Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, s-a oprit şi, punându-şi patrafirul a început să-i vorbească amărâtului: "Frate, roagă-te sincer, fă acatiste şi o să vezi ce bine-ţi va fi pe lumea ailaltă. Pentru orice eventualitate, poţi să te spovedeşti dacă tot m-am oprit să te păstoresc un pic." Dar văzând că omul nu putea grăi şi nici la cucernicele sale sfaturi lua aminte, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, s-a uitat de sus la dânsul, zicând: "Vezi ce păţeşti dacă nu te rogi zi şi noapte cu rugăciunea minţii, nu te înfometezi şi nu te castrezi? Te bate Dumnezeu şi te lasă în mâna tâlharilor. Pocăieşte-te şi roagă-te, ca să ai parte de vindecare, prăpăditule!" Şi văzând că rănitul abia de mârâia ceva fără noimă, scârbindu-se, a trecut pe alături.
(uitai să vă spui că levitul era un dreptmăritor catehet de ocazie, uns cu toate alifiile evlaviei teoretice).
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se să-i lege rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, tâlhăritului i-a venit din senin un pic de vlagă şi certându-l, i-a zis: "Vezi-ţi de drum, păcătosule, că n-am nevoie de mila ta. De mine are grijă Dumnezeu personal, ce vii tu să-mi strici isihia şi rugăciunea. Cară-te, nevrednicule!" Şi întristându-se, samarineanul a plecat în treaba lui.
Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit.
Oare dacă se întoarce samarineanul îl va alunga din nou, aşteptând în continuare scamatoria paranormală care să-l pună pe picioare?

Evanghelistul Ioan a scris: "Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3).
Cea mai inalta binecuvantare a sufletului omenesc este putinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu.
Nu ne-am nascut pentru nimic altceva, nu traim pentru vreun alt scop, decat spre a cunoaste, a iubi si a sluji pe Dumnezeu pe pamant si a ne bucura de El in vesnicie.

Avem foarte multe asteptari de la Dumnezeu si de la Sfinti, dar realitatea este ca asteptarile noastre fata de Dumnezeu pot fi corecte sau incorecte, realiste sau nerealiste, in functie de masura in care Il cunoastem pe Dumnezeu.

De cunoașterea noastra personala de Dumnezeu depinde raportarea noastra la El. Gandurile si faptele noastre sunt in mare parte produsul meditarii personale la cine si cum este Dumnezeu. Deciziile noastre sunt marcate de increderea sau neincrederea in El. Reactiile noastre la felul in care lucreaza Dumnezeu in viata noastra, vor fi determinate de ceea ce stim despre Caracterul lui Dumnezeu. Vom avea asteptari realiste de la El pentru ca Il cunostem si credem in El. Si chiar daca nu stim ce va ingadui in viitor, suntem siguri ca nimic nu va fi contrar cu caracterul Sau bun, plin de dragoste si sfant.

Rugati-va si faceti in continuare tot ce va sta in putinta sa cercetati Cuvantul Lui si sa-L lasati sa vi se descopere intr-un mod clar in viata de zi cu zi. Nu deznadajduiti!

Nici nu stiu cum sa ma exprim sa ma fac bine inteleasa.Sper sa reusesc.

Problema noastra, a oamenilor, uneori, e ca iubim asteptand ceva in schimb.De la apropiati, si in cazul nostru, de la Dumnezeu.Adica, in momentul in care nu ne sunt satisfacute doleantele(constiente sau inconstiente), incepem sa ne indepartam(intr-un fel sau altul).Apare dezamagirea, uneori chiar depresia etc.De multe ori, mergem la biserica, ne rugam, asteptand ca Dumnezeu sa ne indeplineasca anumite cereri: o viata mai usoara, un sot/prieten, un serviciu mai bun etc.Si am observat, ca in viata asta lucrurile stau cu totul altfel.Cei smeriti, care vor sa traiasca asa cum trebuie, nu numai ca nu au drumul netezit.Din contra, sunt prigoniti, nedreptatiti, batjocoriti etc.Asta e de fapt iubirea autentica:care nu cere nimic, care e acolo, indiferent de suferintele si nedreptatile indurate.De multe ori, noi nu cunoastem sentimentul asta, doar ne dorim, simulam(inconstient).Pentru ca atunci cand il iubim pe Dumnezeu, suntem impacati cu absolut orice lucru din viata noastra, chiar daca ne doare si nu ne simtim singuri.Sentimentele de singuratate si tristete, deja sunt semne ca am deviat de la calea cea buna.Cum reusim asta?Post, rugaciune, o relatie sustinuta cu parintele duhovnic, un control al faptelor(inclusiv al gandurilor), raportarea constienta la modelul crestin de vietuire, lipsa de osandire a aproapelui etc.Totul pleaca de la iubire, dar si de la vointa.Trebuie sa vrem. Pentru ca uneori, ne complacem in stari care nu ne ajuta deloc, desi stim ca gresim, si ne departam si ne slabim duhovniceste.Si mie mi se intampla asta.E un lucru periculos, pentru ca Dumnezeu ne da o multime de sanse, pana intr-o zi, cand va fi prea tarziu.

Buna descriere a triunghiului dramei si a celui prea atasat de “inchisoarea de sinapse” a propriei minti! Cea mai cumplita inchisoare! Aceea din care nu vrem sa iesim, chiar de am fost gratiati. Ba mai mult, ne apucam sa-l jignim pe gardian sau pe oricine se mai nimereste.

Da’ tipu' asta, talharitul din parabola reinventata de tine, ce anume vrea?
Si cine altcineva ar fi trebuit sa treaca pe calea aceea incat scenariul sa fi avut alta turnura?

Inteleg: preotul si levitul sunt niste ipocriti demni doar de dispretul lui. Dar cu samarineanul ce-a avut?
Asa se poarta unul ce sta sa se inece cu cel ce-i intinde mana? Pare ca vrea sa se inece dar nu inainte de a face pe altcineva sa se simta responsabil de asta.

Nu i-a zis Acela ca-l duce la han si-l da acolo in grija cuiva pana revine? Ce nu i-a convenit? Ca-l duce cu magarusul si nu cu elicopterul SMURD? Ca-l duce la han si nu la hotel de lux in Abu Dhabi? Ori ca-l da pe mana altora care-l obliga sa faca tratament de insanatosire?
Nu i-a promis scamatorii paranormale. Nu se ocupa cu asa ceva. Sau poate tocmai asta astepta? Ceva facil, fara alte anamneze si reconstituire a cazului.

A vrut sa se razbune pe salvator pentru raul facut de unii si binele nefacut de altii? Proasta idee in acest triunghi al dramei! Victima loveste in salvator devenind el insusi persecutor. Si inca-l mai asteapta. Ca sa ce?

Vad ca parabola e aperta. Samarineanul, cand va reveni, daca va mai reveni, stiind meteahna muribundului recalcitrant, cum ar trebui sa-l abordeze iar? Daca cu compasiunea n-a mers.

Dar preotul si levitul, daca mai au drum pe-acolo? Ei, ce sa faca? Sa-i duca de citit Tratatul de descompunere al lui Cioran? Sau poate ceva de Nietsche.
Ori, eventual sa-i ia un interviu pe tema iluziei, ipocriziei sau sinuciderii lente si sa-l popularizeze pe retelele de socializare sa vada cu cate like-uri in palmares pleaca pe lumea aialalta.

Ce n-am inteles eu din pseudo parabola asta…In afara de reactia din triunghiul dramei. Daca tot s-a apucat de rugaciune si isihie, la sfatul celor doi dispretuibili, "popa" si catehetul, o face pe bune, pentru propria insanatosire? Chiar crede ca ipocritii aia doi nu i-au vandut doar gogosi? Sau o face doar sa demonstreze mai apoi ca sfatul lor si intentia samarineanului n-au fost bune de nimic si ca toti sunt doar vanzatori de iluzii si credinte false in scamatorii paranormale? Ca din atitudinea fata de samarinean si din expectantele lui, cam asta se intelege.

Prolixă încercare de interpretare, îndopată cu clişee filologiste, şi alea expirate. Ai citit vreodată textul lui Maiorescu, "Beţia de cuvinte"? Păcat...
Mă interesa doar să găsesc un deznodământ plauzibil, mai puţin să citesc ficţiuni paralele inspirate de frustrări străvechi de natură personală ale altora... Experimentul nu e altceva decât un fel de variaţiune la o parabolă evanghelică, fără aluzii la situaţii concrete. Asemănările, dacă există, sunt absolut întâmplătoare.
În fine, un "mulţam" de politeţe suportă tastatura!

Delia....:) Faină analiză!
*
Cred că e un text centrat pe problema comuniunii, a mântuirii (doar) prin deschiderea la aproapele. Încheierea accentuează tocmai acest lucru:
"Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit."
E dificil, mereu, să con-vieţuim. Trebuie însuşită arta schimbului, singura care face viabilă/sănătoasă/fertilă o relaţie.
Mai sunt sugerate şi altele...
Una peste alta, mi-a plăcut şi pseudo-parabola (totuşi, de ce pseudo? îmi pare că întruneşte toate condiţiile) şi comentariul tău.
Domnul să vă binecuvinteze şi să vă îndrume tastatura pe mai departe! În apropiere...:)

Un posibil deznodamant… “indopat cu clisee, si alea expirate”, probabil defazat, probabil tot pe negustul sofisticatelor exigente hermeneutice ale unui “geniu” expozitiv luxuriant:

“Ierusalime, Ierusalime, (aici modifici si pui numele tipului din parabola, te descurci tu :)) care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie;
Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

Succes cu experimentul!

Păi, în triunghiul dramei toate ideile sunt proaste. De aceea, pentru o idee mai de Doamne-ajută, musai trebe făcut pasul în afara triunghiului. Problema nu e că unul e victimă, ci doar că a intrat şi a rămas în rolul de victimă. Îi place, are numeroase şi comode beneficii secundare (atenţie, afecţiune - pe care nu mai are chef să le obţină pe căi mai sănătoase, ascensionale, câtă vreme i se dau moca, mai la vale, printr-un simplu truc)...
Toate rolurile din triunghi sunt un mod prost, steril de organizare a timpului pe lumea asta. Cam toate jocurile psihologice de pe aici se şi trag...
Dar cine nu joacă jocuri? Se pare că aceia care au ajuns la concluzia, după oarece efort, ce-i drept, că ei nu (mai) joacă jocuri - în realitate sunt jucătorii cei mai împătimiţi.
A nu juca jocuri înseamnă a fi autentic, a fi în relaţia de intimitate. Mai exact, a fi pur şi simplu capabil de intimitate.
Dar ce poate să însemne aceasta, intimitatea?....

Intimitatea cu Cel Autentic prin excelenta!? Dupa prealabila intimitate-confruntare dureros-lucida cu starile propriului eu si iesirea din labirintul codependentei?
Mai devreme sau mai tarziu, se poate intampla ca o victima resemnata sa se sature de acest rol si sa intre in rolul de agresor, chiar impotriva lui Dumnezeu. Nu?

Darwin ne spune că multe soiuri de maimuțe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei și a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze și tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povestește că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punându-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuțe în această stare și ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor și despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse și mahmure, de durere își țineau capul cu amândouă mâinile și înfățișau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuță americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea și a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulți oameni“ (Ch. Darwin, Descendența omului și selecțiunea sexuală, I, 1).

Va să zică plăcerea noastră pentru amețeala artificială, produsă prin plante și preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziție strămoșească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuțele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.

Nu ne vom mira dar de lățirea cea mare a acelui obicei și de feluritele mijloace pentru mulțumirea lui. Cânepa, macul, vița de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul își nutrește pasiunea lui pentru amețeală.

Există însă un fel de beție deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beția de cuvinte.

Cuvântul, ca și alte mijloace de beție, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari și mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței. Efectele caracteristice ale oricărei beții sunt atunci și efectele lui, „la debilité des fonctions intellectuelles et le penchant Ă* la violence“, cum ne arată Cabanis în memoriul 8 din Rapports du physique et du moral de l’homme.

Simptomele patologice ale amețelei produse prin întrebuințarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte.

În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit și întrebuințarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor și consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă și creierii sunt turburați numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenței: pierderea oricărui șir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violența nemotivată a limbajului.

Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să așezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în total, lăsând binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotă- râtor: întrebuințarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor și fără nici un respect pentru acea parte a naturii omenești care se numește inteligență.

În București a apărut la 1 martie al anului 1873 o gazetă lunară sub numele de Revista contimporană. Litere-Arte-Științe. Se spune că vro 20 sau 30, alții zic chiar 40 de redactori-colaboratori însuflețesc tinerețea acestei plăpânde ființe. Noi deocamdată ne îndeplinim datoria de a-i mulțumi pentru îmbelșugata culegere de exemple ce ne oferă în primele sale numere în folosul și spre ilustrarea tratatului de față asupra beției de cuvinte în toate fazele ei, și nu ne îndoim că, de va merge mai departe pe aceeași cale, va deveni una din cele mai importante întreprinderi pentru acest scop.

Sunt curios ce ar fi zis idolul narcisiştilor de pretutindeni despre ...beţia de luciditate (sic!).
Articolul din care am citat e, desigur, unul de interes istoric şi-i tare amuzant pe alocuri. Din păcate, venind de la unul care se ţinea tare la ideea că omul se trage din maimuţă, articolul nu prezintă decât interes istoric. Şi nici ăsta prea consistent, pentru că nebuni iluştri şi îngâmfaţi ridicoli sunt mereu cu miile. Pomenim în treacăt pe unii mai apropiaţi de zilele noastre: Pleşu, Liiceanu şi, vai, Sorin Dumitrescu etc. Toţi o apă şi-un pământ. Da las că le va trece, cu anii, pe măsură ce oasele lor încă nesmerite se vor muia cu apa, cu pământul şi cu toate cele de trebuinţă în tratarea acestei maladii drăceşti de care suferă maisusnumiţii...
S-or trezit filosofii utemişti şi pupincurişti, criticii de arte şi profesorii de mâzgăleală să înveţe cum e cu maladiile sufletului! Sefăcură teologi cu toţii, în vârtutea unor zile lungi de gură-cască pe lângă patrafirul unora... Ptiu, drace, în lumea asta e posibil chiar orice!

Bagă şi o poezie, Ioane, ca să fie numărul rotund. Ce, tu eşti om de virgule şi aproximaţii?!:21:

Oi băga, de-mi vine pofta, cum să nu... Mai ales că te am pe tine ca sprijin, că băgaşi şi tu ceva plângăcios, acu vreun an, o mică scânceală în scutecele scrobite, acolo... Da să ştii că mi-a plăcut totuşi poezioara ta. Că eşti diletant în poezie, asta e clar pentru mine. Dar textu era curat, era rumegat bine, era dens şi mâna la simţăminte bune şi cuget viguros. Îmi plăcu, deh, chit că scrii ca un mititel, deocamdată. Îmi venea să-ţi întind o batistă.....:))) Scris de domnişoară, text de căstrăţel nervos. Da cu simţire, domle, cu simţire interiorizată, concentrată, cum le place intelectualilor rasaţi.
Mofturi!
Specific pentru începători, mult mai bine te descurci cu alte genuri literare decât cu poezia. Exerciţiul ăla pe marginea parabolei mie îmi păru excelent. Ar fi de comentat cu atenţie şi de dezvoltat. Din păcate eu unul n-am chef, căldură mare... Te-o ajutat Delia dar i-ai dat prea uşor/cu uşurătate flit. Deh, apucături de-ale maeştrilor tăi din care nu mai scoţi capul în veac!

*
Tre să fii foarte chior ca să nu vezi că, da, sunt om de virgule şi aproximaţii.
Chiar nu poţi trece de prima perdea de fum, Mihaile? Sunt ani de când zaci înfrânt la picioarele propriei îndărătnicii insolente.
A dracului mândrie! A boalii invidie! Pârdalnica de maladie gheboasă....

Bre Ioane, nu te zburli acuma la mine ca un cocoşel virilizat peste noapte de admiraţia coteţului, că n-am eu treabă cu găinuşa ta preferată. Doar ziceam că un pic de lirică hepato-biliară te-ar mai întoace un pic într-ale tale obişnuite, alea cu smerenia, inima înfrântă etc. etc. Lasă-i pe luzări în necazul lor, nu ţine la rânză toate bombănelile lor, tu ocupă-te de ce ştii tu cel mai bine să faci!
Vai, vai câtă risipă de bunătate se face când se supără sfinţişorii sezonieri ai forumului!

Nu mai trece odată canicula asta...

eu as zice ca gerul nu mai trece...inghetul nostru launtric...

Mno, o da Domnul şi o ploaie ... chiar dacă nu suntem vrednici.

Să ne rugăm pentru ploaie, deci. Și pentru dezgheț.

Poate să şi cântăm puţin cu dragul nostru părinte Dionisie: https://www.youtube.com/watch?v=TFA-PI4zols

Bine ca nu are cont pe forum dragul de el ca ca cine stie ce ar mai iesi.
Hainele astea virtuale sunt greu de purtat.

Asta se cheama distragerea spre tipic.

Tipicul ar trebui sa fie "platforma" pe care sa se zideasca rugaciunea interioara, dupa cum chiar tu spuneai:

Si tot tu spuneai:

Acum stii ce se intampla.
Daca asemenea fariseilor curatam doar partea din afara a paharului (Matei 23:25,26 Luca 11:39) se ajunge la saturatie, plictiseala, dezanadejde, etc.

Ai gasit asadar si deznodamandul parabolei tale! Case closed!

Lirica hepato-biliara? Pentru altii e laser noetic de dislocat haosul! Ce sa-i faci, de gustibus… Fiat lux in sepulcrum or remain as blind as a mole!

Bine ca nu-i aici neinhibatul Barsaumas, contele prozei scatologice, ca ti-ar face el un referat, de s-ar lasa iar cu razbel.

Mesa back! Mai ludic decat vreodata si oricand.
 

Yeah, my lady, here I am. Dar, te rog: fa-ma archduke al prozei in chestiune.
May the Uncreated Grace be with us all.
Nu, nu calcai regulile. Cerui adminului stergerea contului anterior. Numele nu ma reprezenta asa bine, sau complet. Totusi, sunt un membru in Dark Council...
Inainte sa sa aruncati careva in mine cu grenadele balegoase ale variatiunilor pe tema "esti infantil/dus, ba, cauta-te la devla", atrag atentia ca si excelentul nostru coleg MariS glumea despre sine ca e martian.
Cer scuze tuturor celor jigniti de mine, sau ca sa il parafrazez pe Darth Vader, pe care existenta mea ii manjeste. Ludicus in aeternum!

Este deja, dar de la ultima evacuare fortata a invatat macar ca trebuie sa schimbe nitel tonul prozei.

Pentru ca oamenii daca e sa se intepe, trebuie sa o faca totusi cu o anumita gratie, rafinament, ceea ce trebuie sa apreciem in mod deosebit in cazul de fatza, mai mult decat substanta conflictului in sine, ridicola si trecatoare la urma urmei.

Si el a cazut in pacatul de a se lua prea mult in serios, care cred ca e de fapt vecin bun cu fudulia.

Daca nu mai poti inghiti o gluma pe seama ta, inseamna ca ai nevoie de o revizie generala la capitolul asta.

Si apoi, trebuie sa te gandesti ca un forum public nu e un loc bun unde sa-ti expui prea mult propria persoana, daca o faci, indiferent de motive, trebuie sa-ti asumi si riscurile de a fi smerit mai mult decat era in planul initial.

Corect, Alin, ai dreptate. Totusi..."evacuare fortata"...suna delicios de scatologic, miam-miam... Vorba lui Igor, iertare daca va smintii.

Parcă se zvonea că nu vă mai interesează parabola şi vă refugiaţi undeva la umbră să vă jucaţi cu laserul paranoetic de relocat haosul...

Welcome back! Drept sa-ti zic, nu ma incanta sa-ti confer eu acest titlu la care aspiri. Ti-l pot recunoaste pe baza skillurilor de care ai dat dovada in diverse "competitii literare de gen" :)), inclusiv in lupta pentru titlu, cu expertul in ricoseuri si ironii acidsulfurice. Ati ajuns amandoi in top, doar ca la categorii diferite. Unfortunately.
Deci, Autunit si-a cam facut veacul pe aici? Nici macar n-am observat sa fi fost asa radioactiv.

Pai, daca s-a gasit rezolutia... ce sa si faci pe canicula asta? :))
Operatia a reusit, pacientu-i mort...

…...……....…......................…
#! #! #! #!
Etc., etc., etc.

Nu-i aşa mare bai, a ajuns în sfârşit, bietul, la "bunătăţile după care trebuie să tânjim"...

Din lirica hepato-biliară. Tubaj.
 

Preambul:
De la Cluj la Bucureşti
Munţi de slove îngereşti!
În schimb, de la Răgălie
Doar un strop. De.... apă vie!


Lirică:
Amicul Rotto-Fey ("Prea-Plinul")
Cu muget elevat mă toarnă.
Nu-i prima oară când răstoarnă
Prea-bunul Must. Schimbîndu-l cu pelinul....

Artist capabil, poate, de-o icoană,
June-Nick-ul se dă critic. Bunăoară
Spre a lovi cu artă, într-o doară
Pe-un domn sărman. Şi într-o domnişoară!...

Manifestări străvechi! Tot ancestrale,
Din şir bovin-ilustru moştenite.
Trăind amar (de ani) pe lângă vite
S-a pricopsit cu-apucături ... rurale.

Se trage dintr-un soi de inşi semeţi!
Tot tauri singuratici şi, pârdalnic,
Foşti tinerei, care au plâns amarnic
La vremea lor. Că erau blegi, nu creţi!

("- Virilitate, bruno, sublimată!
De ce mi-ai fost răpită? Deocheată??
- Andrei, Sorine, Gabby - măi băieţi!
Tot nu-învăţarăţi, domle, să fiţi creţi?")

Dar e canicul. Frunza, iată-i, arsă.
Şi io mă pierd cu ochiu-n monitor.
N-ar fi mai bine-acasă, pe tractor?
Decât să întreţin o nouă farsă....

Mai bine-o şterg la ţară. Cât mi-i dor!
Acolo ghiersu-i verde şi-mi e soare,
Iar noaptea dau la greieri. Şi-n răcoare
D-o isihie m-aş lăsa să mor...

C-un singur gând, o, Doamne, mă cam sparii:
Cum vom plăti agrestele avarii?
Că îmi răsare, iată, pe cărare,
Fără de lauri, încă o bannare!

Cât haos dislocat, cu laserul paranoetic, din eul poetic şi relocat în public! Adevărata Lady Gaga a forumului o să dea pe spate de extaz şi aşa rămâne tot sezonul estival (cel puţin!), crede-mă! Guten vodkliteratur!

Marturisesc cu mana pe inima, ca aceasta epigramă este ca si diamantele din galeria marilor epigramisti romani, pe care ii citeam cand eram elev. Ma simt ca inviat citind ceva atat de savuros. Iti multumim, maestre!

Din ce-am observat, desigur nedeplin, si la mine si la altii, la unii e aproape previzibila pendularea din rolul de victima in cel de agresor si invers.
Din partea ta, drept sa-ti spui, ma asteptam sa vad cum se iese din triunghiul dramei ca sa invat si eu asta, nu cum se cade in capcana si se da shift din rolul de salvator in cel de acuzator. Sau n-am inteles eu ultimele mesaje?

:( nu te prinde lirica hepato-biliara. Las-o pe seama fanilor de gen.

Cred că ai înţeles prea bine ultimele mesaje.
Într-adevăr, nu mă prinde lirica h-b. I-am dat, totuşi, satisfacţie lui Mihai.
Îmi pare rău că te-am mâhnit. Şi îmi cer iertare şi de la alţi forumişti cărora le-a displăcut gluma mea neinspirată.

Dar mila samarineanului era mai mare decât puterea tâlhăritului de a conlucra cu ea. Mai întâlnise în preumblările lui numeroşi tâlhăriţi, lumea fiind plină de cruzime, de răni... Şi ştia că, oricât de puţin s-ar pricepe un om necăjit să conlucreze cu aproapele pentru a ieşi din necaz, mila întrece neputinţa şi răutatea.
Astfel, după ce depăşi colina din apropiere, samarineanul făcu un popas sub un măslin şi, înainte de a trece la un nou plan, mai întâi se rugă. "Doamne ..." Numai Dumnezeu ştie cum s-a rugat samarineanul cel milostiv. Fapt e că după o vreme s-a întors cu nădejde nouă la omul cel căzut. Apropiindu-se, îi legă iar rănile şi iarăşi turnă pe ele untdelemn şi vin. Şi iar îl apostrofă tâlhăritul, zicînd: "Ascultă nevrednicule, nu ţi-am spus că n-am nevoie de mila ta? Cară-te până nu pun mâna pe tine!" Atât mai apucă el să spună şi căzu, epuizat, în somn profund...
Crezînd că omul rănit şi-a dat duhul, samarineanul ridică mai întâi ochii spre cer... Erau plini de lacrimi. Cu un oftat din toată inima, făcu ce îi mai rămăsese de făcut: se aplecă să verifice dacă rănitul murise, cu gândul de a-l purta pe asin până la cimitirul din apropiere unde, din întâmplare, ştia un mormânt care fusese abandonat şi care putea fi utilizat la nevoie. Dar apropiindu-se i se păru că omul cel căzut şoptea ceva, abia auzit... Samarineanul îşi încordă deîndată atenţia. Spre bucuria lui, desluşi: "Ajută-mă!..."
Aşadar oamenii preferă mai întâi să ajungă la un pas de moarte decât să primească ajutor la necaz, îşi spuse în gînd samarineanul, apoi, fără să mai piardă vremea, îl ridică pe umeri pe rănit şi îl aşeză, cu grijă, pe asin.
Aveau să tragă, într-un sfârşit, la un han unde, ca în poveştile frumoase de demult, rănitul avu parte de tot ce îi era de trebuinţă. Pe deasupra, se mai şi îndrăgosti de fiica cea mare a hangiului, aceea care jucase cu dăruire rolul de infirmieră şi, cum sentimentul de dragoste se dovedi reciproc iar hangiul aştepta de mult un prilej minunat ca să-şi mărite fata, nunta se făcu deîndată. Şi fu aşa o veselie şi o bunăstare, şi aşa se învârtiră şi nuntiră, încât nimeni nu mai avu răgazul să întrebe: "Dar de unde a venit băiatul ăsta între noi? Cine l-a adus nouă aici, ca să ne bucurăm, să cântăm şi să dansăm?"

Deci nu numai că s-a mântuit de ameninţarea morţii, dar iată-l pe amărâtul nostru vindecat, însurat şi dăruit cu un destin fericit, la rândul său fiind binecuvântare pentru alţii. Samarineanul, aşa cum a fost distribuit în povestea lui Ioan, este fără îndoială un purtător de Hristos, un sfânt, fiindcă nu renunţă sub niciun chip la aproapele aflat în suferinţă, acordându-i sprijinul de care are nevoie până la capăt.
Foarte frumos epilogul, felicitări sincere!

E important să acceptăm că ajutorul lui Dumnezeu vine de cele mai multe ori prin oameni, deşi există experienţe dureroase de viaţă care construiesc între noi şi ceilalţi ziduri greu de străpuns, alcătuite preponderent din spaime sacralizate. Vorba unui părinte contemporan, nu e suficient să ne ferim de rău, trebuie să ne şi deschidem porţile inimii binelui, chiar şi atunci când vine către noi sub înfăţişarea ambiguă a samarineanului.

http://comorinemuritoare.ro/bLOGOS/w...rineanul-m.jpg

Mai,mai ce nostimi sunteti :)
Bine ca se lasa cu happy end,ca asa va sade frumos!

Nu există destin şi nu există soartă.

Astea şi le face omul cu mânuţa lui.
Cine spune că există destin şi soartă, cade în erezia predestinaţiei, reneagă libertatea şi liberul albitru şi devine eretic. Să nu fie.
Grijă mare la ce gânduri avem şi ce exprimări folosim.

"puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune." - Eccesiasticul 10, 1.

"Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor." - I Corinteni 10, 21.

http://i59.tinypic.com/2cn8p49.jpg

P.S.: Mihail C., în plus, samarineanul nu s-a căsătorit la casa hangiului, ar fi trebuit să ştii asta. Era doar o naraţiune a fratelui Ioan.

Dar nu mă mir, căci unde intră o erezie, intră şi tot întunericul şi harul pleacă. Deci grijă mare pe viitor, frăţior. Că nu ne permitem să fim aşa flexaţi şi relaxaţi, că nu ne jucăm cu lucrurile astea.

Nu sunt de acord Igor cu destinul si soarta.
Stiam o vorba, daca vrei sa-l faci pe Dzeu sa rada spune-i despre planurile tale.
Adica eu unul nu cred ca exista control asupra vietii tale sau a destinului.

Din planul lui Dumnezeu nu ieşi, asta-i clar!
Da' zicala aia românească cu "ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus" nu prea-i aedvărată dpdv ortodox. Nu există predestinare.