Nu m-a doborât; m-a odihnit, m-a învăţat încă mai mult şi m-a înălţat.

Demonstrează ce e folositor pentru mine, după înţelepciunea sufletului şi după grija lui Dumnezeu pentru robii lui.
Nicidecum altceva.

sa-ti ajute bunul Dumnezeu sa duci la capat proiectele propuse

Pai ai lasat sa se inteleaga ca este o relatie cauza efect.
Nu din cauza ca ai lucrat cu oamenii astia te-ai imbolnavit sufleteste?

Cu riscul de a fi off-topic, o sa intervin cu un comentariu asupra lucrurilor spuse de tine si de Ioan67. Este dificil sa lucrezi cu oameni care sufera. Exista oameni ce sufera din cauza unei boli, boala ce-i macina, ce le slabeste speranta ca poate exista ceva bun in viata aceasta, iar suferinta ii acapareaza, ii inghite, ii schimba. Vorbind strict dpdv medical, asemenea oameni pot fi abordati in doua modalitati:
1) te dezumanizezi ca individ si ii privesti strict obiectiv, devenind astfel capabil sa poti trata un om bolnav, dar fara sa iti pese cu adevarat ce se va intampla cu el, daca suferinta lui il va conduce intr-un final intr-o campie verde sau il va duce si mai adanc in durere. Foarte multi medici aleg aceasta cale, este mai usoara.
2) alegi sa suferi alaturi de el, sa ramai uman, sa iti pese. Daca alegi aceasta cale, este important sa intelegi suferinta si sa stii sa o folosesti spre folosul tau, altfel te va distruge (va aparea senzatia inutilitatii, depresia, alcoolul, si restul se subintelege). Este un drum f dificil si nu multi reusesc sa mearga pe aceasta cale, deoarece fiecare bolnav distrus de boala inseamna o suferinta ce-l va macina pe medic, il va face sa se descumpaneasca, dar, in acelasi timp, va fi elementul ce-i va da, intr-un mod paradoxal, curajul si vointa de a ajuta si mai multi bolnavi. Iar cel pe care va reusi sa-l ajute, caruia ii va alina suferinta, il va face sa se simta mult mai viu decat multi dintre noi si ii va unge sufletul cu cea mai pura liniste.

Asadar, in speranta ca nu am deviat prea mult de la subiect, daca un om stie sa lucreze corect cu situatiile ce ii aduc suferinta, acestea ii pot fi benefice si il pot ajuta sa devina mai bun si mai dornic sa ajute oamenii suferinzi. Doar ca este un drum dificil, iar oamenii, in general, aleg fara sa-si dea seama calea usaoara.

Stiu chestiile astea, si probabil s-a intamplat varianta 2 dar nu pot intelege de ce ar fi asta o binecuvantare.

Ce te doboara nu te face mai puternic, chiar daca te mai si ridici..

Eu nu pot sa spun ca este o binecuvantare, dar cred ca esenta este ca nu te doboara. E ca si cum ai avea ceva f greu pe umeri ce te apasa si te apropie de pamant din ce in ce mai mult, insa reusesti intr-un fel sa te ridici, sa iti intaresti vointa si sa mergi mai departe. Nu alegi sa fii doborat, sfaramat, ci alegi sa lupti in continuare. Iar asta cred ca te poate face mai puternic.

Dar, bineinteles, este doar o parere personala. Nu ma bazez pe nimic altceva atunci cand spun acest lucru. :)

Da, asa este. (ma refer la mesajul prim al userului Omul care rade)
Eu observ asta si la medicii care trateaza boli trupesti.
Mereu m-am intrebat de ce sunt atat de duri, de ce nu inteleg durerea (fizica si psihica) a pacientului, teama lui.
Si m-am intrebat ce sunt ei invatati la facultate.
Probabil ca li se preda un mecanism de autoprotectie ca sa spun asa.
Sunt invatati sa fie duri, sa considere numai corpul pacientului cumva.
In general nu stiu sa discute cu pacientul, mai ales sa le spuna diagnostice mai grele.
Nu stiu ce se intampla cu medici care lucreaza in domenii grele, de viata si moarte. Au un psiholog, un coaching. Una este sa lucrezi la maternitate si aduci copii pe lume, in oftalmologie etc si alta la urgente, terapie intensiva, oncologie etc.
Ce este in medicul ala care in fiecare zi stie ca ii va muri un pacient, ca nu-l poate salva?

Exista insa pericolul sa devii prea inuman si sa faci mai mult rau pacientului, decat bine. Trebuie un echilibru.

Am auzit ca exista multi psihiatri care se imbolnavesc in timp din cauza mediului (pacienti) in care lucreaza.
Imi inchipui ca un terapeut care sta si asculta problemele oamenilor, nu poate totusi ramane intact, il influenteaza si pe el.

Si totusi cred ca si medicii si terapeutii de suflete trebuie sa si inteleaga pacientul, sa-l asculte, sa-i inteleaga problema, teama. Si sa nu uitam si pe apropiatii lui.
Ca medicul are zilnic multi pacienti si cazuri grele, este ceva obisnuit. Dar pacientul si insotitorii lui este ingrozit/sunt ingroziti de diagnostic, de tratament, de urmari.

Eu sincer nu prea inteleg cand spune Ioan ca el nu a cunoscut pacientii, atunci cand a lucrat cu ei, nu vroia sa stie despre ei, ci doar anumite parti. Ca terapeut nu este posibil asa ceva.
Pentru ca trebuie sa intelegi pacientul pe ansamblu. Totul poate influenta suferinta omului: temperamentul lui, o trauma din copilarie, o greseala de gandire, sensibilitatea lui etc.

Amin!
Uite, acum poţi să mă ajuţi chiar tu!..:)
Pune o întrebare sau împărtăşeşte un gând al tău despre psihologie ca disciplină sau ca viaţă sufletească a omului.
Numai, te rog, să nu fie întrebări/cugetări prea "înalte", ci despre lucruri fireşti, de care avem parte fiecare în viaţa noastră. Sunt atâtea care ne alcătuiesc: gânduri, simţăminte, vreri, temeri, proiecte, relaţii, grupuri, însuşiri de personalitate, senzaţii, amintiri etc. etc. Psihologia cu asta se ocupă, cu viaţa omului concret aflat, ca subiectivitate unică, în relaţie cu semenii şi cu lumea/Creaţia întreagă.

Da, în practică psihoterapeuţilor şi a medicilor se poate întâmpla şi ce spui tu, într-adevăr. Relaţiile umane sunt solicitante, cu atât mai mult cu cât un psi are de lucru cu "personalităţi dificile", cum se mai spune.
Tocmai din acest motiv, unii oameni evită să lucreze în terapie sau aleg clienţi mai "accesibili". Cei îndrăzneţi/curajoşi şi foarte iubitori se implică însă în relaţii foarte dificile şi pot suferi multe... Unii sunt luaţi ostatici, alţii sunt omorâţi sau, în cazul meu, pot fi otrăviţi ori drogaţi etc.
Dacă lucrezi, de pildă, cu un heroinoman, trebuie să ştii că eşti în pericol de moarte deoarece reţeaua în care trăieşte el îţi doreşte moartea. Ajutînd un heroinoman să scape de droguri şi de dileri înseamnă să falimentezi mulţi agarici care trăiesc din vânzarea de heroină. Nu bănuieşti până unde se întinde caracatiţa stpefiantelor la noi în ţară....

În general, psihoterapeuţii lucrează sub supervizare şi participă ei înşişi la şedinţele de consiliere în calitate de client, unde îşi împărtăşesc necazurile şi poticnirile profesionale. Nu poţi lucra singur, prea multă vreme. Un an e deja prea mult... Eu am lucrat aproape 20 de ani singur. Am greşit, ştiam asta dar nu bănuiam amploarea consecinţelor. Totuşi nu am avut de ales, din motive pe care le ţin sub tăcere mereu. Şi, mai ales, am intuit mereu cu claritate că de voi pierde într-un plan voi câştiga în altul, mult mai preţios. Şi aşa a fost, mulţumesc lui Dumnezeu!

În România sunt puţini psi veritabili, adică din aceia cu cabinet, cum am văzut în filme. Majoritatea se specializează pe ramuri secundare sau lucrează în învăţământ sau pleacă în alte ţări sau se apucă de alte joburi mai uşoare şi mai bănoase... Din totalul absolvenţilor unei facultăţi nu lucrează propriuzis mai mult de 10 la sută. Iar din aceştia abia de se încumetă un sfert să ia în serios meseria asta şi să o practice până la capăt - mă refer doar la psihoterapie.

...:) Dragă Sophia, a cunoaşte un om înseamnă altceva pentru mine decât pentru alţii. Aş vrea să îţi vorbesc mult, foarte mult pe tema asta dar nu e posibil acum...:)
UIte, îţi spun deocamdată atât: spre deosebire de cunoaşterea fizicalistă (clasică), unde obiectul cunoaşterii e văzut ca distinct/exterior faţă de cunoscător, în relaţia terapeutică avem de-a face cu o cunoaştere participativă. E acelaşi tip de intercunoaştere dintre om şi Dumnezeu, o lucrare plină de taină...
În psihologie nu "epuizăm" cognitiv obiectul cunoaşterii, ci îi sporim zările, nesfârşitul, libertatea dumnezeiască...:) O, astea sunt experienţe extraordinare, pe care doar practicîndu-le poţi să te dumireşti un pic. Iertare, nu ştiu cum să îţi spun acum.
P.S. Când iubeşti un om, cu tot sufletul, spune-mi: ce poţi să spui că "cunoşti" din el? Nu ai văzut că e o mirare continuă şi o sărbatoare? Ei, cam aşa e şi în relaţia psihoterapeutică.
Iar ceea ce poţi stabili relativ uşor (sunt nişte indici concreţi, nişte date uşor de diagnosticat şi evaluat) face parte doar din preambulul relaţiei, din reperele cele mai simple, de început. Aventura abia începe... Omul e o taină. Iubirea are multe, nesfârşite trepte şi provocări. E mereu o renaştere, o înviere şi multă, foarte multă durere şi chiar confuzie... Dacă nu ar fi Dumnezeu să ne poarte de grijă, noi am sfârşi cu toţii în tentativa de a iubi, umplînd iadul.

Ioane, pana la urma pacientii te-au imbolnavit, sau de ce?

Sunt mai sănătos ca oricînd.
Toate cele bune!

ioan67
Senior Member
Data înregistrării: 30.07.2016
Mesaje: 1.088
Citat:
În prealabil postat de AlinB
Ioane, intr-un sistem democratic, vointa poporului e suficient sa fie majoritara, baga la cap si lasa fantasmele Klausiene care sustine ca poate impaca si capra si varza astfel incat si varza sa ramana intreaga si capra sa nu moara de foame.
Adevarul e ca sunt cam multi care ar vrea capra taiata, si varza poate fi un bun pretext.
Îhî....
Hai noroc!
Hîk!
P.S.
Eu n-am gura, dara spui tutulor cusurul ce are si nimeni nu se supara pe mine.
(OGLINDA)
*
Copaie peste copaie
La mijloc carne de oaie.
(SCOICA
*
Tartacuta neagra
Preste cimp alearga.
(OCHII)
*
Apa de frunza, funie de lemn si putul de pamint.
(TUTUNUL, CIUBUCUL SI LULEAUA)
*
Nuia
Vijiia
Ocolii tara cu ea;
Mai ramase un crimpei
De-l facui obor de miei.
(GINDUL)
*
in padure crescui, in padure nascui,
Acasa daca m-aduse
Hora-mprejuru-mi se puse.
(MASA)
*
Ma dusei in munte sa-mi caut caii. Caii nu-i gasii, dara vazui vintul rasturnind pamintul.
(PLUGUL)
*
Siciita, vai de ea,
sade-ntr-un virf de nuia.
(ALUNA)
*
Dobra suptirica
imi umple ulcica.
(CANDELA)
*
Moara ferecata; cioara spirciietoare; doi luceferi; doua brazde trase pe o poienita, s-o claie darimata.
(CAPUL)
*
Suna tuna, jos rasuna,
Negrele s-aduna.
(CALUGARITELE CE VIN LA BISERICA CIND TOACA)
*
Striga gagiul din padure si gajgura din gura.
(LAUTARUL SI VIOARA)
*
Cu coarne ca boul, cu sa ca un cal, se urca pe copaci ca un sarpe.
(MELCUL)
*
Buturuga bulbura,
sade jos si tulbura.
(PUTINEIUL)
*
Ate-ntinse
Gheme strinse.
(PEPENELE)
*
Oala de bou, varza de oaie si carne de roman.
(CIZMA, INCALTATA CU CIORAPUL DE LINA)
*
Retevei de tei
Limba de balaur.
(SABIA)
*
Am o fata trentaroasa
sade cu voda la masa.
(VARZA)
*
Sunai friul in curte si auzi murgul din munte.
(CLOPOTUL)
*
Doua merg si doua stau,
Doua judecata n-au.
(SOARELE SI LUNA
CERUL SI PAMINTUL
FOCUL SI APA)
*
In padure nascui,
In padure crescui,
Acasa daca m-aduse,
Vataf de curte ma puse.
(PRAGUL)
*
Cerbii zbiara, ciutele s-aduna.
(CLOPOTUL)
__________________

Din experienta proprie:

Psihologul, imi spune. Doamna, boala dar si medicamentul se afla in mintea d.vstra. Trebuie sa ganditi pozitiv. Trebuie sa va concentrati si sa spuneti in gand, eu sant bine..eu sant bine..
Eu ii raspund: Doamna, eu nu pot gandi pozitiv pentru ca Raiul se castiga nu cu ganduri pozitive ci cu jertfa. Eu nu doresc sa ma fac bine decat daca voia Lui Dumnezeu este sa ma fac bine. Caci ce folos aduce un trup sanatos cu un sufletul bolnav? Hristos a primit Crucea nu a "pasat-o" cu ganduri pozitive.

Psihologul are intr-adevar capacitatea de a aduce o oarecare mangaiere dar iertarea ce aduce dupa sine pacea si chiar prietenia cu boala, o aduce DOAR duhovnicul. Duhovnicul asa cum frumos spunea parintele Rafail Noica, este un telefon. Prin el, vorbim cu HRISTOS Cel care sta la capatul celalat al firului.
Am vazut oameni sanatosi trupeste dar atat de bolnavi sufleteste ca au ajuns sa fie dependenti de medicamente depresive ani de zile. Si oameni cu metastaze dar chipul lor radia de iubire si multumire.
Nu vreau sa ma contrazic cu Ioan, departe de mine!
Insa, eu cred ca psihologul ar trebui sa lucreze mana in mana cu preotul si sa conduca pe om/pacient la Hristos. Ori lucrul acesta eu una inca nu am intalnit. Inca nu am gasit un cabinet psihologic care sa arate ca o mica capela.. Am gasit doar cabinete care au canapele si pe pereti mesaje de genul "fii pozitiv'! "Puterea este in tine". "cunoaste-te pe tine insuti"..
Ori acestea sunt foarte departe de smerenie, jertfa, dragoste..

Eu sunt de acord cu ce spuneti.
Si sa stiti ca sunt cabinete unde un crestin se poate simti ca acasa. Adica este intampinat de sfintii din icoane, de o Biblie pusa la indemana, de o mica biblioteca duhovniceasca etc.

Nu ma refer acum, ci atunci.
Dar cred ca intelesesei..

Nu cred ca era vorba de decor nene.
Preotului i-ar prinde bine ceva pregatire in materie de psihologie.
Iar psihologului ceva (mai multa) duhovnicie.

Un preot bun, face psihologul inutil.
Un psiholog oricat de bun, nu va putea niciodata inlocui preotul.

Încerc să notez câteva gânduri în marginea postării dvs., cu rugăciune ca Bunul Dumnezeu să fie aproape...
Primul gând este ca eu să nu ating, cumva, prin vreo nedelicateţe relaţia dvs. cu psihologul. Neştiind ce fel de legătură aveţi şi dacă ea mai continuă sau a fost întreruptă, sper doar că tot ce scriu e în afara experienţei dvs. cu psihologul.
De ce aşa?
Pentru că o experienţă de consiliere sau psihoterapie este, pentru mine, ca un ou în care creşte puiul sau ca o mămică gravidă...:) Se cuvine să ne apropiem cu infinită delicateţe de ou sau de mămică, atunci când în acel "înlăuntru" gestează viaţa, noua viaţă...:)
Dealtfel, chiar puiul îşi doreşte asta, deoarece el are nevoie de ocrotire deplină, de protecţie, pentru a creşte şi a se dezvolta.
În concluzie, prin ce voi comenta, caut să nu aduc nici o atingere procesului care se desfăşoară acolo, în relaţie, sau procesului care, poate, s-a încheiat deja.

*
M-aş bucura să folosiţi în viitor o regulă importantă pentru o eventuală relaţie terapeutică: faceţi şi desfaceţi toate ale relaţiei înlăuntrul ei, nicidecum în afară. Dacă aveţi o nelămurire legată de proces, spuneţi asta psihologului! Nu altora... Dacă aveţi un motiv întemeiat să întrerupeţi relaţia sau să o modificaţi în vreun fel, iarăşi zic: discutaţi asta cu psihologul.
Multe din întâmplările care se petrec în cabinet, în relaţia de întrajutorare dintre doi oameni, reprezintă tocmai terapia de care avem nevoie. Adică, în relaţia cu un psi reluăm, de fapt, alte relaţii cu persoane semnificative din viaţa noastră (părinţi, colegi, fraţi etc.) şi avem prilejul să reînvăţăm anumite moduri de a gândi, simţi şi acţiona, în folosul nostru şi al semenilor.
E înţelept, aşadar, să fim oneşti şi deschişi cu psihologul căruia îi cerem, nu-i aşa, să ne ajute. Dacă avem ceva de spus, indiferent cât de neplăcut ne-ar părea că este, o spunem cum se cuvine, într-un fel sau altul şi aşteptăm să vedem cum răspunde consilierul nostru la asta. Căutăm, deci, să ne folosim cât mai mult de relaţia în care suntem parte prezentă, fără ascunzişuri sau "desconspirări" în afară, pentru a nu scădea intimitatea necesară unui travaliu de bună calitate.

Câteva cuvinte despre gândirea pozitivă în postarea următoare.

Si eu sunt de acord cu Ioan67.
Adica sufletul se simte acasa in biserica, nu in cabinetul psihologului! In biserica el este intampinat de Hristos, de Preacurata Sa Maica, de sfinti, acolo se linisteste cu harul lui Dumnezeu, e bucuros de efectul tamaduitor al Sfintele Taine savarsite de catre preot asupra lui, tot acolo este hranit, odihnit, mantuit etc. In biserica, prin preot!

Imitatiile omenesti sunt de evitat!

cu mare placere! Personal am toata stima pentru psihologii care isi fac "meseria" cu responsabilitate. Am vazut ca pe acest topic, si nu numai, foarte multi forumisti pun la zid psihologul. Personal nu inteleg DE CE?! Psihologul nu inlocuieste (si nici nu poate, chiar daca ar vrea) preotul. Psihologul nu este un doctor al sufletului.El se ocupa cu studiul comportamentului uman, functiile si procesele mentale ca inteligenta, memoria, perceptia, precum si experientele interioare si subiective, etc. In aceste vremuri in care traim, psihologul este mai mult decat necesar.Poate sa faca bine omului, dar poate sa faca si mult rau. Depinde de psiholog. Dar acest lucru este valabil si pentru preot. Si el poate sa faca mult bine, dar poate sa faca si mult rau. Imaginati-va cat rau poate sa faca un preot care este vazut iesind beat dintr-o crâsmă sau dimineata de la tanti Maricica (persoana cu renumele de femeie de moravuri usoare). Cata sminteala. Totul depinde de persoana in cauza si ce face cu talantii pe care i-a primit.
ps: sa nu se inteleaga ca recomand ca omul sa merga la psiholog in loc de preot. Fiecare cu darul sau

Despre gândirea pozitivă s-au spus multe, vrute şi nevrute, după cum a înţeles fiecare...
În ce mă priveşte, înţeleg prin gândirea pozitivă mai întâi acea cugetare orientată spre fapte (positivae, în latină, înseamnă faptă), spre acţiuni folositoare într-o situaţie dată. Deci înţeleg o gândire care caută soluţii, rezolvări ale unei situaţii problematice, ieşirea dintr-un impas. O astfel de cugetare mobilizează şi adună laolaltă resursele noastre sanogene. Ea participă la viaţă, urmăreşte rodirea, este stenică şi optimistă, arată şi sprijină nădejdea omului în depăşirea impasurilor. Cu atât mai mult ea este pozitivă (faptă încununată de succes) când omul îşi pune nădejdea şi în Dumnezeu, în puterea Lui nesfârşită şi blândă, în Pronie.
În al doilea rând, gândirea este pozitivă atunci când măcinăm la moara ei gânduri bune şi ne ferim să hrănim răul. A da atenţie neajunsurilor şi neplăcerilor în mod constant, mai degrabă decât a ne centra ochii minţii pe resurse şi pe recunoştinţă, este dăunător pentru noi şi pentru cei cu care convieţuim.
Iată, este cu adevărat gândire pozitivă aceea care nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, mai degrabă la nepăsarea sau ostilitatea Lui. Este pozitivă gândirea care ne spune să facem răbdare şi să ne vedem de treabă, în timp ce ne şi rugăm cu tărie unui sfânt sau Preasfintei Născătoare. Este pozitivă gândirea care ne îndrumă să avem încredere în oameni chiar dacă uneori ne mai rănim între noi. Este pozitivă cugetarea care ne însoţeşte pentru a dezvolta abilităţi noi decât jelanie tristă şi neputincioasă.
Avm atât de multe motive să dăm mulţumită lui Dumnezeu pentru toate! Este pozitivă gândirea noastră când se pune la treabă pentru a descoperi aceste motive şi când ne însoţeşte în cultivarea concretă a recunoştinţei, prin fapte bineplăcute Domnului.

Iarăşi este pozitivă, acea gândire care ne îndrumă în acţiunile care ni se par jertfelnice. Discernământul, consultarea cu un om de încredere (de exemplu duhovnicul) atunci când traversăm actul jertfei nu înseamnă altceva decât gândire pozitivă.
Gândirea pozitivă este constructivă. De aceea, chiar în situaţii dificile, ea este însoţită de un sentiment plăcut al sensului, al lucrului bine făcut, al satisfacţiei vieţii şi al bucuriei că suntem robii lui Dumnezeu.

Chiar dacă trupul nostru este bolnav, gândirea pozitivă gaseşte semnificaţiile valoroase ale acestui fapt şi face, într-un fel tainic şi minunat, să primim boala ca binecuvântare. Devenim mai înţelepţi, atunci, adică mai puţin dispuşi să luăm totul ca lejer sau în răspăr sau în alte forme de uşurătate. Ne putem scruta cu mai multă pătrundere viaţa, comportamentul, atitudinile, credinţa. Ne putem descoperi greşelile, autoînşelările, micile sau marile trădări faţă de noi, de semeni, de Dumnezeu. Devenim mai lucizi, mai puţin dispuşi la autosabotare, mai curajoşi. Într-un anumit sens, ne voim curăţiţi şi îndreptaţi.
Iată, aceasta este o gândire pozitivă, slujitoare a însănătoşirii noastre sufleteşti, mai întâi, şi care ne apropie de Gândul lui Dumnezeu.

Vă mulţumesc, soră, că mi-aţi prilejuit aceste reflecţii. Deie Domnul să ne fie de folos amândorura şi, poate, altora care au prilejul să mediteze la aceste lucruri şi să înmulţească dialogul nostru cu roade încă mai bune.
Doamne ajută!

Este un fapt banal, cunoscut de toţi cei care au traversat o experienţă terapeutică încununată cu succes (de pildă, clientul a depăşit tracul de examen şi multele îndoieli de sine şi a reuşit să înveţe materia, s-a prezentat la examen, l-a trecut cu bine), că sufletul se simte acasă şi în cabinetul psihologului...:) După cum sunt momente când, tot acolo, se poate simţi ca în iad (întrucât se înfruntă în el forţele vieţii cu forţe demoniace, morbide...).
O relaţie terapeutică bună construieşte mereu acel "acasă", desigur la nivel microscopic faţă de Marele Acasă, prin următorii 3 P: Protecţie, Permisiune, Putere terapeutică.
Iar dacă psihologul este şi om credincios şi le vede pe toate cu gândul la Dumnezeu, atunci un client binecredincios va avea cu atât mai mult simţământul că este "acasă".

Aş propune să vedem relaţia la ambele capete. Clientul sau credinciosul din biserică nu sunt inerţi ori pasivi şi nu sunt piese mecanice pe care se imprimă automat mesajul taumaturgului.
Ci ei sunt oameni vii, activi, care preiau mesajul şi îl folosesc în sens personal.

Să încerc un exemplu, două:
Psihologul recomandă clientului anxios şi stresat să evite seara, înainte de culcare, discuţiile în contradictoriu şi mai degrabă să îşi facă liniştit programul de seară, să asculte puţină muzică odihnitoare şi să îşi facă rugăciunea, apoi să meargă la culcare. În ciuda acestui sfat binevoitor şi cu şanse de a fi folositor, clientul se ia la harţă cu unul din familie, îşi face griji că mâine va ploua, se enervează că nimic nu-i merge bine şi, ca să se "liniştească", iese la o plimbare mică... Pe drum se întâlneşte cu un vecin căruia îi reproşează că a spart pereţii cu pikamerul tocmai în timpul programului de odihnă de la amiază, se ia la harţă cu acesta apoi, de nervi, se duce să bea "una mică" la buticul din colţ. Apoi vine ameţit acasă, se trâteşte în pat înjurînd de mama focului şi adoarme buştean. Dar se trezeşte după câteva ore pe urma unui coşmar, în care visează că psihologul spărgea cu pikamerul pereţii tocmai în timpul programului de odihnă...:)
Acuma zi şi tu, Florine, ce vină are bietul psiholog aici?...:) (iar astea sunt chestii uşoare, să ştii; de multe ori se petrec lucruri mult mai fioroase, în ciuda muncii psihologului sau a psihiatrului... întrucât unii, din nefericire, amestecă de pildă diazepamul cu vodka...)

Alt exemplu: Vasile se spovedeşte, primeşte canon/îndrumare de la duhovnic, participă la Sfânta Liturghie, iese mulţumit de acolo, cu sufletul curat şi gata de fapte bune.
Simţindu-se minunat, îşi zice că ar fi bine să treacă pe la crâşmă, să bea un "digestiv" înainte de masă şi să împărtăşească din minunata lui stare de bine, cu prietenii. Se întoarce seara acasă, mort de beat şi cu datorii măricele...
Ce-i de făcut? Ce vină poartă preotul aici?

Nu, se referea la cazurile in care si preotii si psihologii pot da sfaturi neinspirate sau fara valoare terapeutica.

In plus, preotul poate face ceea ce nu poate face nici un psiholog: se poate ruga (cu putere de sus) pentru sufletul "clientului" sau.
Asta nu de putine ori face mai mult decat 1000 sfaturi, fie ele intelepte si pozitive.

Preotul poate compensa, prin har, ceea ce "pacientului" ii lipseste ca vointa sau luminare - fara a incalca, desigur, libertatea acestuia.

Psihologul in schimb, lucreaza cu materialul clientului, daca a mai ramas din el o batista, categoric nu o sa-i poata face costum din ea.

Pentru Stefan (si nu numai) - cred ca se persista in confuzia dintre psiholog si psihoterapeut.
Criticat este aici psihoterapeutul - el lucreaza cu oameni bolnavi (sufleteste) si nu psihologul.
S-a nimerit insa ca Ioan este psiholog, dar a si tratat oameni, e de amandoua, deci.
Problema mare este cu oamenii care gasesc sau nu ceva bun in psihoterapie.
Din cate stiu, in tara profesia asta este rau famata din cauza unor greseli din trecut si din cauza unor nestiinte. Oameni care se duc la terapie, sunt etichetati ca fiind nebuni neaparat. Suferinta sufloeteasca nu este cunoscuta si recunoscuta in Romania.
In alte tari oamenii se duc la terapeut cand se simt rau, exista si cure in sanatorii. Nu ajung terapeutii, nu gasesti loc la terapie. Fiindca sunt mult prea multi oameni bolnavi sufleteste.
De ce : somaj, saracie, suprasolicitare (inainte se chema in limba romana astenie psihica), traume diverse, sterilitate etc.
In tara omul prefera sa cada, sau sa-si ia viata, dar nu se duce la o terapie, ca este rau famat. Imi scapa acum termenul betjocoritor folosit pentru psihoterapeut.

Cred ca aici trebuie lucrat in tara. Sunt lucruri care se pot repara daca oamenii se lasa tratati.

Pt. Ioan - exemplele tale sunt foarte simpliste. Un psihoterapeut nu se rezuma la a da un sfat pentru ianinte de culcare. Trebuie sa stie ce este cu omul, ce probleme are, de ce este nervos, iritabil.
Teorie stie si pacientul. El nu stie niste cum sa-si canalizeze nemultumiri, spaime, traume.
Daca el are o astenie si vecinul ala tot ii ciocaneste in cap cand il apuca, omul va dezvolta o aversiune cronica fata de vecin.
De multe ori trebuie sa o iei de jos de tot, sa vezi ce este cu omul si ce il chinuie, ce-i face rau.
De multe ori este necesar chiar sa scoti omul macar o vreme din mediul care ii face rau. In fine, sunt multe de spus.
Si psihoterapeutul este vinovat daca nu lucreaza cum trebuie cu omul.
Si trebuie sa se potriveasca. Incerci 1, 2 sau 3 pana vezi ca poti sa conlucrezi cu terapeutul.

Chestia asta cu gandirea pozitiva si vina e numai la tine si alte stereotipuri din astea sunt foarte periculoase. Sunt oameni care nu mai au puterea sa gandeasca pozitiv. Adica pana la urma cat sa gandesti pozitiv? De ex. esti somer sau nu poti avea copil, ti se spune "pai tu esti vinovat sau gandeste pozitiv".
Si te stradui 1, 2, 3 ani, faci tot ce poti si...nimic. Unde este limita?
Intre timp iti perzi si curajul, viata ta se schimba radical, din rau in mai rau. Sarac, datorii, singuratate, divort, etc.

Dar poti sa-i ajuti totusi, sa-l prinzi la timp si in loc sa-l arunci in disperare cu formule din astea, incepi sa lucrezi cu el sa-i dai putere, curaj, sa poata vedea si solutii.

Pentru Jennyy - asa ai spus la psiholog? N-am cuvinte.
Poate asa ai invatat tu de la preot, sau asa ai inteles din credinta. Nu este corect totusi.
Aici este nevoie intr-adevar de o discutie intre psiholg si preot. Eu cred ca amandoi vor fi foarte surprinsi.

Pentru crincrin - nu este asa. Un suflet bolnav poate pe de o parte sa aibe nevoie de mai mult decat de biserica, iar pe de alta chiar sa-i faca rau biserica, daca preotul si oamenii de acolo gresesc.
Tocmai asta este un subiect de discutie foarte important.
Sunt cazuri in care din cauza unor greseli se pierd oameni dintr-o biserica si chiar din credinta.

AlinB - in principiu imi place ultimul tau mesaj. Doar ca preotul poate si trebuie sa faca mai mult. Daca vrea si este construit astfel. Parintele Galeriu era asa. Nu se rezuma la rugaciune, te ajuta si practic in problema respectiva.

Care-i diferența dintre psiholog și psihoterapeut?
Primul îți zice că ești diliu în timp ce al doilea ar încerca să te și repare?

Atunci eu sunt psiholog. Mare di tăt, chiar.

Mă tem că şi Bunul Dumnezeu lucrează tot cu materialul clientului.
Ar putea lucra cu altceva sau împotriva acestuia?

Sigur că sunt. Nu m-am concentrat pe forţa exemplelor, ci pe ideea că relaţia e activă la ambele capete. Tocmai de aceea am ales exemple simple, chiar simpliste, nebănuind că tu vei pierde ideea în detrimentul exemplelor...

Sophia, îţi mulţumesc că mi-ai adus la cunoştinţă.
Totuşi, uneori, terapeuţii dau câte un sfat extrem de simplu, unul de bun simţ. Printre altele, pentru a odihni pe client sau pentru a-i testa reacţia etc....

De obicei nu ştie. Şi nici nu are nevoie de prea multă, chiar dacă ar şti.

Adevărat.

Hîm... Uneori da.

Asta e foarte adevărat! Uneori e de-a dreptul vital.

Păi da...:)

E just ce spui. E chiar recomandat!
Dar costă... Emoţional etc.

Într-adevăr. De aceea trebuie ajutaţi în felurite moduri.

Asta e într-adevăr o prostie... Nu aşa se face, desigur.

Just. Tocmai din acest motiv sunt importante comunitatea, asistența socială etc.

Întocmai! Nu e nevoie să folosești formule, gândirea pozitivă nu e o formulă (ci un mod de a cugeta și o deprindere care se poate dobândi lesne, dacă voiește omul să se lepede de patima gândirii negative, sterile) și nici măcar nu e nevoie să fie pomenită. Pur și simplu o practici cu clientul, chiar fără să știe cum se numește. În definitiv, denumirea e necesară pentru discursul teoretic, nu neapărat pentru practica din teren, cum zici tu.

Mulțumesc foarte mult pentru comentarii, Sophia..:) Le găsesc pline de miez, chiar și acolo unde am glumit nițel...
Toate cele bune!

P.S. Sophia, ce anume din postarea 61 ți se pare greu de acceptat?

Nu am nici o problema cu postarea nr. 61.
Gandirea pozitiva mi se pare de altfel foarte buna si necesara.
Am probleme insa cu ideea "tu insuti esti vinovat/vina este la tine" in toate. Mi se pare foarte periculoasa.
Eu sunt de parere ca intotdeauna, inclusiv in credinta, exista in conflict cel putin doua persoane. Asa trebuie vazut.
M-a socat postarea lui Jennyy, la care faci tu referire acolo, dar n-am inteles pozitia ta vis-a-vis de ea.

Mi se confirma inca o data ce diferenta exista intre oameni in a intelege credinta. Si nu stiu daca este normal, sau daca este un semnal de alarma, daca nu cumva diferenta asta apare din modul in care ne este "predata" credinta.
Dar asta este alt subiect de discutie. Mie mi se pare totusi alarmanta situatia.

Am si o intrebare : in tara sunt acoperite de casa de sanatate terapiile psihologice? Daca da, cate sedinte se acopera?

Impotriva nu, dar mai pune de la El.
Ti-am explicat si cum.

Psihologul in schimb, nu prea are de unde.

In plus, in crestinism abordarile sunt si ele destul de paradoxale.

Nu de putine ori ti se poate cere sa tolerezi o persoana intolerabila in numele formarii propriului caracter, in acord cu cerintele Evangheliei, psihologul nu o sa-ti ceara asta, ca n-are decat cel mult, codul bunelor maniere.

Sophia, ce anume te-a socat in postarea mea? Sincer, nu am inteles care parte din mesajul meu te-a uimit.
Bucurie!

"Eu ii raspund: Doamna, eu nu pot gandi pozitiv pentru ca Raiul se castiga nu cu ganduri pozitive ci cu jertfa. Eu nu doresc sa ma fac bine decat daca voia Lui Dumnezeu este sa ma fac bine. Caci ce folos aduce un trup sanatos cu un sufletul bolnav? Hristos a primit Crucea nu a "pasat-o" cu ganduri pozitive."

Nici nu pot sa comentez. Nu stiu nici de unde sa incep.
Despre ce boala a sufletului vorbeai. Si ca nici nu vrei sa te faci bine.
Asa cum am spus, sunt unii care asa vad credinta. Nu stiu de unde si de ce.

Sophia, gasesc potrivit sa iti aduc spre citire un cuvant care mi-a placut foarte mult.iti atasez mai jos cateva cuvinte extrase din cartea "Cuvioasa Olimpiada Diaconita". Nu conteaza ceea ce cred eu, nu asta, nu va ajuta pe nimeni, pentru ca sant o persoana neimportanta. Insa, ceea ce scriu sfintii ajuta....

"Prin urmare, daca suferintele au rasplatiri, iar tristetea este cea mai cumplita si mai dureroasa decat toate suferintele, gandeste-te cat de mari sunt rasplatile. Nu voi inceta sa iti cant mereu acelasi cantec, ca sa implinesc acum ce fagaduisem la inceput: sa-ti usurez tristetea cu gandurile pe care insasi tristetea le naste.
Socotind dar si gandindu-te la castigul pe care il aduce o viata plina de dureri si necazuri, bucura-te si te veseleste ca inca din copilarie ai mers pe calea cea aducatoare de castig si plina de cununi, cale presarata cu dese si necontenite suferinte…
Fel de fel de boli trupesti, mai cumplite ca nenumarate morti, n-au incetat sa te asalteze des. Nori de ocari si insulte si de barfeli nu incetau sa se napusteasca asupra ta! Tristeti dese si neintrerupte si izvoare de lacrimi te-au suparat tot timpul. Fiecare din aceasta suferinta este suficienta sa aduca mult folos omului duhovnicesc care le indura pe toate cu rabdare.
De aceea, atata rog evlavia ta, sa alungi tristetea si sa slavesti pe Dumnezeu asa cum totdeauna ai facut! Si sa nu incetezi sa multumesti pentru toate bolile, ispitele si necazurile!
Facand asa vei culege mari bunatati si vei da diavolului o lovitura de moarte, iar eu voi avea managierea ca ai putut risipi cu multa usurinta norul tristetii si ca te bucuri de liniste deplina.”

Cartea Cuvioasa Olimpiada Diaconita "O viata- o prietenie- o corespondenta"

Ba are. Pune ce îi lipsește clientului, așa cum un frate mai mare suplinește lipsurile celui mic, precum profesorul face în raport cu elevul, precum bunul samarinean față de cel căzut între spini, precum părintele față de copil etc.
Dar ce are psihologul? Cunoștințe, abilități, anumite însușiri de personalitate; o perspectivă mai detașată decât clientul său față de problema acestuia (care uneori îl copleșește pe client); unele soluții personale etc.


Psihologul, inclusiv ateul, nu este robot ci om. Dincolo de codul bunelor maniere are și el o filosofie pro-oameni, ba chiar multă dragoste. Aceasta din urmă, îndeosebi, e cu totul mai importantă și mai puternică decât codul bunelor maniere...
Nu se face nimeni psiholog, cu atât mai puțin rezistă în meseria asta până la capăt (într-o țară ca românica), dacă se sprijină doar pe codul bunelor maniere... Forța încrederii în oameni și afecțiunea pentru semeni, filosofia pro-socială este forța copleșitoare care îl susține pe psiholog în nenumărate momente dificile. Și nu e exclus ca asta să fie tot har de la Dumnezeu, până și la psihologul care se consideră (sanchi, e un moft de-al lui) ateu.

Simplu domne'.
Cei care sunt ortodocsi sa se duca la un psiholog ortodox.
Cei care sunt atei sa se duca la orice psiholog.
Si gata.

Înșelarea cea mai gravă a omului lingușitor și invidios este că el nici nu observă starea mizeră în care ajunge, transformându-se într-un nimeni fără nimic. Astăzi oamenii dorind să se „afirme” și să se „realizeze” calcă în picioare orice demnitate, omenie și dreptate, alergând după o „un loc mai bun”. Să privim cu ochii deschiși omul în adevărata lui ipostază de astăzi – de la necunoscutul de pe stradă până la prietenul de maximă încredere – toți din toate domeniile absolut, și monahi și mireni, bârfesc că sunt nemulțumiți de ceva: de sărăcie, de mersul nereușit lucrurilor și al evenimentelor, de nedreptatea de la orice pas, de legile statului elaborate de forurile europene, etc. Dar tocmai în context de nemulțumire crește lingușirea și invidia și tot mai puțin oameni abia de mai reușesc a se privi în oglinda sufletului lor ca să vadă că Dumnezeu are tot mai puţin loc între noi… Că totuşi, lumea mai bună nu se construieşte pe fățărnicie și lingușire, ci pe iubire și pe invidie sfântă. De ce zic invidie sfântă? Pentru că există în viața duhovnicească invidia nepăcătoasă, adică dorința arzătoare de a ajunge la „vârsta bărbatului desăvârșit” la sfințenia plăcuților lui Dumnezeu. Sinții au fost acei care au înțeles pe deplin, că omului i s-a oferit totul, dar a fost preîntâmpinat asupra unui singur lucru: să nu săvârşească ceva ce s-ar putea întoarce împotriva lui – aceasta e adevărata libertate.
Când mintea omenească va fi luminată de vederea duhovnicească a slavei şi măreţiei lui Dumnezeu şi se va pogorî de acolo ca să se vadă pe sine însăşi, ea nu va mai vedea măreţia omenirii.
Idealul și standartul unui creștin orthodox este sfinţenia vieţii, păstrând harul dumnezeiesc care te unește în adevăr și armonie cu Dumnezeu.
„Măsura geniului nu este filosoful, ci Sfântul” . În aceste zile de neliniște și nemulțumire cred că cel mai important ar fi să cerem de la Dumnezeu… dreptul la sfinţenie, având în minte cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „…Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” ( Iacov, 1, 22).

Minunate cuvinte! Așa privește creștinul boala, suferințele de tot felul, iar aceasta e bărbăția creștinilor care a făcut, nu o dată, minuni, în bună lucrare cu Hristos.
Pe de altă parte, cred că nu trebuie să înțelegem că sfinții au căutat cu lumânarea patima suferinței, a bolii. Ei au răbdat-o și au luat-o ca binecuvântare, însă și-au dorit să fie sănătoși, pentru a face nenumărate fapte bune. Iar când nu s-a putut sănătate, au iubit darul bolii, supunîndu-se în toate Domnului.
Boala, totuși, este invalidantă. Țintuiește puterile omului, adesori desfigurează, chinuie și pe cei din jur... Nu se cuvine să râvnim la boală, atunci când suntem sănătoși, decât în cazul extrem că suferim de o boală încă mai mare - patima despărțiturii crunte de Dumnezeu.
Bine ar fi să ne străduim ca, atunci când suntem încă sănătoși, să deprindem viața de credință și să facem cât mai multe fapte virtuoase. Așa cred că e de fapt bun de dorit.
Nu ne dorim boala, iar dacă vine, totuși, o răbdăm și ne lăsăm curățiți și luminați prin ea.
Eu așa înțeleg...:)

Necredinciosii, ortodocsi sau nu, merg la psiholog, credinciosii merg la duhovnic.

Nu doar la duhovnic.
Credinciosii trebuie sa mearga la duhovnic si la psiholog ortodox/psihiatru (fara nici o retinere) daca situatia o impune,
doarece daca credinciosul nostru sufera de o boala psihica trebuie intai intervenit medical.

Gândirea pozitivă nu treubie pusă în antiteză cu jertfa, după cum nici psihologul cu duhovnicul.
Jertfa e tot ce poate fi mai pozitiv, pentru că înseamnă dăruire a ta, a vieții tale lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să trăiască în tine. A gândi pozitiv înseamnă, cred, a te îndrepta către un sens, a-ți pune viața pe un făgaș care să te ducă în cele din urmă la Dumnezeu. A gândi pozitiv înseamnă să vezi ca finalitate Viața, iar nu moartea. Să ieși din boală și să dorești din toată inima sănătatea; a duhului întâi de toate, și a sufletului.