De unde stim ca am iertat din inima?
 

"Pentru a intelege daca am iertat cu adevarat, este important sa avem cateva criterii interne. Aceste criterii sunt diferite pentru fiecare persoana. Criteriul intern este lipsa de rea-vointa sau dorinta de razbunare in inima mea. Pentru unii poate fi un sentiment de usurare si libertate, in contrast cu tensiunea, gravitatea si sentimentele neplacute, iar pentru altii poate fi abilitatea de a vorbi liber cu agresorul fara a simti dupa aceea un gust neplacut sau a avea perceptii distorsionate.

Pentru altii, iertarea autentica inseamna incetarea acelui neincetat monolog interior in care justificam, invinovatim, explicam, sau judecam pe celalalt. Daca aceste monologuri se opresc brusc si exista pacea mintii, atunci inseamna probabil ca am iertat in mod sincer.

Este important ca fiecare persoana sa constientizeze ca procesul iertarii a evoluat. Dar pentru aceasta nu exista criterii externe; nici o alta persoana, din exterior, nu ma poate ajuta sa gasesc acest criteriu. E nevoie de auto-observare si de atentie la lumea mea interioara. Nu exista o alta metoda."

E permis sa teoleram "badarania"?
 

Cat despre reactia noastra la grosolania cu care ne confruntam in mijloacele publice de transport, in magazine, sau in alte locuri – ceea ce simtim nu poate fi considerata ofensa. Ofensa este mai mult legata de relatiile personale si legaturile sentimentale. In situatiile de mai sus intervine de fapt un fel de depersonalizare: insulta poate sa nu fie indreptata catre mine personal, ci mai degraba catre mine membrul societatii, pasagerul, sau clientul. De aceea nu cred ca este o ranire a sentimentelor, ci mai degraba o reactie de iritare sau de respingere.

Este oarecum normal sa reactionez negativ la o nedreptate, intimidare, sau impolitete. Dar mai important este modul in care reactionez. Desigur, a fi nepoliticos iese din discutie. De asemenea, e posibil sa nu putem spune mai nimic, pentru ca fortele cu care ne confruntam sunt inegale si poate suntem si speriati. Exista un risc prea mare – pot interveni amenintari fizice din parte celui care te insulta – si nu este intelept sa-mi creez probleme. Eroismul este desigur de apreciat, dar nu in toate situatiile. Intr-o situatie violenta este cel mai bine sa cerem ajutor daca suntem in imposibilitatea de a face fata pe cont propriu. Ne adresam directorului magazinului sau scriem in cartea plangeri, de exemplu. Nu e bine sa lasam situatia nesolutionata!

De ce nu? Pentru ca persoana respectiva chiar poate primi ajutor. Putem avea sentimentul ca jignim sau suparam acea persoana depunand plangere, dar daca noi nu reactionam, acele persoane vor avea sentimentul ca pot continua sa se comporte in acel fel. Neintampinand rezistenta la comportamentul lor negativ, incep sa creada ca este normal. Si se intampla uneori ca oamenii nici sa nu mai considere comportamentul lor a fi nepoliticos.

Am calatorit odata cu trenul si alaturi de mine se afla o familie care comunica intr-un limbaj obscen. Nu se certau neaparat, ci aveau pur si simplu o conversatie. Langa noi se aflau si doua fete tinere. Ascultarea conversatiei mi-a creat un puternic disconfort si mi-am dat seama ca a ramane indiferent presupunea sa continue astfel intreaga calatorie. Asa ca le-am reamintit ca ne aflam intr-un loc public si ca astfel de expresii nu ar trebui folosite. Ei au fost sinceri si au parut chiar surprinsi oarecum, au fost de acord cu mine si si-au cerut scuze pentru ca nu aveau un limbaj mai cizelat. Uitasera pentru un moment ca nu sunt acasa.

Nu doresc sa discut caracterul moral al acestor oameni sau modul lor de a comunica, dar este important sa intelegem ca, uneori, oamenii pur si simplu nu isi dau seama ca incalca anumite standarde sociale. Dar si noi putem sa le cerem sa inceteze fara a-i agresa verbal, fara furie sau frustrare.

E adevarat, acest lucru nu ajuta intotdeauna. S-ar putea sa ni se raspunda cu totul neplacut. Cu toate acestea, trebuie sa spunem pacatului pe nume. Suntem chemati sa facem acest lucru ca si crestini ortodocsi."

Cum e mai bine? Sa spunem sau nu celorlalti ce ne supara?
 

"Cand suntem ofensati, ne intrebam adeseori daca e bine sau nu sa ne plangem in fata celui care ne ofenseaza.

Depinde de situatie si de cat de apropiata este relatia mea cu acea persoana si daca am de gand sa continui sa comunic cu ea. Acest lucru va determina reactia mea la cuvintele si actiunile sale. Daca vreau sa continuam relatia, atunci ar trebui sa-i comunic ce este dureros pentru mine, care cuvinte ma ranesc, sau de ce nu reactionez. Desigur, trebuie sa facem aceste asertiuni intr-un mod limpede (ma deranjeaza, ma raneste, ma face sa ma simt prost, eu detest asta, etc).

Ce facem atunci cand vine vorba de lucruri serioase, cum ar fi sanatatea noastra? Iata un exemplu simplu. O persoana sta langa mine,si, fara a cere permisiunea, incepe sa fumeze. Fumul obisnuieste sa imi provoace dureri de cap. Acea persoana nu doreste sa-mi faca rau in mod intentionat. Oare ar trebui sa stau si sa sufar sau ar trebui sa-l spun: stiti, am o durere de cap, ati putea sa nu mai fumati?

Un astfel de raspuns la actiunile cuiva nu inseamna ca judec persoana respectiva, ci pur si simplu afirm ce nu-mi place, fara a ma simti ofensat. In acest caz putem vorbi despre sentimentele si reactiile noastre, dar trebuie sa ne amintim ca, alteori, raspunsul nostru emotional este inadecvat pentru situatia data. Aceasta inadecvare poate fi din cauza ca suntem obositi, sau nu ma simt bine chiar atunci si acest lucru, creste pe moment sensibilitatea mea, asa ca, uneori, putem sa si exageram o situatie banala: cum e posibil, cum se poate asa ceva? - fara ca celalalt sa fi gresit in mod deosebit."

Cum sa reactionam atunci cand cineva ne ofenseaza in mod deliberat?
 

"Daca cineva ma ofenseaza si ma raneste cu buna stiinta, atunci incep sa pun la indoiala natura relatiei noastre. Sau ma pot intreba daca nu am contribuit si eu la lucru, ceea ce e de asemenea posibil in unele cazuri. Insa chiar daca as fi provocat oarecum o astfel de manifestare, nu exista nici un motiv pentru care sa se raspunda cu rau la rau.

In orice caz, daca nu suntem rudenii, ci doar prieteni, este legitima o oarecare distantare si uneori chiar intreruperea relatiei. Cu rudele este insa putin mai complicat."

Cum sa abordam oamenii dificili?
 

"Cum sa abordam oamenii dificili? Ar trebui sa fim mereu precauti si atenti sa nu suparam, sau se poate sa ne exprimam direct punctul de vedere?

Adesea, cand avem de-a face cu oameni sensibili, devenim ipocriti in incercarea de a-i multumi, crezand ca dam dovada de virtute si aratam grija pentru acea persoana. Cu alte cuvinte, credem ca facem o fapta buna atunci cand le ocrotim si alimentam sensibilitatea. Insa nu e asa. Ipocrizia si servilismul nu pot fi niciodata virtuti, indiferent de motivatiile care se afla la baza lor.

Dar care este atunci diferenta dintre toleranta si rabdare? Toleranta este atunci cand ma simt epuizat si tensionat in interior. Adica atunci cand in mine sunt sentimente de nemultumire, de impotrivire si uneori chiar de ura. Nu afisez in exterior aceste trairi, ci incuviintez, zambesc si sunt de acord. Dar toleranta nu are nimic de-a face cu virtutea crestina a rabdarii, care e tot o decizie interioara, dar fara urme de indignare, furie, sau condamnare a unei alte persoane.

Efectul tolerantei este de multe ori barfa. Pentru ca pastrez in mine sentimentele pe care le-am acumulat, dar apoi merg undeva unde ma simt mai in siguranta si acolo voi spune tot ceea ce cred despre comportamentul cuiva. Prin urmare, acest servilism nu conduce la un rezultat favorabil.

Este important sa ne amintim ca suntem responsabili pentru propriile trairi. Eu nu pot ofensa pe cineva si cineva nu ma poate ofensa pe mine. Pot sa primesc ofensa. Este alegerea mea cum voi reactiona si cat timp voi fi ofensat. Fie analizez si iau atitudine, fie ma complac in aceasta situatie.

Insa mai devreme sau mai tarziu, celalalt va realiza ca nu i-am aprobat in nicio clipa modul de a fi, ci a fost vorba doar de toleranta. Si de unde va afla acesta? De la noi. Perioada de toleranta se sfarseste, iar vremea cand vom exprima cu pasiune tot ceea ce am acumulat in interior se apropie. Pentru celalalt, acel moment este teribil de socant si dezamagitor.

Ni se poate parea la inceput ca e mai bine sa suferim, de dragul relatiei, dar o relatie construita pe ipocrizie se autodistruge treptat."

ce e iertarea
 

ceva greu de realizat

Fără să te umileşti pentru numele lui Dumnezeu nu se poate...

Iar dacă n-ai dragoste atunci iertarea pare o ascultare doar pe jumătate şi care s-ar putea să rodească mândrie şi părere de rău după orgoliul pierdut, adică îl ierţi de formă şi uiţi rapid că l-ai iertat ţinând însă minte suferinţa ta ca pe o pagubă materialistă ce vrea dreptate sângeroasă.

Iar dacă ai dragoste când ierţi însă e plină de viclenie şi lăcomie şi e amestecată cu tot felul de păcate prin care vrei să profiţi sau să parvii ca un pismaş egoist atunci iertarea nu e decât un prilej pentru profit şi şantaj sau pentru un contract mamoniac ce te poate scăpa de greu... greul mărturisirii tainice a Domnului prin viaţa ta.

Deci poţi să fi foarte iertător din fire şi să fie în zadar căci nu aduci decât o îngăduinţă pentru mila cea proastă... ţi-e milă ca nu cumva să fi nevoit, obligat, să trebuiască să te abţi sau să răspunzi pentru faptele tale... şi de aia-l ierţi pe aproape tocmai ca să-i îngădui lui şi ţie pofta cea rea, ca să ajungă el prin mâna ta cât mai rapid un mai mare drac. Fără mila dreptei mustrări nimeni nu poate să aibă iertare umilă şi de aceea a zis îngerul către diavol:

'Să te mustre pe tine Dumnezeu'.., căci diavolul ispitea şi chinuia şi se lupta pentru trupul lui Moise adică să-i piardă prin trup sufletul şi să înlocuiască iertarea cu răzbunarea neporuncită de Dumnezeu, ca şi cale mai bună.

Deci a ierta este defapt a te umili mereu ca să auzi tu mai întâi că şi ţie îţi sună mustrarea ce vine de sus cu care mustri atât de nemulţumit de altul... însă dacă eşti cu trufia prea sus, ai nasul prea înfipt în zgârie nori, atunci de unde să-ţi mai vină mustrarea? De la sateliţi? Şi degeaba născoceşti mustrări ca să te mustri singur în cugetul tău conştiincios căci de la om nimic bun nu poate să iasă, căzînd din rău în mai rău prin ascultarea idolească de sine însuşi şi încrederea idolească în sine ca o superstiţie afrodisiacă plină de sugestie şi programare deşartă la împlinirea altor deşertăciuni... prin care până la urmă sigur te vei mândri cu siguranţa siguranţei crezându-te foarte puternic şi înţelept murind în păcatele tale în care eşti mort de mult... şi vei constata că nu vei mai dori niciodată să înveţi să ierţi cu adevărat ci vei dori să rezolvi totul aşa ca avocaţii sau matematicienii socotitori sau ca fiarele dezlănţuite pornite la atac cu apărarea pregătită până la nebunie. Iertarea va fi uitată şi te vei folosi de vise şi de bani având impresia că eşti capabil să aduci şi tu fericirea prin basme. Vai ţie căci nimeni nu te va mai putea ierta şi dacă o va face va fi în zadar, va fi exact aşa de parcă ar ierta bolovanul de sare pietrificat că nu vrea să se mai preschimbe în pâine odată. Vei fi iertat în deşert căci tu niciodată nu te vei mai cutremura în adâncul sufletului pentru ca să te schimbi... şi nu te vei mai înfiora cereşte când vei citi din Cuvânt.

Concluzie: iertarea cea bună înseamnă umilinţă din dragoste curată spre slava Cuvântului venit de la Dumnezeu... chiar prin aproapele mai sărac şi mai neputincios la care te uiţi dispreţuitor şi deranjat şi cu îngăduinţă făţarnică dusă la extrem.

Iertarea cea bună este dorul umilinţei în om asemenea lui Dumnezeu. Dar dacă nu se respectă taina, atunci iertarea asta dornică va ajunge un nou mod prin care te vei arăta şi te vei lăuda înaintea fraierilor care vor crede că te-ai schimbat când defapt tu eşti în slujba lui mamona şi tatulio, împlinind cu superstiţiozitate tot ceea ce ţi se cere ca nu cumva să fi dat afară şi să fi nevoit să ceri... iertare.

Multumesc mult Ekaterina pentru aceste postari despre iertare, imi sunt de un real folos.

Ma bucur ca te-au folosit, acelasi lucru il pot spune si eu. Cu toate ca vorbim des despre iertare sau stim ca trebuie sa iertam, uneori confundam lucrurile, nu intelegem corect ce anume implica si presupune iertarea, avem asteptari idealiste atunci cand ne gandim la iertare si de aici se nasc alte probleme.

yuhuuu... :D inca un fan
nu mai fa pe lupu moralist ca nu ti se potriveste,apropo ti se vede eticheta de la costumu de oaie.
na d acilisea @};- (floricica) si vezi să nu tă întăpi.

Ce este iertarea ?
 

Este dificil si lesne, deopotriva, sa oferim un raspuns acestei intrebari. Raspunsul depinde de ce realitate invecinam "iertarea".

Desigur, in egoismul nostru, o invecinam adesea cu dreptatea, echitatea, marinimia, transformand-o intr-un fapt caldicel, intr-o "iertare de contex". Dar nu aceasta este esenta iertarii.

Abia cand o invecinam cu iubirea lui Dumnezeu, devenita pentru noi mila si iertare, si cu propria moarte, iertarea dobandeste consistenta, greutate, folos duhovnicesc. Atunci devine pentru noi un lucru vital, ca aerul pe care-l respiram.

Lepadand mandria , vom sti cu adevarat ce-i iertarea , caci fara nenorocita asta de mandrie , nici suparare nu va mai fi , iar iertarea va fi ceva continuu si firesc in viata adevarata de crestin , pana atunci ne zbatem doar in teorii , si nimic mai mult .
Smerenia se dobandeste , nu aici si niciodata pe net , ci doar in rugaciune , multa cainta , intelegere si dragoste reala fata de cel de langa tine . Atata timp cat noi insine suntem cei mai importanti , in veci nu va fi iertare , ci doar simple cuvinte sau declaratii fara acoperire in practica de zi cu zi .
Doamne ajuta !

Iertarea este de doua feluri:

iertarea mintii si iertarea inimii.

Iertarea mintii este o forma auto-impusa de iertare, prin evocare voluntara a unor citate sau inferente scripturale.

Aceasta minte nu cunoaste dulceata dragostei curate fata de agresor, apriorii agresiunii.

Este ca o zgarda care tine in loc bestia furiei si o calmeaza in cele din urma.

Iertarea mintii este iertarea celor incepatori in lucrarile Duhului.

Iertarea inimii este o forma superioara de iertare.

Aceasta este specifica celor care deja si-au curatat inima intr-o masura in care experimenteaza fascinatia atractiei fata de fiinte, din dragoste curata.

Iertarea lor este odihnitoare pentru ca ochiul inimii ramane pur si simplu in contemplatia neprihanirii naturii ultime a agresorului.

Este cea mai eficace forma de purificare / resorbtie a turbulentei in starea fericita.

Pe care o foloseti ?

Cugetari din Dharma - nu va lasati si iar si iar pana la banare . . . !
 

Sa inteleg ca folositi " :http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=Cugetari din Dharma14532

Am gasit pe site si un Acatist pentru iertare

"Prea Sfanta Treime de toti slavita, sufletul meu se zbate sa invete iertarea, dar nu gaseste calea. Ma complic in vorbe, ma ratacesc in fapte, departandu-ma de la calea simpla a invataturilor Tale. Te rog pe Tine da-mi ajutor si spor in a ierta si a fi iertat. Prea Sfanta Treime primeste rugaciunea mea si slava Tie pentru toate."
http://www.crestinortodox.ro/acatist...re-122407.html

Cred ca cel mai bine vom intelege ce este iertarea, atunci cand vom ierta si vom simti in sufletul nostru linistea, pacea, bucuria si toate binefacerile ce ii urmeaza.

omu se roaga-nu aici si niciodata palavragind toata ziua buna ziua pe net

da,dar este buna si rugaciunea pt impacarea cu vrajmasii.si cea pt ispite

Ø Iertarea este o cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a fi ca El.
Ø Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a primi această putere de la El.
Ø Este mai curând o problemă între om şi Dumnezeu.
Ø Este izvor de Har şi de eliberare de sub robia puterilor negative ale: mâniei, ţinerii de minte a răului, autocompătimirii, amărăciunii, comportamentelor defensive, baricadării dincolo de zidul de protecţie, ascunderii adevăratei identităţi.
Ø Iertarea oferă puterea de a nu mai fi copleşit de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea produsă de actul vătămător.
Ø Iertarea este o problemă a inimii, în sensul biblic al cuvântului, nu al psihismului.
Ø Iertarea nu este un sentiment, ci o lucrare, un act voluntar şi liber care și aduce libertate.
Ø Iertarea întrerupe avalanşa reacţiilor produse de durerea simţită în actele vătămătoare și reînnoieşte relaţia rănită.
Ø Iertarea este o lucrare conştientă a omului cu harul lui Dumnezeu prin care se vindecă și curăță inima rănită.
Ø Rodul iertării este dobândirea puterii de a nu-i mai considera vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi de a nu ne mai simţi vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit.

Temă

1. Faceţi o listă cu lucruri pe care vi le-au iertat cei cărora le-aţi greşit şi le sunteţi recunoscători pentru asta.

2. Faceţi o listă cu lucruri pe care nu le puteţi ierta.

3. Faceţi o listă cu lucruri care credeţi că nu vă pot fi iertate.

4. Faceţi o listă cu lucruri pe care credeţi că nu vi le puteţi ierta.

5. Ce credeţi că vă împiedică să iertaţi când nu puteţi ierta?

6. Comparați listele și cugetați la asemănările pe care le sesizați între voi și cei ce v-au rănit. Notați ce simțiți și ce gândiți despre asta.
***
Ce am postat este Sesiunea 1 din seminarul duhovnicesc: Sa ne vindecam iertand!, oferit de centrul de consiliere Sf.Arhangheli Mihail si Gavril.

Pe site-ul lor se gasesc detaliile si se poate incepe acest seminar, ptr. cei care doresc sau au nevoie:
http://www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand

Ce e iertarea?
Din puctul meu de vedere este miracolul ca desi sunt atat de pacatos, Dumnezeu imi ingaduie inca sa traiesc si imi mai da sanse sa ma indrept!
Metaforic vorbind, cred ca omul este asemanat cu un vas ai carui pereti sunt ciuruiti de slabiciuni. Cu cat mai multe slabiciuni, cu atat mai multe gauri. Cu cat mai mari patimile, cu atat mai mari gaurile. Iar cu acest vas, trebuie sa care dintr-o parte in alta nisipul intelepciunii... Tot ce se risipeste prin gauri, reprezinta neiertarea. Tot ce ramane adunat, inseamna rabdare, smerenie si dragoste... Tare ma tem ca vom ajunge la destinatie cu vasul ciuruit si cu nisipul intelepciunii, spulberat in cele patru vanturi!...

frumoasa comparatie,dar eu comparam sufletul cu o oglinda.cioburile ar fi reprezentat loviturile.cateodata e aburita pt ca nu putem sa ne privim clar.dar dupa ce o curatam incepem sa constientizam ce avem de reparat si cum sa lipim cioburile,iar harul divin o va inoi.(dar aici n are legatura cu iertarea)

interesanta descriere
spunea cineva ca din cauza tinerii de minte a raului au fost toate revoltele si razboaiele lumii.

iertarea ar mai putea consta si pomenirea in rugaciune a celui ce ne-a gresit, fara a strange din dinti la numele lui/ ei, gandindu-ne ca suntem datori a ierta, dimpotriva, trebuie sa cautam sa cunoastem pentru ce motiv un om ne doreste ceva rau pentru a intelege cum este el in realitate (orice om are suferinte ascunse) si odata inteleasa pricina pentru care te raneste, iertarea apare ca o usurare de poveri, ca tare greu e sa ai sufletul apasat de resentimente. cel care iarta se simte inaintea celui ierat, binecuvantat ca poate face asta!

Minunat spus! Daca putem trai acest sentiment de bucurie sufleteasca, asta inseamna ca nu mai este vorba de nici o strangere din dinti, ci de o iertare sincera si o usurare de o foarte grea povara.

binecuvantat!? inseamna ca omu are ceva smerenie in el :o
eu cand am iertat am simtit o mare povara,de parca mi as fi calcat orgoliul,de parca m as fi umilit...poate ca asa e inceputu...cine stie.eu nu inteleg de ce omu respectiv,care e vinovat nu face primul pas si tot eu care am suportat treb sa iert...in fine.daca asta e.
omul poate ierta si prin comportament,plin de blandete si amabilitate nu neaparat printr un simplu "scuze" fortat,ca ar fi ca si o impacare superficiala si mincinoasa in fata lui Dumnezeu.nu poti ierta din prima din inima,poti invata pe parcurs,mai ales daca n ai facut o pt omu respectiv ci pt tine si Dumnezeu...pare putin egoism,dar totul se invata cu rabdare.

cand sunt vinovata recunosc,cand altu e vinovat recunosc.nu inteleg de ce unii se ascund dupa deget si prefera masca aia impovaratoare,doar pt niste interese meschine.
eu cand am fost vinovata am platit cu umilinta peste masura si batjocura,cei care n au regrete n au patit nimic,dar nu trebuie sa ne para rau,trebuie sa intelegem ca ei sunt mai impovarati ca noi,dar nu arata.si totusi sa simtim compasiune.
omul vinovat e impietrit cu inima,reactioneaza ca un nebun din nestiinta,dar noi trebuie sa l iertam pt ca nu el se lupta pt sufletul nostru nici pt al sau cu astfel de comportament libertin si cu orice alte cauze.in plus el nici nu se simte marioneta in mana diavolului,cum ne simtim noi sau poate se simte mai tarziu.cel mai bine e sa evitam de la inceput conflictele ca din cauza orgoliilor si lipsei de smerenie ne certam.
chiar am citit ieri despre smerenie si m am simtit atat de mica in fata unei virtuti atat de mari.m am intrebat cine poate fi eroul ala care poate trece si prin asta.Iisus a spus:invatati nu din carti,nu de la ingeri ci de la Mine ca eu sunt bland si smerit cu inima...of...dar cat apogeu de desavarsire ni se cere?un om mai presus de oameni..si noi niste furnici :( macar de i am ajunge pana la talpi si ar trebui sa i multumim.

chiar mi am dat seama de ceva.atunci cand ti se face rau si nu ierti,omul respectiv e plin de mandrie si de satisfactie,deja se simte buricul pamantului.atunci cand ierti el se micsoreaza in proprii lui ochi si deja nu se mai simte asa de important.pana la urma trebuie actionat si cu putina indiferenta fata de suferinta ca numai asa il dezarmezi.sau atunci cand primesti o palma,un pumn sau un sut...ce o mai fi... :p tu sa nu te aperi,pt ca respectivu plin de rautate si de amaraciune iar are sentimentu ala de satisfactie si implinire.primind palma si nereactionand,chiar infruntandu l cu vorba(poti sa spui:hai da sa te vad!) si privirea il ranesti adanc in orgoliu si in placerea salbatica si violenta.daca i mai si zambesti deja l ai facut praf :)) mania lui se transforma in neputinta,pleaca cu coada intre picioare,rusinat de situatie si se vede cat de ridicol e.intr o secunda poti dezarma un om pt totdeauna,chiar fiind un manios din fire toata viata lui.

Hm. Eu stiam ca uciderea lui Abel de catre Cain a adus razboiul in lume. A fost prima crima.

aia a fost prima crima,e buna si afirmatia ta,dar eu ma refeream la raul acumulat nu la cine a fost primul care l a adus...e ceva mai mult decat o singura crima.din cate stiu eu razboiul nu se duce doar intre 2 persoane.de exemplu razboiul intre 2 ideologii consecutive,se lupta care sa pastreze puterea punand in joc viata a mii de oameni,deci nu o crima ci uciderea unei mase de oameni,tinerea de minte a raului duce la dezastre.daca am uita tot raul,distrugerea ar fi evitata intr un fel.asta e concluzia pe care am tras o eu.cred ca cel care a adus primul rau in lumea spiritelor-moarte sufleteasca- este Lucifer,moarte pamanteasca-Adam si Eva si prima crima savarsita pe pamant-Cain.trebuie sa ne raportam putin si la evenimentele trecute sa intelegem de ce se tine minte si ce anume.si am citit asta intr o carte:"tinerea de minte aduce razboaiele".

pai, cred ca "vinovatia" in cazul asta, ar fi increderea acordata in oameni, adica nu spui din capul locului, asta are un aer suspect, o sa cer sa ma mute din birou sau ceva genu... platim cu umilinta peste masura si batjocura cum bine zici, pentru ca ne lasam expusi inaintea oamenilor, precautia cu increderea vine dupa ce incasezi niscai lovituri, dar chiar si atunci tot speri ca omul necunoscut din fata ta sa nu te dezamageasca pentru bunavointa ce-i arati, ca una e sa vorbesti cu cineva pe care-l admiri pentru calitatile morale si alta sa simti compasiune (mila) pentru cineva care te dusmaneste, fiindca el/ ea nu-si poate depasi propria slabiciune - sentimentul de ura, rautatea! de aici am simtit si eu ca sunt "vinovata", pentru ca ma faceam pricina de incruntare pentru ca nu ma aratam (desi ma durea) coplesita! n-am plans in public, nu m-am vaicarit ca ia uite ce-mi face cutarica, ba dimpotriva, in spirit de gluma am intrebat-o ce mananca de are atata energie (tremuram un pic, dar am vazut ca pot suporta) si evident, de aici alte priviri piezise si comentarii... :1:
dar vorba Parintelui Boca... Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi de la un moment dat, dai din ceea ce ești. ca, Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. Subscriu aici, pentru ca in timp am vazut ca prin diverse imprejurari, Dumnezeu mi-a dat sansa sa arat acelei persoane (sau poate i-a deschis ei ochii!!!) ca nu sunt asa cum ma judeca ea, iar astazi imi zambeste si chiar glumim! Sigur, e loc de mult mai bine, dar fata de cum era, Slava Domnului ca a trecut!!
cred ca si in iertare trebuie sa ai rabdare, cu tine insati mai ales, de aia zic ca am simtit o mare usurare cand am vazut ca pot ierta din toata inima!! poate dura ceva timp dar acel moment de respiratie profunda de uimire... ai impresia ca Dumnezeu mai intai tie ti-a facut un mare bine!

'ti se vede eticheta de la costumu de oaie':21:

Dulceaţă, văd că eşti tare deşteaptă şi că pe toate le ştii tu mai bine ca toţi, şi atunci ce să fac, să mă supăr pe tine din invidie? Nu.

Uite, îţi pun o întrebare de 100 de puncte... dacă tot vorbim despre iertare:

Pe ce motiv şi pe cine s-a mâniat fratele mai mare atunci când a aflat că s-a întors acasă fiul risipitor, fiul acela al pierzării care pierdut era de s-a găsit şi mort era de a înviat? (...şi cine a pregătit boul viţel prea îngrăşat atât de gustos?)

N-ai să ştii să-mi răspunzi decât dacă ai să te în-duioşezi cu multă compasiune creştină.
Am să-ţi comunic răspunsul cel conform cu părerea mea abea după ce-mi răspunzi frumos, aşa cum ştii tu... ca să ni se arate curcubeul. Până atunci stau afară cu Azorică şi nu intru.

(PS: mersi pentru floricică, deşi în traducerea mea liberă, ceea ce ai codificat tu mai sus înseamnă că sunt un adevărat maimuţoi ce torn prostia cu tolceriul şi care trag cu ochiul ispititor căci n-am gură să vorbească şi să zâmbească ci sunt mut ca prostul încuiat de păcat)

Şi o întrebare suplimentară: Cum se face că el îngrijindu-se de porci şi hrănindu-i cu roşcoave de cai morţi, cum de tocmai el nu avea şi trebuia să rabde foamea?

uite..eu n am timp sa te dadacesc sau cum vrei tu sa spui.in fond si timpul pierdut aiurea este o jertfa pt satana.asa ca ti dau un raspuns cat mai scurt.ma bucur ca ai invatat sa mai scrii ;) mai trebuie putin.eu chiar stiu mai putine decat toti,uita te si u la mesajele celorlalti.in fine.stai afara cu Azorica(Aghiuta)?ma bucur ca va intelegeti. :p
nu te am jignit cum crezi u.esti ceea ce vrei sa pari.dar daca asa ai interpretat ..cine sunt eu sa te contrazic?.si tu esti istet,nu te mai subestima atata :p .mi ai descoperit 2 pacate(analizeaza ti mesajele tale,daca ai uitat).nu te am jignit,ti am admirat lookul indraznet si ti am dat o floricica.ar trebui sa te bucuri ca ti am dat un trandafir si nu o papadie,de unde daca inca n au rasarit?
n am nevoie de puncte,ca doar nu platesc la vami cu ele.raspunsul la intrebarea nr 1: motivul-mandria.intrebarea nr 2: de prost si de lacom de placeri pacatoase.mai exista pe forum pilda cu fiul risipitor.vezi acolo mai multe detalii.trebuia sa te duci la biserica sa ti spuna pilda mai clar sa intelegi ca toti suntem fii risipitori.ne am ingropat talantii si n am orbit de pacate.

pai sa zicem...ca toti avem pacate,iar daca unele din trecut carora nu le dam importanta si ne obisnuim prea mult cu ele,mai mult de atat..ne indreptatim cu atata vehementa,in suflet,nu intelegem si credem ca Dumnezeu ne iarta si nu ne asteptam sa platim mai devreme sau mai tarziu pt ele.atunci ne gasim tapi ispasitori din nebunia noastra de a ne indreptati.recunosc ca nu e o atitudine crestina.in cazu in care primesti umilinta ca pe un medicament(desi credem pe moment sau dintotdeauna ca e o pedeapsa nedreapta) si tu refuzi medicamentul,ranile se maresc si motivul este lipsa de smerenie si mandria.deci noi trebuie sa le primim ca o parte din vindecare,iar vinovatia noastra(ascunsa in victimizare) este putin falsa.spun putin si nu total pt ca incepem sa intelegem care ar fi cauza.tocmai plata asta e izbavirea treptata de plata viitoare(osanda vesnica).trebuie in final sa acceptam suferinta(mustrarea pt indreptare) ca o parte din viata noastra si sa nu fugim de ea.cum zice psalmistul "nu fi ca un cal si ca un catar ce n are pricepere" ca noi "ne am asemanat cu dobitoacele pamantului"-actionam din impuls,irational,gandirea noastra este stramba.asta e un fel de jignire proprie asupra cretiei lui Dumnezeu,pt ca suntem inzestrati cu ratiune si nu o folosim corect.si dam vina mai grav: "Dumnezeu ne controleaza destinele si d aia suferim".dar stim ca El nu ne impune nimic,suntem orbiti de ura si de dusmanie.Dumnezeu sa ne ierte. trebuie sa ne lasam expusi in fata oamenilor pt a primi medicamentul,apoi sa ne rugam pt ei si sa i iubim.nu asa a facut Domnul pe cruce?increderea trebuie s o avem numai in Dumnezeu,dar sa nu ne aparam cu nimic in fata oamenilor,doar daca e vorba de credinta ca sa fim loiali.am zis compasiune sa nu zic iubire ca e foarte greu sa ti iubesti aproapele si asta ma pune in alta dilema.Dumnezeu a zis ca daca nu ne iubim aproapele nu l iubim nici pe El.si mi e greu sa inteleg :(
n ai aratat in public,dar ai plans acasa,invata te sa fi peste tot la fel ca si Domnul e peste tot si asta din partea noastra ar putea fi perceputa ca o iertare fatarnica fara inima indurerata si fara iubire de aproapele,dar asteptarile sunt mari si eu zic ca ai inceput bine ;) si pe parcurs daca ti doresti o sa fie si mai bine,iar tu ca un om devenit smerit,nimic nu ti mai poate mutila sufletul si o sa primesti suferinta cu bucurie.cam la acelasi stadiu de nepricepere sunt si eu,pt asta mi am facut o rugaciune personala special pt punerea lacatului la gura si in minte(si gandurile rele trebuie eliminate ca si ele se pun la socoteala) si mi am luat niste notite,inspiratia mi a venit in timpul rugaciunii.daca vrei ti le dau cu placere,dar vezi ca sunt cam exagerate,cred eu.eu merg pe ideea ca trebuie sa ti tii mintea in iad si prin infricosare mi e mai greu sa pacatuiesc.trebuie sa ai si putina trezvie.ocupa ti mintea cu rugaciunea inimii si vei simti in plus fericirea peste fire si automat mangaiere in necazuri,dar si iubirea de aproapele.repeta si ii vei iubi pe toti,opreste te si vei fi cum e lumea.in fond biblia ne sfatuieste sa ne rugam neincetat.rugaciunea neincetata schimba caracterul,iar Domnul isi va face lacas in inimile noastre,o sa incepem sa gandim si sa actionam ca El.fii cu mintea in cer si cu picioarele pe pamant,doreste ti mantuirea si viata vesnica mai mult decat mascarada asta de pe pamant,dar bucura te ca esti oaspetele Domnului si aici,pt ca este un dar.
eu zic..Doamne fereste sa dau din ceea ce sunt.in cazul oamenilor cu viata imbunatatita se poate aplica,dar in cazul meu care abia am strigat dupa ajutor si inca ma aflu in valurile necrutatoare,abia ma chinui sa apuc mana Domnului,nu pot sa dau daca haina mea de botez nu e stralucitoare.mai intai trebuie sa iau de la mine(murdaria) si sa arunc cat mai departe,in cele mai e jos ale pamantului de unde a si venit,direct in gura ispititorului :)) sa se sature de serpii propriilor ispite.sa manance cu ceea ce m a amagit ca eu m am cam saturat.
Dumnezeu cere mila nu jertfa,nu cere minuni.nu trebuie sa intelegem ca prin a ne sfintii trebuie sa devenim sfinti.trebuie sa alegem simplitatea si smerenia cele mai bune arme.
"diavolul poate sa fuga intr o clipa de la un capat al pamantului la celalalt si noi nu putem sa tinem pasu cu el,dar se loveste,se impiedica de smerenie."(asta spunea pr.Cleopa)
Dumnezeu ne da oportunitati in diferite imprejurari sa ne impacam cu oamenii,cateodata noi le respingem din mandrie,alteori acceptam.eu am iertat cu greu si acum simt umilinta si greutate si inca nu suport persoana in cauza,iertarea mea e fatarnica,dar am rabdare cu mine.nu am asteptari spectaculoase pe moment.cel putin nu mai exista tensiunea aia intre mine si persoanele de partea vinovatului suparat :)) , macar asa la suprafata deocamdata.trebuie macar sa ne gandim ca l suparam pe El si cata durere in inima avem atunci cand il suparam! :( noi renastem nu intr o zi,nu intr un an ci toata viata si daca ar fi dupa mine nici toata viata noastra nu ne ar ajunge sa ne pocaim,ca oricum Dumnezeu ne ridica o mare parte din pacate,din mila si iubire,fara ca noi sa contribuim pt partea aia.nu uita ca "raiul e plin de pacatosi pocaiti"(zice Paisie Aghioritul) si eu cred ca de aia cei din urma vor stralucii mai mult decat cei dintai,mai trebuie si putina calitate...ce stiu eu?parerea mea...
iertarea noastra egoista in timp se va transforma in dragoste pt aproapele,numai cu ajutorul lui Dumnezeu ca fara El nu suntem nimic si nu putem nimic.apoi trebuie sa i multumim ca a actionat pt noi.daca noi nu iertam Dumnezeu ne smereste si ne pasc alte suferinte
Dumnezeu ne face un bine,ne scapa de mandrie
.totusi mintea mea intunecata nu poate sa inteleaga cum te poti vindeca de niste umilinte care te au vatamat prin alte umilinte?poate ai tu un raspuns.

Aşa răspuns suficient superficial şi trufaş n-am cum să primesc de la tine... deci te rog să nu te tot dezvinovăţeşti ca să te lustruieşti să luceşti aiurea-n tramvai, ci te rog să-mi răspunzi cinstit şi frumos la întrebare aşa cum ştii tu, aşa cum ai învăţat.

Ţi-aş putea da un indiciu dar mă abţin ca să nu zici că mă laud şi că n-am fost la biserică. Cu ce crezi că poţi plăti la vămi dacă nu aduni din timp puncte albe? Cu punctele negre în desagă nimeni nu poate trece de ele oricâţi bani şi câte pungi ar avea pe mână.

cu fapte bune si rugaciunile altora si mai ales cu mila Domnului(citeste "vamile vazduhului")