SMERENIA

Adevăratul prieten

Sfântul Grigorie cel Mare atât de smerit era, că totdeauna zicea: „Prieten îmi este cel care îmi arată greşelile, si dusman îmi este acela care mă laudă.”
Si aceste vorbe erau ale unui sfânt…

"Spune-mi de cele rele ale mele... "

Dacă mergea cineva la Sfântul Macarie si-i spunea că e om mare si sfânt, el nici nu voia să-i răspundă.
Dar dacă venea cineva si-i spunea:
- "Tii minte, părinte, când ai fost în lume si furai silitră ca s-o vinzi?" cu acela, Macarie stătea de vorbă bucuros, răspunzându-i la tot ce-l întreba.

Cu ce biruim pe diavol

Sfântul Macarie, cel trăitor în pustie, se întâlni într-o zi cu diavolul.
Si i-a spus el lui:
- "Multe rabd eu, Macarie, de la tine, si nu pot să te biruiesc. Toate câte faci tu, fac si eu. Posteşti si tu, postesc si eu; priveghezi tu, nici eu nu dorm deloc. Dar una este cu care tu mă biruiesti pe mine." Si Macarie l-a întrebat:
- "Ce este aceea?"
Diavolul i-a răspuns:
- "Smerenia ta!"

Mai ales pentru inceputul postului este chiar potrivit textul
Deci trebuie sa insotim postul si cu smerenie, fara mandrie in sens fariseic.
Doamne ajuta.

Tocmai fiindcă ai uitat...

Într-o noapte, un crestin neînsemnat si smerit: a visat că, intrase în Paradis - si că un înger îl ducea de mână.
Spăimântat, omul a zis:
- "Nu sunt vrednic să păsesc aici - căci n-am făcut nimic, ca să merit aceasta!"
Dar îngerul i-a spus:
- "Nu, aici se stie ce-ai făcut"
- "N-am făcut nimic - si nu sunt vrednic.”
Îngerul i-a zis:
- „Ai ajutat în ziua aceea pe fraţii tăi lipsiti.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- „Ai păsit în casa văduvei si-ai purtat darul milei.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- „Ai cercetat pe cei în suferintă.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- "Nu te-ai trufit, n-ai bârfit, n-ai ridicat glas de pâră asupra fratilor tăi.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
Dar îngerul i-a spus:
- "Fii linistit. Tocmai fiindcă ai uitat tu, tinem noi minte. Iar pentru tot ce-ai făcut, se cade acum să stai aici cu noi.”

:)

Sărmanul Ion

Era un om sărac, Ion, care, cu toate că era împovărat de copii si de nevoi, nu cârtea niciodată împotriva lui Dumnezeu, ci mergea întotdeauna la biserică si rugându-se, zicea: "lată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!”
Dumnezeu părea că nu-l aude, si sarcina din spinarea lui Ion se făcea si mai grea.
Si cu cât Dumnezeu era mai surd la strigarea lui, Ion se făcea si mai mititel.
Si iată că Ion muri - si ajungând la poarta cetăţii veşnice, căzu în genunchi, si asemenea cum făcea în biserică, zise si acum: "Iată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!"
Atunci, poarta cerească se deschise, se arătară îngerii si luând între ei pe Ion, îl duseră la picioarele Celui Vesnic.
Si Dumnezeu îi zise: "lată-mă înaintea lui Ion pentru totdeauna!”

" ... Şi cel mai mic dintre voi... "

Un vapor fu prins de furtună în largul mării. Valurile îl acopereau, amenintându-l la toată clipa. Un marinar, trecând pe punte spre a îndeplini o poruncă a căpitanului, fu luat de un val si aruncat în mare. Era noapte întunecoasă. Se făcu alarmă pe vapor. Săriră ceilalţi marinari ca să-l scape. Unul din ei îi aruncă o frânghie, strigându-i cu glas tare să se agate de ea. Dar cel căzut în mare nu putea vedea nimic.
În vremea aceasta, într-o cabină, unul din marinari zăcea bolnav, si aflând pricina larmei de pe punte, se rugă lui Dumnezeu: "Doamne, ajută-mi si mie să fiu de folos prietenului aflat în primejdie!” Ca împins de puterea lui Dumnezeu, marinarul bolnav luă lampa din perete si o aşeză în dreptul ochiului de fereastră a cabinei. Un firişor slab de lumină pătrunse în întunerecul nopţii, dar tocmai în clipa aceea, datorită acestui firisor, marinarul căzut în apă, văzu frânghia care i se aruncase de pe punte si prinzând-o cu putere în mână, fu scăpat de la moarte.

Cămasa fericitei

Era pe vremea unui război. O doamnă bogată, care-si petrecea vremea în trândăvie si bârfire, auzi într-o zi povestirea cu cămasa fericitului. Atunci ea râse:
- "Sunt nişte prosti… Iată eu am să mă duc să caut cămasa unei femei fericite si am s-o aduc.” Si a pornit la una din prietenele sale si a întrebat-o dacă-i fericită. Aceea i-a răspuns că nu. Asa la alta, si la alta, pe care ea le credea foarte fericite. Si au zis si acelea nu.
Descurajată, a pornit atunci la preot, rugându-l să-i arate o femeie fericită, pentru a-i cere cămasa. Preotul i-a răspuns că stie el o femeie fericită, dar e dusă cu ostirea în război, ca să îngrijească pe răniti.
Merse atunci la spitalul unde se găsea această femeie si aflând-o, a întrebat-o:
- „Esti cu adevărat fericită?”
ea i-a răspuns cu fata plină ele bucurie:
- „Da… Îngrijind pe aceşti frati ai mei, simt o fericire fraţi ai mei, simt o fericire nespusă, - asteptând fericirea din ceruri.”
Atunci căutătoarea de fericire i-a zis:
- „Te rog dă-mi cămasa dumitale.”
Femeia fericită i-a zis:
- „N-o mai am. Azi dimineată lipsea pânza de legat rănile si mi-am sfâsiat cămaşa întru aceasta.”
Înteleptită, femeia aceea tăcea si plângea.

Lampa cea mică

Vorbeau doi prieteni. Zicea unul:
- "La ce pot fi bun, cu putina mea lumină sufletească?"
Celălalt îi răspundea:
- "Fie cât de mică, o lumină sufletească poate fi de folos unui semen.”
Si celălalt nu voia să creadă.
Îi zise prietenul:
- "Dacă nu esti sincer, esti un trufas; iar dacă esti sincer, esti un înselat.
Celălalt grăi:
- "Nu, prietene, - sunt sincer, dar nu cred în puterea mea...”
Atunci, prietenul îi zise:
- "Priveste, dragul meu, căsuta modestă a unui lucrător. Iată cum se adună toti seara de la lucru. Seara începe să se umple încăperea căsutei lor. Atunci, mama ia lampa mică din perete, o umple cu gaz si-i aprinde fitilul. Pe urmă, o asează în perete la loc. Si iată, dragul meu, această mică lampă cum îsi împrăştie în jur lumina ei blajină - si umbra a pierit. Toţi se strâng sub lumina ei si se simt multumiti. Asemenea si tu, si oricine... Poti fi ca această umilă si tăcută lampă: să aduci lumină bună si pace într-un suflet. În fata lui Dumnezeu aceasta este o ispravă foarte mare."
Si prietenul a căzut pe gânduri...

Noi nu putem sti toate

Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, asadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruta pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- "La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne?" Dar cum mergea asa, iată că se ivi în fata cărutei un bandit, care întinse pusca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hotul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa si pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor si luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce iesi din impas, se opri, se închină si zise:
- "Iartă-mă, Doamne, că n-am stiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis."
Si de-atunci, negustorul acela nu mai cârtea niciodată.

SUFERINŢELE

Întoarcere la făgas

De multe ori, gospodarii din vreun sat în loc să meargă pe drumul cuvenit, o iau, fie cu piciorul, fie cu căruta peste câmp, trecând peste lanuri şi hotare.
Stăpânii locului încălcat s-apucă si fac sant, dar oamenii trec si asa. Pun atunci spini si scaieti, si nu mai trece nimeni. Se duc toti la drumul cuvenit.
Asa si cu suferinţa omenească.
Dumnezeu vrea să mergem pe cărarea Lui, cea cuvenită, dar noi o luăm "peste câmp", adică facem fărădelegi. Atunci el sapă în calea noastră un sănţulet de suferintă, pe care noi îl trecem lesne. Sapă unul mai măricel, dar noi îl trecem si pe acela. Atunci ne aruncă în cale spinii si ghimpii suferinţelor si noi vedem calea cea bună si ne întoarcem la ea.

Cea mai sigură chemare

O femeie veni la un duhovnic si-i mărturisi:
- "Părinte, cu toată râvna ce-mi dau, nu pot veni la Dumnezeu."
- "Fă binele!" - îi răspunse preotul.
Femeia plecă. Întorcându-se după o bucată de vreme, zise preotului:
- "Părinte, am făcut, dar tot nu pot veni la Domnul..."
- "Du-te si te roagă mult, o sfătui duhovnicul. Femeia plecă iar, dar după un timp se întoarse, si cu mare zdrobire de suflet, mărturisi:
- "Părinte, m-am rugat cu putere, dar tot nu m-am putut apropia de Dumnezeu."
- "Du-te si ai nădejde femeie," o linişti părintele, dar în gândul său duhovnicul zise: "Doamne, de este asa voia Ta, dă acestei fiinte doctoria suferintei!”
Femeia plecă.
Trecu o vreme mai lungă.
Si într-o zi, femeia veni la preot. Din toată înfătisarea ei, se vedea că acuma cunoaste pe Dumnezeu.
Zise preotului:
- "Părinte, acuma sunt învrednicită a cunoaste pe Dumnezeu."
- "Ce-ai făcut?" Femeia răspunse:
- "Multumesc suferintei! Ea m-a dus spre Dumnezeu."

:)sa mai continuam acum de Sarbatori.....:)

SUFLETUL

Sufletul şi faptele

Dacă în mâncarea noastră sau în băutura noastră cade o muscă sau o necurătenie, mai putem gusta din ele?
Nicidecum!
Asa e si cu sufletul omului: când faptele rele îl murdăresc, cum vreti ca acel suflet să mai fie pe placut lui Dumnezeu?

Pasarica de pret

Un vrăjitor din vechime zise unui întelept:
- „Pasarica pe care o am acum în pumn sub pulpana hainei mele e vie sau moartă?”
Inteleptul îi răspunse:
- „Zadarnic mă ispitesti. De-ti voi zice că e vie, tu o vei sugruma si-mi vei arăta-o moartă, de-ti voi zice că e moartă, tu mi-o vei arăta vie precum o ai acum în pumn. Stă deci în voia ta să mi-o arăti vie sau moartă.”
Asa si noi: avem în lutul nostru o păsărică scumpă: sufletul nostru. Si stă în voia noastră să avem vie sau moartă, această păsărică cerească. Atârnă de noi să avem suflet viu sau mort, după cum vor fi faptele noastre.

TRUFIA

Cine e mai tare?

Un om trufas se lăuda mereu că toată puterea e la el si că lui nu-i trebuie Dumnezeu.
Într-o zi, se îmbolnăvi greu.
Veni la el un prieten credincios, care-i zise:
- "Prietene, de ce nu-ti lasi sufletul înmuiat de credintă? Vei vedea ce putere mare vei căpăta.” Cu toate că în duh vedea că prietenul său are dreptate, trufasul nu voia să se dea biruit. Atunci prietenul său, căzu în genunchi la patul bolnavului si începu să se roage cu putere pentru cel ce pătimea. Cu cât se ruga, cu atât asupra bolnavului se lăsa o dulce pace. Odată cu această pace, simtea cum îl părăseşte răul ele care suferea.
Când prietenul se sculă, avea fata scăldată în lacrimi. Bolnavul fu atât de zguduit din pricina aceasta, încât îl podidiră si pe el lacrimile, si zise prietenului:
- "Tu, prietene, esti mai bun si mai tare decât mine!”
Si de-atunci, părăsind trufia, omul acela a crezut că toate puterile ne vin de la Dumnezeu.

Biciul lui Dumnezeu

Un mare împărat din vechime, fiind plin de trufie si fără respect de Dumnezeu, a pus să se scrie pe monedele cu chipul său, următoarele vorbe batjocoritoare: "Cerul este al tău, pământul este al meu."
Un preot plin de credintă, a luat o monedă din acestea si a scris sub chipul împăratului: "Spatele este al tău, biciul este al meu."
Si n-a trecut mult, si împăratul fu alungat într-o insulă pustie, unde a murit uitat de toti ai lui. Atunci s-a gândit el la vorbele preotului si a văzut cât e de cumplit biciul lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu si slava oamenilor

Întrebat odată sfântul Macarie dacă nu se simte cuprins de duhul măririi, când este învrednicit a face minuni asa de mari, el a răspuns:
- "O inimă care ar căuta spre slava oamenilor, dovedeşte că nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu; iar cel care s-a învrednicit de duhul lui Dumnezeu, nesocoteşte slava oamenilor."

Ce nu se vede e veşnic

Un flăcău trufas, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce vede.
Atunci preotul îi aduse o mică masină electrică, si-l întrebă:
- „Ce vezi aici?"
Si flăcăul îi răspunse:
- "Văd niste sârmă, o rotită si două fire."
- "Numai atât?
- "Da."
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână si altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul masinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui asa de tare, că începu să tipe.
- "Ei, prietene, ai văzut ce ti-a trecut prin mâini?"
Tânărul răspunse cu teamă:
- "N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că cred numai ce văd.”

Un copil care nu se teme de tatăl său

Într-o zi, un trufas zicea unui credincios:
- "Ce, sunt copil să mă tem de Dumnezeu?"
Credinciosul îi răspunse:
- "Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei."
A trecut o bucată de vreme si iată pe trufas venind la cel credincios.
Îi zise:
- "M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri. Si acuma m-a luat cu ciomagul si m-a alungat.”
Cel credincios i-a răspuns:
- "Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul d-tale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu si auzindu-te ba, azi, ba mâine, si-a zis si el: "Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-as teme eu de tata?!" Si de aceea, te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e feciorul, ci numai d-ta.
Trufasul a pus nasul în pământ si n-a mai zis nimic.

Cine-i mai mare?

Într-un sat, oamenii trăiau bine între ei, făcând sânge rău diavolului, căruia nu-i place o asemenea bună înţelegere.
Ca să-i dezbine, Satana a pus între acei oameni tot felul de vrajbe, care, însă, nu i-au clintit din unirea lor.
Văzând aceasta, puterea întunecată a aruncat în adunarea acelor oameni glasul acesta: "Cine e mai mare între voi?"
Cum au auzit acest glas, fiecare s-a grăbit să zică: "Eu sunt mai mare!"
Si s-a pornit atunci o vrajbă asa de cumplită între ei, că praf s-a ales din unirea lor.
Asa pătim toti când dăm ascultare acestui glas diavolesc.

Telefonul ceresc

Un om cu învătătură, dar trufas, văzând pe un om credincios închinându-se, îi zise:
- "Ce-o mai fi si rugăciunea asta? Stai de vorbă cu văzduhurile, ca nebunii..."
Omul cel credincios tăcu. În altă zi, el găsi pe trufas vorbind la telefon, si-i zise:
- „Ce faci aici, domnule?"
- "Ce să fac? Vorbesc la telefon.”
- "Tare mă mir eu, cum stai d-ta de vorbă cu peretii.
Trufaşul se supără, dar celălalt îi zise:
- "Eu nu m-am supărat când mi-ai spus că vorbesc cu văzduhurile, d-ta de ce te superi? Avem si noi un telefon mai bun ca al d-tale, noi vorbim cu Dumnezeu si-i spunem păcatele si căinţa noastră, iar El ne iartă si ne călăuzeşte. Trufaşul rămase cu nasul în jos.

Plopul şi iedera

Era odată un plop. Într-un an, vântul aduse la rădăcina lui o sământă de iederă. Venind o ploaie bună, sământa încolţi, iar vrejul de iederă se urcă pe trupul plopului, până aproape de vârf.
Încrezută si trufaşă, iedera întrebă atunci pe plop:
- "Cât ti-a trebuit să ajungi atât de înalt?" Plopul, cuminte si înţelept, îi răspunse:
- "Ehe! Mi-a trebuit o sută de ani!"
Iedera, crăpând de mândrie, îi zise:
- "Ce mai treabă! Mie mi-a trebuit numai o vară.
Plopul, de colo, zâmbind:
- "Da, e drept, o vară, dar numai o vară ai să trăiesti, că află de la mine: cine creşte repede, piere repede. Aşa că vai de mărirea ta!
Si, cu adevărat, în preajma toamnei, vrejul iederii se uscă si, peste putin, căzu netrebnic la piciorul plopului care, întelept si tăcut, îsi ducea mai departe rostul său, lăsat de bunul Dumnezeu.

Cel ce se lăuda

Într-o adunare, venind vorba despre Dumnezeu si despre cele ale sufletului, iată că un necredincios ridică glas de încrezută vorbire, zicând:
- "Cunosc eu toate acestea... Ce mai am nevoie de lămuriri si explicatii? Iată: le cunosc toate, ca-n palmă..."
Unul din cei de fată, om cu credinyă şi cu teamă de Dumnezeu, îi zise:
- "Bine, domnule, dacă d-ta zici că cunosti atâta de bine toate acestea, rogu-te, fii bun, si arata-mi ce stii d-ta despre viaţa si fiinţa furnicilor?"
Acela, holbând ochii, răspunse:
- "Nu ştiu nimic..."
Atunci, credinciosul îi zise:
- "D-ta spui că cunosti pe Dumnezeu ca-n palmă si nu stii nimic despre o fiintă asa de mică si despre viata ei ... Cum e oare cu putintă acest lucru?"
Omul acela mândru fu cuprins de rusinare si nu mai avu ce răspunde.
Iar credinciosul urmă:
- "Nu se cade să vorbim astfel despre Dumnezeu!”

Cei doi doctori si preotul

Într-un compartiment de cale ferată, mergeau, într-o zi, un preot si doi doctori.
Doctorii, văzând pe preot, au început a vorbi batjocoritor despre cele sfinte, aruncând tot felul de cuvinte, din care se vedea că ei nu cunosc deloc lucrurile asupra cărora vorbeau atât de slobod. Preotul, văzându-le rătăcirea si aflând din vorbirea lor că sunt doctori, vru să le dea o lectie. Prinzând prilejul, începu convorbirea cu ei si, într-o clipă prielnică, aduse vorba despre medicină.
Atunci, părintele începu a spune tot felul de lucruri batjocoritoare si neadevărate despre medicină si despre medici.
Doctorii se scandalizară, zicând:
- "Bine, părinte, dar cum e cu putintă ca d-ta să vorbesti aşa de gresit despre medicină, când nu stii ce-i aceia?"
Preotul zâmbi usor - si le răspunse:
- "N-am făcut decât exact ce-ati făcut dumneavoastră." Doctorii se mirară. Preotul urmă:
- "Tot atât de nestiutori si de gresiti erati si dumneavoastră cu privire la cele sfinte, si cu toate acestea vorbeati asa de lesne... Asemenea am făcut si eu despre medicină, ca tocmai să vă vedeti greseala.
Cei doi doctori nu mai avură ce răspunde.;)

VIATA

Săculetul cu pietre

Un om, umblând odată pe tărmul mării, a găsit un săculeţ cu pietre negre si mărunte.
Mergând încet pe drum si, neavând ce face, scotea pietre din săculet si arunca în păsări cu ele. A mers si a zvârlit toate pietrele afară de una, pe care a dus-o acasă.
Acolo, a arătat-o unui vecin, care, văzând-o, a întrebat cu mirare:
- "Unde-ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare pret." Aflând aceasta omul acela nepriceput, a plecat pe malul mării, să găsească pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.
Asa facem si noi adesea cu zilele vietii noastre. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi sau ceas al vietii noastre, sunt atâtea comori pe care ni le dă Dumnezeu, ca să le folosim pentru mântuirea noastră si ajutorarea semenilor, iar noi ades le mistuim pe lucruri desarte. Iar vremea trece si întoarcere n-are, asa că pătimim si noi ca acela care arunca zadarnic pietrele găsite pe malul mării.

NEGRII CU SUFLETE ALBE

- din intelepciunea Sf. Ierarh Nifon -

<< Alta data, ma aflam in chilia Cuviosului, am gasit prilejul sa dezleg o nedumerire a mea in legatura cu oamenii de rasa neagra. Ma gandeam daca este vreo legatura intre suflet si culoarea trupului lor. Nu cumva sunt lepadati de Dumnezeu? Deoarece, imi inchipuiam ca nu exista in neamul lor oameni care sa se nevoiasca si sa se mantuiasca. Nu auzisem niciodata despre vreun negru care sa fi placut lui Dumnezeu.

- Iti voi raspunde, mi-a zis Sfantul. Etiopenii, dupa neam, se trag din Sim. Si din neamul lor sunt multi pe care Dumnezeu i-a chemat in imparatia Lui. Ba si cu minuni au straluicit unii dintre ei. Iti voi povesti trei pilde:

"Demult, a trait un astfel de negru, care era talhar. Era barbat inalt la trup si infricosat la vedere. jefuia in partile Panefului si era asa de grozav incat, cand racnea, mureai de frica. Dar intr-o noapte a avut un vis infricosat: se parea ca se afla intr-o campie foarte intinsa, stand in mijlocul ei. La un moment dat, isi intoarce privirea si vede un rau de foc care curgea cu mare zgomot, mistuind in curgerea lui tot ce intalnea.

S-a apropiat cativa pasi sa vada. Deodata, au tasnit patru flacari care l-au apucat de par si-l trageau vrand sa-l arunce in raul de foc ca sa-l mistuie. I s-a parut ca, atunci cand il trageau, un glas i-a zis: "Ticalosule, daca te pocaiesti si te faci monah, nu te mai aruncam aici". S-a trezit inspaimantat. Il cuprinsese groaza si spaima de infricosata priveliste. Ce sa insemneze aceasta? se intreba el. Si fiindca nu putea sa-si explice, s-a hotarat sa mearga la un monah pustnic sa-l intrebe ce este acest rau de foc pe care l-a visat.

S-a lasat deci de talharie si a apucat drumul care ducea la Panefo. Nu a mers mult si a vazut o chilie pustniceasca. S-a apropiat si a batut la usa. Indata i-a deschis un batran, zicandu-i:

-Bine ai venit tinere! Cum de te-ai ostenit atata? Nu cumva te-ai speriat de raul de foc si de cele patru flacari care te-au apucat ca sa te arunce intr-insul? Grozava este, fiule, amenintarea raului de foc! Vrei sa te izbavesti de grozavia lui? Pocaieste-te de talhariile tale cele rele si te fa monah, si atunci te vei mantui.

Talharul a ascultat uimit cuvintele pustnicului si a cazut indata la picioarele lui, rugandu-l: "Fie-ti mila, parinte, de cel negru cu trupul si cu sufletul! Miluieste-ma pe mine ticalosul si fa cu mine ceea ce iti porunceste Dumnezeu!

Deci, a staruit sa se roage cu lacrimi pana cand, acel sfant batran, l-a tuns monah. Dupa ce a invatat toate poruncile vietii monahicesti, batranul l-a lasat in chilia sa si, plecand, s-a afundat mai adanc in pustie, pentru a trai la un loc cu fiarele.

Iar acel negru, atat de mult s-a nevoit si a ajuns la asa masura a virtutii, incat, cand se ruga, se vedea ca un stalp de foc care lumina. Mii si nenumarati diavoli se aruncau asupra lui, dar nu aveau nici o putere. Rugaciunea lui ii ardea si ii nimicea cu totul. Intelepciunea lui Dumnezeu ii luminase mintea. Scria carti si trimitea scrisori parintilor schitului si la multi altii. Pe toti ii folosea, invatandu-i inalta si luminata invatatura a lui Hristos. Si cand a murit acest negru, sfintele lui moaste au izvorat mult mir, care, dupa adeverirea multora, vindeca pe demonizati si pe toti bolnavii. Dar ajung acestea despre el.


Un alt negru, batran si sarac, traia vagabond intr-un oras. Gura lui necontenit soptea ceva si, de aceea, multi ziceau ca este nebun. Odata s-a abatut mare seceta peste acele locuri. Pamantul este ars, animalele mureau si toata verdeata se ingalbenise. Locuitorii orasului cu episcopul lor faceau necontenit slujbe si privegheri, dar in zadar. In cele din urma episcopul vede intr-o noapte, in vis, un inger cere ii zice:
-Dumnezeu iti porunceste sa iei pe toti clericii tai si sa mergi la poarta cetatii. Pe cine vei vedea acolo mai intai venind dinspre sat spre oras, pe acela sa-l rogi mult pana cand il vei convinge sa se roage lui Dumnezeu pentru voi ca sa va trimita ploaie.

Zicand acestea, ingerul a disparut. A doua zi dis-dimineata, dupa slujba Utreniei, episcopul a mers cu clerul sau la poarta pe care i-a indicat-o ingerul. N-a trecut mult timp si au vazut venind spre oras un negru foarte batran, care ducea in spate o sarcina de lemne.

-Batranule, l-a rugat indata episcopul, roaga-te Milostivului Dumnezeu, sa se milostiveasca si sa trimita putina ploaie peste acest pamant uscat!

Fara sa mai astepte alt cuvant, batranul negru a ridicat mainile si s-a rugat. Si, numaidecat, a inceput sa tune si sa fulgere cu putere; s-a pornit vant, s-au adunat nori pe cer si a inceput sa ploua cu galeata. Toate acestea s-au petrecut cat ai clipi din ochi, numai cu rugaciunea acelui negru. Asa de tare a plouat, incat erau in primejdie si casele sa se inece de atata ploaie. Atunci, episcopul a rugat iarasi pe batran sa se roage pentru oprirea ploii. Si, acela si-a ridicat a doua oara mainile spre cer si potopul s-a oprit. Cand toate s-au linistit, episcopul a rugat pe batran sa-i spuna cine este si cum traieste, de are asa de mare indrazneala inaintea lui Dumnezeu; iar batranul, a raspuns cu smerenie:
- Ma vezi ca sunt un biet negru si cauti la mine virtute?
- Pentru numele Domnului a staruit episcopul, spune-mi tot adevarul, pentru slava lui Dumnezeu.
- Nu am facut, preasfinte, nimic bun. Iata, de cand m-am facut crestin, n-am mancat, in dar, paine de la om. In fiecare zimerg la padure si adun o mica sarcina de lemne. O iau in spate si, mergand la oras, o vand. Din ceea ce castig pastrez cativa banuti, cat imi trebuie pentru hrana zilei, iar restul il dau fratilor mei, saracilor. Cand ninge si nu pot merge la munte, astept pana se face iarasi vreme buna. Atunci, dupa obicei, merg la padure, adun mica mea sarcina de lemne ca s-o vand si sa ma bucur, ca intotdeauna, cu saracii mei. Apoi, batranul si-a luat sarcina de lemne in spate, s-a inchinat episcopului si clerului si s-a dus in oras sa le vanda.

Dar, sa ma opresc si cu aceasta. Sa-ti povestesc acum, fiule, viata unuia, ca sa te incredintezi, ca pe toti oamenii i-a chemat Dumnezeu in Imparatia Sa.

Cand traia iubitorul de Hristos, Imparatul Constantin, am vizitat tinutul de langa mare unde se afla o chinovie. Cum vorbeam cu fratii despre lucruri duhovnicesti, a venit vorba despre negri, ca, pe foarte multi dintre ei i-a proslavit Dumnezeu. Atunci, un frate cu numele Harisidem, mi-a zis:

"Eu am cunoscut un negru care a fost mare ascet. Si, fiindca toti doreau sa afle despre nevointele sale aspre, Hariside a inceput asa: Ma gaseam si lucram la o vie a obstii noastre. Intr-o zi, vad un negru sezand langa un butuc de vita. Avea langa el un vas plin cu apa si putine ierburi salbatice pe care le manca. L-am observat mai multe zile, mereu, si m-am minunat de viata lui aspra; pentru ca intr-o luna de zile nu a schimbat apa din vas desi, se stricase si se imputise. De mai multe ori l-am rugat sa ma lase sa-i schimb apa si sa-i aduc putina paine, dar nu a fost cu putinta. Statea mereu in acelasi loc in tacere si toata noaptea canta si se ruga. In timpul verii, cand se incalzea foarte tare, mergea la malul marii, statea pe o poatra si-l ardea soarele toata ziua. Cand mergea cineva sa-l vada, el o facea pe nebunul si zicea: "Da, da, stiu ca ai venit sa ma omori, dar te vede Dumnezeu de sus" si arata cu degetul spre cer.
Acestea sunt, fiule ispravile negrilor, a spus Nifon terminand cuvantul. De aceea, sa nu socotesti ca ei sunt lepadati de Dumnezeu, ci precum via face struguri si albi si negrii, tot asa si Dumnezeu a creat pe oameni, unii albi, altii negri, altii galbeni. Asemenea as zice, ca si pamantul este de multe feluri. Acestea i le-a spus robul lui Dumnezeu si s-a ridicat la rugaciune. Si-a intins mainile spre cer si a inceput sa se roage.>>

VIAŢA VEŞNICĂ

Când se isprăveşte, abia începe

Doi oameni, tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni cari se găsea a fi un om fără credintă, zise:
- "Iată, asa e si cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem si la urmă vine moartea si ne doboară ca pe busteanul acesta, si nimic nu s-alege de noi.
Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse:
- "Nu-i asa, prietene. Abia după ce-am doborât acest bustean, vom putea să vedem dacă e bun de clădit sau e scorburos si bun numai de aruncat la foc. Aşa e si cu noi. Abia după ce murim, vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aseze de-a dreapta lui, întru viaţa cea veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarăsul său căzu pe gânduri si peste puţină vreme se întoarse si el la credintă.


:)Sper ca v-au fost de folos. Acestea au fost pildele din "Cartea Satului" - "Viata crestina in pilde" - Al. Lascarov Moldovanu
Doamne ajuta !

PS: cine doreste pot sa-i trimit cartea in format Word (contact pe mp)

Sporesc in viata duhovniceasca cei ce-L iubesc pe Hristos. Batranul Ieronim folosea urmatorul exemplu pentru a sublinia acest adevar: "Daca tu ai un pumn de carbuni si doua sau trei kilograme de fasole de fiert, nu vor fierbe nici intr-un an! Focul nu-i suficient. Asa si-n viata duhovniceasca. Daca tu ai putina dragoste pentru Hristos, nu vei face progres. Dragostea noastra trebuie sa creasca".

Odata [Mos Gheorghe] s-a dus la stana Manastirii Neamt, unde se aflau cei trei frati calugari din Transilvania: Veniamin, Pamvo si Damaschin - vechi ucenici ai batranului. Iar ei fiind tulburati i-au spus:
- Mos Gheorghe, noi plecam din Manastirea asta, ca ne-am smintit!
- Dar de ce, draguta?
- Nu mai este mantuire aici! Am vazut pe unul facand cutare pacat, pe altul vorbind cutare lucru, pe altul certandu-se, iar pe altul parand pe frati.
Atunci batranul, desi era foarte bland, a strigat tare de trei ori:
- NU FA TU, BA! NU FA TU, BA! NU FA TU, BA! Ca fiecare va raspunde pentru ale sale pacate. De ce vezi si judeci pe altii?… (Arhimandrit Ioanichie Balan - Mosul Gheorghe Lazar).

Oo, Sfantul Moise cel negru(cred). Intr-adevar, fascinant om.

Frumoasa pilda :)

Acum offtopic:cine ma poate ajuta cu trimiteri la texte sa pot pricepe cum au aparut rasele omenirii:alba,galbena,neagra. Cineva m-a intrebat la serviciu si nu am stiut sa-i raspund :(
Multumesc.