Si atunci ce e de facut ?

Mai intai de facut - "un pic" - , un mic efort si apoi, de savurat gustul savarsirii, implinirii acestuia.

Un efort care sti ca poate sa-ti dea un sens, o speranta, o bucurie.

Poate fi doar un singur pas spre geam si privitul cerului.

Poate fi doar cautarea frumusetii in reflexiile amurgului.

Marile victorii nu sunt altceva decat un cumul de mici victorii launtrice.

Pentru cate ore?Si dupa orele de miere, cate zile, saptamani intregi de fiere?Cata ura autodistructiva?Asta nu e fericire.Mie mi-e frica de antidepresive numai cand aud de ele.Trebuie sa fie oribil sa plutesti pe un nor de fericire, si sa te trezesti brusc deaspra unei prapastii negre, fara fund.

Abstinenta totala de la tot ce e drog: pastile, alcool etc.Dar aici e o problema.Desi intelegi lucrurile astea cu mintea, nu le simti cu inima.Ai nevoie de prezenta unui duhovnic, de care sa asculti.Si de prezenta celor care au trecut prin experiente asemanatoare tie si le-au depasit cu bine.E nevoie de rabdare si perseverenta.

Cum sa ma ajute si pe mine Dzeu, cum sa ma rog ? sa urmez o cale buna, sa fiu fericit, sa-mi gasesc de lucru, sa fac ceva ?

Ce inseamna la tine "sa-mi gasesc de lucru " ? Sa te angajezi, la asta te referi?
Pai in primul rand ar trebui sa ne pazim mintea.
Pentru aceasta trebuie sa-i dam noi de lucru mintii caci altfel ii da de lucru ala negru si necurat.

Pt aceasta ne incepem ziua cu o scurta rugaciunea catre Ingerul pazitor:
Sfintele Ingere pazitor acopera-ma cu aripile tale si pazeste-ma de gandurile negre si de hula atat ale mele cat
si ale vrasmasului

Apoi citim pslamii 50, 142.(pe acesti doi psalmi pot sa-i spune orice om indiferent de pregatirea sa duhovniceasca).

Apoi rugaciunea Domneasca "Tatal Nostru", si Crezul.

Apoi putem citi:
acastisul Maicii Domnului-Bucuria celor necajiti
paraclisul Maicii Domnului.
acatistul Ingerului Pazitor.
Si apoi mergem la spovedanie si ne spovedim, ca sa vina Duhul Sfant si sa arda tot ce-i diavloesc sau are mestesug
demonic, ca sa ne simtim liberi ca pasarea cerului, liberi de orice patima care ne-a stapanit pana acum.
Apoi facem ce ne spune duhovnicul, prin canonul de pocainta pe care ni-l da.

Si cam atat pt inceput.

Stai linistita ca nu plutesti pe nici un nor de la antidepresive...( nici nu se doreste asta in terapie, ca asa s-ar da canabis sau extasy), doar esti putin mai rational si mai putin disperat....adica mai realist, te aduce cat de cat cu picioarele pe pamant, nu mai vezi totul atat de negru si fara iesire...desigur nu-tipoate reda din prima motivatia si pofta de viata, dar cum am spus nici nu se doreste asta, sa plutesti pe un nor cateva zile sau ore ( cum se mai intampla spontan in cazul celor privati de orice placere, sau in abstinenta indelungata, daca mai reusesc vreodata, cand si cand, sa retraiasca lucrurile care-i faceau candva placere, stiintific se produce o " stimulare dopaminergica"), ci se urmareste ca omul sa-si regaseasca singur, treptat, motivatia, scopul in viata si credinta...

Adica cea mai nenorocita dintre patimi, pt ca vine la pachet cu toate celelalte, si nici nu are o virtute anume care sa i se opuna, ca celelalte..vedeti ca avem aici pe site articole despre tamaduirea acestor patimi.,.

Inceara sa afli mai intai ceea ce te de-motiveaza.
Daca sunt diverse ganduri negre, renunta la ele, incearca sa le inlocuiesti cu altele pozitive.

Spui ca nu-ti gasesti de lucru, totusi nu traiesti in strada, nu?

Care este de fapt viata ta de zi cu zi?

Bineinteles ca au si ele rolul lor bun.Insa, din pacate, sunt si cazuri, in care fac mai mult rau decat bine.

Un pumn de antidepresive ar fi binevenite.

Hei, calmeaza te!nu sunt poate cea mai in masura sa iti dau sfaturi pentru ca trec printr o situatie asemanatoare。Ce pot sa ti spun e ca singurul ajutor iti e Dumnezeu。Toate situatiile ce ni se par fara scapare sunt capcanele propriilor noastre minti。Atunci cand iubesti, esti capabil sa te rogi pentru binele acelui om, esti capabil sa ii dai libertatea sa faca ceea ce doreste。Chiar si sa se desparta de tine。Te poti ruga sa fie bine。Iar Dumnezeu iti da binele, binele care iti e necesar。(nu ala pe care l ceri)
Deznadejdea nu vine decat de la vrajmas。
Lupta e grea。Doare, asa e。Dar suferinta schimba, maturizeaza si aduce intelepciunea。
Nu o sa poti sa plangi, apoi sa pui masca si sa zambesti, sa fii numai un zambet si sa te intalnesti cu toti cunoscutii, sa iei cursuri de salsa si de taichi sau mai stiu eu ce activitati。Cine zice ca asta trebuie sa faci si ca poti。。n a trecut prin asa ceva。Fiecare miscare doare, fiecare gand doare。。organic。Dar。。 va trece。In cat timp inca nu stiu, insa stiu ca va trece。
O sa ti spun ce am facut eu。M am dus si m am spovedit。Am trecut pe langa o biserica (aveam treaba pe acolo) si ceva parca mi a soptit sa intru。
Parintele spovedea。I am zis ca am mare nevoie si m a spovedit。Acum sunt mai usoara, stiu ca indiferent ce va fi, nu sunt singura。Maicuta Domnului ma tine in paza。
Si si eu la randul meu trebuie sa nu mai fac greseli fata de Ea。Pentru ca noi pacatele le platim si aici。。pe pamant。si realizam tarziu ca toate faptele noastre ne aduc aici。Si apoi ne intrebam, cazuti, "unde esti Doamne?" Pai unde sa fie, langa noi, nu el ne paraseste ci noi pe El。
Plangi!!Plangi cat poti tu de mult。Pune icoana Maicii Domnului si roaga te plangand, si plange toata durerea din tine。
Nu, nu e usor, e greu。
Dar sa ti spun un secret: E SINGURA CALE! celelalte duc la pierzanie!
Nu esti singur!

Dragul meu, Dumnezeu ajuta pe toata lumea, iar daca ai cerut ceva si nu ti-a dat, inseamna ca inca nu e momentul sau ca acel lucru nu e potrivit pentru tine.
Vrei sa scapi de starea de acum? Bun, impune-ti sa treci peste acea despartire si peste starile depresive. Fara ca tu sa modifici ceva la modul de gandire, fara ca unele lucruri sa vina din ,,interiorul" tau, cei din jur nu te pot ajuta foarte mult. Ai un duhovnic? De ce nu vorbesti cu el...iar daca nu ai, de ce nu iti faci unul?
Incearca sa socializezi, sa devii o fire deschisa fata de oameni, fara insa a te lega prea mult de cei din jur. Nu te plange ca nu ai multi prieteni, dar atatia cati ai, sa fie adevarati si sa vorbesti cu ei. Prezenta unor oameni apropiati conteaza enorm pentru psihicul tau.
Nu te lasa prada tristetii... iata un articol interesant pe aceasta tema: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...am-de-tristete
Cum sa faci ceva nou? Pur si simplu, fa! Iti trebuie doar putina determinare la inceput, apoi totul vine de la sine. Iesi intr-un parc, inscrie-te la diverse actiuni la care sa lucrezi cu oameni si sa cunosti persoane noi, cauta un serviciu nou, urmeaza niste cursuri, citeste ceva, apuca-te de studiat, fa-ti un hobby, etc.
Evita sa afisezi o fire posomorata pentru ca nu te va baga nimeni in seama si te vei adanci in starea ta. Iti zic asta din proprie experienta. Cu cat te arati mai placut, cu atat vei atrage oameni in jurul tau si acest lucru ai sa vezi ca te va ajuta mai mult decat crezi sa iti schimbi starea de spirit in bine.

Unul dintre cele mai paradoxale mesaje ale Noului Testament este acesta si este de fapt un dublu mesaj: poate fi voia lui Dumnezeu ca cei drepti sa treaca prin incercari, unele foarte dureroase, sii cu toate acestea exista o bucurie crestina in mjlocul acestor incercari. Imaginati-va o ca sunteti impreuna cu alti credinciosi care sufera de boli incurabile, sau care nu isi gasesc un loc de munca, sau care sunt singuri, sau a caror casnicie este un cosmar, sau care sunt nedreptatiti, supusi abuzurilor sau violentei,sau care au pierdut in aceasta lume pe cineva foarte drag.

Poti sa le spui multe, sa le tii predici, sa le dai citate. Ei iti pot spune: ,,Multumesc dar ai trecut prin ce trec eu? Stii ce simt? Cum ma intelegi, chiar intelegi ce simt sau doar imi dai un sfat pur teoretic? Sa fiu bucuros in asemenea clipe? Ai trait ce imi spui mie? Daca ma uit la tine voi gasi in tine bucuria, credinta si speranta despre care imi vorbesti?"

Think about.

“The hardness of God is kinder than the softness of men, and His compulsion is our liberation.”
C.S. Lewis

Deuteronom 32.39. Plangerile lui Ieremia 3.22-23

Se întâmplă şi aşa, cum bine spui.
Mi s-a întâmplat să experimentez şi altă ipostază: anume, că atunci când îţi expui atât experienţa similară, ori, poate, chiar mai cruntă şi apoi dezvălui şi soluţiile care te-au izbăvit (de pildă rugăciunea ori ajutorul semenilor ori, poate, vreo minune), cel aflat în necaz arată un apetit uimitor pentru suferinţă, iar faţă de tine ... multă invidie. Cândva, un cunoscut mi-a mărturisit fără reţinere că mă urăşte şi că îmi vrea răul. Şi nu doar mie, ci tuturor celor care pot păşi încrezători într-o nouă zi şi mai ales celor care iubesc. Motivul? Eu eram fericit, după cum i se părea lui, eu trecusem peste câteva pierderi majore, în timp ce el încă se mai adăpa din apa durerii. I se părea nedrept ca eu să mă bucur de viaţă iar el să sufere... Voia să sufăr împreună cu el, musai! (deşi, culmea, sufeream deja, înţelegînd bine prin ce trece...) Ce poţi face în asemenea situaţii?
Am constatat că unii oameni tind să împărtăşească bucuria şi vitalitatea lor, în timp ce alţii vor să tragă pe toţi în noroiul unde ei se îndestulează neîncetat şi unde se vaită că nu le e bine.

Ioan, in situatia prin care ai trecut cu acel om, experienta descrisa de tine, ce ai facut vazand reactia lui?

Pe de altă parte, oamenii care ridică această pretenţie (frecventă în situaţiile de doliu, adică de reacţie psihologică la o pierdere majoră, fie şi la pierderea ori deteriorarea imaginii de sine - tot doliu este, psihologic, şi încă unul foarte greu de purtat), aceşti oameni au nevoie de perspectiva unei izbăviri. Dacă suferinţa e reală şi au ajuns la fundul sacului o lasă mai moale cu nazurile şi primesc orice ajutor care să îi tragă niţel de ciuf (în ipostaza nedorită a calviţiei absolute sunt bune, la o adică, şi oasele temporale ori parietale) din mocirla suferinţei. Se agaţă de orice pai, venit de oriunde. Orice cuvânt de mângâiere e bun, atunci când ai făcut implozie...:)
Tocmai de aici şi marea sugestibilitate a omului aflat în suferinţă, de care ştiu să profite multe lichele... De pildă, unii ca băieţii din filmul "Secta".
E drept că prin lume circulă mitul că doar cel care a învins o suferinţă poate ajuta pe altul. Dar nu e decât un mit. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca doctorii să fie nişte super-eroi, nişte Hercule învingăreţi ai tuturor suferinţelor! Ori, nu-i deloc aşa, unii doctori n-au avut nici pojar la viaţa lor şi totuşi scot oameni din groapă.
Ce să mai zic de vindecătorii sufletului!? Ar fi chiar o iluzie teribilă să crezi că psihologul sau psihiatrul trebe să fi învins propria psihoză ori depresie ori bulimie ori homosexualitate ca să te "înţeleagă". Dar nu e preferabil, mai degrabă, ca medicul tău să nu fi avut niciodată de-a face cu astea, pe pielea lui? Pentru că orice experienţă patologică lasă urme serioase în sufletul omului, rămân sechele în diverse planuri ale funcţionării sufleteşti.... Din păcate. E suficient ca terapeutul să fie un om informat, cu o personalitate adecvată rolului de taumaturg şi cu niscaiva experienţă în lucrul cu oamenii bolnavi. E suficient pentru a te pune tu la treabă şi a-i primi sprijinul.
Dar boala, păcatul, suferinţa sunt contagioase, lipicioase. Răul voieşte să prolifereze cu orice preţ! Şi te prinde şi pe tine, cel care îl porţi momentan, în planul lui expansionist. Cel care le trăieşte ar voi să se mai îndulcească niţel cu ele şi să le dea şi la alţii. De ce să sufăr numai eu, spune omul contaminat de morbul morţii şi al deznădejdii? Să sufere şi ăsta, că prea o duce bine! Mai bine trag şi pe el ori pe ei în rahatul meu, decât să urc eu de aici unde, ca să fiu sincer până la capăt, oricum aveam să ajung.... Ştiam eu!
Şi cu asta mizeria e deplină.

*
Vindecătorului să îi cerem doar atenţie şi competenţă, un strop de bunăvoinţă şi onestitate. Dacă voim să ne vindecăm, atunci să nu-l puricăm noi pe toate feţele! Să nu-i mai punem atâtea condiţii taman atunci când avem mai mare nevoie de ajutor. Că şi în Soare sunt pete!
Ce voim de fapt: ajutor întru izbăvire sau taumaturg mirobolizant/eclatant? Dar noi suntem, mai întâi, mirobolizanţi?

*
Şi, mai ales, să ne amintim că nu doctorul vindecă de unul singur, nu preotul izbăveşte prin "magia" puterilor lui (care puteri, bre? Ce, popa-i Superman?), ci Mila Domnului prin împreună-lucrare (prin Har) cu preotul sau cu alt om.
Nu vindecătorul omenesc trebe să fi trecut prin toate chinurile şi să le fi depăşit.
Întrucât trebuşoara asta a făcut-o deja, pentru noi, Cel Care a suferit Patimile şi a înviat din morţi.
E suficient ca noi doar să credem în El şi să Îi cerem ajutorul. Şi să ne mişcăm după puteri în direcţia Lui, cooperînd cu semenii noştri, aşa cum sunt ei. Dealtfel, nu ne îndeamnă El Însuşi în acest sens?

Sincer? M-am crucit. Chiar în faţa lui.
Apoi l-am rugat să aleagă dacă voieşte să mai trudim împreună la nodul gordian al suferinţei sau ne despărţim şi merem fiecare la ale lui. Avea nevoie, ce-i drept, să îi vorbesc despre experienţele mele asemănătoare cu a lui (uneori fabulam, ca să îi fac pe plac) şi să îi hoc rolul de învingător-model. Voia să crească prin initaţia unui model, din păcate (acesta nu e singurul mod de a creşte ca om! Mai există, de pildă, şi descoperirea prin implicarea în experienţă! Şi altele...).
Din fericire a ales să ne mai vedem şi, după vreo doi ani de chin, pe care l-am tras şi eu (iar o experienţă de genul ăsta n-o să se mai repete!), s-a dumirit singur că drumul lui de folos era altul. Acum e bine merci şi ...nu mă mai urăşte...:) În general nu mai urăşte pe nimeni, din câte ştiu. Rulează pe drumuri mai vesele şi mai împăciuite, slavă Domnului!

In virtutea faptului ca ne stim bine :) o sa fac intrebarea mai grea: daca ai introdus si fictiune in sfaturi, pentru a-i face lui cumva pe plac/a-l ajuta consideri ca ai procedat corect? Un sceptic ar putea spune ca l-ai amagit putin, intr-un scop nobil, dar putin pacalit. Exista o alta varianta sau ai considerat-o pe aceasta drept cea mai buna? Daca ar fi stiut ce faci te-ar mai fi ascultat?

....:) Eu nu sunt omul corectitudinii, Pelerinule!
Cu adevărat, când eram puternic, am manipulat multe suflete. Şi mulţi din ei ştiau că asta fac. Şi s-au lăsat manipulaţi, slavă Domnului!
De ce? Pentru că o păcăleală se şterge deseori prin altă păcăleală. Cui pe cui se scoate.
Cu dracul nu joci cinstit, Pelerinule!....:) Nici cu boala, nici cu prostia, nici cu moartea. Să mă ierţi, dar eu aşa cred, cu tărie.

Suntem multi asezati la coada asta Ioane, unii in fata ta, mult mai pacatosi ca tine :) Din punct de vedere al invataturii Mantuitorului gresim profund, din punctul nostru de vedere ne gasim circumstante atenuante. Oricum sinceritatea, macar in ultimul ceas, va cantari putin in fav noastra :)

Am vazut cu cativa ani in urma un film cu Robert de Niro.Nu imi amintesc cum se numeste, am cautat pe net, dar nu am reusit sa dau de el.Este vorba despre o familie cu 3-4 copii: sotul(Robert de Niro) - workoholic;ea-sotie si mama devotata ideii de familie unita si fericita, cu orice pret, chiar daca asta insemna sa ascunda si sa denatureze partile mai putin placute ale vietii, de ceilalti, si mai ales de sot.Copii au crescut mari,fericiti, au urmat scoli bune si si-au luat "zborul", fiecare in orase diferite.Pareau sa aiba tot ce si-ar dori cineva: profesau ceea ce isi doreau, fiind bine platiti, unii isi intemeiasera familii etc.
Imaginea idilica se sfarseste cand unul dintre acesti frati moare in urma unei ...supradoze.Treptat, incep sa iasa la iveala toate necazurile acelora : una din fete avea un copil fara sa se fi casatorit/logodit, nemaifiind cu tatal copilului(asa cum spusese familiei), o alta era lesbiana, iar un alt frate, nu imi mai amintesc ce patise si el(oricum, nu ceva bun).E un film bun, merita vazut.

Legatura cu discutia de fata: intr-o noapte, tatal a vazut intr-un pasaj subteran de metrou un tanar drogat.Amintindu-si de fiul sau, care sfarsise din aceeasi cauza , s-a apropiat de el.Tanarul i-a cerut bani.Era in sevraj, parca imi amintesc ca tremura.Tatal i-a dat, nu prea multi, cat sa isi cumpere ceva de mancare, insa care nu ii ajungeau de droguri.Nu mai stiu cum s-a intamplat, insa batranul, cred ca puternic afectat de scena, si-a scos pastilele de inima, simtindu-se rau, pe care insa le-a scapat langa tanar. Si asta m-a impresionat enorm: acela,nemultumit de suma primita, desi batranul i-a explicat ca era bolnav, le-a aruncat pe jos si le-a sfaramat.In urma altercatiei, care a urmat, i-a rupt acestuia si ochelarii de vedere.

M-am gandit atunci: de ce cineva, care e pe cale sa fie ajutat, ar face rau celuilalt?Nu reuseam sa inteleg.Acum, ma gandesc ca e din cauza sevrajului.Un om aflat intr-o forma severa de sevraj(care poate aparea nu doar in lipsa unor substante, ci si in lipsa unor persoane importante in viata personala, a unor conditii de viata etc) se descarca pe ceilalti.Si poate e o reactie normala, in prima faza.E ca si cum ai manca o bucata de paine, in fata unui om infometat.Cum sa mai simta cineva recunostinta, care poate a fost privat/furat(in formele cele mai grave) de ce e mai important in viata(siguranta unui camin, dragostea unui parinte, copilaria, familia, demnitatea de a fi om etc), chiar si fata de cel care vrea sa il ajute mai tarziu?Mai ales cand acesta poate are o familie, o slujba stabila, o "plasa" de siguranta, pe care celalalt nu a avut-o niciodata.

E o intrebare buna.Si cum e bine sa ne purtam in astfe de situatii, astfel incat, macar sa nu facem raul si mai mare, daca nu reusim sa ajutam?

Când vom depăşi îmfumurarea că putem şi că trebuie să ajutăm, atunci, poate, vom fi cuiva de vreun oarecare folos.
Vreau să fiu bine înţeles: a ajuta e o chestiune foarte serioasă. Presupune, întotdeauna, a muri. Măcar un pic.
Părerea mea.

Asa e.Asta e tot lipsa smereniei.Sfatuim(eventual chiar cu forta) pe ceilalti, si poate alunecam mai tare ca ei pana la urma.

Da, se întâmplă şi asta, uneori, dar nici să facem o piedică din gândul că e posibil s-o păţim şi noi, cei care momentan acordăm vreun fel de ajutor, nu pare a fi atitudinea firescului. Pe calea asta e posibil să ne temem foarte, până la inhibarea completă a gestului, de a mai sprijini în vreun fel pe careva...:) Nici chiar aşa!
Din câte înţeleg te referi la prevenţia prin modestie, la paza de sine şi luare aminte, la prudenţă. De acord, desigur.

*
Spuneam că a oferi ajutor implică să mori niţel. Sau mai mult...:) Mi-ar fi plăcut să dau curs acestei idei dar între timp interesul meu s-a evaporat. Ideea rămâne, totuşi, poate voi reveni la ea întrucât aş avea câte ceva de spus, din practica dificilă şi complexă a acordării ajutorului în plan profesional, mai ales.
Deocamdată spun, cu anticipaţie, că profesioniştii acordării ajutorului tocmai asta au grijă să nu se întâmple: să nu moară prea mult....:) Sunt instruiţi special în acest sens, uneori ani la rând... Şi sunt supervizaţi periodic, pentru a vedea ce a mai rămas din ei după acordarea sistematică a ajutorului...:)

*
În Biserică întâlnim legea tare că nu ajutăm noi, sau nu ajutăm singuri, ci suntem asistaţi şi sprijiniţi de Dumnezeu, Care este adevăratul Samarinean şi Doctor. Cu cât ne dăm seama mai bine de acest lucru, cu atât participăm mai eficient la ajutor şi murim mai cu folos, cred eu.
Dar o piedică serioasă e tendinţa de a intra mereu în rolul de Salvator, din triunghiul dramei, rol care nu e nici sănătos nici folositor etc.
Mulţumesc frumos pentru dialog, Alex, dacă mai ai tu câte ceva de împărtăşit m-aş bucura s-o faci. Doamne ajută!

Fratele Gabero s-a retras dintre noi. A ales aşa, din motive cunoscute doar de el însuşi. Eu m-aş bucura să îi fie cu folos retragerea şi să îşi găsească liniştea, pacea, aşa cum mult îşi dorea. Cu toţii ne dorim acelaşi lucru, dealtfel!
Sunt mai multe teme întreţesute simultan în postarea de mai sus. Gabero le-a expus aşa cum i-au venit, cum a simţit nevoia şi cum s-a priceput.
Unul din rolurile consilierului, când construieşte o relaţie terapeutică cu o persoană care solicită ajutor, este tocmai acesta: să ajute la clarificarea situaţiei de viaţă, să contribuie la construirea, de către client, a unei liste de priorităţi, să susţină elaborarea unei ierarhii a neajunsurilor, să sprijine formularea în cuvinte a tensiunii lăuntrice, apoi să modereze puţin neliniştea şi să mângâie acolo unde s-a cam aşezat durerea. Toate acestea prin cuvinte, prin ascultare, prin expresiile mimicii şi ale corpului, aşa încât omul aflat la necaz să se simtă acceptat, ascultat, înţeles - înainte de toate.
Aceasta înseamnă, implicit, contact interpersonal - faţă către faţă. Pentru a construi o relaţie de suport cu efect cert e musai nevoie de acest contact interpersonal. Ca urmare, o îndreptare a situaţiei prin discuţii pe net are, din start, şanse mici de reuşită. Bine ar fi ca Gabero să intre în relaţii concrete cu un psihoterapeut şi, desigur, cu un duhovnic.
A căpăta un sens nu este o acţiune solitară, deşi simţământul sensului sau al lipsei de sens e resimţit subiectiv, personal.
A dobândi un sens este rodul unei integrări în relaţii interpersonale şi în configuraţii omeneşti mai largi chiar de atât... Cu cât ne închidem mai mult între pereţii casei noastre sufleteşti, cu atât ne depărtăm de sens şi, invers, cu cât ne deschidem pentru a ne găsi un loc între oameni şi înaintea lui Dumnezeu, cu atât căpătăm şi resimţim mai deplin sensul...
E important să folosim unealta cuvintelor, pentru aceasta. Putem începe cu slovele unei rugăciuni, de pildă...

Vroiam sa spun ceea ce ati redat dvs. mult mai bine decat mine.Nu oricine poate fi Salvator, sau poate am putea fiecare, dar nu in orice moment al vietii noastre.Pentru ca daca o facem nechibzuit, compulsiv, egoist(adica daca ne folosim de durerea aproapelui pentru a ne ridica tot pe noi, in ochii nostri si ai celorlalti, asumandu-ne acest rol premiat dpdv social etc) s-ar putea sa agravam situatia: fie il impingem pe cel pe care vrem sa il ajutam si mai tare intr-o directie negativa, fie ne "inecam" inaintea lui sau o data cu el.Adica sunt situatii in care trebuie sa pasim usor, pe varfuri, cu delicatete, cu prudenta..Vorbesc despre ce am trait eu, nu alte persoane.

Chiar vroiam sa va rog sa detaliati un pic ideea.Pentru ca si eu simt asa, desi intuitiv.Nu as sti sa exprim prea bine in cuvinte.Dar cand se va putea, nu e graba.Doamne ajuta!

Cu totul adevărat, găsesc că aţi spus. În treburile sufleteşti nici nu se poate înainta altfel.
Exceptînd mersul pe vârfuri (....:)), cunoaşteţi probabil că sunt mulţi oameni care aşa şi păşesc unii spre alţii, în toate situaţiile: cu delicateţe, cu prudenţă, uneori de-a dreptul diafan....:) Sunt oamenii îmbunătăţiţi prin nevoinţă şi Har.....

"Mers pe varfuri" in sens pozitiv, ca si cum ai intra intr-o camera in care se odihneste cineva si nu vrei sa il deranjezi.Usor, fara sa trezesti fortat amintiri dureroase si sa rascolesti rani vechi.Sa il odihnim pe aproapele, sa nu intram cu bocancii si cu multa galagie , reprosuri etc in sufletul si in durerea lui.

[quote=alex190;598899]....reeditat

Nu m-am gândit că mersul pe vârfuri ar avea şi un sens negativ...:)
Cel mult unul uşor caraghios (îmi aminteşte de unele scene din desenele animate...:))