Pai tu crezi ca esti gica contra, dar de fapt nu esti gica contra ci esti chiar foarte mainstream.
Niste oameni destepti s-au intalnit la Frankfurt la inceputul secolului trecut si au inventat chestia asta cu teoria critica. De ce sa mai cuceresti tari purtand razboaie cand poti pur si simplu sa-i anihilezi pe oamenii de acolo daramandu-le toti pilonii pe care ei si-au cladit civilizatia ?

Stai putin. Daca un fapt e reprobabil, daca e un adevar comiterea lui, indiferent de cine: state, servicii de info, corporatii, secte, loje, biserici, oengeuri, etc., nu trebuie spus, repet, daca e adevarat, doar ca sa sustinem cutare traditii sau cutare organizatii, sa nu le daramam imaginea?! Acelasi rationament daca e vorba de ceva bun: trebuie spus, ca adevar/lucru bun in sine, indiferent de la cine vine.
De exemplu, daca e adevarat ca au fost khazari si altii inruditi cu ei in Biharia, inaintea maghiarilor, acest fapt e adevar, pragmatic vorbind e si neutru moral, si trebuie mediatizat. Sau ca samanismul vindeca boli la care alopatii ridica din umeri, si e de fapt lupta contra demonilor, nu colaborare cu ei, cum spune propaganda de un anume tip, si asta trebuie spus. Nu e neutru moral, ci pozitiv moral: sanatatea e un dar de Sus. Aparand-o, intr-un fel Il slujim pe Creator, dorindu-ne acel bine pe care si El ni-l doreste. Si multe altelede genul.
Dimpotriva, daca niste rahati cu ochi fac propaganda pedofila, acei rahati trebuie opriti pe orice cale, inclusiv o bataie incapacitiva pe termen lung, indiferent ce ar spune legea, europa sau uniunea sovietica ailalta: propaganda pedofila e negativa moral si trebuie eliminata, daca e nevoie si prin aaaaa resetarea fizica severa a sustinatorilor.

Depinde de adevar. Care e adevarul ? Cel al lui Iorga sau al lui Giurascu ? Sau cel al lui Djuvara sau Boia sau al nu stiu carui american ? :)
De ce nu te uiti 2 minute la documentarul ala ca sa vezi pana unde s-a ajuns in SUA ? Albi in piele de negri. :71:

Deci daca nu esti de acord cu adevarul si nu te simti oprimat, esti sigur un alb in pielea unui negru, un accident genetic cu siguranta.
Asa si aici. Daca nu te simti vinovat ca esti roman, daca nu crezi ca Eminescu a fost vreun sifilitic sau ca Brancoveanu nu a fost sfant, sigur esti dus cu pluta.

Nu ma simt vinovat ca sunt roman. Eminescu a fost si sifilitic, ca si conditie medicala, si un poet genial, si un roman extraordinar (mai putin antisemitismul militant). Una nu o exclude pe alta, indiferent cat cacat halesc revizionistii.
Nu stiu daca Brancoveanu e sfant; Dumnezeu va descoperi la Parusie cine e mantuit, chiar la loc de cinste la masa Mirelui (asta sunt sfintii, Prietenii Mantuitorului, o spune chiar El). Ca BOR l-a canonizat, e un fapt neutru pentru mine personal, care sunt in afara Bisericii.
Ma simt oprimat de gunoaiele care conduc lumea. Lituanianul care si-a razbunat fiica exploatata de pedofili merita un monument, daca nu o sanctificare in toate confesiunile crestine si nu numai. Desigur, DACA e adevarat si nu e o facatura a cocinilor numite eufemistic "mass-media" si "servicii de informatii".
Si asa mai departe.

Ok, inapoi la topic. Ar trebui sa sprijinim aromanii; daca ne putem duce in Dobrogea la mare sau in Delta fara sa trecem granita in Bulgaria, se datoreaza si darjilor nostri frati mai mari din Balcani.

Ai uitat de Ştefan cel Mare şi sfânt. Păi se poa'?

Mai încearcă.

Topicul nu este despre a prezenta istorie alternativă, ci mai degrabă pagini inedite. Multumesc pentru întelegere.

Pai asta e problema, sunt pagini inedite sau sunt ideile inedite ale unora promovate de cei care doresc sa creeze o istorie alternativa ?

Pagini inedite alternative. Simplu.

Fiecare citeste si întelege ce vrea. Nu răspund pentru cei care au mania persecutiei sau a conspiratiei.

Dacă aveti ceva interesant de postat "on topic", vă rog nu ezitati să o faceti. Multumesc!

Haide Iuliu, imi pare ca efectiv te supara ideea. Cumva o vezi ca pe o ofensiva anticrestina. E fals. Si daca nu ar fi, religiile vin si pleaca. Nu vad de ce religiile abrahamice, mai precis religia crestina, ar face exceptie. Credintele samanice si mai tarziu politeiste sunt natural aparute, sa zic asa. Iudaismul si crestinismul sunt opera unui mastermind fie colectiv (societate oculta), fie o sinergie a acesteia cu forte superioare acestei lumi si speciei umane. Acum se pare ca entitatile care isi adjudeca controlul spiritual prin diverse ideologii si religii sunt intr-un razboi total. Partea proasta e ca planeta asta si tot ce e viu pe ea, inclusiv noi oamenii, asa pacatosi cum suntem, trebuie sa platim oalele sparte.
Si vorba Mirelei, back on topic.

Adica un nebun arunca o piatra si daca nu te arunci sa o scoti esti conspirationist. De ce sa credeti istoria pe care v-au predat-o profesorii vostri ? Sunt alti profesori mai buni, mai americani, stiu ei mai bine ce s-a intamplat.

Si Theo, nu inteleg ce vrei sa spui in gunoiul ala umanist pe care l-ai varsat aici. Religiile vin si pleaca - noi ramanem sa platim oalele sparte.

Sa zicem ca religiile vin si pleaca. Atunci nu ramanem nici noi ci venim si plecam asa ca orice am crede despre lume si viata e inutil. Inclusiv daca ar fi adevarat ca Brancoveanu nu a fost chiar un martir ci a fost victima propriilor jocuri politice marunte, si ca s-ar fi si turcit daca aia i-ar fi dat aceasta posibilitate, tot nu ar conta prea mult, asa ca pot crede linistit in continuare ca a fost un om mare si ca a murit pentru credinta sa.

Asa le spun si aia in SUA : cine ma ? lol esti conspirationist. Dupa care le spun ca simplul fapt ca se nasc albi ii face rasisti, chiar daca nu realizeaza ca sunt rasisti. :)

Cand au venit prima data comunistii vedeta era Roller, nu exista istorie inainte de el. Acum cand au venit a doua oara, vedeta e Boia, sau cine stie care istoric american. Nimic din ceea ce ati invatat nu e adevarat, va spunem noi cum sta treaba. Romanii nu au fost niciodata buni de nimic, si in general s-au purtat urat cu toata lumea.

Iti inteleg amaraciunea, dar nu are rost sa discutam acestea pe acest topic. Daca am inteles corect, Mirela l-a gandit ca pe unul pur informativ.
Stai linistit, ca urasc visceral neoistoricii euro-amerfloci. Nici o sansa sa pic in jocul lor murdar.
De ce cred ce cred? Pai, ma stii cine sunt. Pentru mine, Biserica Nevazuta e formata in primul rand din cea nefacuta de om, anume Natura. Da, ai citit bine. Nu ai cum sa simti si sa intelegi ce am simtit si inteles eu de-a lungul anilor in fata diferitelor aspecte ale Creatiei, dar ca sa va fie clar, tie si tuturor colegilor:
1. Cred sincer ca popoarele care au ramas milenii in asa-zisa inapoiere tehno si asa-zisa inchinare samanica si/sau idolatra sunt/au fost mult mai echlibrate decat eurocentricul mandru de diferitele crestinisme, exportate prin deoptriva pumn si prajitura in toate zarile. Europeanul a fost initial un pagan relativ echilibrat, apoi un crestin mai mult sau mai putin fanatic, apoi un burghez lacom, crud si utilitarist, apoi un conunist mai mult sau mai putin imbecilizat de propaganda, apoi din pacate din nou capitalist, in stadiul final consumerist complet idiot si de o lacomie si lene insuportabile si insurmontabile.
2. Prefer oricand sa cred explicatii ale faptelor istorice si de viata, cate pot parea cinice, dar in realitate sunt doar realiste. Teama mea de minciuna si manipularea, ajunse la perfectiune in comunism si capitalismul imperialist, ma determina sa am doi piloni: o soteriologie bazata pe pelagianism si apocatastaza, si un scepticism naturalist sanatos. Mi-e greata deopotriva de hagiografiile trase la indigo, ca si de povestile capitaliste cu lucratorul care moare de foame cu zambetul pe buze muncind pana la epuizare, ca si de povestile comuniste cu intelepciunea supraumana aproape a lui Lenin, Stalin sau Mao, si cum poporul munceste tot zambaret si tot pana la epuizare, de data asta stahanovist, si de data asta spre profitul Statului (care tot o blestemata de corporatie este). Te intrebi de faza cu hagiografiile? Simplu, nu inghit povesti care motiveaza supunerea, evlavia-fatza-de-ce-este-autorizat doar si concedierea facultatii de a (ne) intreba "de ce?". Nu, Bizantul ortodox nu era cea mai bina societate a vremii sale, nici Roma catolica, nici statele Reformei, nici...Masele se aglutinau duminica la biserica/adunare, asa cum mai recent se aglutinau la sedinte de partid.
3. Pricepe ca eu resping orice institutionalizare. Poate nu gasesc cuvintele corecte, dar te prinzi tu. A iesi din rand e o proba de umanitate si autonomie a mintii. Indiferent daca cel sau cei ce deschid sirul tin sus crucea, semiluna, secera-si-ciocanul, echerul-si-compasul, curcubeul, etc. A fi stapan e crima si vanitate. A fi sclav e slabiciune/lasitate si prostie.
Mirela, iertare pentru prea lungul offtopic.
Iuliu, zic sa o continuam pe privat.
Asa ca eu cred ca Raiul poate fi atins in chiar viata asta: o societate bazata pe comunitati mici, tehnologie de nivel medieval, moralitate la sange, valorizarea muncii fizice si a traiului modest, etc. O lume in care omul e in genunchi in fata tunetelor, a cutremurelor, faunei sau bolilor e o lume in care trufasa noastra specie isi are locul meritat: in smerenie. Pacat ca inchinatorii la copaci au fost aproape nimiciti prin eforturile combinate ale cruciadei din zona baltica si tarilor rusi.
Ce usor se enerveaza oamenii pe acest forum, daca explici de ce te indoiesti de ce cred ei!

Omule, citeşte actele martirice.

Ţie, oricine îţi spune o găluşcă împotriva Bisericii, tu o înghiţi de bună.
Şi dacă vine cineva să-ţi spună că aia a fost o găluşcă, îl etichetezi imediat fanatic clerico-nu-ştiu-cum.
Oricum ai spus că nu te interesează de mântuire. Pentru cuvintele tale vei fi judecat, nu ale altuia.

Citeşte ACTELE MARTIRICE, în volumul PSB 11, şi apoi nu vei mai spune că Biserica livra eretici. Vai şi-amar, câtă denigrare la adresa Bisericii. Şi credulii, care abea aşteaptă să mai audă ceva împotriva Sfintei Ortodoxii, cred imediat. Măcar de-ar fi adevărat.

Uite, poate îţi place să citeşti pe laptop. Tot e ceva decât nimic:

ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colec...0martirice.pdf

E una din puţinele cărţi ce le-am citit plângând. Am plâns citind, să nu-mi fie spre laudă.

Cadou, Adevărul ! ASTA-I ISTORIE ! ISTORIA SFINŢILOR... Adevărata istorie, nu alternativă. Un fragment de istorie...

Iar antihristul, da, va veni, ca conducător al lumii. Dar nu e un demon cu mască umană. Nu-i dă nimeni putere unui demon să ia trup omenesc, cum a avut Hristos.
Staţi liniştiţi.
Ci antihristul, e cea mai diabolică gândire umană, tipologia umană ce defineşte răutatea umană prin excelenţă. Oferite de demoni, clar.

Antihristul, va fi un om, care va fi efectiv cu toată fiinţa lui, împotriva lui Hristos, a Sfinţilor, creştinilor şi a Bisericii. Şi va lupta împotriva lor, cu toată energia lui, toată puterea lui, toată viaţa lui, condus şi posedat fiind de demoni. Cum şi azi, sunt foarte mulţi din aceşti antihrişti.
Va urâ iubirea creştinilor din tot adâncul fiinţei lui. Va căuta să o demoleze de peste tot.

Că spune Biblia:
"Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă." - I Ioan 2, 18.

Deci ce zice? Mulţi antihrişti s-au arătat. Deci antihriştii sunt acei oameni, dedicaţi vătămării şi suferinţei sistematic provocate Bisericii. Zi şi noapte.

Şi da, unul din aceşti mulţi antihrişti, va ajunge conducătorul lumii, al unui guvern mondial probabil şi va ridica război sfinţilor, cum spune Biblia.

Nu-i mare filosofie.

Adevărul e limpede. E sub ochii noştri. "Cine are urechi de auzit, să audă".

Of, de-aţi înţelege... :(

Stareţi de la Mănăstirea Prislop (judeţul Hunedoara) -
aleşi mitropoliţi la Mitropolia Ortodoxă Română a Transilvaniei de la Bălgrad (Alba Iulia)

extras din articolul publicat pe : http://www.dacoromania-alba.ro/nr14/stareti.htm

Românii au fost încreştinaţi din cele mai vechi timpuri, iar bisericile din Ţara Haţegului, din localităţile Densuş, Streisângiorgiu, Peşteana şi Sântămăria Orlea atestate din sec. XII-XIII la care se adaugă cele multe din sec XIV-XV construite de cnejii şi juzii români din localităţile: Haţeg, Tustea, Vad, Sânpetru, Ostrov, Remetea, Clopotiva, Colţi, Răchitova, Ciula Mare, Grădişte, Valea Dâljii, Râul de Mori, Măteşeşti, Sălaşul de Sus, Paroşi, Râul Alb, Râul Bărbat, Galaţi, Livadia, Bărăşti şi nu în ultimul rând Mănăstirea Prislop, confirmă cu prisosinţă credinţa străbună şi continuitatea neamului românesc pe aceste meleaguri de basm.

Populaţia daco-romană creştină, până la înfiinţarea mitropoliilor din Ţara Românească (1359) şi Moldova (1392-1401) depindea de ierarhia bisericească din sudul Dunării.

Biserica românească din Ardeal şi Ungaria îşi trimitea preoţii pentru sfinţire la Vidin şi Siliştea, care aparţineau de arhiepiscopia de la Ohrida.

În această situaţie s-au aflat mănăstirile şi bisericile din zona Aradului şi din Ţara Haţegului, determinate în mod sigur de aşezarea geografică şi a drumurilor din acea perioadă.

Conducătorii şi populaţia creştină prin reprezentanţii respectivi, din zona Alba Iuliei, aveau relaţii directe cu centrul religios din Bizanţ.

Cneazul GYULA (GYLA, IULIU) DUX MAGNUS ET POTENS (duce mare şi puternic) ocrotind creştinismul, în anul 956 a fost invitat la Constantinopol de către împăratul Constantin Porfirogenetul, care l-a primit cu toate onorurile cuvenite oaspeţilor de seamă, acordându-i titlul de PATRICIUS, iar patriarhul Bizanţului THEOPHILACTUS l-a hirotonit ca episcop pe HIEROTHEUS care probabil o perioadă de timp a folosit ca biserică, lăcaşul de cult creştin - ROTONDA ECLESIA - care a fost dărâmată de către unguri, iar pe locul respectiv, au construit biserica episcopiei romano-catolice.

"Fundaţiile de piatră (existente parţial şi astăzi) atestă o biserică cu plan circular cu absidă semicirculară la est, monument a cărui origine se datează în sec. IV-lea perpetuându-se în arhitectura bizantină şi românească până în sec. XI-XIII". (din: "De la vechea Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei la Episcopia de la Alba Iulia")

Mănăstirea Prislop, este o perlă în frumoasa Ţară a Haţegului, în apropierea masivului munţilor Retezat, unde marele naturalist şi patriot albaiulian Alexandru Borza în anul 1935 a creat "Parcul Naţional Retezat" pe o întindere de cca 38.000 ha, fiind unul dintre cele mai frumoase parcuri naturale din Europa la data respectivă.

Locul ales de călugărul Nicodim pentru construirea mănăstirii se aseamănă cu un colţ de rai pe pământ, situat la o altitudine de 640 m într-o poiană mirifică înconjurată de dealuri domoale, atrăgătoare.

Călugărul Nicodim a fost organizatorul şi îndrumătorul monahismului românesc în a doua jumătate a veacului XIV-lea.

Sprijinul material privind construcţia mănăstirii, după istoricul Ştefan Meteş, revine domnitorului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, iar după Radu Popa "primii bănuiţi ar putea fi cnejii de la Silvaşu".

Rolul principal însă, l-a avut călugărul Nicodim aşa după cum rezultă şi din "Istoria Critică a Românilor" de B.P. Haşdeu (1873) vol. I, care, pe baza unor documente sârbeşti şi a unei cronici bulgare, rezultă că locul de naştere a călugărului Nicodim a fost oraşul "trans-danubian PRILEPU sau PRILIPU aşezat între Albania şi Macedonia nu departe de OCHRIDA.

Prin intercalarea unui "s" la mijlocul cuvântului călugărul Nicodim a dorit să boteze numele de PRISLOP locului unde a venit să se stabilească, în amintirea localităţii natale.

Poemul scris de călugărul EFREM: "PLÂNGEREA SFINTEI MĂNĂSTIRI A SILVAŞULUI DIN EPARHIA HAŢĂGULUI DIN PRISLOP" este o cronică rimată care cuprinde 710 versuri care întăreşte datele cu privire la Nicodim, ca primul ctitor al Mănăstirii Prislop.

Întrucât clerul şi românii din împrejurimi nu au acceptat să-şi trădeze credinţa străbună şi să treacă la greco-catolicism, "gloriosul" general Adolf Bucow care s-a luptat cu bisericile şi mănăstirile ortodoxe ale românilor, în anul 1762 a incendiat mănăstirea şi a alungat pe toţi călugării, distrugând pentru mult timp un astfel de centru de cultură şi de credinţă străbună.

Călugărul Efrem, alungat peste munţi, a scris această cronică rimată care a fost descoperită de Cezar Boliac la Mănăstirea Căldăruşani - lângă Bucureşti - în sec. al XIX-lea.

Cele câteva versuri menţionate mai jos redau cu fidelitate simţirea românilor din acea perioadă:

"... Şi neamul nostru din vrăşmăşie

Să se întoarcă iarăşi la frăţie

Căci precum românii prin viaţă se alege

Se cade să fie toţi de o lege

La legea cea strămoşească

Iar nu la legea papistăşească

Căci nu va fi spre un folos

UNIAŢIA ce s-au scos

Ci numai ca să ne răsnească

De fraţii din Ţara Românească

Şi din Ţara Moldovinească

Ba încă şi între noi din Ardeal

Să bage pe cel viclean

Să nu ne mai putem înţelege,

Nici din saşi şi din unguri a ne mai alege"

La mănăstirea Prislop (1404-1405) călugărul Nicodim a copiat un "Tetraevangheliar" pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi care se află la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională de la Bucureşti.

În continuare mănăstirea Prislop a devenit o şcoală de cultură bisericească cu călugări evlavioşi ai căror reprezentanţi au rămas în istorie ca personalităţi demne de urmat. În aceeaşi perioadă s-a înfiinţat o şcoală pentru cântăreţi şi viitori preoţi.

La mijlocul sec. 16-lea a existat o episcopie a Silvaşului care a avut reşedinţa la Mănăstirea Prislop şi care era subordonată Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei de la Alba Iulia fiind considerată cea mai bogată din Ardeal la data respectivă.

Preotul Ioan din Peşteana în anul 1553 a fost trimis în Ţara Românească la Târgovişte, unde a fost sfinţit ca episcop de către mitropolitul ANANIE.

Perioada de înflorire şi de reafirmare a Mănăstirii Prislop a fost cea din a doua parte a sec. al XVI-lea, unde, în perioada 1575-1580 a vieţuit Domniţa Zamfira, fiica domnitorului Ţării Româneşti, Moise Vodă, care a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580 devenind al doilea ctitor a mănăstirii iar în anul 1580 când a murit a fost înmormântată de către stareţul Ioan de Prislop în pronaosul mănăstirii.

Relaţiile dintre Mitropolia Ortodoxă (veche) a Transilvaniei de la Bălgrad (Alba Iulia) şi bisericile din Ţara Haţegului în sec. XVI-XVII-lea au fost permanente.

Dieta de la Turda din anul 1579 a înlesnit ca: "popii româneşti să-şi aleagă episcop românesc pe cine vor voi".

După decesul mitropolitului Cristofor, în toamna anului 1579, preoţii români la sinodul constituit, au ales pe GHENADIE (I) de la Prislop, care a fost sfinţit la Târgovişte ca mitropolit al "întregului ţinut din Ardeal şi a Orăzii-mari" cu reşedinţa la Alba Iulia.

Reşedinţa Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei în aceea perioadă se afla înafara zidurilor cetăţii Bălgradului, în zona actuală a străzii V. Alecsandri unde exista şi funcţiona singura biserică a românilor din Alba Iulia, confirmată la pct. d - CHIEFA DE GRECI - din harta "PIANTA D'ALBA IULIA", întrucât clădirea mitropoliei din incinta cetăţii se află într-o stare avansată de degradare din motive lesne de înţeles.

Istoricul Ştefan Meteş în "Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria", vol. I, scoate în evidenţă activitatea mitropolitului Ghenadie, de la Alba Iulia, privind tipărirea de cărţi bisericeşti.

În anul 1580, la Sebeş a tipărit prin CORESI, "Sbornicul slavonesc", afirmând: "Nu mi-am dat nici o odihnă, nici genelor mele somn şi nici avere dată mie de Dumnezeu n-am cruţat-o, până ce nu am ajuns să sfârşesc acest lucru văzând în timpurile din urmă din partea popoarelor de altă credinţă, mare stricăciune şi cădere a sfintelor biserici precum şi împuţinarea dumnezeieştilor cărţi".

Cu înţelegerea mitropolitului Ghenadie, judele Braşovului, Luca H. a tipărit între anii 1580-1581 "Evangheila cu învăţătură" în limba română care a fost răspândită în toate ţinuturile româneşti.

După moartea lui Ghenadie, la finele lunii februarie 1585 sinodul preoţilor, a ales pe stareţul Ioan, deasemenea de la mănăstirea Prislop "om erudit, cumpătat, modest, cu viaţa curată şi religioasă" care în luna August a anului 1585 a fost sfinţit la Târgovişte ca mitropolit de către Serafim".

Rolul şi importanţa mitropolitului Ioan de Prislop a crescut determinat de eveninentele istorice care se desfăşurau în perioada respectivă, precum şi de timpul mai îndelungat de păstorire în scaunul mitropolitan de la Alba Iulia faţă de predecesorii şi urmaşii săi.

continuare - Stareţi de la Mănăstirea Prislop
 

Ascensiunea domnitorului Ţării Româneşti - Mihai Viteazul - şi pericolul invaziei otomane, a influenţat pozitiv, tratatul încheiat cu Sigismund Bathory la data de 20 mai 1595.

O delegaţie numeroasă din Ţara Românească în frunte cu boierii, fraţii Buzeşti şi Teodor Rudeanu împreună cu mitropolitul Eftimie şi episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului sosiţi la Alba Iulia au obţinut de la Sigismund Bathory ca oficial, toate bisericile ortodoxe din Transilvania să fie sub jurisdicţa mitropolitului de la Târgovişte.

Cu această ocazie Mihai Viteazul a avut posibilitatea să se întâlnească cu mitropolitul Ioan de Prislop şi să cunoască starea precară a Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania, fapt ce l-a determinat să intervină şi să obţină de la principe încuviinţarea de a construi o nouă clădire pentru mitropolia ortodoxă a românilor din Transilvania, după ce mitropolitul Ioan de la Prislop a obţinut jurisdicţie peste "soboarele româneşti din tot Ardealul".

Mihai Viteazul a realizat la Alba Iulia baza uneia dintre cele mai importante instituţii ale românilor din Transilvania: MITROPOLIA ORTODOXĂ A BĂLGRADULUI despre care marele istoric N. Iorga a afirmat că "a fost cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi".

Într-un timp record, de numai un an -1597- au reuşit să construiască o nouă catedrală precum şi clădirile aferente pentru Mitropolia Ortodoxă Română din Transilvania, iar mitropolitul Ioan de Prislop a avut un rol important la această realizare.
Împreună cu unificatorul de neam, Mihai Viteazul au fost inspiraţi de a construi clădirea mitropoliei sub forma triconc precum şi de a fi sfinţită cu hramul "Sfânta Treime", fapt ce a corespuns cu prima unire a tuturor românilor din cele trei principate: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.

De la "Ioan Vlădica de la Bălgrad" după cum a afirmat istoricul Ştefan Meteş, avem cea mai veche scrisoare românească, cunoscută până acum din condeiul unui arhiereu din Ardeal.

După victoria lui Mihai Viteazul de la Şelimbăr (18/26 oct. 1599) mitropolitul Ioan de Prislop s-a aflat în fruntea alaiului care l-a primit în Alba Iulia la data de 21 Oct. / 1 Nov. 1599 timp în care întreg teritoriul Transilvaniei a trecut sub autoritatea domnitorului, iar biserica românilor a avut un moment de speranţă, dar, doar, pentru scurt timp.

Sărbătorile de Crăciun din anul 1599, precum şi cele prilejuite de noul an - 1600 - Mihai Viteazul le-a petrecut la Alba Iulia, participând la slujbele religioase care s-au desfăşurat în noua clădire a Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, ctitorită de domn şi care s-au ţinut de către mitropolitul Ioan şi patriarhul de la Târnava, Dionisie Rally care l-a însoţit pe Mihai Viteazul în Transilvania şi care după datină l-a stropit cu aghiasmă, urându-i domnie lungă.

Dionisie Rally a fost înrudit cu familia Cantacuzino, iar istoricul N. Iorga susţinea că acesta a fost duhovnicul şi sfetnicul voievodului până la sfârşitul vieţii.

După înfrângerea lui Mihai Viteazul în lupta de la Mirăslău (18 Sept. 1600) dintr-o informaţie mai târzie evidenţiată de către Adrian Andrei Rusu, rezultă că domnitorul pentru un scurt timp s-a refugiat la Mănăstirea Prislop însoţit probabil de mitropolitul Ioan de Prislop.

Dieta de la LETZFALU din 25 Oct. 1600 a dispus persecutarea nemiloasă a călugărilor români, "... nici un popă românesc să nu poată intra niciodată din cele două ţări române, iar călugării de tot să fie proscrişi din toată ţara. De se va afla vreunul că a intrat sau va intra în ţară, pe acela să-l prindă şi să-l despoaie ori şi unde".

După asasinarea lui Mihai Viteazul (9/19 Aug. 1601) speranţele românilor s-au destrămat.

Cronicarul George Brancovici, fratele mitropolitului Sava de la Bălgrad, care a copilărit în cetatea de la Alba Iulia între anii 1656-1678 ne relatează o ştire extrem de importantă care se referă la trupul lui Mihai Viteazul care a fost adus şi înmormântat Prin grija lui Ioan de Prislop în Mitropolia Transilvaniei ctitorită de domnitor. Odată cu înlăturarea lui Mihai Viteazul a dispărut şi mitropolitul Ioan care probabil s-a retras în Ţara Haţegului acolo, de unde a plecat la Mănăstirea Prislop; iar slujitorii Mitropoliei au fost alungaţi din Alba Iulia.

După o perioadă grea şi mai puţin cunoscută, apar ca urmaşi ai lui Ioan de Prislop, Spiridon (1605) Teoctist, Sava I, Teofil de la Prislop.

Importanţa Mănăstirii Prislop ca centru religios şi de cultură a românilor din această zonă a ţării, precum şi relaţiile strânse care au existat cu Mitropolia de la Bălgrad s-a dovedit din nou şi prin alegerea lui Teofil ca al treilea mitropolit al Bălgradului promovat de la Prislop la data de 21 febr. 1615, întărit fiind de către principele G. Bethlen. Cu această ocazie în diploma respectivă s-a prevăzut ca toate averile şi moşiile luate de la preoţi şi de la Bisericile românilor de către "nobili şi alţi străini" să fie siliţi a le restitui.

Interesant şi important pentru Mănăstirea Prislop au fost constatările specialistului Adrian Andrei Rusu redate în cartea Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, "Triconcul bisericii mănăstireşti are bune analogii la dispăruta catedrală mitropolitană de la Alba Iulia, care ne-ar face să bănuim că a existat o relaţie între cele două şantiere de (re)construcţie, dacă nu cumva relaţia existase doar între ctitorii cei noi şi vlădica Ioan".

Mitropolia de la Alba Iulia ctitorită de marele unificator de neam românesc, continua tradiţia triconcurilor munteneşti din sec. XIV-lea.

Nedumerirea autorului cu privire la faptul că o perioadă scurtă (în jurul anului 1629) Mănăstirea Prislop a avut hramul "Sfânta Treime" la fel ca şi Mitropolia lui Mihai Viteazul, se poate explica având în vedere şi situaţia grea în care se afla Biserica românilor. Înainte şi după această perioadă hramul mănăstirii a fost şi a revenit la "Sfântul Ioan Botezătorul".

Ambele centre de cultură şi ale credinţei străbune (Alba şi Prislop) au fost distruse în sec. 18-lea odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic în acţiunile dure întreprinse cu privire la catolicizarea românilor.

Mitropolitul Athanasie Anghel împreună cu 38 preoţi ortodocşi, aici, la Alba Iulia la data de 7 Oct. 1698 (stil vechi) au trădat credinţa străbună şi au hotărât unirea cu Biserica Romei.

Prin declaraţia dată la Viena în luna Martie 1701, Athanasie, s-a lepădat de orice legătură cu domnul muntean Constantin Brâncoveanu, la fel şi de mitropolitul din Ţara Românească, unde fusese sfinţit cu puţin timp în urmă (1698).

Athanasie Anghel din mitropolit ortodox, ajuns episcop gr. catolic, cu ajutorul autorităţilor habsburgice în anul 1701 au alungat pe românii ortodocşi din Mitropolia Ortodoxă a lui Mihai Viteazul precum şi din cea de a doua biserică a românilor care funcţiona în partea de jos a oraşului Alba Iulia.

Datorită acestor evenimente grave, la scurt timp, în anul 1702, şi-a încetat definitiv activitatea şi renumita tipografie care a funcţionat pe lângă Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi unde cu ajutorul maiştrilor tipografi de peste munţi s-au tipărit numeroase lucrări şi cărţi importante pentru neamul românesc (GROMOVNICUL, TREPETNICUL, PARACLISUL PRECESTEI, ŞAPTE TAINE, PĂSCĂLIA, SINTAXUL SLAVON, CATECHISMUL CREŞTINESC, NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD, PSALTIREA, MOLITVENICUL, BUCOAVNA, PÂINEA PRUNCILOR şi altele).

Situaţia a devenit dramatică după anul 1711, când după înăbuşirea răscoalei curuţilor, habsburgii au hătărât printre altele dărâmarea în cea mai mare parte a oraşului Alba Iulia în vederea construirii cetăţii.

"Justificat" de această acţiune, au fost dărâmate toate clădirile bisericilor care au fost ale românilor ortodocşi din Alba Iulia: vechea clădire a mitropoliei, clădirea mitropoliei construită de Mihai Viteazul, precum şi biserica românilor din oraşul de jos, care de fapt se afla la marginea "glacisului" proiectat.

Materialele rezultate din demolarea celor de mai sus au fost folosite la reconstruirea celor două biserici, în oraşul de jos, în jurul cărora s-au format cartierul Lipoveni şi Maieri.

Tiparniţa, împreună cu o serie de obiecte bisericeşti, inclusiv unele drapele de luptă ale lui Mihai Viteazul au fost luate şi trecute în proprietatea episcopiei greco-catolice urmând traseul parcurs: CARTIERUL MAIERI - FĂGĂRAŞ - BLAJ.

În timpul revoluţiei de la 1848-1849 majoritatea obiectelor istorice şi a celor bisericeşti au fost distruse de revoluţionarii maghiari.

Distrugerea bisericilor şi a mănăstirilor din Transilvania împreună cu o serie de documente istorice, constituie o mare pierdere pentru neamul românesc iar lipsa lor se va resimţi permanent.

În ceea ce priveşte Mănăstirea Prislop trebuie arătat că după anul 1762 a fost preluată de gr. catolici şi a fost restituită bisericii ortodoxe în anul 1948.

Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan la data de 25 Nov. 1948 a adus de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, pe ieromonahul Arsenie Boca, care prin străduinţa sa îndelungată a reuşit pe bună dreptate să devină cel de al treilea ctitor al acestei mănăstiri.

Da, ai înteles foarte bine. Multumesc pentru aport. :53: :)

"Pur informativ"?
Asta chiar mi-a plăcut!

Bătălia dintre Vasile Lupu și Matei Basarab
 

Arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669), care a călătorit în Moldova, ne oferă date importante în legătură cu războiul dintre domnitorul moldovean de origine aromână Vasile Lupu si cel muntean Matei Basarab. Despre Vasile Lupu aflăm că a fost sprijinit de cazacii lui Bogdan Hmelnitki (1595-1657), iar Matei Basarab de trupele lui Gheorghe Rákóczi I (1593-1648) si de sârbi, bulgari, greci, albanezi si turci. După ce a intrat în Muntenia unde a prădat si a jefuit o bună parte din tară, trupele lui Vasile Lupu si cele căzăcesti au fost nimicite de către ostile lui Matei Basarab si aliatii săi. Iată ce ne spune Paul de Alep despre aceste evenimente:

”În această zi am primit vestea că domnul <ţării> Vasile şi ginerele <său> cu oastea cazacilor au fost înfrânţi şi că o luaseră la fugă. Pe când ne aflam în siguranţă şi auzeam în fiecare zi că ei învinseseră în patru rânduri pe unguri şi pe munteni, pe care îi măcelăriseră grozav, iată că dintr-o dată ştirile au ajuns înfiorătoare; oamenii s-au întors în mănăstiri. Atunci au sosit pe rând oştile căzăceşti învinse şi fugărite; pe de altă parte a venit ştirea că domnul şi ginerele lui au dispărut; dar marţi înainte de Rusalii[1], au sosit pe neaşteptate şi au intrat în curte într-o stare jalnică. Ei au înştiiţat îndată pe Hmelniţki despre cele întâmplate.

S-a confirmat atunci că ştirea că învinseseră de patru ori pe unguri, armata // muntenească şi pe sârbi[2] şi că nimeni nu li s-a putut împotrivi pînă ce s-au apropiat cale de o zi de drum de Târgovişte, <oraşul de> scaun al domnului Ţării Româneşti. Matei Voievod a ieşit <din oraş> şi a pornit împotriva lor cu o oaste mare, alcătuită din munteni, unguri, sârbi, greci albanezi, bulgari şi turci[3]. Atunci seimenii lui Vasile “Grecul”[4] s-au năpustit asupra lor[5] şi când au ajuns la cortul domnului l-au prădat şi au împuşcat pe Matei Voievod în picior[6] cu un glonţ care a doborât calul pe care călărea. Însă el a rezistat până seara <când> şi-a scos cizma plină de sânge. Îndată a încălecat pe alt cal pentru a continua lupta.

http://i0.wp.com/www.istoria-romanil...size=427%2C565

Întreaga sa oştire se învoise să se închine şi să se supună lui Vasile şi cazacilor dar în clipa aceea Domnul nostru, care schimbă vremurile, a trimis tunete, fulgere, trăznete, ploaie şi grindină mare ca pietrele, asupra oastei lui Vasile şi a cazacilor, căci vântul le era potrivnic[7]. Însă moldovenii au trădat şi ei şi au fost învinşi iar cazacii nu-şi mai puteau slobozi puştile din cauza ploii mari. Atunci oastea munteană a descărcat asupra lor lovituri de tun şi de puşti şi i-a atacat. Moldovenii au fost primii care au luat-o la fugă, urmaţi de cazaci care s-au întors învinşi, pe când muntenii, urmărindu-i cu sabia la şold, i-au măcelărit cumplit. A fost // un ceas de jale. Muntenii n-au încetat să-i nimicească timp de trei zile, luând pe mulţi în prinsoare. Cât despre cei care au scăpat cu fuga şi au venit la Iaşi, aceştia şi-au aruncat toate armele pentru a se ascunde.

Domnul Vasile şi ginerele său şi câţiva oameni au scăpat apucând drumul Galaţilor, apoi acela al Moldovei, <mergând> pe căi neumblate, de teama urmăririi. Înfrângerea lor s-a întâmplat în după-amiaza <zilei> de marţi, înaintea joii Înălţării[8]. Vestea a sosit la Iaşi în trei zile, deşi din Moldova până în Ţara Românească este o distanţă de zece zile de marş.

http://i2.wp.com/www.istoria-romanil...size=193%2C300

Intrarea domnului, după cum am spus mai înainte, a avut loc într-o marţi cu opt zile înaintea Rusaliilor. Ostaşii cazaci care au supravieţuit au rămas trei zile, apoi s-au întors în ţara lor din cauza marii ridicări a preţurilor care a avut loc în zilele acelea, căci li se vindea o pâine mare, rotundă, cu un piastru. Timuş, fiul lui Hmelniţki, a rămas câtva timp acolo, apoi a plecat, pentru a se duce la tatăl său, căci se aştepta să-i trimită ajutoare. Dar nu i le-a trimis pentru că <tatăl său> era supărat pe el.

Vasile <Lupu> a rămas singur, fără nimeni lângă el. În fiecare clipă se spunea că duşmanii săi veneau cu o armată ca să îl ia pe neaşteptate într-o noapte; şi a doua rătăcire era mai rea decât cea dintâi. <Şi> el şi noi eram într-o spaimă necurmată, tot timpul, noaptea şi ziua. Cât despre doamna, fiul său, averea sa şi toate bunurile sale[9], el trimisese să i le ducă prin Polonia şi Cameniţa // şi le aşezase într-o cetate întărită de piatră care atârna de el, numită Suceava. El a strâns acolo băuturi şi alimente multe, de teama unui fapt care de altfel s-a şi întâmplat.”

Un articol de Mihai Dragnea de pe http://www.istoria-romanilor.com/bat...6#nofollow/11/

Cum erau vândute fetele de măritat în secolul XIX
 

Tradiţia fascinantă a Târgului de fete de pe Muntele Găina

http://adevarul.ro/assets/adevarul.r...d4/646x404.jpg

Târgul de fete de pe Muntele Găina i-a fascinat dintotdeauna pe călătorii străini. Povestea a acestui obicei, aşa cum se desfăşura la sfârşitul secolului XIX, a fost relatată în detaliu de scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi". Autorul se arăta impresionat de tradiţia din Apuseni, dar oferea şi o explicaţie pentru ea.

Jokai Mor, unul dintre marii scriitori ai Ungariei, a fost unul dintre călătorii străini care au rămas uimiţi de obiceiurile comunităţilor din Munţii Apuseni. Cea mai neobişnuită tradiţie descrisă de autorul romanului „Sărmanii bogaţi” este Târgul de fete de pe Muntele Găina, organizat anual, în jurul sărbătorii de Sânziene. O mulţime impresionantă de oameni ajungeau la târg din toate satele moţilor, din părţile Hunedoarei, din Alba şi împrejurimi.

„În seara primei sâmbete după sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan, la Sânziene, turtarii din Băiţa şi din Câmpeni, cu caii lor încărcaţi cu turte de miere, cu sticluţe pline de mied, pornesc spre vârful muntelui Găina, unde îşi ridică corturi, iar în ziua următoare se adună populaţia veselă la târgul de fete ce se ţine în acea zi pe vârful piscului”, scria Jokai Mor.

Atracţia principală a târgului erau fetele de măritat, aduse o dată cu zestrea oferită de părinţii lor.

„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în „Sărmanii Bogaţi”.

Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe.

„Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier şi cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, informa autorul.

Târgul de fete era şi un prilej pentru familiile de moţi să se mândrească, în faţa procesiunii, cu frumuseţea fiicelor lor şi cu podoabele şi mărfurile aduse la târg. Autorul descrierii târgului de fete de la sfârşitul secolului trecut oferea şi explicaţia evenimentului fascinant pentru acele vremuri.

„Locuitorii munţilor, fiind toţi păstori, stau atât de departe cu locuinţele lor unul de altul, încât cel mai apropiat vecin are nevoie de jumătate de ceas până când ajunge la celălalt. Din această cauză fetele tinere nu au unde să se ducă şi tineretul de aici nu se întâlneşte decât o dată în an la târgul de fete ce se ţine pe Muntele Găina. Femeile măritate se duc pe la înmormântări, însă fetelor nu le este permis nici aceasta”, scria Jokai Mor, în „Sărmanii Bogaţi”.

Preoţii nu erau lipsiţi de la târgul de fete, la fel ca şi negustorii de podoabe şi cârciumarii. Inelele erau la mare căutare, chiar dacă erau cumpărate doar ca amintire şi simbol al acestuie eveniment. Tradiţia târguielii pentru fata de măritat s-a stins încet în următoarele decenii. Sărbătoarea continuă, în fiecare vară, pe Muntele Găina.

articol preluat de pe: www.adevarul.ro

Interesant, nu am ştiut aceasta istorie. Nici nu m-am întrebat de ce tradiţia se numeşte, în continuare, "Târgul de fete".

Ciudăţenia cu schepsis a Mănăstirii Strehaia: altarul orientat greşit.
 

http://adevarul.ro/assets/adevarul.r...b6/646x404.jpg

Construită de Mihai Viteazul şi rezidită în 1645 la ordinul lui Matei Basarab, Mănăstirea Strehaia este un edificiu fortificat care "a văzut" la vremea lui bătălii impresionante.

Construită din piatră, biserica acestei mânăstiri din oraşul mehedinţean Strehaia prezintă o ciudăţenie. Spre deosebire de toate celelalte lăcaşuri de cult ortodoxe, care-şi au altarul la răsărit, este singura mânăstire din ţară cu altarul orientat spre sud. Legenda, preluată şi de Nicolae Iorga, spune că Mihai Viteazul, care s-a născut la Strehaia ar fi făcut o primă biserică, ridicând-o noaptea şi, orientându-se greşit, a asamblat biserica cu altarul spre Sud. Matei Basarab, a păstrat şi el aceeaşi orientare. Adevărul se pare a fi însă altul: palatul domnesc (stăpânire a Craioveştilor), fiind legat cu biserica printr-un culoar, i-a determinat acesteia întreaga aşezare.

Mai multe aici : http://adevarul.ro/locale/turnu-seve...79f/index.html

77 de ani de la moartea Reginei Maria
 

"Iar atunci când numele meu nu va mai fi decât o amintire, ce nădejde mai bună pot avea cei care stau pe culmi singuratice, decât nădejdea că se va afla cineva care să-i iubească şi să-şi amintească de ei până şi dincolo de mormânt.”
(Maria, Regina României)

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ima...gina-maria.jpg

Fără Regina Maria, istoria monarhiei române nu ar fi completă. „Dacă în istoria contemporană a României au existat trei bărbaţi care au purtat titlul de Rege al României Mari: Ferdinand I, Mihai I sub Regenţă şi Carol al II-lea, o singură femeie a avut onoarea şi cinstea de a fi Regină a României Mari şi aceasta a fost Majestatea Sa, Regina Maria.”

Anul acesta, pe 18 iulie, se împlinesc 77 de ani de la moartea celei mai iubite Regine a românilor. Pe 15 iulie 1938, Regina noastră, grav bolnavă, dorindu-şi să se întoarcă cât mai repede în ţară, „a părăsit sanatoriul de la Dresla. (…) Deşi doctorii au cerut ca să fie transportată cu avionul, Carol a obiectat cu privire la acest cost. Călătoria prin munţi cu trenul a fost atât de grea, încât ea a început aproape imediat să sângereze din nou. Dr. Stoermer, care călătorea cu ea, a fost nevoit să-i administreze permanent oxigen, iar a doua zi el a dat ordin ca trenul să se oprească în micul oraş Cernăuţi din Bucovina.

Soarele de vară ardea nemilos deasupra vagonului de oţel. De îndată ce populaţia locală a aflat că ea era acolo, oamenii au tăiat copaci imenşi pe care i-au adus la calea ferată, construind un umbrar ca să o protejeze pe Regină de căldura îngrozitoare. Cât a fost ziua de lungă, ţăranii au adus găleţi cu apă şi au udat oţelul încins. Dar temperatura din interior nu a scăzut şi după douăsprezece ore Maria a cerut ca trenul să pornească.

Nimeni nu a putut-o refuza. Trenul a pornit din nou, foarte încet. Cum şerpuia prin munţi şi dealuri de-a lungul ţării, şefii de gară îşi scoteau şepcile şi pâlcuri de oameni aşteptau la trecerile de cale ferată ca să vadă pentru o clipă vagonul albastru-argintiu cu perdele trase. «Regina moare», repetau ei. Când trenul a ajuns în cele din urmă la mica gară de la Sinaia, la orele 8,45 seara, familia Reginei-mame şi membrii mai importanţi ai casei sale au fost îngăduiţi pe peron.

Deoarece Maria a refuzat să fie dusă de la tren pe targă, ofiţerii din regimentul ei au conceput un scaun portabil cu care o puteau scoate – cu grijă, la pas – din gară. Pentru ultima ei apariţie în public, Maria a ales o rochie largă gri-perl, o rochie care mai curând plutea în jurul trupului său diform decât îl cuprindea. A încercat să zâmbească vitejeşte celor care au încercat să-i sărute mâna”.

La scurt timp, pe 18 iulie, la ora 17.38, Regina Maria moare la Castelul Pelişor. Dorinţa sa a fost să trăiască ultimile clipe în ţara căreia i-a dedicat întreaga viaţă. Vestea morţii celei mai îndrăgite Regine a adus „o tăcere impresionantă”5 ce s-a aşternut în sufletul tuturor. „În sunetul clopotelor, în durerea copleşitoare a întregului popor care a iubit-o şi care nu o va uita niciodată Marea, Sfânta Regină Maria, a făcut ultimul drum, în eternitate. (...) Zeci de mii de oameni au venit pentru a aduce ultimul omagiu celei mai bune Regine din lume.”

Pe 20 iulie corpul neînsufleţit al Reginei Maria a fost adus la Bucureşti, „unde a fost expus pe catafalcul de onoare în salonul alb de la Cotroceni”, apoi, peste câteva zile, „trupul Mariei a fost pus într-un vagon deschis pentru călătoria la Curtea de Argeş. În mod normal, era un drum de două ore de la Bucureşti, peste Câmpia Română, până la vechiul oraş de la poalele munţilor, dar trenul a trebuit să oprească de atât de multe ori, încât au fost necesare şase ore ca să acopere distanţa. Mii de ţărani, cu lumânări aprinse în mâini, însoţiţi de preoţii lor de ţară, îngenuncheau lângă calea ferată ca să-şi aducă ultimul omagiu. S-a spus că atât de multe flori fuseseră aruncate pe sicriul din vagonul deschis, încât soldaţii din garda de onoare care stăteau în poziţie de drepţi riscau să fie sufocaţi”.

Şi presa vremii, la rândul său, descria în triste cuvinte sfârşitul singurei Regine a României Mari: „Aripa necruţătoare a morţii a fâlfâit asupra noastră şi a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună şi mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Ţara întreagă s-a îmbrăcat în zăbranic violet – aşa cum a voit dânsa – şi cu suflete cernite, toţi supuşii săi – căci toţi au iubit-o – au venit să aştearnă flori roşii, pe cea de pe urmă cale a ei. Moartea e crudă şi nu face deosebire între buni şi răi, între bogaţi şi săraci, între umili şi glorioşi. Noi însă nu putem concepe ca Regina noastră să se cufunde şi ea în întunericul morţii. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea şi sufletele noastre, îşi împletise prea mult viaţa cu soarta acestui neam. Blândă şi miloasă, iubea dreptatea şi frumosul, iubea oamenii, pe toţi fii ţării acesteia, fără deosebire. De aceea, azi, la mormântul ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg îşi pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toţii i-am ridicat altare în sufletele noastre, unde memoria ei va fi veşnică.”

Regina Maria s-a contopit cu interesele şi aspiraţiile poporului român, reuşind să simbolizeze suferinţele, năzuinţele şi triumful unei întregi naţiuni.9 „Personalitate hotărâtă”, prin „voinţa, sinceritatea, vitalitatea şi veselia sa”, a fost Regina care a cucerit inimile tuturor românilor. Elegantă, inteligentă, sentimentală, cu simțul umorului și, mai presus de toate, dornică de libertate, a ştiut întotdeauna să se facă remarcată, apreciată şi îndrăgită. „Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin țară, vorbea cu țăranii”, şi era atât de iubită încât „potretul său stătea alături de icoane”.

Cu sufletul încărcat mereu de bunătate și, mai ales, încrezătoare în forţele proprii, cucerea pe oricine cu felul său de a fi. Nu cunoştea temea şi curajul său a fost de multe ori hotărâtor pentru soarta României.

A fost Regina noastră...„Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. (…) Fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj (…) dragoste de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta o hotărâre neşovăelnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii oameneşti şi o indulcenţă pe care experienţa o da tuturor sufletelor alese. (…) Era o splendoare, orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit.”

Întreaga activitate a Reginei Maria în slujba ţării sale va rămâne incontestabilă indiferent de trecerea timpului. Prin demersurile sale, călăuzite întotdeauna de dorinţa împlinirii celor mai înalte idealuri ale statului român, imaginea Reginei Maria va rămâne veşnic vie în conştiinţa naţională. Nu au existat bucurii ale poporului său pe care să nu le fi împărtăşit, precum nu au existat nici dureri pe care să nu fi încercat să le aline.

Prin acţiunile sale, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic, dar mai ales din Primul Război Mondial, Regina Maria a dovedit că tot ce a realizat a fost expresia dragostei sale. A fost curajul tuturor de a merge mai departe, când totul părea pierdut şi fără sens, a fost puterea care a ridicat moralul şi celor mai pesimiste suflete, a fost un adevărat simbol al speranţei şi al răbdării, fără de care poporul român nu şi-ar fi îndeplinit idealul de veacuri. Ea a fost cea care a rămas întotdeauna neclintită în credinţa sa, cea care a refuzat să se simtă înfrântă, sau să se clatine în faţa tumultoaselor evenimente.

Regina Maria a considerat înfăptuirea tuturor acţiunilor ce au dus la sporirea prestigiului ţării ca pe cea mai de seamă misiune a vieţii sale. Prin demersurile sale, înfăptuite întotdeauna cu dragoste şi nesfârşită încredere în puterea binelui, Regina noastră reprezintă întruchiparea exemplului că doar cei care nu renunţă niciodată şi merg întotdeauna înainte, tot înainte, indiferent de greutăţi şi dureri, pot sta demni în rândul biruitorilor.

Contribuţia sa din anul 1913 în vederea întrajutorării soldaţilor bolnavi de holeră, toate încercările din perioada neutralităţii de a atrage sprijinul Marilor Puteri ale vremii, scrisorilor trimise cu insistenţă verişorilor săi imperiali, în vederea acordării de ajutor în timpul războiului, dar mai ales întreaga muncă desfăşurată în timpul celor doi ani de pribegie în Moldova, dovedesc în mod clar însemnătatea Reginei Maria pentru ţara noastră.

Numai datorită ei Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale, numai datorită ei am stat alături de învingători la Conferinţa de Pace de la Paris căci, aşa cum obişnuia, nu a ezitat nici o clipă să-şi aducă sprijinul şi a luptat pentru cauza României cum doar ea ştia mai bine.

La Paris, şi-a folosit toată priceperea pentru a obţine o poziţie mult mai avantajoasă pentru România în cadrul Conferinţei de Pace. A discutat fără sfială cu cei mai importanţi lideri ai momentului, încercând de fiecare dată să convingă şi să dovedească, în ciuda tuturor piedicilor, că ţara sa merită mult mai mult pentru întregul efort depus în timpul războiului.

A cucerit şi a fascinat conducători de seamă, jurnalişti şi oameni de rând, toţi admirând devotamentul cu care lupta pentru binele poporului său. Ea, cea care în timpul războiului a înfruntat cele mai groaznice lipsuri, a ştiut să strălucească, mai bine ca oricine altcineva, în marile capitale ale lumii. A convins prin frumuseţe, tact şi inteligenţă.

Regina Maria - continuare
 

Nu a refuzat nici o provocare şi nu a renunţat niciodată la visurile sale. În anul 1926 îşi va realiza marea dorinţă de a vizita America, însă împlinirea sa personală nu putea fi ruptă de întrajutorarea ţării sale.

Succesul vizitei din America a fost la fel de răsunător ca şi cel al vizitei din capitala Franţei din anul 1919. Mii de oameni s-au arătat entuziasmaţi să o cunoască şi să-i vorbească. A fost aşteptată cu nerăbdare în fiecare oraş pe care l-a vizitat şi se poate spune că a cucerit în totalitate inima Americii.

Regina Maria rămâne cea mai importantă personalitate a dinastiei române ce cu greu poate fi egalată. Prin nesfârşita stăruinţă şi jertfă de care a dat dovadă, amintirea sa va fi veşnic binecuvântată.

Datorită frumuseţii şi sufletului său nobil, a cunoscut din plin dragostea și aprecierea românilor. Pentru toţi, ea a fost „marea lor speranță, luceafărul lor de dimineață”, iar „numele ei va străluci de-a pururi alături de acei oameni de seamă a căror contribuţie a fost covârşitoare în istoria neamului şi cărora, pentru aceasta, le păstrăm o amintire neştearsă”. Într-adevăr, aşa cum spunea Patriarhul Miron Cristea, „a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră şi a dinastiei noastre, că am avut-o!”

Istoria mai puțin cunoscută a Bucureștiului
 

Cea mai populară legendă despre originea Capitalei spune povestea unui cioban, Bucur, care acum mai bine de 700 de ani a ajuns în luncile Dâmboviţei păscându-şi animalele. Bucur era un om foarte avut, cu o turmă de oi foarte mare dar şi multe slugi. Şi-a aşezat stâna pe malul Dâmboviţei şi, ajutat de slujitorii săi, reuşeşte să îşi întemeieze o gopspodărie foarte mare.

Gospodăria ciobanului Bucur era atacată constant de prădători. Fata lui Bucur este răpită iar tatăl ei pleacă împreuna cu slujitorii săi să o recupereze. După lupte crâncene, Bucur reuşeşte să-şi salveze fiica şi întors acasă, porunceşte slugilor sale să transforme stâna şi gospodăria într-o cetate greu de străpuns. Pentru a-şi arăta recunoştiinţa faţă de Dumnezeu, Bucur ridică şi o biserică, în apropierea cetăţii sale. Cu timpul, oamenii care treceau prin zonă, au început să se aşeze în jurul bisericii şi a fortăreţei lui Bucur, şi astfel, se naşte prima comunitate pe malurile Dâmboviţei.

Bucureştiul este atestat arheologic din secolul al XIV-lea, iar documentar din 1459. Primul act care atestă existenţa Bucureştiului, a fost emis de Vlad Ţepeş la data de 20 septembrie 1459. Este vorba de un hrisov prin care domnitorul Vlad Ţepeş “cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată”, dăruieşte “lui Andrei şi cu fiii săi, Poiana lui Stev şi lui Iova şi lui Drug… ocina lui Petre din Ponor… Şi cine dintre dânşii va muri, iar ocinele să fie celor rămaşi, la dânşii prădalnica să nu fie” (prădalnică=normă juridică prin care moşiile familiilor fără urmaşi pe linie masculină reveneau domnului, iar exceptarea de la această prevedere făcea să poată fi moştenite şi de partea feminină).

Actul a fost eliberat cu scopul de a-i scuti pe cei amintiţi în hrisov de dările obişnuite şi se încheia cu menţiunea că “s-a înscris în septembrie 20, în cetatea Bucureşti, în anul 6968 (1459). Hrisovul era un pergament lung de 45,5 cm şi lat de 30,5 cm. A intrat în circuitul public în 1906 cu ocazia unei expoziţii organizate în Bucureşti, fiind trimis de învăţătorul Alexandru Bunceanu din comuna Nadanova, judeţul Mehedinţi. Pergamentul nu se afla într-o stare prea bună, având unele rupturi şi pecetea căzută, însă faptul că era un document autentic, a făcut ca Academia Română să-l achiziţioneze în 1908.

Alte două acte eliberate de Vlad Ţepeş care vorbesc despre Bucureşti, au fost scrise în limba latină şi datează din 13 iunie 1458 respectiv 4 iunie 1460, având precizările că au fost emise, primul “lângă râul apei Dâmboviţa“, iar celălalt în “castrul de lângă râul Dâmboviţa“. Săpăturile arheologice făcute la Curtea Veche au scos la iveală o primă cetăţuie cu suprafaţa de 160 mp, care se pare că era un turn fortăreaţă înconjurat de un şanţ de apărare. Ulterior, Vlad Ţepeş pe la 1458-1459 a construit o nouă cetate peste ruinele celei anteroare. Noua cetate a fost construită din piatră de râu, sub formă dreptunghiulară pe o suprafaţă de cca. 700 mp. La data de 14 octombrie 1465, domnitorul Radu cel Mare a luat decizia ca Bucureştiul să devină una dintre reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti.

În perioada 1558 – 1559 a fost construită la Curtea Veche, Biserica Domnească. Este ctitoria domnitorului Mircea Ciobanul, dar şi cea mai veche clădire de cult care s-a păstrat în Bucureşti. Din 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, Bucureştii devin capitala Ţării Româneşti. În 1661 pe strada cunoscută astăzi sub numele de Calea Moşilor, s-a făcut prima încercare de pavare cu piatră de râu. La 1694 s-a înfiinţat prima scoală superioară din Ţara Românească purtând numele de Academia Domnească activând la Sf.Sava. Palatul Mogoşoaia a fost construit de domnitorul Constantin Brâncoveanu la 1702, pe moşia văduvei Mogoş, unde este găzduit.

La 1704, spatarul Mihai Cantacuzino a construit Spitalul Colţea, cea mai veche instituţie de acest fel din Bucureşti. Această clădire a fost avariată de un incendiu si de cutremur, şi de aceea va fi demolată si reconstruită, forma actuală datând de după 1888. O altă clădire important din punct de vedere architectural este Biserica Stavropoleus ridicată la 1724. Hanul lui Manuc construit la 1808 va găzdui semnarea în 1812 a actului cunoscut ca Tratatul de la Bucuresti dintre Rusia si Turcia, prin care Basarabia trecea sub stăpânire rusă până la 1918. Recensământul din 1831 numără 10.000 de case şi 60.587 locuitori. La 1854 se inaugurează Grădina Cişmigiu, despre care germanul Ferdinand Lassalle apreciază că“întrece cu mult tot ce poate arăta Germania”. Este important de menţionat că Bucureştiul este primul oraş din lume care introduce iluminatul cu petrol lampant. Acest lucru s-a produs la 1857, în timp ce la Viena abia în 1859 va introduce această facilitate publică.

La 1860 se începe pavarea străzilor cu piatră cubică ce înlocuiau pavajul făcut cu bolovani de râu. Urbea Bucureștiului devine capitala celor două Principate la 24 ianuarie 1864. Au loc două evenimete culturale importante, unul la 1866 când ia fiinţă Societatea Academică, iar celălalt în 1868 când are loc primul concert al Societaţii Filarmonica din Bucureşti. Tot în 1868 Casa Capşa deschide o cofetărie şi un restaurant, urmate în 1881 şi de o cafenea (printre primele din Europa), aceste locuri fiind nişte puncte foarte apreciate şi frecventate în Bucureşti.

Gara Filaret a fost staţia de cale ferată ce reprezenta punctul terminus al primei linii de calea ferată din România: Bucureşti – Giurgiu. Ulterior a devenit autogară (1960). A fost oficial inaugurată la data de 19/31 octombrie 1869. Gara Târgovişte denumită ulterior “de Nord” a fost pusă în funcţiune în septembrie 1872 şi era unită de cea de la Filaret printr-o linie pe care se mai aflau halta Cotroceni şi staţia Dealul Spirii. În decembrie 1869 a fost deschisă Universitatea Bucureşti, care l-a început a găzduit şi alte instituţii ca Senatul, Academia Româna, Biblioteca Centrală şi Şcoala de arte frumoase. Din 1872 intră în circulaţie prima linie de tramvai cu cai (“tramcar”), care îşi desfăşoară activitatea până în 1929. Din 1882 se introduce lumina electrică, iar prima instalaţie intră în funcţiune la Palatul Regal din Calea Victoriei, de unde este alimentat şi Palatul Cotroceni, apoi urmeaza Teatrul Naţional şi Gradina Cişmigiu.

http://www.pozeleonline.ro/o_anunturi/501.jpg
sursa : www.efemeride.ro

Lupu Bara din Cărpinet, românul care a trăit 225 de ani
 

Povestea spune că în satul Cărpinet, de la poalele Apusenilor, un ţăran ar fi trăit cât trei vieţi. Culmea, în Evul Mediu, când speranţa de viaţă era mult mai mică. Atestat în două documente distincte, cazul a rămas neştiut până acum.

Biserica discordiei

Sfârşit de secol XV. Iobagii din satele Leheceni şi Cărpinet, risipite la poalele Munţilor Codru Moma, voiau să-şi dureze o biserică. Dar orgoliile credincioşilor erau la fel de mari, fiecare comunitate insistând ca lăcaşul să fie în satul ei. Cu greu s-au înţeles în final să… împartă biserica. Cum? Au ridicat-o pe hotarul dintre cele două sate, pe pământul bătrânului preot Paşcu Popa, din Cărpinet, ales să păstorească ambele sate cu condiţia ca doar cei din neamul lui să slujească în acea biserică. Lucru care s-a şi întâmplat, vreme de trei generaţii ctitorului Paşcu urmându-i la altar fiul său Marcu, apoi nepotul Achim şi strănepotul Avram.

Cum lăcaşul fusese ctitorit din banii familiei sale şi ai enoriaşilor, nu din vistieria împărătească, Avram a cerut şi a primit o scrisoare de scutire de la plata dărilor pentru pământul aferent bisericii. „Popa Avram ne-a implorat să-l lăsăm să slujească în biserică, aşa cum s-a făcut din cele mai vechi timpuri, fără a plăti impozit. Cu autoritatea noastră împărătească, cerem să-l lăsaţi în starea cea veche”, poruncea în iunie 1598 arhiducesa Maria Cristina, soţia principelui Sigismund Báthory al Transilvaniei, printr-un hrisov trimis şi parohului din Cărpinet.

După 21 de ani, moşierul Wass Ferencz, căruia îi aparţineau pământurile din zonă, s-a ridicat împotriva poruncii regale, trimiţându-şi perceptorii să-i ceară lui Avram impozit şi transformând din nou biserica într-un măr al discordiei. De data aceasta, între latifundiar şi iobagii din cele două sate, care au sărit în apărarea popii.

Procesul bătrânilor

Pentru stingerea conflictului, comitele Bihorului, Diák Andrei, a ordonat un proces public „de statornicire” şi reconfirmare a privilegiului regal, care a avut loc la Băiţa în 1619. La judecată au fost chemaţi primarii din 6 sate, dar şi 20 de vârstnici, „toţi mai bătrâni de 100 de ani”, care au dat mărturie sub aspru jurământ că toţi preoţii care au slujit biserica dintre hotare erau neamul lui Paşcu, moştenind din tată-n fiu scutirea de impozite acordată de principesa Maria Cristina.

Dintre cei chemaţi în faţa judelui singurul căruia i s-a consemnat vârsta a fost iobagul Lupu Bara din Cărpinet, pomenit de notarul Gáspár Nemeti de două ori în actul de judecată. „Avea 225 de ani„, arăta procesul-verbal. Tocmai datorită vârstei sale, a fost şi cel mai credibil, mărturisind că trăise anii celor trei generaţii de preoţi şi că i-a cunoscut pe toţi. „Ştiu sigur că Popa Marcu a fost fiul bătrânului Popa Paşcu şi tatăl lui Achim (n.r. – tatăl lui Avram), care n-au plătit niciodată impozit pe pământul bisericesc”, a spus bătrânul Lupu, înşirând genealogia familiei preoţeşti. Iobagul a întărit astfel cu vorbele sale porunca împărătească, potrivit căreia „cine va aduce popă străin îi va obliga pe popii de aici la plata impozitului sau a prestării de munci”.

Naşterea legendei

La finalul procesului, judele a dat dreptate iobagilor: „Deoarece cinstiţii bătrâni declară că din timpurile îndepărtate acest pământ bisericesc a fost deţinut fără a se plăti impozit şi prestaţie în muncă, să se păstreze tot aşa, întrucât el aparţine preoţilor„, se arată în actul de judecată din 9 noiembrie 1619.

Documentului i s-a pierdut urma multă vreme, dar informaţia despre incredibila vârstă a iobagului Lupu nu s-a pierdut. A fost adusă la lumină, printr-un alt hrisov, în 1968, de reputatul academician Ştefan Meteş (foto), care îi descria în publicaţia Magazin Istoric pe cei mai vârstnici locuitori ai Transilvaniei medievale găsiţi de el în actele vremii. Aici, alături de câţiva „tineri” cu vârste între 118 şi 130 de ani, sunt menţionaţi hunedoreanul Toader Giurgiu (150 ani), soţii Sara (164 ani) şi Rovin Iovas (172 ani) din Caransebeş, şi bănăţeanul Petruţ Ciortan (185 ani).

Meteş scoate în evidenţă mai ales cazul bihoreanului din Cărpinet. „Prin vârsta lui, îi depăşeşte cu mult pe toţi ceilalţi”, scria istoricul, argumentând cu înscrisurile din Urbariul Domeniului Beiuş, adică „recensământul” populaţiei şi al proprietăţilor din întreaga Depresiune a Beiuşului făcut de autorităţile maghiare, care îl menţionează pe Lupu Bara ca având, în anul 1619, vârsta de 225 de ani. Meteş a găsit Urbariul în arhivele din Budapesta, l-a studiat, tradus şi copiat, şi aşa s-a răspândit legenda celui mai vârstnic dintre români.

A doua dovadă

Lucrurile nu s-au oprit însă aici, pentru că o altă întâmplare l-a readus pe Lupu în atenţia istoricilor. În 1785, biserica de pe hotarul dintre Leheceni şi Cărpinet nu mai avea preot, după ce ultimul descendent al ctitorului Paşcu s-a stins din viaţă fără moştenitori. Sătenii şi-au disputat iar lăcaşul, drept pentru care stăpânirea l-a trimis la Vaşcău pe judecătorul Mihail Pop de Băseşti. La audieri, judele a cerut transcrierea, din latină în maghiară, a înscrisurilor din 1598 şi 1619, într-un singur document, în care Lupu apare din nou menţionat cu matusalemica sa vârstă.

cine stie...?

Nu cred ca Petru cel Mare a gasit un stat marunt feudal.
Inainte de Petru printii se numeau Tari, adica Cezari, pentru ca Rusia se identifica cu a Treia Roma.

Pe mine ma intereseaza cum anume s-a intamplat in istorie?
Daca pe vremea lui Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir s-a supus Tarului, Sfantul domnitor Brancoveanu la fel, cum anume au ajuns romanii o tara de tradatori oribili. Nu exista ceva mai josnic decat romanii tradatori.
Cum au ajuns romanii sa se numeasca romani, adica afiliati cu imperiul de la Roma!
Italienii care traiesc in Roma nu se numesc romani, dar s-au trezit romanii sa se numeasca romani, extraordinar!

Dimitrie Cantemir nu s-a supus tarului Petru cel Mare, ci s-a aliat cu tarul Petru cel Mare! Este o diferenta!

Iar poporul roman s-a format prin contopirea dacilor cu romanii- de asta si poarta numele de popor roman!
Nu e vorba aici de vreo asa-zisa tradare fata de rusi- ci pur si simplu asa a fost istoria!

Iar din grupul popoarelor latine de astazi din Europa fac parte-alaturi de romani- si italienii, francezii, spaniolii si portughezii, dar si alte popoare latine, mai reduse numeric (aromanii, catalanii, corsicanii, dalmatii, istroromanii, elvetienii vorbitori de limba italiana si franceza, meglenoromanii, normanzii, romansii din Elvetia, valonii din Belgia).

Toti acestia vorbesc limbi de origine romanice, descendente din limba latina vulgara (vorbita in antichitate).

Dar de ce romanii sunt singurii care se numesc romani?
De exemplu la Roma traiesc italieni. Nu par a avea nicio tangenta cu imperiul roman.
Doar romanii s-au gasit sa se numeasca romani incepand cu unirea Moldovei cu Muntenia. Desi inainte se numeau sau moldoveni, sau vlahi, sau ungrovlahi

italienii si-au luat acesta denumire de la italici, popor care a locuit pe teritoriul Italiei de astazi. Ei au fost cuceriti ulterior de romani

Din asta rezulta ca ei si-au ales numele prin vointa proprie.

Si la fel rezulta ca romanilor li s-a impus fortat termenul de romani ca element de propaganda

Romanilor nu li s-a impus acest termen de nimeni- pur si simplu asa au ales romanii, ca sa arate faptul ca se trag din contopirea dacilor cu romanii, si sa arate ca fac parte din grupa popoarelor de origine latina!

Gospodin Altulunul, si cum ar fi trebuit sa se numeasca romanii/Romania, dupa dvs.? sint curios.
Spasiba.

Asa cum s-a numit de la inceput: Valahia.
Stiti ca a exista un Tarat numit: Vlaho-Bulgar?

Stiu foarte bine. Si mai stiu ca o perioada principii conducatori au fost catolici. :10:

Nu au existat catolici in tarile romane.
Poate in Transilvania