Off, cat as vrea sa am puterea sa inlatur tot ce e rau si urat in mine. Stii, eu am avut si o imaginatie despre groaza si orori mult dezvoltata si o mai am si acum dar incerc sa nu o mai folosesc. Am gandit multe chestii urate, stricate si scarboase, rusinoase si perverse si tot ce vrei tu, imagineazati ca am trait multi ani cu tot felul de ganduri aberante, creandu-mi un mod de a gandi din aceste elemente negative. Acum ca tiam spus asta, cred ca iti dai seama ce greu imi este sa opresc poate chiar si cel mai usor gand de la care tu poate te infranezi de la el fara nici o problema...:(

rugaciunea inimii se spune numai cu inima complet curata si asta cred ca inseamna sa fii pustnic cau sfant, traind printre oamenii printre care traim in situatia asta nu ai cum sa nu auzi numai injuraturi sa nu fii calcat in picioare in mijloacele de transport si sa nu vezi la tot pasul neamuri proaste care scuipa, injura , dracuie si se poarta ingrozitor asa ca vrei nu vrei ii inta in minte tot felul de spurcaciuni. Din cauza asta avem deschidere catre astfel de ganduri vrand sa le respingem deja luam cunoastinta de existenta lor, si de aici incepe lupta continua: altceva nu mai poti face decat sa stai sa le respingi, e foarte obositor si la cea mai mica neatentie ca mai ai treburi de facut nu esti leguma iti mai vine un proiectil din asta in minte, mai ales ca auzi peste tot numai lucruri scabroase de la oamenii astia infernali din jur.

Nu se poate da sfat unui om daca nu-l cunosti .
Din cauza asta eu am spus ca e nevoie de marturisire , sau daca e unul care nu merge la Biserica e nevooie de un dialg cu doctorul .

Depinde de multe lucruri :
Ce ocupatie are persoana , cat si cum se roaga ,in ce atmosfera traieste (la servici si acasa ), ce informatii primesc ochii si urechile tale toata ziua .
Caci s-a zis ca daca ochiul tau este curat si trupul tau e curat si gandurile sant influientate .

Depinde si ce fel de ganduri cat de grave sant , asa ca a spune ceva la voia intamplarii e nefolositor .

Unii au suficient un "Tatal nostru " , altii trebuie sa-si schimbe modul de viata .

Dar si calugarii au lupta cu gandurile . Asa ca problema asta eu o consider complicata si nu se poate discuta decat in doi si cunoscand omul .

maria

stiu unde m-am mandrit mai greu e de scos,asta e problema

bravo, iuda o sa caut.
dar mai bine iti puneai la user numele toma , iuda e cam prea de tot, nu crezi? iuda nu mai avea sanse de recuperare, s-a si sinucis din deznadejde...

Veilur, faptul ca vrei sa indrepti unele lucruri, pe care le consideri gresite, deja e un inceput bun. Multi nici nu realizeaza, ca ceea ce fac e gresit. Apoi, eu inteleg prea putin ce ganduri te macina pe tine si ce fapte dezaprobi, de aceea cred ca cel mai bine e sa te adresezi unui duhovnic, in cazul in care nu ai facut-o deja. El va sti sa te inteleaga si sa te indrume. Atat iti mai pot spune, ca as vrea sa am si eu atat de puternica dorinta de indreptare, ca si tine. Ma voi gandi la tine, ca la un exemplu bun. Toti cadem, dar important e sa ne ridicam. Lupta in care ne-am angrenat e o lupta cu niste forte, care nu dorm si care ne pandesc ziua si noaptea. Si ne lovesc acolo unde stiu ca au cea mai mare sansa de a nimeri. Noi nu vedem lovitura, dar ne vedem cazand si din cazatura invatam sa evitam loviturile si ne intarim. Nasterea din nou este un proces foarte lung, de o viata. Daca noi ne silim putin, Dumnezeu face restul. Fara El nu putem face nimic. Sa ne smerim, caci suntem toti plini de pacate.

Ce gand rau poti avea privind o floare?
Ti-ai format niste stereotipii, pe care trebuie sa le inlocuiesti cu altele. Dar acest lucru cere timp. Fii bun cu tine si incepe sa te ierti, caci daca nici tu nu esti bun cu sufletul tau, cine sa fie?!? Si daca tu nu te porti bine cu sufletul tau, cum sa te porti bine cu altul?!?

numele e pus la nimereala,nu ma caracterizeaza

Cea mai mare lupta pamanteana este lupta cu gandurile!!!Daca cineva considera ca are dusmani si ca trebuie sa se confrunte cu ei,cu mult efort,acesti se inseala,cel mai mare dusman pe care-l putem avea este propria minte,propriul palat de ganduri,care uneori poate deveni un lagar nemilos,cel mai cumplit lagar al fiintei umane.Nimic,dar absolut nimic,nu poate subrezi fiinta umana mai mult decat propriile ganduri atunci cand au tendinta sa devieze,atunci cand intr-o incapatanare si-o incapatanare si-o suferinta bizare tinde sa ne afunde in cea mai neputincioasa traire,sau mai degraba moarte,fiindca un om care nu-si mai poate controla reactiile creierului obosit de negativism,acela este un om fara viata,unul doar existent.Sa va explice Euftalia,fiindca in general astfel de oameni stiu mai bine ca oricine ce-nseamna puterea gandului,si cat de distructiva este aceasta daca nu-i sunt pazite cu strasnicie calitatile atata timp cat sunt echilibrate.
De ganduri depinde viata insasi,de ganduri depinde nemurirea sufletului...si tot de ganduri se leaga toata amploarea existentei pamantene.Nu putem trai fara ele si,de asemeni,putem muri din cauza lor...o proportionalitate complexa si reala.
Gandurile sunt drogurile cu care ne hranim mereu in sentimente si trairi,in fapte si simtiri,ele strajuiesc in sensul pe care-l alegem fiecare dintre noi,si ne dedicam lor prin fireasca interactiune in tot ceea ce intampinam,sau ne propunem sa intampinam.
De aceia eu refuz sa cred,cum spun multi dintre credinciosi,ca"diavolul ne patrineaza fiindca suntem pacatosi",este un fel de paradox,o contrariere a credintei noastre,astfel nu facem decat sa-i conferim raului mai multa putere,sa-l amintim prea des ca pe un nume vrednic,sa-i dedicam constiinta noastra de fiinte neputincoase.Nicidecum,nu ne patroneaza el,oricat ar evolua lumea in sens nefavorabil,ne patroneaza Dumnezeu pentru ca El ne-a creeat si-a Lui este Marirea..."in vecii vecilor!".
Sa revenim la gand,sau sa-l lasam fiindca el revine cu siguranta si-acum,si mereu cand trebuie sa exprimam ceva,cand viata in sine se exprima,gandul e iute si omniprezent.Nu cred ca poate explica cineva teoria gandului,dar putem sa-l directionam intr-o parte sau alta,de noi depinde unde...dar si de bagajul nostru genetic sau de educatia fiecaruia dintre noi,si locul pe care-l avem in societate.
Gandul e puternic,dar noi suntem creeati mai presus de el,si deci il controlam,prin ratiunea si intelepciunea cu care ne-a creeat Dumnezeu.

Domnule... :dozingoff:, Ancah draga, asha gandeam shi eu ca uneori este bine sa te mai shi iertzi, ca doar trebuie sa fi bun cu tine... shi cred ca ma inshelam cand spuneam ca trebuie sa te iertzi shi Clausemi a sarit cit colo cu gura pe mine sa-mi spuna ca asta cum vine sa-tzi fi tu insutzi propriul iertator, ca nu se face shi e aiurea... poi da, intre timp am intzeles ca e aiurea in cazul in care prin asta te intreci sa incerci sa ajungi la indulgentzele cele placute in relatzia cu pacatele-tzi ca un fel de nepasare trista shi neputincioasa, shi avea dreptate, nu cred ca e bine sa-ti iertzi/neglijezi astfel de atitudini, eventual sa te rogi sa fi scos de acolo sa fi iertat pentru neputintza, oboseala, shi sa te stradui sa te impaci cu cei ce te mustra, shi sa uitzi ce deja s-a impacat... dar intr-un fel trebuie sa-tzi mai shi treci cu vederea unele scapari minore, cine poate shti daca-s minore?!, adica sa-tzi dai seama ca daca esti iertat nu inseamna ca patimile cel mari nu revin dincand in cand sa te relocuiasca shi sa te coboare la nivelul tau... deci cred ca ai dreptate ca nu trebuie sa fii prea dur ci asha cum faci shi cu apropiatzii tai ar trebui poate sa faci shi cu tine fara sa-tzi ceri prea multe dintr-odata... nu e vorba de a amana pe mai tarziu, pe maine, pe altadata ci purshisimplu, un strigat tacut shi chemator, o inchinare sau vorbire aplecata shi neintinata shi cinstita spre Dumnezeu, in taina, te-ar putea scoate din invalmashirea shi neputintza atator atacuri, a prea multor infrangeri in patimi, in boli...???

Shi apoi de unde le shtiu pe astea, poi de pe la parintele Papacioc shi de pe la altzii, ca am mai tras cu urechea pe ici pe colo de la distanza ca nu-l cunosc, sau am mai citit una alta, shi acela zicea ca trebuie sa te streduiesti sa nu pierzi clipa, momentul, sa nu treaca pe langa tine shi chiar o durere sau un strigat sau ceva catre Dumnezeu, acestea te ridica fiindca asta inseamna ca eshti acolo shi participi cumva ... adica nu eshti doar prezent pentru a fi tipicarash... sau mandruletz care sa-l vezi ce s-a mai smerit... saracul de el ??? ... :)

Svovi, sunt oameni, care se spovedesc si desi sunt iertati, ei insisi nu se pot ierta. CU alte cuvinte sunt mai aspri decat Dumnezeu, care i-a iertat. Daca regreti o fapta si esti hotarat sa n-o repeti, te-ai spovedit, trebuie si tu sa te ierti. Asta am vrut sa spun.

Dar cine a spus ca noi trebuie sa ne iertam? Da, ne spovedim, Dumnezeu ne iarta daca facem canonas, iar noi nu trebuie decat sa ne vedem de viata in continuare. Noi nu trebuie sa ne iertam pe noi insine, adica nu vad sensul, pt mine e ca un bug, ca o eroare, ceva ce nu il iau ca facand parte din sfera noastra de consimtamant.
Macar sa ma miluiasca Dumnezeu sa fiu vrednic de iertare si as fi recunoscator pana la cer!
Asa simt si gandesc eu. :)

Cum sa ajungi la linistea sufleteasca fara iertare de sine? Regret ca nu retin unde am citit despre acest lucru. Cred ca in cartea scrisa de Dr. Kenneth McAll "Vindecarea arborelui genealogic", dar nu sunt 100% sigura ca aceasta este sursa. In orice caz ideea ca trebuie sa ne iertam si noi pe noi insine mi s-a parut buna. Evident ca iertarea vine in primul rand de la Domnul si fara de ea nu putem merge inainte.

Sigur ca da anca ,

si Maica Siluana vorbeste despre iertarea de sine , care este foarte importanta !

maria

Svovi, daca ai facut un lucru rau, iti dai seama ca e pacat si te spovedesti, preotul te iarta, iti da canon, tu il faci, dar tot nu iti poti ierta greseala comisa. De ce? Din mandrie, caci te consideri superior celui care a facut fapta respectiva, adica tie.. Deci in loc sa te ierti si tu, dai de alt pacat, acela al mandriei. Deci din lac in put. Ai inteles acum?

Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o ceartă mai sclipitoare, ca să facă iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.

Mintea însă se trezeşte că a fost furată de gândul străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire, iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe; şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unui sau a mulţime de inşi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie să fie dată grabnic şi după lege.

Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul minţii tale au apărut gânduri şi imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu şi te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. răbdarea însăşi a războiului e ultima ta rugăciune.
Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi o “ispită a mântuirii” în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la “Dumnezeu”, precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate.

Au şi ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme şi ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.

Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhul răului să-i amăgească desăvârşit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana luând chip mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă, cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei VIII, 19) şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după “plăceri duhovniceşti”. Iată-l cu momeala de gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în Hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.

Iată cum “puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă bietului om mintea, i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui “Dumnezeu” (dumnezeu care l-a înşelat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, de cele mai adesea, e căderea la laude, cu care tatăl minciunii şi-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit de minte.

Şi nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primeşti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fii prăpăstenie, la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinţă. De aceea Biserica enumeră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.

Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmăreşte înţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.
Din CARAREA IMPARATIEI de Arsenie Boca

Svovi, incearca s-o asculti pe Maica Siluana . O gasesti la predici audio. Cred ca e mai de crezut ce spune Maica Siluana, fiind premianta la manastire...

inca o chestiune, Lavrentziu, am impresia chiar ca aceste cartzi scrise de parintele Arsenie, nu sunt bune, in schimb ce a facut el, shi felul in care shi-a ajutat credincioshii imi par bune, dar aste este doar o parere superficiala... de aia itzi spun sa-l mai lashi pe parintele arsenie in pace ca doar rugaciunile sale scrise sunt frumoase shi bune, restul cred ca e de la cel rau... din pacate... ??? Nu l-am citit deloc decat din ce ai pus pe forum, shi din astea mi-am facut parerea, deci e mai mult o concluzie fara temei parerea mea despre ce a scris... in schimb rugaciunile sale mi-au parut foarte frumoase shi adevarate...

vsovi ,

sacrifica o zi si nu intra pe forum ,citeste Seminarul Maicii Siluana "sa ne vindecam iertand" .

Chiar daca n-o sa fii de acord cu cele scrise ,precis te va pune pe ganduri ,e imposibil sa ramaii nepasator !

maria

Prima întâlnire între minte si diavol e la linia momelii pe care o fluturã el în vãzul mintii. Dacã mintea nu bagã momeala în seamã, vrãjmasul stãruie cu ea, o ceartã mai sclipitoare, ca sã facã iubitã mintii. Aceasta e a doua înaintare a rãzboiului, sau a doua înaintare a rãzboiului, sau asupreala. Dacã la asuprealã a reusit sã fure mintea cu momeala si sã o facã sã vorbeascã împreunã, avem înaintare la unire.

Mintea însã se trezeste cã a fost furatã de gândul strãin si cã se aflã în altceva decât în ceea ce-i era dat dupã fire, iar când îsi dã seama de ea însãsi si de cele în care se aflã, avem lupta cea de gând la o clipã hotãrâtoare. Se va învoi mintea sã meargã dupã momealã mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata întreagã a unui sau a mulþime de insi atârnã de lupta nevãzutã a câtorva clipe. Dacã întârziem sã ne luptãm se poate întâmpla ca fãrã de veste sã fim învãluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra cãrora încã aruncã vrãjmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie sã fie datã grabnic si dupã lege.

Dumnezeu nu te-a pãrãsit, chiar dacã pe ecranul mintii tale au apãrut gânduri si imagini de hulã împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. rãbdarea însãºi a rãzboiului e ultima ta rugãciune.
Vicleanul are douã feluri de momele, dupã iubirea omului, care înclinã, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si o ispitã a mântuirii în care au cãzut mulþi înselaþi, zicând cã-s mântuiþi, când de fapt ei n-au sãvârsit nici alergarea si nici dupã lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este ºi ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu , precum este si ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minþile înguste, care spun cã nu mai au nimic de fãcut, decât sã creadã si sã se socoteascã a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte nãluci ale minþii înºelate.

Au si ei o ostenealã: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare cã-i dã în robia înselãtorului de minte, ca sã-i chinuiascã.

Câte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor dupã daruri mai presus de fire, îmbulziþi nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având acestia iubire fãrã minte pe care vor sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie duhul rãului sã-i amãgeascã desãvârsit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrãznesc sã se apropie de Dumnezeu, necurati la inimã. De aceea, pentru îndrãznealã îi dã pe seama vicleanului sã-i pedepseascã. Astfel, când atârnã de la Dumnezeu o atare pedeapsã pentru oarecare, îl cerceteazã Satana luând chip mincinos al lui Hristos si, grãindu-i cu mare blândete, îi trânteste o laudã, cu care-l câstigã fulgerãtor si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtã (Matei VIII, 19) si cu chinuri ce duce la Împãrãtie, umblã dupã plãceri duhovnicesti . Iatã-l cu momeala de gât. De-acu, dupã oarecare scoalã a rãtãcirii, când încrederea îi va fi câstigatã desãvârsit si-i va fi întãritã, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine si în Hristosul lui, încât si moarte de om e în stare sã facã, întemeindu-se pe Scripturã.

Iatã cum puiul de drac al iubirii de sine, fãcându-se bãrbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatãl sãu, tatãl minciunii, strâmbã bietului om mintea, i se va pãrea pãcatul virtute dumnezeiascã. Ba încã, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va pãrea cã face slujbã lui Dumnezeu (dumnezeu care l-a înºelat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Când stai de vorbã cu câte unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori legãtura cu judecatã a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede cã stai de vorbã cu un înselat si un sãrit din minte. Asta, pânã nu-i afli prima spãrturã a mintii, de la care apoi toate mestesugurile vicleanului trebuie sã-si dea arama pe fatã. Trebuie sã-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, de cele mai adesea, e cãderea la laude, cu care tatãl minciunii si-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amãgit de minte.

si nu e mare mirarea, cãci zice un filosof: e destul sã primesti în minte o singurã prejudecatã, ca apoi sã nu fii prãpãstenie, la care sã nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinþã. De aceea Biserica enumerã printre pãcatele mintii si prejudecãtile.

Pânã nu vom ajunge de aceeasi pãrere cu Dumnezeu despre viata noastrã pãmânteascã, precum si despre cealaltã, de pe celãlalt tãrâm, nu vom avea liniste în suflet, nici unii cu alþii ºi nici sãnãtate în trup si nici în orânduirea omeneascã.

Trebuie sã ne plecãm întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmãreste înteleptirea noastrã, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecãm capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea cãpãtãm linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.
Din CARAREA IMPARATIEI de Arsenie Boca

Am repostat textul fara diacritice, pentru a fi mai usor lizibil.
Este un text important pentru cel care vrea sa lupte cu gandurile si care vrea sa cunoasca si mecanismul prin care satana ne atrage de partea lui prin intermediul gandurilor.

Svovi, impresia ta, precum ca cele scrise de pr. Arsenie Boca ar fi gresite, este ea insasi gresita. Ar fi bine pentru tine sa nu pleci urechea in stanga si dreapta, ci sa studiezi singur din carti problemele care te intereseaza, caci altfel risti sa tragi concluzii gresite, precum cea de fata si sa induci si pe altii in eroare, ceea ce nu cred ca intentionezi.

-domnule in primul rand noua creshtinilor stiu ca ni s-a cerut sa nu luptam in sensul ca atragerea in lupta este prima ispita, ca doar noi trebuie sa ducem lupta cu pacatele noastre sa devenim desavarshitzi intru lauda Domnului Iisus Hristos... eu asha tzin minte din povetzele "Marelui Batran shi inca cineva" catre cei care l-au intrebat
-iar cei ce totushi lupta, lupta cea buna, trebuie degraba sa-l cheme pe Hristos in ajutor ca nu cumva sa fie inshelat definitiv ca a mai shi reushit sa-l alunge sau invinga pe nepomenitul despre care nici nu e frumos a se povesti, ca sunt destule patzaniile noastre cam la fel de urate a ale lor...
-deci lupta nu e lupta ci te face domnule ca ei, nepomenitzii ashtia, vrei nu vrei o sa fi la un moment dat exact ca ei... singura shansa este ca in timpul asta tu sa te stradui la ale tale, pe care le cere Domnul de la tine shi sa le dai pace cu prostiile lor...


Maria55, shi Ancah, poi ce zice Maica Siluana, ca trebe abea apoi sa te iertzi shi tu, poi sensul este de a-tzi da pace, a-tzi vedea de viatza mai departe shi nu sa te mai iertzi shi tu ce a iertat aproapele sau celui caruia i-ai greshit sau Domnul... Ce rost are sa mai faci shi tu ce au facut ei, adica ce rost are sa te mai iertzi?... cred ca zice eventual sa nu te apuci shi sa te autoinvinovatzeshti apoi fara nici un rost, deshi acest lucru tzine oarecum de indreptare... deci cred ca Maica se refera cum e shi firesc la orientarea spre pace duhovniceasca a indreptarii ca un fel de acceptarea iertarii...

Efectiv nu pot sa cred ca vrea sa spuna alceva... asha cum insinuatzi voi ca ar zice shi eu trebuie sa o citesc shi sa ma mir, cum ca trebuie sa te iertzi tu pe tine, cum credeam shi eu la un moment dat, inshelandu-ma totushi...

Deci vretzi sa spunetzi ca ni se cere ca shi noi sa ne iertam pe noi inshine? Nu cred asha ceva. Unii pe altzii da, dar pe noi inshine nu cred, fiindca faci un pacat shi te apuci shi te iertzi ca n-o fi bai prea mare, ca shi asha nu se vede, shi tot asha ajungi nu sa traieshti in duh de iertare ci sa te rataceshti de la dreapta credintza. Tu vei fi iertat de catre tine, vei fi pashnic shi linishtit, in schimb totzi cei carora le-ai greshit te vor uri, si tu pe ei inca mirandu-te cum de ei te urasc shi-i vei desconsidera shi ura la randul tau, shi Dumnezeu atunci ce sa mai faca? va face asha cum a spus, te va trimite intai sa te impaci shi sa te iertzi cu cei carora le-ai greshit...

am intrat un pic acolo shi uite un citat concludent care tzine sa confirme ce ziceam shi eu dupa ce m-am razgandit cu ajutorul lui Clausemi care shi ea stia de pe la manastirile shi Maicile cu care a discutat...

deci uite un citat din Maica Siluana:
"Numai daca am inaintat pe calea vindecarii putem spune ca inima noastra e pregatita pentru darul iertarii. Pentru ca, iertarea, cu adevarat nu ne apartine, ea este intotdeauna darul lui Dumnezeu, fie ca stim, fie ca nu; fie de credem in Dumnezeu, fie ca nu."

deci de aici rezulta ca noi ne pregatim sa primim iertarea... in dar...

vsovi,

Daca asi sti ca intr-adevar esti interesat sa stii ceva in legatura cu iertarea asi mai zice ceva , dar cum de obicei esti un om "glumet" sau mai discuti si din placerea de a contrazice , ma abtin . Si totusi :

Citeste tot, nu pe sarite ! E drept iti ia ceva timp .
Iertarea e primita in dar de la Dumnezeu dar eu trebuie sa spun , da Doamne , vreau sa iert ,ajuta neputintei mele .
Toate-s de la Dumnezeu , daruri , eu trebuie sa fiu deschis , sa vreau sa le primesc .

In legatura cu iertarea personala , Maica dadea un exemplu de o discutie cu un fost criminal :
Il intreba :"ce crezi ca-ti va zice Iisus la Judecata?" (din amintiri) .
Si el a raspuns : " ma va trimite in iad " .
Raspunsulei era " te va ierta " , la care el raspunde speriat
"nu ,nu vreau sa fiu iertat , vreau in iad " .
Deci nici el nu voia sa fie iertat , in cazul asta (de refuz ) nici Domnul nu te iarta .

Eu cand ma iert pe mine , de fapt Dumnezeu iarta in mine , (pe mine ).
Daca eu nu ma iert (Dumnezeu nu iarta ) inca , asteapta si bunavointa mea.

Dar mai citeste daca esti interesat .Iertarea este medicamuntul nostru de vindecare , spun si din experienta .

Orice pacat ,al tau sau vina altuia e o tensiune care-mi macina sufletul .

Mult succes la lectura apoi mai zi ceva , dar nu din spirit de contradictie , OK ?

maria

Ms Maria,m-ai linistit.:)

:D
sa incercam cu totii sa facem lumina , e un subiect foarte important , se merita !
asa ca ziceti fiecare , nu se stie in ce glas pune Dumnezeu cuvantul "minune" care
sa-i miste pe multi (spre lectura).

maria

Iubirea e cararea

Potrivnicul L-a incercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinta trupului, prin slava desarta si prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse in ele momeala placerii, sau acul pacatului, insa in chip felurit. Toate la un loc alcatuiesc chipul dintai al vrajmasului, sau, dupa Sf. Maxim, ispita prin placere. Tot razboiul potrivnicului acesta a fost: ca sa-L faca pe Domnul sa calce dragostea catre Dumnezeu ca Tata. Caci stia vrajmasul ca placerea pamanteasca, pentru cine umbla dupa ea, are draceasca putere ca sa desfaca pe om de dragostea lui Dumnezeu si sa i-o intoarca spre placerea a orice altceva afara de Dumnezeu. Prin urmare, daca mai avem inima prinsa de ceva de pe pamant, stapanitorul lumii acesteia inca ne mai tine legati in imparatia lui, de vreme ce dragostea noastra catre Dumnezeu inca n-a ars si aceea.

Dupa ce Domnul l-a batut pe diavolul in Pustia Carantaniei, a venit ca sa-l bata si intre oameni. Satana i-a rasculat impotriva Mantuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, carturarii si fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doara-doara Iisus ii va blestema sau ii va uri, si asa va gresi macar impotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e starnita de potrivnicul, cu menirea de a invrajbi pe Iisus cu oamenii si pe oameni inreolalta. Iata cuvintele Sf. Maxim Marturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispita, pe care l-a avut Mantuitorul de invins:

"Dupa ce asadar, prin biruinta asupra primei ispite, cea prin placere, a zadarnicit planul Puterilor, Capeteniilor si Stapaniilor celor rele, Domnul le-a ingaduit sa-si puna in lucrare si al doilea atac, adica sa vina si incercarea ce le mai ramasese, ispita prin durere".

Sa urmarim deci uneltirile protrivnicului, sa vedem metoda lui si metoda lui Dumnezeu, tot dupa cuvintele Sf. Maxim:

"Neputand vrajmasul sa-l faca pe Domnul sa calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a fagaduit in pustie, s-a straduit pe urma, dupa ce-a venit in lume, cu ajutorul nelegiuitilor iudei, sa-L faca sa calce porunca iubirii de oameni. Satana (care insemneaza potrivnic) ii indemna pe carturari si farisei la felurite mestesuguri impotriva lui Iisus, ca, neputand rabda incercarile, cum credea el, sa fie adus sa-i urasca pe cei ce-I intindeau curse si asa sa calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscand gandurile potrivnicului, n-a urat pe fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea fata de ei, batea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtati de el, nu inceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i infricoseze, sa-i planga, ca pe unii ce puteau sa nu se lase condusi de el. Blestemat de ei, se purta cu indelunga rabdare.

Mantuitorul, e drept, i-a mustrat si i-a certat ce nimeni altul, insa nu i-a urat nici o clipa, de vreme ce diavolul din ei il certa si-l umilea dandu-l la iveala si arzandu-l cu adevarat, iar pe ei ii iubea si-i invata inainte. Patimea cu indurare si le arata toate faptele iubirii, ii invata caile vietii si zugravea prin fapte chipul vietuirii ceresti; vestea invierea mortilor si fagaduia viata vesnica si Imparatia Cerurilor celor ce cred; iar necredinciosilor (ateilor) le vestea infricosatele pedepse vesnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) ii batea cu iubirea de oameni, iubindu-i si pe ei desi-i ducea acela.

O, minunat razboi! In loc de ura Iisus arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. In acest scop, rabdand atatea rele de la ei - mai adevarat vorbind, pentru ei - S-a straduit pana l-a moarte, in chip omenesc, pentru porunca iubirii, si dobandind biruita deplina impotriva diavolului, a primit cununa invierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a innoit pe cel vechi."

Trairea acestor porunci arde pe diavol asa de cumplit, incat acesta rascoala puterile iadului si cu ele atata pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiti de el, si-i napastuieste impotriva lui Iisus si a oricarui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stapanitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana si Caiafa, prin Iuda vanzatorul, diavolul nu-L mai putea rabda sa-i faca imparatia de jaf, si-I cere nedreapta rastignire pe cruce, in rand cu talharii.

Cand razboiul nevazut intre iubire si ura a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca om, sa nu uitam - prin neputinta si nepretul trupului, adica prin desavarsita lepadare de sine, sau prin primirea de bunavoie a mortii. Placerea a alungat-o cu hotarare puternica, durerea insa a primit-o cu dorire mare. Amin.

Arsenie Boca

Maria55:
"Citeste tot, nu pe sarite ! E drept iti ia ceva timp .
Iertarea e primita in dar de la Dumnezeu dar eu trebuie sa spun , da Doamne , vreau sa iert ,ajuta neputintei mele .
Toate-s de la Dumnezeu , daruri , eu trebuie sa fiu deschis , sa vreau sa le primesc ."

poate ca am sa citesc, dar imi este deocamdata suficient, shi da, asha cred shi eu ca e precum ai explicat si dumneata

Maria55:
"In legatura cu iertarea personala , Maica dadea un exemplu de o discutie cu un fost criminal :
Il intreba :"ce crezi ca-ti va zice Iisus la Judecata?" (din amintiri) .
Si el a raspuns : " ma va trimite in iad " .
Raspunsulei era " te va ierta " , la care el raspunde speriat
"nu ,nu vreau sa fiu iertat , vreau in iad " .
Deci nici el nu voia sa fie iertat , in cazul asta (de refuz ) nici Domnul nu te iarta ."

exemplul e foarte bun pentru a sublinia traumele de neiertat ale pacatelor, atat de mari sunt cand itzi dai seama, ca nici nu vrei a fi iertate ci vrei sa fie osandite, fiindca itzi dai seama ca meritzi shi tu ceva pentru relele respective, nici nu potzi sa-ti inchipui ca vei putea scapa, nu vrei nici tu sa scapi, nu te lashi fara sa-tzi iei pedeapsa, de aceea e shi greu a primi iertarea cu atat mai mult cu cat uneori nicimacar n-o ceri shi totushi o primeshti...

Maria55:
"Eu cand ma iert pe mine , de fapt Dumnezeu iarta in mine , (pe mine ).
Daca eu nu ma iert (Dumnezeu nu iarta ) inca , asteapta si bunavointa mea."

deci vrei sa spui ca te smereshti sa nu te osandeshti pentru a putea cere iertarea de la Dumnezeu "... asha cum shi noi iertam greshelile greshitzilor noshtrii..."

Maria55:
"Dar mai citeste daca esti interesat .Iertarea este medicamuntul nostru de vindecare , spun si din experienta .

Orice pacat ,al tau sau vina altuia e o tensiune care-mi macina sufletul .

Mult succes la lectura apoi mai zi ceva , dar nu din spirit de contradictie , OK ?

maria "

nu ash vrea sa te contrazic Maria55 ca nu am de ce shi nici nu e cazul sa-tzi produc traume fiindca mesajele dumitale sunt apropiate de ce stiu shi eu, chiar daca mai o iau pe aratura cateodata, insa pe altzii da-mi voie sa-i mai shi contrazic fara a fi totushi in spirit de contrazicere... ca asha doar ca sa contrazici pe cineva e ca un fel de umor negru... unii practica din pura simpatie iar cei mai ciudatzi o fac chiar fara sa-shi dea seama...

ei, asta-i buna, mai sus reiese din text altceva, ca shi cum Maria55 ar lua-o pe aratura, poi nu vroiam sa spun asha ceva ci cu totul altceva :
"chiar daca mai o iau pe aratura cateodata" se referea la mine shi postarile mele???

Da ,
eu asa am inteles , dar fii pe pace ca eu singura am recunoscut ca " o dau si-n bara " , asta era expresia mea . Aratura sau bara tot aia .

In legatura cu faptul "ca meriti si tu ceva pentru relele respective " , exista spovedania , preotul iti da canon..... si toate in lumea aceasta , care nu se compara cu pedeapsa dupa moarte .

Trebuie sa existe numai intoarcerea catre Dumnezeu , sa-ti para rau si sa vrei sa nu le mai repeti !
Ce zici ?

maria

Mdaa!,mi se pare mie sau titlul acestui topic se referea la "lupta cu gandurile"?,fiindca la cum a evoluat situatia nu prea mai gasesc nimic in acest sens,si-am facut un salt spre "iertarea de sine",despre care s-a mai vorbit intr-un topic vechi,uitat de mult,si s-a ajuns la aceleasi concluzii controversate.
Nu stiu ce este atat de greu de inteles ,dar este cu adevarat nevoie ca la un moment dat sa ne iertam si pe sine,aceasta imbunatateste calitatea relatiilor dintre semeni,fiindca neiertarea de sine aduce cu ea frustrarile si astfel ajungem sa ne punem neputintele pe seama celorlalti.Este o chestie psihologica necesara,nu este vorba de narcisism,este vorba de faptul ca numai daca ne putem pune in armonie cu noi insine,putem avea si calitatea de-a darui semenilor.Exact ca atunci cand un om rau din fire nu poate exprima lucruri frumoase celor din jur,sau cum un om bolnav nu poate face prea multe pentru cei din jur.Eu una,am simtit pe pielea mea,ca daca nu ajung sa ma iert in anumite circumstante,devin nervoasa,stresata si astfel eman aceasta stare si celor din jur,dar in acelasi timp invat din greseala si iertarea proprie,o constientizez ca sa raman si responsabila pe sine.Ei uite ca am deraiat si eu de la subiect,oricum,am scris despre lupta apriga cu gandurile....dar nu m-a bagat nimeni in seamna,asa ca m-am conformat intorsaturii pe care a luat-o sensul topic-ului.OK???

Draga ory poi dumneata ai ajuns exact la concluziile greshite shi zici ca am ajuns shi noi la a sustzine iertarea de sine ca shi cum nu ai mai putea trai fara sa te iertzi... poi nu tzi-am zis ca eu cel putzin m-am razgandit cu ajutorul lui Clausemi?

deci cred ca e corect cum zici shi dumneata sa incerci sa treci peste, printre atatea rautatzi din tine si de la altzii de peste zi dar trebuie sa incerci fara a te ierta pe sine, FARA, ci pe tine/sine eventual sa te pregateshti doar pentru a cere shi a primi din iertarea celor carora le-ai greshit si a lui Dumnezeu, in dar, shi vezi ca altzii s-ar putea sa tzi-o acorde shi pentru unele concesii, schimburi shi altele, iar canonul este pentru indreptarea ta, daca-l primeshti...

Asha ca ory draga stiu ca s-a mai discutat, dar shi aici intalnim ganduri shi sentimente shi subiectul este tocmai despre asha ceva... oricum multzumesc cum ca tzi-ai amintit shi stii ca shi eu sustzineam iertarea de sine, dar acum inclin sa cred ca ma inshelam... fiindca este exact ce spui tu, psihologic ai parte de o falsa impacare shi o reushita greshita in incercarile obishnuite ale vietzii...

Daca tu atunci cand ai innoptat pe munte cand te-ai pierdut prin padure, cand te-ai ratacit, in loc sa realizezi gresheala shi sa ceri ajutor la Dumnezeu, te iertai pe tine/pe sine, shi incepeai sa stai linishtita ca sa fii impacata psihologic ce crezi ca se intampla, o vreme ai fi reushit sa stai calma, dar apoi te papa fie lupu fie patzeai altceva, dar acea sperantza in fluturashul respectiv prin care ai acceptat ajutorul shi iertarea a fost tocmai darul iertarii pentru nesabuintza de a cere de la Dumnezeu asha o incercare dificila pentru o tanara, pentru o copila... Deci ai de grija ce-tzi doreshti ca unele se shi implinesc :)

Svovi: nu uita in ce ordine se fac lucrurile: mai intai obtii iertarea de la Dumnezeu, prin intermediul duhovnicului si apoi te ierti tu pe tine. Nu incepi prin a te ierta tu.
Chiar aici pe forum am citit postarea unei persoane, care nu putea trece peste greseala facuta, desi obtinuse iertarea de la duhovnic.
Neiertarea de sine creeaza o lipsa de perspectiva, caci in greseala fiind poti sa te indrepti, sa te spovedesti, in vreme ce daca te-ai spovedit, ai fost iertat dar simti in continuare povara pacatului pe capul tau, nu mai ai alte mijloace de a te debarasa de el, decat prin iertare de sine.

Ovidiu,nu stiu ce sa-ti spun,stiu ca esti un om profund si cu picioarele pe pamant,si nu stiu daca as putea exprima astfel incat sa fiu destul de explicita ,in ceea ce-am vrut sa spun despre iertarea de sine,cred ca mai degraba ar suna a toleranta fata de sine,toleranta fata de caracterul propri pe care,oricum nu-l putem modifica cu desavarsire.
Nu prea m-am gandit la teoria;"i-am dat lui cutare una-n cap,dar trebuie sa ma iert ca asa e bine!!!...",NICIDECUM!Mai degraba m-am referit la acea iertare de sine de care omul are nevoie la un moment dat,nu la resemnare sau egoism.Eu vorbesc din experienta,am avut dese momente in viata in care ma consideram vinovata pentru tot felul de fleacuri,pentru orice cuvant spus ne la locul lui,adresat familiei mele,pentru care eram de fapt provocata pe nedrept,pe mine ma mustra constiinta si simteam o apasare de suflet.Si asa pana cand intr-o zi nu-mi mai puteam controla aceste stari si cadeam intr-un stress aproape nejustificat,si ma macinam si nu mai puteam sa-mi explic ceea ce se-ntampla cu mine.Atunci am realizat ca am fost prea aspra cu mine,chiar daca cei din jur cu destula nepasare isi permiteau sa raneasca,cat de putin.Si am realizat ca in acest fel incepeam sa ma inhib tot mai mult,sa-mi piara energia pozitiva din interiorul meu,si de asemeni sa nu mai pot fi folofitoare celor din jur.Un om care nu se poate ajuta pe sine ,nu poate ajuta nici pe ceilalti.M-am gandit ca trebuie sa fie vorba si de anumite dereglari ale sistemului propriu psihologic si astfel am inceput sa-mi controlez starile de decadere in care aveam tendinta sa ma afund atunci cand ma consideram vinovata pentru diferitele dispute sau lucruri marunte,care oricum exista printre oameni.Nu suntem perfecti,oricat am incerca sa atingem acest lucru pe pamant,am fost creeati cu aceasta imperfectiune,tocmai pentru a nu ne asemana,probabil,cu Creeatorul nostru,si asa trebuie sa ramanem.
Sincer,nu stiu cum ar trebui sa ma exprim ca sa ma-ntelegi,imi este destul de greu sa-mi explic si mie insami...Asa ca,e bine asa cum este,si Clausemi are si ea dreptate din perspectiva pe care a descris-o.In definitiv toti avem dreptate atata timp cat ne exprimam opiniile din propriile convingeri cladite in timp si spatiu din experientele cumulate,din educatia primita,si,de asemeni din bagajul genetic cu care am fost inzastrati.Cred ca totul se rezuma la faptul ca nu suntem buni sau rai,suntem doar diferiti,toate motivele care ne determina sa fim intr-un fel sau altul sunt trecute prin filtrul imens al psihologiei complexe care exprima viata pe pamant.

fii serioasa ancah, poi incetincet vine shi acceptarea iertarii shi continuarea credintzei in dauna revenirilor durerilor legate de pacatul iertat, sau cum crezi ca nu-shi va mai aminti de cele facute? Poi, lui foarte bine ca nu poate sa se ierte ca nici nu i-o cere nimeni, ce i-a zis preotul ca trebuie sa se ierte? spune altceva preotul savarshind taina... dar suferintza persoanei descrise shi rabdarea lui va nashte probabil binecuvantare de la Dumnezeu pe maideparte. Deci raman la parerea pe care mi-am format-o adica la ce ne-a scris Clausemi pe forum in alta parte, razand de mine, deshi eu atunci parca am avut puterea s-o conving de ce zici tu acuma, ca a dat un pic inapoi sarmana. Dar ce vrei sa spui cu iertarea de sine de dupa shi cu mijloacele? Poi nici nu trebuie sa ai mijloace pentru asha ceva... Iar daca preotul ar spune cumva sa te iertzi shi tu ca shi Dumnezeu te iarta nu se refera la iertare in termenii textuali ci spune, la propriu, eventual sa nu mai umblii la durerea respectiva ci ca ar trebui poate sa-l rogi pe Dumnezeu sa se ocupe incontinuare de ea. Deci nici dupa ce ai fost iertat nu cred ca trebuie sa te apuci shi sa te iertzi shi tu pe sine/pe tine, doar asha de capul tau, aiurea, eventual sa nu fi prea dur din cale-afara cu tine shi ale tale, ca asha facem totzi, sa-l vezi apoi ce exigent devine fostul pacatos. Deci respectivul facea bine ca dupa iertarea primita nu se putea ierta. Nici nu trebuia. Poate trebuia sa faca ceva, dar altceva, ca sa nu ramana suparat pe sine... Poate ca trebuia sa lase in grija Domnului mai mult din pacatele sale... sau cine shtie ce il indemna inima... ce stiu eu ce ar fi trebuit... dar raman la convingerea ca nici apoi tu nu trebuie sa te iertzi ci, eventual sa-tzi ceri dinnou iertare ca poate ai greshit intretimp, sau ca nu esti in stare sa primeshti din iertarea Domnului sau mai rau ca te apuci mai nou sa te iertzi tu inloc sa... ??????

stiu ca e dureros, dar sper ca m-a convins, shi ca e bine asha :|:) :dozingoff:

de la parintele Stainhard:
"....3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, insa mai greu ne este a ne ierta pe noi insine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai penibil si mai sustinut intru biruirea poftei de infrangere si de adapostire in deznadejde salaşluitoare in tot omul pacatos, prototip al defetistului integral.
Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara reticente, ne-am indeplinit canonul, am facut penitentă, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimile ispasirii, urmeaza ca, in deplina smerenie si nu fara cutremur, sa ne iertam pe noi insine. Psalmul 50, desigur, ne indeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pacatul nostru pururea in fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului in cugetul nostru sa nu inceapa a dospi si a se preface in izvor de inveninare si de cadere in obida pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poate declansa otravirea lenta a constiintei. Scriitorul francez crestin Georges Bernandos pune pe drept cuvant accentul asupra acestui soi de iertare cu atat mai anevoios de adus la implinire cu cat vine in contradictie cu invartosarea inimii noastre si cu funciara noastra rautate. Suntem atat de rai si de invartosati cu inima incat, ferecati in limitele orizontului nostru stramt si imbacsit, abia de ne putem inchipui ca exista putinta iertarii. Ne asemanam unor trogloditi pe care nu-i poarta gandul pana la conceperea marilor palasuri presarate pe antinsul lumii contemporane...." pus pe poezie.ro de Adina Sticescu

deci parerile par impartzite in aceasta privintza...

linkul: [http://www.poezie.ro/index.php/essay/42138/index.html] shi e pus de Adina Stoicescu, imi cer scuze :dozingoff:

Despre ginduri (parere personala)
Cele mai multe ginduri,nu sint ale noastre.Ele exista,noi le culegem.Ale noastre sint cele care le formam.Si,datorita faptului ca nu ma cunoasteti,va descriu un experiment personal,executat in urma cu multe luni de zile,revelant pentru mine (sf pentru multi)
Era duminica seara si la biserica (dimineata)se predicase despre Maria egipteanca.Foarte probabil ca eram deprimat.La amintirea despre gradul de sfintenie la care ajunsese,zdrobindu-si trupul si vointa personala incit nici pamintul nu-l mai atingea in mers,m-a luat plinsul si cu greu am adormit.Cind am deschis ochii dimineata,ea era tot in mintea mea.Am plins toata ziua,si am mentinut constant gindul la ea (nu a fost foarte greu,caci eram in starea in care eram).Dupa masa,la ora 18,m-am oprit,eram obosit psihic.Am ascultat/urmarit pe mine sa ''vad ce se intimpla''.Privirea mi-a ''fugit'' fiind orientata spre geam.Si...am zarit gindurile.In secundele urmatoare,dupa ce mi-am revenit din stupoare,mentalizarea a fost''cine sint eu'' si cuvintul ''ciurda'' care se referea la intelegerea non-verbala ce o avusesem in zecimile de secunda in care ''privisem''.
Nebunia/mindria/fala/timpenia/boala etc,etc...am trait-o PERSONAL si nu e credibila decit pentru mine.A fost a treia (si ultima pina acum)din cei 9 ani trecuti de la prima experienta.
Ca urmare,gindurile exista si noi le inmultim cu ale noastre.
Cei interesati de mai mult,(DACA sint),raspund pe privat.De fapt,numai cei MOTIVATI pot intelege.
Doamne ajuta.

Sa nu credem ca vom putea vreodata birui gandurile de unii singuri.
Gandurile ne obosesc si aduc deseori intristare sau mahnire pentru lucruri ce s'au intamplat sau nu.

Cand Hristos a zis "pacea Mea dau voua", El ne'a trimis pacea mintii si a inimii pe care a avut'o El.
Adica oprirea obositoarelor ganduri si a miscarilor necontrolate ale inimii.
Gandurile sunt doar bune, iar inima poate doar sa iubeasca.

Pacea lui Hristos e odihna deplina, insa ispitele din partea diavolului (prin oameni, trup si lume) nu se opresc insa niciodata.