Sa nu vorbesti pe cineva de rau si sa nu judeci!
Pr.Paisie ( Secu) imi spunea ca: in momentele in care traim cel mai important este sa nu judecam. Sa rabdam toate ca din mana Lui Dzeu. E greu dar, mare pace are cel dobandeste asemenea virtute:)
jenica

Iar eu ma gandeam la momentul in care ai impresia ca ai scapat de un pacat si constati, ca de fapt el este in continuare ascuns in inima ta. Exemplul cel mai concludent pentru mine a fost mandria. Cuibarita in suflet, poate sta retrasa si neobservata, dar la cea mai mica ocazie iese la suprafata cu toata forta.

heh, dar eu ma gandeam ca totusi pot fi amandoua parerile valabile, poate...tu ce zici? :)

Veilur, nu vad de ce parerea mea s-o excluda pe a ta. Probabil fiecare a expus ceea ce stie din citite sau traite. Sunt chiar bucuroasa sa aud si alte pareri.

poi ascultandu-l pe parintele Arsenie Papacioc intr-un interviu inregistrat, acesta spunea ca stia ceva despre pactul cel mai mare, shi vai cat imi cautasem shi eu pacatul cel mai mare ca sa ma pazesc, sa nu-l mai fac... shi ce a zis parintele, poi zicea ca asa a pus intrebarea sfantul Antonie cel Mare altor calugari shi fiecare a raspuns, ba ca e ala, ba ca e celalalt, ba ca asha, ba ca pe dincolo shi nimeni n-a stiut, shi atunci l-au intrebat pe sf. Antonie rugandu-l sa le spuna, shi acesta le-a zis, ca pacatul cel mai mare este pacatul cel mai apropiat de tine. (adica probabil s-o fi referit la pacatul in care eshti sau la cel care urmeaza sa-l faci, cel mai aproape probabil shi de dorintza ta fierbinte...)

deci virtutea cea mai mare ar putea fi shi sa nu pacatuieshti cu pacatul cel mai mare adica cu pacatul cel mai apropiat de tine... asta ar fi una din virtutzile cele mari...

nu ca as sti eu multe, dar eu scriu aici din ce patesc eu, din propriile caderi, dar faptul ca le constientizez se datoreaza ca am citit cate ceva despre tema in discutie...

idem

ma bucur ca esti pe aceeasi lungime de unda :). Acum nu ramane decat sa vedem daca putem evolua in aceasta stare in care ne aflam, stii tu, adica sa avem si niste eventuale rezultate din aceste situatii...

Desigur ca cele dintai virtuti sunt credinta, nadejdea si dragostea, iar cea din urma este cea mai mare. Pentru mine, insa, cea dintai este cea pe care n-o am la momentul respectiv si cea pe care mi-o arata Dumnezeu ca n-o am. De exemplu, de cateva zile ma lupt (iar) cu lenea. O parasc aici, poate vine si harnicia in loc. Doamne ajuta!

Adica vrei sa spui ca tu ai nadejde si dragoste, dar nu ai credinta? Pai vreau sa-ti spun ca nadejde si dragoste fara credinta nu se poate, asa ca mai andeste-te un pic la ce spui, pentru ca ce ai afirmat tu se cam bate cap in cap...???

Despre smerenie: din Pravila bisericeäsca:
"1862. -" Cum se capata smerenia? Du-te si te roaga lui Dumnezeu ca sa-ti dea plangere si smerenie in inima ta, si ia aminte intotdeauna la pacatele tale si nu judeca pe altii, ci te fa dedesuptul tuturor oamenilor. Nu avea prietesug cu copil, nici cunostinta cu femeie, nici prieten eretic, si inlatura indrazneala de la tine si infraneaza-ti limba si pantecele si foloseste foarte putin vinul. Si de va grai cineva pentru orice fel de lucru, nu te prici cu dansul, ci de va grai de bine zi: Asa este cu adevarat. Iar de va grai rau, zi: Tu stii cum vorbesti. Si nu te prigoni cu dansul pentru cele ce a grait. Si aceasta este smerenia".- Pateric p. 149. (Matei 11,29; 18,4; 20, 26-28; Luca 17,10; 18,14; 22,26; F. Ap. 20,19; Filip 2,3-9; Efes. 3,18; I Petru 5,5-6).

1863.- "Cel ce respinge si nu primeste lauda oamenilor si odihna trupului, s-a dezbracat si de ultima haina a slavei desarte. Acesta s-a invrednicit sa se imbrace inca de aci in stralucirea locuintei din cer, cautata cu multe suspine". Filoc. IV, p. 321,241.

1864.-" Multi confunda modestia omului natural cu smerenia formata dupa invatatura evanghelica si astfel se insala in aprecieri. Ideile evanghelice sunt foarte diferite, care lucreaza mai intai launtric si apoi se manifesta prin firescul omului in afara, injugandu-se cu felul lui de a fi, cu temperamentul innascut, dand nastere la personalitatea crestina, care va lucra sub dublu aspect: cel al darurilor innascute, si cel al credintei purtatoare de idei, care atrag harul si darurile acestui har, menita sa se creeze pe sine, pentru viata si viitorul apropiat si indepartat (Rom. 3,15; I Cor. 12,15). Astfel cei mai putin inzestrati isi concentreaza puterea de a lucra mai mult pentru mantuirea personala, pe cand cei mai bogat inzestrati, au chemarea si lucreaza si pentru altii, si mai ales celor ce conduc pe altii, sunt siliti sa aiba o atitudine interna si externa foarte diferita si framantata, incat cu greu pot fi apreciati concret prin semnele externe, mai ales de cei putini cunoscatori ai sufletului omenesc. De aceea, Scriptura si Sf. Parinti ne invata sa nu judecam pe altii, caci este cu neputinta sa nu pacatuim fata de propria noastra smerenie". (Matei 7, 1; Luca 6, 37; Rom. 14,10-13)."

Cat despre rezultate, veilur, nu cred ca iti voi putea spune, ca sa nu adaug inca la marea mea mandrie.

imi place cum gandesti, si chiar ma bucur ca nu imi dai detalii daca ai rezultate sau nu, de astfel cu mandria ma lupt si eu, incerc mereu sa evit sa ma gandesc daca am rezultate sau nu, dar este foarte greu sa trec de aceste ganduri, practic cu puterea mea nu prea pot sa-mi infrang mandria, dar cu ajutorul lui Dumnezeu poate voi reusi. ancah, daca vei continua asa vei putea cat de cat sa razbesti ispitirile...

Veilur, intamplarile zilnice sunt lectii din care invatm ceva despre noi. Nu intamplator ne intalnim cu o persoana sau alta, caci acestea au un rol , chiar si numai trecator, in mantuirea noastra. Cei care nu au nici un rol nici nu au spatiu in viata noastra. Astfel m-am obisnuit sa-mi analizez ziua cu cele pe care le ofera si se intampla, si reusesc, ce-i drept destul de rar, sa recunosc o lectie chiar in momentul in care mi se "serveste" si sa actionez asa cum trebuie. De cele mai multe ori, din cauza repeziciunii cu care vin aceste "lectii" nu apuc decat dupa aceea sa recunosc in acea persoana ostila sau binevoitoare pe invatatorul meu. Am aflat ca fiecare lectie e urmata de 7 examene, in care dovedim daca am inteles lectia; si cand zici acum gata, am invatat, mai vine un examen, care te ia prin surprindere si pe care nu e sigur ca-l iei. Daca urmaresti acest lucru viata devine palpitanta prin ea insasi.

In ceea ce priveste mandria, ea se retrage ca melcul in cochilie si asteapta prilej de a se manifesta. Dar si in aceasta privinta e buna observarea reactiilor noastre mai ales in situatii neprielnice si identificare adevaratului motiv pentru care facem, zicem sau gandim un lucru. Madria nu e facuta din materie grosiera ci din particule foarte fine si de aceea e necesar a ne privi cu lupa.

Sa ma ierte cei, care au capatat o alta experienta in lupta cu pacatele.

ancah draga ai scris undeva o intrebare a lui Avva Pimen catre Avva Iosif despre patimi shi nu mai gasesc dar ash vrea sa nu te superi ca se intzelegea gresit din ce ai postat:

Avva Iosif: "In nici un caz sa nu lasi patimile sa intre, ci tine-le piept fara preget." asta a zis cuiva dar a aflat Avva Pimen shi l-a intrebat ca lui de ce ii zisese altfel adica "Lasa-le sa intre si lupta-te cu ele" asta i-a zis lui Avva Pimen ca sa fie iscusit cica...

dar banuiesc cum ca amandoua sunt valabile in sensul ca shi lui Avva Pimen tot sa nu le lase sa intre i-a zis dar i-a dat shi un cuvant de smerenie din mandria ce o incearca monahii cum ca ar deveni iscusitzi...

iar dumneata Ancah, spuneai ca cu cat avansezi sunt alte incercarile shi interpretarile shi ce trebuie sa faci... nu, cred ca mai degraba lui Avva Pimen i-a dat shi un cuvant de smerenie sa nu cumva sa se creada iscusit, deci a fost acelashi cuvand dar care tzinea seama de situatzia fiecaruia, asta a fost, shi nu ca unii sunt mai mari sau mai mici sau unii care au avansat incep sa se joace cu patimile... nicivorba! eu asha vad lucrurile shi nu ce se intzelegea din acel mesaj... deci iarta-ma... adica voia sa-i spuna fara cuvinte la Avva Pimen : ale tale patimi oricum sunt intrate fiindca te crezi iscusit... deci a zis Avva Iosif defapt: "nu le lasa sa intre iar daca au intrat atunci lupta-te cu ele..."

deci ai grija Ancah, ca la parintzii filocalici, asha imi pare cum cuvintele nu sunt ushor de deslushit shi trebuie sa tzii seama ca e vorba de smerenie, multa smerenie, deci anevoie de priceput, shi greu de observat sensul... deci cine le poate pricepe? cine le poate aplica? cine le poate urma?...

dar intorcandu-ne la o alta virtute mare, poi ar putea fi sa izbandeasca credinciosul cu ajutorul lui Dumnezeu in razboiul din ceasurile mortzii cum spune Sfantul Nicodim Aghioratul ca atunci dezlantzuie dusmanul cel tare lupta:
a. întâi este razboiul împotriva credintei;
b. al doilea, împotriva nadejdii;
c. al treilea, împotriva smereniei, cu slava desarta si cu mândria;
d. si al patrulea, cu nalucirile cele de multe feluri si
prefacerea slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina.

shi ne-a dat shi solutzie cum sa procedam,

a. Cand vrajmasul va incepe a ne da razboi cu mincinoasele lui apucaturi,
prin ganduri de necre-dinta in mintea noastra, atunci trebuie sa ne tragem inapoi degraba,
de la minte la voire, zicand:
"Du-te inapoi, satano, tatal minciunii,
caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine,
fiindca destul imi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfanta a lui Hristos".
Si sa nu dam loc in inima noastra gandurilor necredintei,
precum este scris de inteleptul Solomon:
De se va sui peste tine duhul celui puternic - adica al vrajmasului -,
sa nu-ti lasi locul tau.
Si daca vrajmasul sarpe iti va aduce indoiala in ce crede Biserica,
nu-l baga in seama si sa nu-i raspunzi.
Ci, vazand minciuna si viclenia lui, fereste-te foarte mult de el.
Iar daca esti puternic in credinta si în gandire si voiesti sa-l faci pe vrajmasul de rusine,
raspunde-i lui: "Biserica crede adevarul".
Si de-ti va zice tie: "Ce este adevarul?"
Zi-i lui: "Acela pe care il crede Biserica".
"Si ce crede Biserica?" "Adevarul".
"Care adevar?" "Pe care-l marturiseste Biserica"
si pururea fii in gand cu rugaciunea catre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

b. Iar cand ne razboieste vrajmasul cu dezna-dejdea,
sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu,
Care a venit in lume sa moara pentru noi, pacatosii.

c. Cand ne va da razboi cu slava desarta si cu mandria,
sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile
noastre pe seama lui Dumnezeu.
Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre,
dar sa nu dezna-dajduim de mila lui Dumnezeu,
caci auzi ce zice Sfantul Duh prin gura Proorocului David:
Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dansul.

d. Iar daca ne vor da noua diavolii razboi cu nalucirile si prefacerile lor in chip de ingeri de lumina, sa stam tare intemeiati in smerenia cugetului nostru si sa zicem:
"Schimbati-va, ticalosilor, in intunericul vostru, ca mie nu imi trebuiesc vedenii.
Nu am trebuinta in acest ceas decat de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui".

Si chiar de ai cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu,
intoarce-te de la dansele si alunga-le de la tine cat poti de departe.
Si sa nu te temi ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru
si aceasta intoarcere a ta, de o faci socotindu-te nevrednic de acele vedenii.

Asadar, tineti minte, fratii mei, ca acestea sunt armele cele mai de obste
pe care obisnuiesc vrajmasii nostri draci a le unelti impotriva noastra
in ceasul cel mai de pe urma al mortii.
Si fiecaruia ii da razboi dupa placerile si patimile la care il cunoaste ca este supus mai mult.

Si sa nu uiti a cere cu toata inima, in ceasul acela,
ajutorul rugaciunilor Preasfintei si Preacuratei Maici a lui Dumnezeu,
si grabnicul ei ajutor te va izbavi si va aduce
peste sufletul tau mila ei si indurarea Preaputernicului Dumnezeu. Amin.

Multi stiu sa spuna, dar cati fac oare din cele scrise de mai sus?

:)
suntem datori macar sa le deschidem ochii altora. si repetand la nesfarsit aceste lucruri, in timp, vom incerca si noi sa ne apropiem... eu cred ca majoritatea celor care dau citate din patericuri o fac si pentru ei insisi. ne marcheaza vietile sfintilor. pe toti. si e clar ca ii privim cu uimire si ii dam ca exemplu. din pacate, nu avem exemple din propria viata... si atunci recurgem tot la vietile celor la care ne rugam sa ne mijloceasca rugaciunile catre Domnul.
Doamne ajuta!

eu cred ca SMERENIA pt ca din smerenie vin si celelalte si iertare si rabdare doboara mandria care e unul din cele mai mari pacate dar de asemenea e f greu de dobandit ,uneori se dobandeste abia la batranete .

Eu consider ca virtutea cea mai importanta pe care trebuie eu sa o dobandesc este tocmai cea care imi lipseste.De ce?Pentru ca imi lipseste.Si la mine ea se chiama smerenie.:thumbsup:

Svovi, cu siguranta e adevarat ce scrii tu acolo, dar iata la ce m-am gandit eu, cand am citit apoftegma respectiva: daca luam doi oameni, unul fost fumator si altul care nu a fumat niciodata, care din ei crezi ca stie mai bine lectia "fumatul este nociv"? Eu cred ca fostul fumator,caci dupa ce a pacatuit, a si invins pacatul si ii va tine piept cu succes pentru ca cunoaste cu deamanuntul viciul al dependentei de tigara. Si nefumatorul isi are virtutea lui, dar mai mica, pentru ca el nu a fost ispitit de acest pacat si nu a trebuit sa se desprinda de acest viciu.
Este, ca sa fac o paralela, diferenta ca intre fiul risipitor si fratele lui, care a ramas tot timpul langa tatal lui. Revenirea la virtute este mai mare, decat traiul in virtute fara ispitiri, asa cum viata convertitului e mai adanca decat viata unor crestini, care intotdeauna au trait in credinta.

La un moment dat, la un mare sinod ecumenic, s-a ridicat intrebarea: “Care este cea mai mare virtute?”. S-au dat tot felul de raspunsuri precum credinta, iubirea, bunatatea, etc. Un singur om statea tacut de-a lungul discutiilor, fara sa aprobe, sau sa respinga sau sa propuna. Acel om era Sf. Antonie cel Mare. Intrebat de ce tace la final, acesta a luat pe rand fiecare din valori si a aratat ca, spre exemplu, credinta dusa la extreme poate deveni fanatism sau habotnicie, dragostea dusa la extrem poate deveni posesivitate si asa mai departe. “Si atunci care este cea mai mare virtute dintre toate?”, au intrebat sfintii. Si a raspuns Sfantul Antonie cel Mare, cu intelepciune: “darul deosebirii si dreapta socoteala”, adica abilitatea de a discerne extremele si a alege calea de mijloc cu cat mai putine compromisuri

N-a zis cumva ca pacatul cel mai apropiat? shi nu calea de mijloc prin care se presupune ca ai face compromisul... Dreapta Socoteala nu este un compromis cu patimile... Parinele Arsenie Papacioc a spus ca asta a zis sf Antonie cel Mare, ca cel mai mare pacat shi cea mai mare patima este pacatul cel mai apropiat de tine, in care te zbatzi, pe care il faci... precis o fi zis de dreapta socoteala dar nu in felul in care o explici dumneata... ci calea prin care reushesti sa nu pacatuieshti shi sa nu cazi in niciun pacat, iubind shi smerindu-te, cu ajutorul lui Dumnezeu bineintzeles...

vsovi vb de lucruri separate Tu scrii despre pacat si eu despre virtute. Intrebarea era care este cea mai importanta virtute Intrebare la care Antonie cel Mare raspunde ca e dreapta socoteala (o numeste imparateasa faptelor bune)


Cum ai dedus din ceea ce am scris ca eu explic dreapta socoteala drept compromis cu pacatul? Eu am scris despre virtuti care fara dreapta socoteala isi pot pierde din valoare asta e idee.

de aici domnule:
"adica abilitatea de a discerne extremele si a alege calea de mijloc cu cat mai putine compromisuri"
adica dumneata prin extreme intzelegi ceva rau, extremele sunt shi bune, sa te smereshti cat de mult, sa iubeshti, sa te sfintzeshti, sa posteshti, sa te caieshti, sunt extreme pozitive...
iar in loc de drepta socotintza care te ajuta sa ramai pe cale shi sa mergi cu incredere pe ea spui de "calea de mijloc cu cat mai putzine compromisuri", ca shi cum compromisurile ar putea sa existe, ar fi de tolerat, ar fi neglijabile... mai mici sau mai mari, ca shi cum ne-am intzelege pana la urma cu indulgentza doar ca sa realizam ceva, ca shi cum ai zice calea de mijloc pt ca scopul scuza mijloacele, dar eu asta ziceam negand ce spuneai dumneata, shi anume ca dreapta socotintza te ajuta sa ajungi la desavarshire dar fara niciun compromis, adica fara a cadea in nici o ispita, in nici un pacat apropiat, shi nu prin a face compromisuri cat mai putzine ci daca este cu putintza, atunci niciunul dar avand la baza iubirea, smerita smerenie, ajutor de la Dumnezeu... deci este shi aceasta o extrema buna, ca shi celelalte...

o cale de mijloc o potzi avea inschimb intr-o cearta, intre manii shi manioshi, cand preferi sa lashi de la tine ca sa nu te indreptatzeshti, cand cautzi sa gaseshti maidegraba iertarea shi impacarea decat cine are dreptate, cine shtie mai bine, cand cautzi sa nu lashi sa excaladeze scandalul...

extremele nu sunt bune nici cand este vorba de virtute Si una este sa nu fii extremist (habotnic) si alta sa propui o partasie cu pacatul O cale de mijloc in virtute nu neaparat la mijlocul dintre virtute si pacat

Da calator, dar e greu sa fii intre pacat si virtute, dar sa fii sporit in virtute este exponential mai greu, ca la matematica. Cu cat creste valoarea lui x intr-o functie exponentiala cu atat mai sus se indreapta graficul, cam asa si cu virtutea, cu cat te lepezi de mai multe pacate, cu atat mai greu devine urcusul duhovnicesc.

Veilur, cand vei vedea ca unii "sapa" la radacina credintei tale, cu scopul de a ti-o distruge, sa vezi cum le vei face toate cele necesare, pentru a-ti salva sufletul.

Raspunsul la intrebarea ta este: toti care isi simt sufletul in primejdie.

svovi: "Avva Iosif: "In nici un caz sa nu lasi patimile sa intre, ci tine-le piept fara preget." asta a zis cuiva dar a aflat Avva Pimen shi l-a intrebat ca lui de ce ii zisese altfel adica "Lasa-le sa intre si lupta-te cu ele" asta i-a zis lui Avva Pimen ca sa fie iscusit cica..."

Cum motivele pentru doua raspunsuri contradictorii la aceeasi intrebare sunt neclare, iata ca am gasit un alt text, care poate ca limpezeste intrucatva neconcordanta:
(scuze ca postez acest text din nou, dar aici ii era locul)

"...Caci la inceput harul isi ascunde prezenta in cel botezat, asteptand hotararea sufletului. De indata ce omul se intoarce cu totul spre Dumnezeu, atunci
printr-o simtire de nedescris, harul isi manifesta prezenta in inima. Dupa aceea asteapta din nou miscarea sufletului, ingaduind sagetilor diavolilor sa
patrunda pana in adancul acestei simtiri, ca sa-l faca sa-L caute pe Dumnezeu cu o hotarare mai aprinsa si printr-o stare mai smerita.
Cand omul sporeste in respectarea poruncilor si cheama neincetat pe Domnul Iisus, focul harului sfant se intinde si peste simtirile cele din afara ale inimii,
arzand cu totul neghina pamantului omenesc, negresit.De acum inainte, capcanele diavolilor nu mai ranesc catusi de putin, ci abia zgarie partea
patimasa a sufletului.
Odata ce stradalnicul s-a imbracat cu toate virtutile, si mai ales cu desavarsita saracie, atunci harul ii va lumina toate partile firii lui printr-o simtire mai
adanca, incalzindu-l spre mai multa dragoste de
Dumnezeu. Sagetile diavolilor pier inainte de a fi atins simtirea trupului. Adierea Duhului Sfant impinge inima spre vantul pasnic si stinge sagetile
diavolului chiar cand acestea sunt in vazduh."

Iata, deci, Ovidiule, motivul pentru care e permisa intrarea patimilor, ca apoi cel in cauza sa-L caute si mai tare pe Dumnezeu. Presupun ca acest lucru e pentru cei mai avansati, caci eu personal nu mi-as permite asa ceva.

Virtutile zilelor noastre sunt Obraznicia si lipsa de respect! Iar patimi, iubirea, clevetirea, iertarea, curatia:)

putem noi dobandi in ziua de azi adevaratele virtuti? eu cred ca cea mai mare greseala a tinerilor mai ales in ziua de azi e superficialitatea pentru ca ei refuza sa ia in serios anumite subiecte esentiale vietii (dumnezeu si implicit intelegerea sensului vietii lor) zicandu-si"eu nu imi pun prea multe intrebari; vreau sa-mi traiesc viata din plin ca si asa e scurta!"
...tragic...

rabdarea :D

Cea mai importanta virtute trebuie sa fie dragostea.
Iubind, ne asemanam Celui ce ESTE iubire.

"Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar de cel rau milostivindu-Se, si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric" (Sf. Maxim Marturisitorul).

Parintele Dumitru Staniloae spune ca dragostea deplina reprezinta "o victorie totala a omului asupra lui insusi, nu in sensul ca s-ar dispretui pe sine in urma unei descurajari, ci in sensul ca afirma pozitiv viata, dar considera ca adevarata viata sta in grija exclusiva de altii si in uitarea de sine."

Insasi viata ne arata ca virtutile nu se aseamana unor tinte pe care trebuie sa le atingem dupa care rasuflam usurati a victorie.

Altfel as vedea raportul si ierarhia dintre virtuti. Daca mi se ingaduie comparatia, le-as asemana mai degraba unui bazin hidrografic, in care raul sau fluviul principal este dragoastea.

Fiecare dintre noi, pornim fie de la izvorul fluviului, fie de la izvorul unui afluent (al unei alte virtuti). Tinta noastra este sa ajungem acolo unde toti aflunetii se vor fi varsat in fluviu, acolo unde dragostea inglobeaza toate celelalte virtuti.

Este o cale lunga si anevoioasa si de aceea unii ramanem poate pentru totdeauna la izvor, altii inaintam mai mult, in timp ce altii reusesc sa cunoasca dragostea desavarsita.

Cert este ca acest fluviu este fara capat, pentru ca si in dragoste (si in celelalte virturti) putem inainta la nesfarsit, ramanand intotdeauna loc de progres.

Cred ca cel care a ajuns la adevarata iubire fate de Dumnezeu si aproapele cuprinde in sine intr-un mod culminant toate virtutile, caci din cele trei-credinta, nadejdea si dragostea, aceasta din urma va dainui in vesnicie si nu cade niciodata.

Răspuns: Smerenia

Cred ca credinta in Hristos. De dobandit, nu cred ca o dobandim, ne-o daruieste Dumnezeu prin Duhul Sau. Credinta/increderea in Dumnezeu este cea care motiveaza si determina un om inspre pocainta, inspre Biserica, inspre fapte bune...inspre virtuti...eventual noi sa o pastram...

Nu cred ca vreunul dintre noi se trezeste intr-o dimineata si-si zice de la sine insusi.."azi am chef sa fiu bun, si sfant, si drept"..

Dar oricare dintre noi vede in el astfel de porniri(catre Dumnezeire) trebuie ca a fost atins/atras/miluit de harul Duhului Sfant...

Credinta in Hristos este cea care il determina pe un om sa ia de bune cele ce zice El(prin Duhul Sfant,prin scripturi, prin parinti,etc)..si sa puna la indoiala invatatura lumii, exemplele lumesti din jurul sau, ba pana si mintea si experienta sa de pana atunci...

Si inevitabil, credinta lucratoare va conduce un om inspre smerenie...inspre a constietiza ca fara Duhul Sfant, fara Hristos, el prin sine insusi nu e capabil de nimica bun...

Sf. Simeon(noul teolog) ne spune ca virtutile unui om, ca sa fie autentice, trebuie sa fie roada si lucrare a Duhului Sfant in inima unui om, or singura categorie de oameni care au parte de harul Duhului Sfant sunt cei smeriti...

Şi eu, ca şi Sara I, cred că virtutea cea mai importantă pe care trebuie să o dobândim este credinţa.
Cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa, iubirea sunt ierarhice şi enumerate mereu în această ordine. Rădăcina este credinţa, tulpina (ori seva hrănitoare, mai bine spus) este spranţa. Iubirea este floarea, ori rodul copacului, dacă ne reprezentăm virtuţile ca un copac, aşa cum erau reprezentate în Evul Mediu.

Şi credinţa, şi speranţa, şi iubirea vin, toate, de la Dumnezeu. Ele sunt chip al Lui sădit în natura noastră sau, cum se mai spune, sunt virtuţi infuze. Despre astfel de lucruri am scris, mai în detaliu, aici.

Pai nu erau alea trei virtuti? Adica Credinta, Speranta si Dragostea, dintre care cea mai mare este Dragostea!
Dupa mintea mea imi vine in cap asocierea cu persoanele Sfintei Treimi: Dragostea - Dumnezeu Tatal, Speranta - Iisus Hristos, Credinta - Duhul Sfant.

ascultarea pt ca faci voia celui de langa tine

Si eu spun ca este tot ascultarea. Daca nu te superi, da-mi voie sa argumentez eu aceasta alegere prin cuvantul Episcopului Andrei al Alba Iuliei din prefata cartii "Cuvantari duhovnicesti" ale Sfantului Teodor Suditul:
"Oamenii vremurilor actuale sunt în general neconformişti. Doritori
de a se elibera de orice încorsetare, adeseori depăşesc măsura şi, din dorinţa
de a deveni liberi, devin dea dreptul libertini. Socotind depăşite raporturile
de ascultare şi bună cuviinţă pe care tradiţia religioasă le-a stabilit între
copii şi părinţi, între fiii duhovniceşti şi preoţi, contemporanii noştri vor să
ne dea de înţeles că sunt emancipaţi de orice tutelă. Se înşală însă amarnic.
Avva Siluan, de la Sfântul Munte Athos, afirma, pe bună dreptate, că
cea mai mare pedeapsă pe care i-o poate da Dumnezeu omului este să-l lase
să facă de capul lui. Un savant afirmă că în codul nostru genetic este
înscrisă nevoia imperioasă de a sta sub ascultarea cuiva, de a avea un
mentor. Sunt doar două posibilităţi: ori rămânem sub ascultarea unui
părinte spiritual, şi implicit sub ascultarea lui Dumnezeu, ori, fără a ne da
seama, ajungem sub ascultarea diavolului.
Domnul Iisus Hristos, având o dispută cu iudeii, le-a spus că numai
El le poate garanta libertatea. La obiecţiunea că ei niciodată n-au fost robii
nimănui, le răspunde: „oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului... voi
sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru...
Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei, si
veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 31, 34; 44).
"Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă şi el: „trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca
şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii", (I Petru 2, 16).
Tradiţia părinţilor Bisericii este unanimă în a ne sfătui să ne căutăm
un povăţuitor duhovnicesc, un părinte spiritual, „înainte de toate, alege-ţi...
potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută si desăvârşită; adică, caută
cu toată silinţa, să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor... Iar aflându-l
pe acesta si lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele
adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu -l ca pe Hristos
însuşi..." (Calist şi Ignatie Xantopol, Filocalia 8, p. 32)."