treime, ce din dragoste trimite pe Fiul Său în lume, Care poate fi cunoscut prin credinţă lucrătoare prin iubire, nu mai poate di acceptat de către omul de astăzi. Omul contemporan care şi-a pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu caută să-şi construiască un nou dumnezeu croit după măsura sa, un dumnezeu adaptat exigenţelor sale, care în final este un Dumnezeu mort. Această idee apare pentru prima dată la Decartes, apoi o regăsim în deismul iluminist şi se va maturiza în idealismul german. Liberalismul derivă direct din umanismul Renaşterii. Formele principale de manifestare ale acestei credinţe liberale sunt protestantismul şi umanismul.

Credinţa în Dumnezeu pe care o mărturiseşte liberalul este considerată una printre altele, relativă, ce nu are puterea transfiguratoare şi care într-o anumită împrejurare poate fi interpretată de fiecare individ la nivel personal. În măsura în care existenţa şi prezenţa lui Dumnezeu sunt relativizate, atunci toate realităţile sau sistemele de valori ale unui neam credinţa, tradiţiile, educaţia tradiţională devin piese de muzeu, nu sunt importante pentru existenţa umană. Liberalul, omul umanist închis oricărei transcendenţe, este omul care şi-a pierdut credinţa, iar pierderea credinţei înseamnă sfârşitul acestei ordini.

Realismul. Realiştii trec de la idiferenţa liberalismului către ostilitatea faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, declarând credinţa într-un dumnezeu al naturii, al ştiinţei, al materialismului istoric şi ştiinţific. Acest tip de nihilism nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa niciunei autorităţi dumnezeieşti, nu acceptă credinţa, judecă totul pe baza ştiinţei pe care o ia drept adevăr absolut şi exclusiv. Pentru realist nu există lucruri ultime, nu se vorbeşte despre dumnezeiesc sau spiritual, pentru că tot ceea ce se vede există, cele nevăzute sunt închipuiri. Realistul încearcă să aşeze valorile lumii acesteia deasupra adevărului. Dacă pentru creştin Dumnezeu este în toate, în schimb, realistul nu vede decât rasă, sex sau mijloace de producţie. Marxismul, freudismul, darwinismul, nazismul şi comunismul sunt teorii tipice ale acestei viziuni materialiste asupra existenţei.

Vitalismul. Acesta este în opoziţie atât cu liberalismul, cât şi cu realismul, se dedică unei căutări de altă natură, reduce totul la experieţă şi senzaţii subiective. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme, precum: simbolismul, ocultismul şi diferite filozofii evolutive şi mistice. Vitalismul consideră creştinismul demodat şi obtuz. Prin gânditori precum Nietzsche, care afirmă moartea lui Dumnezeu, au început să apară primele umbre asupra Europei. Vitalismul manifestă o ostilitate făţişă faţă de orice doctrină sau instituţie stabilă căutând refugiu în iluminare uneori la întâmplare, aşa cum este cazul budismului Zen. Vitalismul este ultimul stadiu al nihilismului, etapă în care nihilismul însuşi va dispărea; din acesta decurge ultima etapă, adică nihilismul distrugerii, distrugerea Vechii Ordini. (Pr. dr. Pompiliu Nacu / Ereziile primelor opt veacuri crestine si dainuirea lor la inceputul mileniului trei) - Mai multe despre raţionalism se poate citi aici.

Pana acum nu am mai citit asemenea neadevaruri despre budism.

O asemenea strambatate in judecata.

Ma rog, la nivelul anilor '40 cine stie ce texte circulau despre budism.

Asa ca se pot acorda circumstante atenuante autorului.

Insa proliferarea lor, folosirea ca referinte de incredere, in zilele noastre, dupa dezvaluirea scripturilor originale - este fie comoditate in a cunoaste cu adevarat aceasta religie, fie rea intentie.

Parintele Ilarion Felea a fost un teolog foarte bine documentat şi te asigur că ştia foarte bine ce spune.
Ceea ce propovăduieşti tu, este budismul adaptat pentru occidentali - un kitsch. Acela este budismul original si il intalnesti doar în ţările şi regiunile cu o veche tradiţie budistă. acolo unde acesta s-a conservat cel mai bine, cum ar fi Sri Lanka sau Tibet. Deci, dacă nu vă place adevărata faţă a budismului, atunci nu vă mai lăudaţi cu marea lui vechime "milenară".

Aici se discută un cu totul alt subiect, aşadar, nu tansforma şi acest topic într-unul despre budism! Ai destul loc pe aria "Alte Religii"!

florin.oltean75, este evident ca credinta in budism ti-a fost greu incercata de catre Preotul Ilarion V. Felea. Ar fi fost frumos din partea ta, ca inainte sa te apuci sa scrii acel comentariu nepotrivit, sa vezi si tu cine a fost cel care a indraznit sa scrie de rau despre budism.

Am extras din http://adevarul.ro/locale/arad/ilari...15c/index.html

Preotul Ilarion V. Felea - martirul si mărturisitorul lui Hristos ( +18 septembrie 1961, Aiud)

Ilarion V. Felea, preotul care a fost condamnat la 20 de ani de temnită grea pentru că s-a împotrivit comunismului

Părintele Ilarion Felea se numără printre cei care au suferit în perioada comunistă ca să-si apere credinta si religia. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât si de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră cea mai bună operă a Ortodoxiei românesti de până acum.

La 20 decembrie 1932, si-a luat licenta la Facultatea de Teologie din Bucuresti, cu subiectul "Mântuirea după conceptia ortodoxă, catolică, protestantă si sectantă", iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză "Pocăinta, studiu de documentare teologică si psihologică", publicată în "Seria Teologică".

La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică si apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a predat până în 1948, detinând un anumit timp si functia de Rector. A predat cu competentă si aleasă dăruire, studentilor din anul III si IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica si mistica si Omiletica practică.

_________

florin.oltean75, daca ai realizat ce prostii ai afirmat e bine, daca nu, asta e,... ca de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.

Faptul ca a facut lucruri admirabile in viata lui nu inseamna ca tot ce a spus despre budism este corect. Toata lumea greseste.

abaaaabbbb63, de cate ori iti mai vine sa spui cate o prostie, ia o pauza, trage un pic de aer curat in piept, oxigeneaza-ti creierul, bea un ceai, mananca o ciocolata, si da-ti cu ceva despre mana. Daca aveai ghinionul sa stai langa mine si sa afirmi asa ceva , iti garantez ca ai fi regretat imediat cele afirmate ... Prostia sau slaba judecata nu scuza lipsa de bun simt, intelegi ?
Daca dupa mintea ta bolnava de ateu ai impresia ca vei mai face multi purici pe acest forum, te asigur ca te inseli ...

Il pocneai, il puneai pe coji de nuca sau il trageai de urechi? :)

Doar atat ? :) Foloseam puterea cuvantului, desigur ... si te asigur ca am un cuvant destul de greu ...

Tot respectul pentru Preotul Ilarion V. Felea in primul rand ca om.

Insa, afirmatii de genul "budismul este pesimist", "budismul cauta sa nimiceasca existenta..."ma fac sa ma indoiesc de faptul ca a cunoscut budismul.

Poate doar a dorit sa combata aceasta religie, sa o puna, evident, intr-o lumina nefavorabila.

Cine ar alege "nimicirea existentei" sau "pesimismul"?
Si cine ar alege "Viata"?

Fiecare este liber sa creada ce doreste. Sa aleaga cum percepe alte credinte. Evident si impotriva budismului.

Mi-am expus un punct de vedere, referitor la adevarul din spatele unor afirmatii.

Nu am desconsiderat o persoana.

Imi faceam griji pt saracu aaab, a fost la un pas sa fie ciufulit datorita unei opinii a unui teolog- martir (despre care nu stie nimic) referitoare la budhism (despre care stie si mai putine). Sancta Simplicitas :)

In ignoranta mea, cate stiu eu despre Budism este ca este FOARTE diferit de cel pe care il avem aici. La fel cum Martorii lui Iehova difera de Biserica Ortodoxa intr-un mod de proportii galactice, asa si Budismul occidental difera de Budismul adevarat, neschimbat din Sri Lanka, Nepal, Tibet, etc... Budismul, din cate stiu, considera inexistenta binelui si al raului, toate sunt lucruri facute de mintea omeneasca si atat dragostea cat si supararea sunt suferinte si trebuie sa ne detasam de ele pentru a atinge adevarata desavarsire.

Pot sa te intreb ce din ce am spus eu este asa de gresit incat ar fi meritat un tratament verbal aspru?

Budistii nu cred in reincarnare cumva ? Dar in extraterestri ?

http://ro.wikipedia.org/wiki/Budism

"Toti budistii traditionali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul buddha: se crede că au existat multi buddha înaintea lui si că vor exista si viitori buddha de asemenea."

O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viata sacralizată si scopul eliberării are la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura si originea "durerii" (dukkha), un termen care face referire la suferinta si neîmplinirea caracteristică omului "ne-trezit", "ne-eliberat", apartinând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vietii morale budiste.

Nu toti betivii spun ca beau de necaz si ca ei de fapt sufera si sunt foarte indurerati ?
Pe la tara pe la carciumi e plin de "ne-treziti" care merg pe "drumul sfant cu opt carari",... probabil e plina tara de "budisti". :21:
Stiti cum spune un "budist" la carciuma: "toata lumea sa creada in ce vrea, eu cred ca o sa mai beau un paharel ... hac". :24:

Dupa parerea mea, Preotul martir Ilarion V. Felea a descris foarte bine budismul si iluziile sale nihiliste.
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...5&postcount=45

Propun sa revenim la subiectul topicului,... ca ne-am distrat destul cu "budismul" si "ne-trezitii" care cred in el.

Extras din Ereziile Apusului - Ieromonah Visarion Moldoveanu si Bogdan Mateciuc

Trăim vremurile amestecărilor religioase, ale înselărilor pierzătoare si ale unirilor amăgitoare.
Adevărul este Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Însă omul contemporan, "omul nou" nu mai poate crede într-un Adevăr Întrupat, ci îl reinterpretează după norme umanistrationaliste, îl caută în puhoiul de filozofii, doctrine, studii, stiinte si experimentări, îl croieste după chipul si asemănarea firii lui căzute; astfel păcatul a devenit virtute, binele s-a pervertit, minciuna a luat locul adevărului. Să nu ne mirăm că într-un veac ca acesta, pentru cei mai multi "crestini", Hristos a devenit tocmai ceea ce învătătura ortodoxă denumeste Antihrist.

Vorbind despre "dumnezeul" lumii crestine actuale, Cuviosul Părinte Serafim Rose spune că "omul modern a creat un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul noilor vremuri, preocupat de stiintă si afaceri; de fapt una dintre intentiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confectiona un asemenea dumnezeu".

Asadar, oamenii si-au schimbat nu doar gândirea despre Dumnezeu; ei au schimbat însăsi "dumnezeirea" de care se vor lasa condusi, născând un "nou dumnezeu" care se deosebeste vădit de Dumnezeul Vechiului si Noului Testament, Cel răstignit de iudei si mărturisit de Apostoli.

Acest "neo-dumnezeu" nu reprosează făpturii încălcarea Scripturilor, nu mustră păcatul, nu pedepseste reaua credintă, nu ceartă fărădelegea. Dimpotrivă, iubeste împotriva adevărului, uneste împotriva dreptătii, înlătură muceniceasca jertfelnicie în Hristos prin promovarea împăcării cu rătăcirile necredinciosilor, îndrăgind global si nivelator întreaga suflare.

Acest "christ simpatic" nu indispune, nu supără si nu mai deranjează pe nimeni. Nu impune si nici măcar nu cere un singur Domn si Dumnezeu, un singur crez, un singur botez, o singură învătătură de credintă, o singură Biserică, un singur adevăr - viata si moartea pentru Hristos.

Acest "hristos liberal", care îngăduie si pune totul mai presus de vietuirea în dreapta credintă si de mântuire, executând constiincios si cuminte ceea ce cere democratia si societatea, nu este nici pe departe Dumnezeul Apostolilor si al Mucenicilor - Hristos Cel Răstignit si Înviat - Adevărul vesnic. Acest "hristos" este marioneta neocrestinismului care, supunându-se orgoliului îndreptătirii si revendicărilor, reformelor si inovatiilor, tuturor capriciilor si răzvrătirilor "drepturilor omului" - supune si manipulează la rându-i omenirea prin falsele concepte de "bine", "adevăr", "iubire" si "dreptate".

Cum ar putea omul nou să nu îndrăgească un "crestinism" atât de dulce si bun, atât de confortabil si satisfăcător? Cum ar mai putea crestinul nou să lepede un "hristos" atât de drăgut si manierat, întelegător si parfumat?

Despre adevărata Biserică

Oferta religioasă a timpurilor noastre este caracterizată printr-o inflatie de crestinism. Zilnic ne intersectăm cu reclame foarte atrăgătoare din punct de vedere religios, privitoare la o viată nouă si câstigarea unei mântuiri usoare. Oricare ar fi decorul urban al ipostazelor de mai sus, provocarea este neobisnuită: că, de fapt, Ortodoxia în care ne-am născut este falsă si coruptă, si că doar oferta "cealaltă" de crestinism este singura si cu adevărat salvatoare. si când spunem "cealaltă", avem în vedere peste douăzeci de mii de "crestinisme" sau "biserici" legitimate si propovăduite de tot atâtea grupări sectare.

Asa a ajuns pentru unii credibilă ideea de "biserici", de "diversitate crestină", de vreme ce astăzi, statistic vorbind, marea multime a "credinciosilor crestini" sunt absorbiti de secte sau îmbrătisează în general ideologia protestantă. Scriptura, însă, nu ne descoperă si nu ne vorbeste de un adevăr al multimilor, de un adevăr "democratic", ci de un singur adevăr si de o singură sursă a acestuia: persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Altii, încercând să vadă "stiintific" unicitatea Bisericii, au luat "realitatea" ca ipoteză si au concluzionat că Biserica Apostolică primară s-a dezintegrat, iar acum există numai rămăsite, fragmente de "biserici" ce detin părti din adevăr, binecuvântare si har.

Sub această nouă viziune, promovată în special de Miscarea ecumenistă, multi consideră că Biserica Apostolică cea Una poate fi "refăcută" (adică alcătuită din nou!!) în deplinătatea ei printr-o unire globală a tuturor cultelor, grupărilor si sectelor care au legătură sau tangentă cu ideea de crestinism, astăzi. Din fericire, toti acesti înselati - atât de sinceri i inimosi - nu fac altceva decât să ne arate prin aceste strădanii că "bisericile" lor nu sunt deloc Biserica Apostolică cea Una, de vreme ce tânjesc în a o realcătui.

Dacă nici una dintre bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o unire a lor nu va conduce nicidecum la alcătuirea acelei "biserici perfecte", sau nu la modul în care Hristos a întemeiat Biserica. si dacă toate aceste "biserici crestine" nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea avea ca rezultat biserica întreagă, căci o atare unire va fi nevoită să se raporteze mai apoi si la celelalte religii universale. Si iată cum chemarea la unitate a ecumenismului "crestin" nu va putea să sfârsească decât în sincretismul unei noi religii mondiale.

Marea problemă a crestinilor din zilele noastre este că iau ca reper în gândire un fals adevăr al unei realităti secularizate, pentru a formula mai apoi "adevăruri" personale despre dumnezeiasca alcătuire numită Biserica lui Hristos. Idolatrizarea realitătii, a "evidentelor" logice, nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr, ci este cea mai cruntă parodie a acestuia. Riscul este de a lua lucrarea omului drept lucrarea Domnului. Ne putem însela foarte usor dacă luăm o minciună frumoasă drept adevăr, mai ales că falsele biserici au o mare iscusintă în a imita fatada Adevăratei Biserici, contrazicândui, însă, subtil învătătura. Trebuie să întelegem că nu toti cei ce vorbesc de Hristos sunt ai lui Hristos, nu tot ce poartă eticheta de "crestin" este cu adevărat Crestin.

Dacă în timpurile noastre există mai multe biserici si ideologii crestine, nu înseamnă că sunt si adevărate, numai pentru simplul fapt că există sau pentru că un număr mai mare sau mai mic de persoane se încred în asa ceva. Sau dacă o "biserică", pentru a-si sustine o anumită părere "crestină", încearcă să "ajusteze", să rescrie adevărul istoric ori Scriptura ca acestea să pară că-i justifică ideologia, e limpede că atunci îsi dă în vileag toată înselăciunea. Dacă vreo altă "biserică" are o anumită particularitate religioasă (de exemplu tine sâmbăta, urăste crucea sau cunună homosexuali) nu este automat si credibilă dacă a găsit în biblie un citat care i se pare (sau ni se pare) că-i dă dreptate. Asa, cuvântul Scripturii, folosit fără de chibzuintă si nu după cugetul cel adevărat al Bisericii, poate fi făcut să justifice absolut orice.

Însă putem vedea si singuri că doar una este Sfânta Scriptură si printr-o singură Biserică a fost păstrată întreagă si nevătămată, de la Apostoli până în vremurile noastre. Biserica a zămislit Scriptura si nu din Scriptură s-a născut Biserica. Bisericile-pirat născute acum trei-patru sute de ani sunt ridicate pe reinterpretarea Scripturii ortodoxe, tocmai pentru a-si crea o falsă descendentă apostolică si a camufla după o perdea de "crestinism" falsitatea propriilor învătături.

Unde este asadar Biserica întemeiată de Hristos, cea pomenită în Scriptură si propovăduită de Apostoli? Si dacă există în vremurile noastre, cum o putem deosebi în puzderia de biserici, culte si organizatii asa-zis crestine?

Nădăjduim că în cele de mai jos veti găsi răspunsul ...

Ereziile Apusului - Ieromonah Visarion Moldoveanu si Bogdan Mateciuc

Extras din Ereziile Apusului - Ieromonah Visarion Moldoveanu si Bogdan Mateciuc

Rationalismul umanist

Spuneam că rădăcina Protestantismului este aceeasi cu a Catolicismului: rationalismul umanist, fundamentul după care omul apostat se cântăreste mai întâi pe sine, apoi tot ce e în jurul său. Logica este un instrument delicat, iar dacă nu este folosită corect, poate da o aparentă ratională la ceea ce nu este deloc rational, pe baza un mecanism care se numeste tocmai rationalizare.

În definitiile filozofiei, umanismul si rationalismul sunt două căi total diferite, însă îmbinarea lor (ca polii unui magnet) formează o nouă bază conceptuală vitală în alchimia "crestinismelor" apostate, deoarece imită si înlocuiesc destul de iscusit adevărata teologie (prin rationalism) si adevărata iubire de Hristos (prin umanism) din Crestinism.

Rationalizarea în credintă este surogatul mincinos al adevărului, este erezia care luptă dintru începuturi să surpe din mintea omului învătătura dumnezeiască despre Hristos. Rationalismul este gândirea omului trufas, care crede doar în ceea ce întelege si întelege doar ceea ce e "logic". Ori Dumnezeu-Omul Hristos Iisus a făcut praf, prin Răstignire si Înviere, toată logica si mintosenia tuturor pământenilor, chiar dacă unii au crezut că dând bani păzitorilor Mormântului vor împiedica vestirea Învierii lui Hristos.

Rationalismul în crestinism înseamnă gnosticism si secularizare, transformarea revelatiilor dumnezeiesti în concepte sistematizate si ecuatii teologice care pot fi întelese si explicate de mintea umană. Semnifică translarea conceptiilor progresiste lumesti în religios. Negarea Bisericii devine învătătura de bază a "noilor biserici". Negarea Adevărului devine temeiul "noului adevăr". De pe acest înalt esafod al "progresului religios" au început să cadă ghilotinele pe grumazul Crestinismului apostolic si să se ajusteze "teologiile" după diverse interese pământesti si halucinatii personale, mai întâi în Catolicism, iar mai apoi în Protestantism.

Marii mistici ai Răsăritului, Sfintii Părinti, au fost dintotdeauna prietenii ratiunii adevărate, deoarece gândirea crestinească nu este una absurdă. Ratiunea ne-a fost dăruită de Logosul Dumnezeiesc - Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, la creatie, pentru a ne fi treaptă de suire si cârjă la începutul drumului spre cunoasterea lui Dumnezeu. Însusi Crestinismul posedă o logică simbolistică ce se cheamă teologie, însă ceea ce învătătura Bisericii respinge este absolutizarea rationalismului si idolatrizarea lui. Si nu poate fi altfel, căci Duhul dumnezeiesc se retrage acolo unde domneste logica pur rationalistă prin legi utilitare si raporturi juridice dezvoltate sub forma deciziilor autoritare sau liberaliste.

Suntem nevoiti aici să facem o diferentiere esentială între ratiune si rationalism. În timp ce ratiunea se bizuie pe revelatia unui Adevăr dumnezeiesc ca sursă si fundament al adevărului pământesc, rationalismul este tocmai relativizarea Adevărului absolut, transformându-se astfel într-un curent filozofic numit "religie", care-l plasează pe om ca sursă a adevărului. Adevărul rationalistilor este valid numai atunci când este determinat prin forta ratiunii si nu se supune unei definitii "absolute" pe baza credintei sau a dogmelor religioase.

Primul rationalist autentic a fost Lucifer, îngerul care a căutat prin înăltarea cugetului să surpe dumnezeiasca rânduială cea din ceruri. Nu a reusit decât să ne arate două lucruri: ratiunea, chiar si pervertită a demonilor, nu poate schimba cu nimic adevărul dumnezeiesc, iar când încearcă a o face, cade în întunericul (ne)cunoasterii. Marile căderi, ale lui Adam si Iuda, ale Papei si ale lui Luther, stau drept mărturie.

Când rationalismul demonic înfrătit cu umanismul pătimas se deghizează în crez religios, îsi arată de fapt neputinta în a crea un alt adevăr decât cel dumnezeiesc. Satanismul, ateismul sau nihilismul în stare pură nu vor seduce niciodată lumea, însă pot fi "digerabile" când sunt confundate sau "învelite" cu Adevărul si întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos pe pământ. Rationalismul nu-L huleste direct pe Hristos, ci creează noi religii si noi crezuri părut crestine, plăsmuieste noi forme bisericesti antropocentrice în care se vorbeste de un nou "hristos".

În esentă, rationalismul umanist nu se întemeiază pe Adevăr, nu "vede" firea creatiei (căci ar trebui să-i recunoască Creatorul), ci creează realităti izvorâte din imaginatia mintii, o teologie paralelă ce pare logică si demonstrabilă, un crez întemeiat pe o mare înselătorie: Hristos capătă chipul omului căderii iar omul îsi vede sinele ca pe propriul dumnezeu. Aceasta este, de fapt, seva care le curge prin vine: autozeificarea este "sacramentul" rationalistilor umanisti crestini.

Aici zace toată "esenta" gândirii căzute, ca una ce tânjeste neîncetat, prin mii de chipuri, la a-l face pe om "dumnezeu" iar pe Hristos doar un om. Abile si seducătoare, tocmai spre preamărirea necugetată a omului ne conduc astăzi puternicele tentacule ale rationalismului, adânc înfipte în cultură, stiintă, religie, dar mai ales în "crestinism".

Ce este cultura fără Hristos? Un ritual al cuvintelor care proslăveste toată desertăciunea si păcatul acestei lumi. De la gnosticism la iluminism, de la filozofie la psihologie, totul se (re)centrează pentru a idolatriza chipul omului desfrânat si trufas, dezumanizat de patimi si desfigurat de păcate. Luând omul-maimută, omul-zeu, omul-apostat drept model, cultura modernă sustine procesul de antropocentrizare a întregului univers, adică omul porneste în mod complet si exclusiv de la sine însusi, adună informatii în privinta lucrurilor particulare si formulează hotărât legi universale, integrând fiinta umană alături de cea "divină", într-un sistem liniar, material si pământesc.

Stiinta fără Hristos este nestiintă, o variabilă la discretia hazardului care nu poate explica nimic din alcătuirea lumii si a omului, ci doar constată (când este sinceră) realităti ale Facerii. Iar când nu poate explica, inventează. Să nu uităm că stiinta dimpreună cu filozofia au fost cele care si acum ne amăgesc prin manualele de Biologie de pe vremurile ateismului, cu falsa teorie a evolutionismului, teorie care este acum, paradoxal, contrazisă tot de stiintă, prin ultimele descoperiri genetice. Este foarte greu pentru omul de stiintă sau filozoful rationalist să admită îndumnezeirea omului prin smerenie si salvarea omenirii prin îngenuncherea înaintea Crucii Mântuitorului Hristos.

Cam subiectiva opinia de mai sus :)

Ca să ne exprimăm delicat....:)

Te inteleg foarte bine, ceva asemanator a zis si budistul de mai devreme. Citeste cand ai timp cartea celor doi.

Ai citit asta: "Mărturia unui protestant întors la adevărata credintă" Bogdan Mateciuc - http://www.odaiadesus.ro/personala.html ?

Papistaşule postezi citate pe care nu le prea pricepi.

Mai magarule, ia sa vedem ce intelegi tu din ele ...

Albert, spre diferenta de domnul cu pasiuni orientale, eu nu am spus ca ar contine neadevaruri crase, ci am comentat,strict din perspectiva citatului, faptul ca, in opinia mea, este o analiza subiectiva. Citatele pot genera aceasta problema, daca sunt scoase din context. Ca sa evit asta voi incerca sa citesc in viitor cartea, este o promisiune onesta pe care ti-o fac. Momentan lista mea de lecturi, raportata la timpul liber de care dispus, este plina iar cartea pe care o citesc acum nu as abandona-o pt ca ma intereseaza foarte mult.Insa am pus cartea ta pe lista.

Am citit mai demult marturia acelui domn, nu m-a impresionat in mod deosebit.Am citit si marturii ale celor trecuti la alte credinte si in absolut toate exista particularitati ce tin de viata si modul de a fi al fiecaruia. Eu,de exemplu,nu m-am confruntat cu problemele cu care s-a confruntat dansul si prin urmare ii inteleg cumva decizia, raportata la experienta lui de viata, dar nu rezonez cu ea. Fiecare om se confrunta cu diverse probleme in viata si gandeste si actioneaza oarecum diferit. Ce sa zic, sa fie bucuros si sa-si traiasca credinta si Dumnezeu cu ocrotirea Lui pentru toti.Numai bine.

Te-ai apucat in sfarsit sa citesti Levantul ? :1:

Nope :) citesc o foarte interesanta carte despre un mare teolog, o personalitate uluitoare,supranumit ,,Adamantios".

Pelerinule, desi esti protestant ai mai multa credinta ca multi "crestini" declarati "ortodocsi" pe acest forum. Prin abordarea mea am dorit sa scot in evidenta complexitatea subiectului si nu faceam o referire indirecta la tine. Eu citesc acum aceasta carte si te asigur ca merita citita ... Subiectivitatea autorilor este doar o aparenta, parerile lor se bazeaza pe invatatura Sfintilor Parinti si pe Sfanta Traditie a Bisericii Ortodoxe.

Doamne ajuta!

Albert multumesc pt aprecierile tale dar sunt departe de ele. In viata de zi cu zi nu ai mai avea o asemenea parere despre mine, te rog sa ma crezi, dar cred ca te-ai intelege mult mai bine, poate paradoxal, cu cei cu care ai acum scurte polemici. Daca v-ati vedea fata in fata, ati petrece timp impreuna si ati sta mai mult de vorba, in viata reala, cu siguranta cele mai multe polemici de aici ar muri in fasa. Sunteti foarte temperamentali si turnati pasiune in discutii, lucrurile se aprind repede si apoi ard zile intregi :) Numai bine si tie, Dumnezeu sa-ti fie mereu alaturi.

[quote=Wryetui;577903]Discutam aseara cu un prieten care mi-a spus ca Isus a fost doar o miscare culturala, creata pentru a stabili un nou cod al moralei si ca este la fel cu celelalte religii, adica pentru a educa oamenii cu un sistem de valori si a tine societatea, cumva, in frau. [quote]
SA TINA SOCIETATEA IN FRAU CA SA NU FACA CE?
Nu-L contrazice, contrazice-L, pune te impotriva LUI, daca ai tupeu.

In Sri Lanka se practica budismul Teravada, forma de baza, pentru ca se sprijina doar pe textele primare, standard - Canonul Pali.

Daca facem o paralela, cultele crestine corespondente Theravadei ar fi doar cele care se bazeaza exclusiv pe litera Bibliei.

In Tibet se practica budismul Vajrayana, o particularitate a budismului Mahayana care se bazeaza atat pe Canonul Pali cat si pe scripturi atribuite lui Buddha, predate la o varsta mai inaintata ( cum ar fi Sutra Lotusului). De asemenea, are la baza lucrari de interpretare scrise de celebrii calugari Padmasambhava, Nagarjuna, Atisha, Tsonghapa...

Exegezele au la baza o traire profunda, clarifica aspectele dificil de inteles ale fiecarei trepte evolutive.


Corespondente Vajrayanei ar fi textele patristice in care se fac eforturi de elucidare a intelesurilor mai profunde de genul "rugaciune neincetata".



Adevarul se afla dincolo de bine si rau.

Binele este o notiune, un inteles care are sens doar prin opozitie cu Raul.

Fara rau, binele nu poate fi definit.

Raul nu poate exista la modul absolut. Pentru ca la modul absolut exista doar Dumnezeu - ca fenomen neconditionat.

Raul este un fenomen conditionat. Nu exista in sine, independent si absolut.

Binele si raul apartin de fenomenologic, de experierea fragmentata a realitatii. De cunoasterea in parte. De faptul ca mintea este impartita, ca nu este curata si unitara.

-----

Ca trebuie sa ne detasam de dragoste este o interpretare gresita a budismului.

Budismul indeamna la iubire si respect fata de toate fiintele, fara deosebire.

Ca trebuie sa scapam de suferinta - este o dorinta fireasca, naturala care aspira la bucuria vesnica pe care o da iubirea.

Insa, in Budismul Mahayana aceasta fericire nu este atinsa fugind de dificultati, ci prin luarea si asumarea greselilor tuturor fiintelor, inclusiv cele proprii - Bodhisattva.

Bodhisattva este purtatorul tuturor imperfectiunilor si durerilor, indiferent de forma lor, indiferent de faptuitor - din dragoste pentru toate fiintele. Aceasta este esenta Mahayanei (maha - suflet mare).

Mai nene, poate face budhistul triplu flic flac 720 grade in plina meditatie, filosofie si poezie la greu, adevarul plain & simple este ca fara Hristos nici unul din ei nu se mantuieste, indiferent ca o sa-L intalneasca in viata asta sau cealalta.

Si daca se mantuieste ce ne facem? S-a mai zis pe forumul asta inclusiv recent ca fiecare o poate face cu religia lui.

S-a zis o gogomănie.

"H___________r__________i____s_______t___o___s "


Este un cuvant din limba greaca - o insiruire de litere. Il poate folosi si cel care crede si cel care nu crede. Si cel care crede si iubeste si cel care crede dar nu iubeste. Si cel care crede si ii violenteaza pe ceilalti.

A crede - nu este echivalent cu gasirea Lui Hristos.

Multi cred - luand credinta doar ca pe o polita de asigurare, fara sa simta poezia credintei, fara sa simta muzica ei. Iar in numele acestei credinte se comporta la fel de violent ca si cei fara de credinta.


Ce ne cere Hristos este sa avem in inima spiritul acestui cuvant. Atunci iL avem pe El.

Spiritul acestui cuvant nu inseamna condamnarea altora - fie si pentru alte crezuri - ci luarea asupra noastra a pacatelor tuturora (pt. ca Hristos - Mila Netarmurita este viu in inima noastra) si ruga pentru ca darurile Duhului sa se reverse asupra intregii fapturi.

Spiritul acestui cuvant se afla in urmatoarea invatatura din sutrele budiste:


"In brief, may I offer benefit and joy
To all my mothers, both directly and indirectly,
May I quietly take upon myself
All hurts and pains of my mothers."

Tonglen

Un text cu explicatii mai amanuntite

Ce viziune sumbra ai asupra lumii... Unde 99% din oameni se duc in iad...