"Cand mintea e furata de mandrie si se infunda in ea insasi si-si inchipuie ca este ceva prin sine insasi fiindca se nevoieste, harul care o lumineaza in chip nevazut se departeaza de la ea si, lasand-o indata goala, ea isi da seama repede de neputinta ei.
Caci patimile navalesc asupra ei ca niste caini turbati si cauta sa o sfasie. Atunci nestiind ce sa faca si neavand unde sa alerge ca sa se izbaveasca, alearga, prin smerenie, la Domnul Care poate sa o mantuiasca" (Sfantul Simeon Noul Teolog).

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "Dracul mandriei e plin de o indoita rautate: caci sau indupleca pe monah sa puna in socoteala sa ispravile, si nu in a lui Dumnezeu, Care este si datatorul celor bune si ajutatorul spre izbutirea in ele, sau, neputandu-l indupleca la aceasta, ii insufla gandul sa dispretuiasca pe cei mai putini desavarsiti dintre frati.

Iar cel ce primeste acest gand nu-si da seama ca si pe el il face sa se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Caci daca dispretuieste pe aceia ca pe unii ce nu sunt in stare de ispravile lui, vadit este ca se socoteste pe sine ca unul ce-a infaptuit asemenea ispravi din proprie putere. Dar aceasta n-o poate nimenea; caci Domnul a zis: Fara de Mine nu puteti face nimic! (Ioan 15,5). Fiindca slabiciunea noastra, miscata spre cele bune, nu poate ajunge la tinta fara Datatorul celor bune" (Capete despre Dragoste, Suta a doua, c.38, Filocalia II)

Mândria e fapte, creaţii, idei, rezolvări şi soluţii ca să dai lecţii şi să te bucuri de împăcarea de formă între doi amorezaţi ca să-i vezi căsătoriţi deşi nu s-au iubit ei niciodată... decât s-au plăcut...

e maxima plăcere
e neascultarea în maxima ascultare...
cea mai frumoasă sminteală.

ai impresia că eşti stăpânul gLumii şi o slujeşti ca un sclav sperând să-i fii cu adevărat stăpân...

iar ca stăpân vrei s-o stârpeşti, ca să-ţi rămână ţie toate lucrurile ei, să te bucuri singur de ele cu femeile, căci pe ele nu vrei să le pierzi ci le vrei pe toate ca să te vadă drept stăpânul lor.

Vrei să fii între toate. Să visezi că-s ale tale.

Dar neputând să-ţi împlineşti visul te ascunzi şi crezi că ai fapte pe care nimeni nu ţi le apreciază, căci devi brusc foarte serios şi riguros în a-ţi face datoria...

Deşi nimeni nu ţi-a cerut nimic, nu ţi-a trasat nici o sarcină ci singur ţi-ai hiperbolizat conştiinţa ca văzându-te alţii foarte serios să te creadă musai un sfânt... şi nebun că altfel nu dă bine pe sticlă...

e ceva de vis...

îţi iubeşti iubirea ta... pentru pofte.

Eşti mândru cu cât e mai mare pofta... şi nici nu mai are importaţă care.

TE SIMŢI SĂNĂTOS ŞI DREPT.

Parintele Savatie Bastovoi spunea despre mandrie ca este "singura patima care se hraneste cu virtuti". Mai mult decat atat, as continua spunand ca mandria este si un mare fur. Se hraneste din acestea, chiar inainte ca noi sa ne hranim din ele.

Mandria trebuie lipsita de hrana pana cand va muri din pricina foamei. Altfel ea ne va manca pe noi, pana cand vom fi cu totul partasi mortii. Iar acest lucru nu inseamna a fi lipsiti de virtuti, ci a le dobandi pe acestea cu adevarat ca roade ale Duhului Sfant, "duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei".

Sunt sapte feluri de mandrii:

1. mandria fata de inferiori
2. mandria fata de egali
3. mandria fata de superiori
4. mandria in identitate
5. mandria care pretinde
6. mandria care emuleaza
7. mandria in incorectitudine

1.Mandria fata de inferiori - se manifesta atunci cand observam pe cineva care ne este inferior (prin status, varsta etc.) si gandim asa “Eu sunt mai bun decat acea persoana”.

2.Mandria fata de egali - se manifesta atunci cand observam pe cineva care ne este egal si gandim asa “Eu sunt mai bun decat acea persoana”.

3.Mandria fata de superiori - se manifesta atunci cand observam pe cineva care ne este superior si gandim asa “Eu sunt mai bun decat acea persoana”. Acest tip de mandrie se mai numeste “Mandria fata de mandrie” pentru ca si superiorul, de obicei, este chinuit de mandrie.


4.Mandria in identitate - este un tip de mandrie care se manifesta atunci cand ne identificam cu ceva anume: un job, o anumita forma de instruire, un sistem de idei, un status social, cetatenia unei tari, descendenta genealogica etc. si pe aceasta baza gandim ca suntem mai buni decat ceilalti.

De exemplu putem simti acest tip de mandrie gandind: “ Sunt profesor"," Sunt doctor”, “Sunt de vita nobila”, “Sunt budist”....

Majoritatea oamenilor manifesta acest tip de mandrie.

Chiar si un cersetor se poate hrani cu gandul mandriei astfel:“Sunt un cersetor smecher ”. (nu unul oarecare)

Mandria in identitate nu este simpla recunoastere a unei stari de fapt, ci reprezinta un simt exagerat al importantei de sine, pe baza unei identitati specifice.

5.Mandria care pretinde - se manifesta atunci cand avem o idee exgerata despre realizarile noastre si gandim ce lucruri bune am facut sau ce calitati deosebite am cultivat.

Acest tip de mandrie apare de exemplu sub o forma mai subtila astfel: Putem intelege un aspect filosofic si sa gandim “cata intelepciune am acum”.


6.Mandria emulata - se manifesta atunci cand observam pe cineva cu realizari importante sociale sau spirituale si gandim astfel: “Am multe in comun cu persoana respectiva”, “Eu cunosc personal pe cutare” sau “Sunt aproape la fel de bun ca acea persoana”.

7.Mandria in greseala - se manifesta atunci cand am facut ceva rau, dar noi credem ca am facut ceva bun, demn de toata lauda. Cand dam sfaturi incorecte dar credem ca sunt bune, putem gandi “ Sfatul meu a fost excelent”.

Extras din invataturile lui Kelsang Gyatso.

Parintele Gheorghe Calciu - " cum putem ajuta pe cineva a se vindeca de mandrie ". .
 

- Parinte, cum putem ajuta o persoana sa se vindece de patima mandriei? - Vai, vai, vai… (parintele rade). Vindeca-te pe tine singur, doctore, si pe urma vindeca pe celalalt! Cine e lipsit de mandrie?! Dar daca tu te vindeci de mandrie, tu care esti iubire si ai trufia umilintei tale, poti vindeca pe ceilalti! Dar autoritatea preotului sa stiti ca lucreaza, eu pot spune ca de o parte de mandrie i-am vindecat pe fiii mei duhovnicesti…
Pacatul cel mai mare al oamenilor este mandria. Atunci cand Lucifer si ingerii au cazut, a fost din cauza mandriei. Dumnezeu a facut toate lucrurile bune. Intai a facut lumea nevazuta. Toata lumea nevazuta a fost buna. Si toata lumea vazuta dupa aceea a fost buna. Raul nu este in creatie. Raul este absenta binelui. Acolo unde inceteaza binele, unde inceteaza prezenta lui Dumnezeu, acolo se instaleaza raul. Atunci, cum s-a intamplat de au cazut ingerii? De unde rautate, din moment ce nu exista principiul raului? Satana inca nu exista atunci. Mi-aduc aminte ca Parintele Rezus, de la Apologetica, ne spunea ca inainte de a fi raul, ingerii care au cazut, au cazut din mandrie, pentru ca au crezut ca pot face lucruri mai bune decat Dumnezeu. Revolta lor a fost impotriva lui Dumnezeu, datorita faptului ca li se parea lor ca lumea nu este perfecta. Asa s-a nascut raul, din trufie.
Mandria este prima sursa a tuturor pacatelor in lumea aceasta, fie a lumii materiale in care traim noi, fie a lumii duhovnicsti in care incercam sa traim. Toata aceasta lume este pusa sub blestemul mandriei. Din mandrie se nasc toate pacatele, revoltele, neintelegerile, toata ura si razboaiele intre noi ca persoane, in familie si in societate. Toate se nasc din sentimentul luciferic al mandriei. In fiecare zi noi toti, prin mandria noastra, pacatuim impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu avem niciodata o viziune exacta a raportului dintre noi si Dumnezeu.
Dumnezeu e desavarsit. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca nici nu este adjectiv cu care sa-L definim pe Dumnezeu. Orice adjectiv pe care l-am folosi noi – “bun”, “perfect”, “desavarsit” – nu face decat sa introduca niste termeni lingvistici in vorbirea despre esenta divina, care nu poate fi definita in niciun chip. Daca ceea ce vedem in lumea aceasta este bun, nu inseamna ca Dumnezeu este bun, pentru ca El e deasupra bunatatii pe care o concepem noi cu mintea noastra. Daca ceea ce vedem este drept, nu inseamna ca Dumnezeu este drept, El este deasupra dreptatii. Dar daca tot ceea ce vedem noi exista, inseamna ca termenul de existenta, in sensul acesta pamantesc, nu-l putem aplica lui Dumnezeu, El este mai presus de existenta. Asa de adanca este cugetarea teologica a Sfantului Maxim Marturisitorul si a tuturor Sfintilor Parinti, incat pentru mintea noastra ea pare un abis! Daca aceasta gandire omeneasca insuflata de Duhul Sfant ni se pare un abis de neintelegere pentru noi, cat de mare trebuie sa fie abisul desavarsirii divine!
Asa zice Sfantul Maxim Marturisitorul: daca vrei sa-L cunosti pe Dumnezeu, trebuie sa renunti la tot, sa-ti golesti mintea si inima, sa vezi in fata ta abisul divinitatii si sa te arunci in el. Si atunci Dumnezeu trimite ingerii Sai, care pe brate te vor purta, ca nu cumva sa se loveasca piciorul tau de piatra, cum spune la Matei.
Acesta este raportul nostru fata de Dumnezeu si noi nu intelegem lucrul acesta si ne trufim! Fiecare la randul lui se trufeste cu ceva! Cel mai de jos om se trufeste cu faptul ca face ceva in meseria lui, sau ca are o casa sau un copil. Trufia creste odata cu treptele sociale pana sus, la varful societatii, unde e asa de mare, incat omul – conducatorul – pierde contactul cu poporul, cu adevarul, cu realitatea si traieste intr-o lume a lui, in care se vede pe sine insusi zeu. Toate miscarile totalitariste si toate guvernele totalitariste au dovedit lucrul acesta. Omul ajuns sus, orbit de trufia luciferica, pierde legatura cu semenii lui, cu societatea si este un pierdut, este un demonizat.
La nivelul nostru, fiecare suntem demonizati prin mandrie. Cunosc aceasta dintr-o experienta personala atat cu mine insumi, cat si cu cei care se spovedesc. Cercetati-va si vedeti ca mandria e cel mai mare pacat pe care il avem. Fiecare vine si marturiseste pacatul trufiei si pleaca de la spovedanie si se intoarce la trufia lui. In aceasta consta vina noastra la rastignirea lui Iisus, in faptul ca in fiecare zi savarsim pacatul cel mare al mandriei. Nu intelegem diferenta ontologica dintre noi si Dumnezeu. Ni se pare ca facem un salt si am ajuns la Dumnezeu, am ajuns ca Dumnezeu, asa cum voiau sa fie Adam si Eva cand i-a ispitit diavolul.
Mandria, acest orgoliu extraordinar al fiintei umane…! Daca sunt doi intr-o intreprindere, sau intr-un birou, sau intr-o chilie, unul vrea sa fie sef. De aici se nasc toate confuziile si toate disputele. Daca macar unul ar sluji pe celalalt asa cum spune Mantuitorul, pacea ar fi intre ei.

Oricine isi poate da seama care e treaba cu masoneria daca se documenteaza putin, internet sau alte surse solide, apoi se uita putin in jurul sau.

Traim intr-o societate care desi-si spune dezvoltata sau evoluata este axata pe instinctul de supravietuire sau instincte primare. Compasiunea, intelegerea si in general iubirea dintre semeni este inlocuita din ce in ce mai mult cu un spirit de concurenta unde numai cel care-i mai puternic supravietuieste, mai rau ca in jungla. In jungla rar auzi ca leoaica sa-si abandoneze puii ori la noi se practica. Nu mai spun ca peste tot vezi sex in ciuda faptului ca ni se explica in scoli cum ca am fi singurele vietati cu capacitatea de a rationa desi nu ne putem tine in frau instinctele cele mai primare. Animalele au sezoane de imperechere in timp ce la noi vrei nu vrei sexualitatea a ajuns sa faca parte din viata de zi cu zi fiindca te izbesti de ea la fiecare colt de strada.

Prin sex si mentalitatea aceasta de secol al vitezei nu se promoveaza progresul ci o concurenta acerba, avand la baza cultivarea egourilor si a mandriei, unde oamenii practic ajung sa se calce in picioare mai rau ca necuvantatoarele. Prin secol al vitezei se intelege a face ceva cat mai repede chit ca este trainic sau nu, asa numai ca sa fie, cine se acomodeaza bine cine nu asta este. Un intelept insa intotdeauna iti va spune gandeste de 10 ori si fa o data, deoarece lucrurile facute la repezeala nu aduc continuitate si nici progres ba dimpotriva. Sunt temple ce au fost construite cu sute sau chiar mii de ani in urma si inca mai rezista chit ca cei de atunci nu aveau tehnologia de astazi ori in zilele noastre se construieste un amarat de bloc iar dupa 3 ani incepe sa-i cada tencuiala.

despre mândrie
 

<<Sapă şi tu, cel ce eşti chinuit de duhul mândriei, în peretele mândriei tale, pătrunde în scopurile, cele ascunse ale faptelor tale bune şi, desigur, te vei îngrozi singur de acel templu al sfinţeniei tale, înaintea căruia acum te închini cu atât respect.

Micile noastre virtuţi ni se par adesea mari şi din pricină că noi le comparăm cu viciile altora, cum a făcut şi fariseul din Evanghelia de astăzi, care zicea că el nu este tâlhar, ca alţii. Dreaptă este oare o astfel de comparaţie? Nu. Virtutea nu trebuie să fie comparată cu viciul, ci cu virtuţile. Compară deci postul tău cu postul lui Ioan Botezătorul, compară credinţa ta cu credinţa lui Avraam, şi aşa mai departe. Şi atunci nu se poate să nu vezi în tine o mulţime de neajunsuri, însuşi fariseul, negreşit că nu s-ar mai fi mândrit cu faptele sale dacă în loc să se compare cu un vameş, s-ar fi comparat cu vreun sfânt, în care e aşa de bogată istoria poporului celui ales.

În sfârşit, un mijloc foarte bun pentru a învinge duhul mândriei duhovniceşti este şi ideea menirii noastre. Virtuţile tale sunt lăudate de oamenii cei asemenea ţie. Dar oare pentru oameni trebuie să fii tu virtuos? În lumea aceasta şi lucrurile mici pot să se pară mari. Dar oare tot aşa va fi şi în lumea nouă, unde vei merge tu şi unde vom merge cu toţii? Noi vom locui cândva cu îngerii şi vom veni în contact chiar cu Dumnezeu. Suntem noi oare destul de curaţi pentru aceasta? Nu se vor topi oare virtuţile noastre înaintea ochilor dumnezeirii? Isaia Proorocul toată viaţa şi-a petrecut-o în fapte bune şi s-a învrednicit să fie ales prooroc; şi, cu toate acestea, când s-a văzut înaintea tronului dumnezeirii, atunci, cuprins fiind de groază, a strigat: "Ticălos om sunt eu, căci buze necurate având, şi pe Domnul Savaot cu ochii L-am văzut" (Is. 6, 5) şi n-a vrut să se liniştească până când îngerul nu l-a curăţit prin atingerea buzelor lui de un cărbune de pe jertfelnicul dumnezeiesc. Vezi dar, când îţi vine duhul mândriei, închipuieşte-ţi că te afli nu înaintea unei adunări de vameşi şi farisei, ci înaintea tronului lui Dumnezeu celui desăvârşit, şi desigur vei striga ca şi Isaia, văzând sărăcia sufletului tău şi necurăţia inimii tale, şi corpul şi sângele atotcurăţitor al Dumnezeului-Om vor deveni pentru tine absolut indispensabile, vor deveni cărbune curăţitor.>> (Sfântul Inochentie al Odessei)

Usor de spus greu de facut...oamenii din ziua de azi sunt prea delasatori si le place sa traiasca in pacate,mandrie...e greu sa te lupti cu tine insuti!

"Cel ce voieşte să vina după Mine..." (Mc. 8, 24)
 

E greu într-adevăr, dar Hristos ne-a arătat, prin Crucea Sa, cum să biruim. Cum scrie mai jos sfântul Inochentie al Odessei, Hristos ne-a lăsat dumnezeiescul Testament. Să nu luăm seama la aşa ceva, delăsându-ne şi fiind indiferenţi, este nu nesocotinţă, ci batjocură. Lupta cu patimile e cea mai grea cruce, pe care trebuie s-o purtăm cu credinţă. S-o purtăm cu nădejde, cu sudori, cu nevoinţă, aşa cum putem, până la moarte. Cu ajutor neîncetat de la Domnul. Cu Sfânta Rugăciune. Să nu lăsăm niciodată rugăciunea. Să cădem de fiecare dată în genunchi în faţa Stăpânului, cu lacrimi, şi să-i cerem preadulcea milă.

Grea este crucea, dar de vrei să te mântuieşti, cere ajutorul preabunului Dumnezeu. De-ai şti cât de Bun este, n-ai putea niciodată să-ţi dezlipeşti gândul şi inima de Dânsul. Fără El, oricum, nu eşti în stare de nimic. Roagă-te, omule! Roagă-L pe Bunul Dumnezeu să te miluiască! Roagă-O pe Prea Sfânta Născăctoare să rămâi pe calea cea dreaptă. Să ai credinţă. Să poţi să înduri totul cu bucurie, cu răbdare şi smerenie, mulţumindu-i Domnului Dumnezeului Tău care-ţi vrea întotdeauna binele, fără să-ţi dai seama.

<<Cel ce nu-şi va lua crucea sa şi să vină după Mine, acela nu este Mie vrednic (Mt. 10, 38).

Deşi nu e uşor acest sceptru împărătesc, dar totuşi e sceptru! Deşi nu e de aur cununa de spini, dar totuşi e cunună! Cel ce vorbeşte din mormânt, acela are dreptul să ceară viaţa. Cel ce şi-a pus pentru noi sufletul Său (In. 10, 15-17), Acela nu ne va da în loc de pâine piatră (Mt. 7, 9). Gata suntem, Doamne, gata suntem să primim şi crucea din mâinile Tale. Dar ce vom face, când vom slăbi sub povara acestei cruci? Tu singur ştii că duhul este treaz, dar trupul neputincios (Mc. 10, 38); Tu însuţi ai cerut ajutor când ai fost părăsit pe cruce de Tatăl. Unde să alergăm noi când vom cădea sub povara crucii pe calea spre împărăţia pe care ne-o făgăduieşti nouă?

"Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu şi în Mine credeţi" (In. 14, 1). "Fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5). Dar dacă veţi rămâne întru Mine, şi cuvintele Mele vor rămâne întru voi; oricâte veţi voi a cere vă vor fi date vouă. Până acum nu aţi cerut nimic întru numele Meu; cereţi şi veţi lua. Şi de veţi cere ceva de la Tatăl întru numele Meu, voi face vouă, ca să se proslăvească Tatăl întru Fiul (In. 16, 23, 24; 14, 13). Acestea am grăit vouă, ca pace să aveţi întru Mine. În lume scârbe veţi avea, însă îndrăzniţi, Eu lumea am biruit (In. 16, 33).

După astfel de făgăduinţe nu mai are loc, fraţilor, nici o îndoială şi nici o temere. Testamentul este adevărat; pecetluit cu sânge, adeverit de cer şi pământ, primit şi întărit de Tatăl! După un astfel de Testament nu mai pot avea loc nici un fel de răstălmăciri. Nici la testamentele omeneşti nu îndrăzneşte nimeni a-şi adăuga cuvintele sale; îndrăzni-vom oare a adăuga cuvintele noastre la un testament dumnezeiesc? Tot cel ce are urechi de auzit a auzit cea de pe urmă voinţă a Domnului său; de voieşti împărăţia, suie-te pe cruce! De vei slăbi sub povara crucii, aleargă către Tatăl; de va întârzia a-ţi răspunde Tatăl, cere ajutorul Fiului! Fii credincios până la moarte (Apoc. 3, 10), şi oricine ai fi tu, vei şedea pe tronul făgăduit ţie (Apoc. 3, 21). Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele celui ce şade acum în mormânt nu vor trece (Mt. 24, 35).>> (Sfântul Inochentie al Odessei)

Nu cred ca suntem pe deplin constienti de pacatul si mandria in care ne complacem. In inselarea noastra, suntem incredintati ca pacatul nostru e mic in raport cu al celorlalti, iar despre mandrie, cu cat ne trage cineva de manecuta, cu atat suntem mai orbiti de furie si spunem vrute si nevrute ca si cum ar avea vreo legatura cu ceea ce suntem noi de fapt. Oare cu cine ne luptam? Cu noi insine, sau cu Dumnezeu? El ne tot trimite incercari, iar noi i le servim la fileu, cat mai strategic, sa nu cumva sa castige vreun punct.
Omul este un munte de mandrie. Atat timp cat il lasi sa se plimbe tantos printre pitici, esti tu insuti un pitic minunat, vrednic sa primesti o bombonica si o mangaiere pe crestet. Daca indraznesti sa-i spui ca a calcat din neatentie intr-un rahat sau intr-un musuroi de furnici, te face una cu pamantul fiindca esti unul dintre razvratiti care n-ai inteles inca dreptul si meritul lui.

@CelMandruCum as putea face sa-mi bag in cap toate cele spuse aici si sa nu-mi mai iese in veci de-acolo? Cum as putea face sa-mi insusesc aceasta stare de fapt si sa-mi fie mod de viata?
Din pacate, desi Dumnezeu ne pune zilnic la dispozitie metode simple de inteleptire, noi continuam sa privim pe deasupra si nu intelegem nimic din ce vrea El de la noi, nu doar de la altii. Si iata ca, precum proorocul, ajungem inaintea tronului lui Dumnezeu, singuri cu pacatele noastre. Ne va mai pasa de mirosul de transpiratie a celor din autobuz? Acela ni se va parea parfum. Se spune ca daca omul ar sti cum miroase diavolul s-ar ingrozi. Menirea mea pe lume nu este sa-l judec pe celalalt, ci sa-i caut faptele bune, pe care sa le fac si eu daca pot. Am reusit sa schimbam locul intelepciunii cu al filosofiei ieftine; am ajuns sa ne imbatam de placere cand privim catre cineva artificial sulemenit, si sa strambam din nas la cineva care se intoarce de la munca, transpirat si murdar...

Astazi este praznuirea Sfantului Antonie cel Mare si se cuvine a-l aminti. Se spune ca odata a auzit un om strigand dupa ajutor, ca din gura de sarpe. Apropiindu-se, l-a descoperit pe acesta cazut intr-o groapa si l-a intrebat de ce urla asa de tare? Omul a raspuns ca a cazut acolo de trei zile si de atunci n-a mancat nimic. "Pai eu n-am mancat nimic de 40 de zile si nu mai mai strig asa". Dar vocea lui Dumnezeu s-a auzit intr-o clipa: "Cu harul Meu, Antonie... Cu harul Meu."

Minunat! Slavă lui Dumnezeu pentru că am apucat să aud şi acest mic, dar ziditor cuvânt!

Sf Antonie cel Mare
 

Pentru ca s-a pomenit deja de ziua Sfantului, va readuc si eu in atentie o pilda cu Sfantul Antonie cel Mare, zic eu "on topic" (sunt sigura ca multi o stiti):

Intr-o zi vede Sf Antonie toate cursele pe care diavolul le pune in calea oamenilor (intre pamant si cer), curse multe si complicate. Si il intreaba pe Dumnezeu: "Cum poate omul sa treaca toate aceste curse si sa se mantuiasca?" Iar raspunsul a fost "Cu Smerenie, Antonie, cu Smerenie!"

"Roaga-te, omule! Roaga-te!"...
Cand sa se mai roage, omul, daca toata viata alearga sa-i roage pe ceilalti sa se roage? Pana si rugaciunea in sine, paleste de marire si slava desarta cu toate faptele bune pe care doar credem ca le-am facut peste zi, in loc sa varsam lacrimi amare si sa vedem ca de fapt vrajmasul face din noi un ostas de nadejde si chiue de bucurie pentru asta.

Pai unde sa alergam? De obicei ii acuzam pe cei de langa noi ca ne-au pus piedica si ca au ceva impotriva mantuirii noastre.

Urechile mele, aud doar ce vor sa auda si sunt surde in rest. Si atunci cand mi se pare ca am cules cu grija Cuvantul lui Dumnezeu, vine vrajmasul si il scutura din radacina ca se alege praful de toate semintele Adevarului, iar eu in loc sa aduc pacea cea binecuvantata, aduc numai sminteala si dezbinare...
Vai mie, ca nu sunt in stare de nimic bun pe lumea asta!

Păleşte frate, aşa e. Dar e vie. Nu moare. Să n-o lăsăm niciodată. Că fără ea nu ne putem mântui, oricât ne-om plânge nenumăratele păcate. Trebuie să găsim, printe lacrimile de pocăinţă, de durere, de tristeţe, de disperare, un fir de nădejde. Cu acel firicel de nădejde să ne rugăm, frate! Să cerem milă şi îndurare la Hristos! Să nu ne pierdem niciodată nădejdea în rugăciune...

Mandria
 

Doare cei mandri cunosc mandria, o observa si o judeca ... cei smeriti n-au nevoie de nici o cunoastere, sa observe, sa judece ... energia celor dintai vine de la oamenii din jur ... iar cei din urma ... nu au nevoie de asa ceva ... energia lor vine din inertia propriului cuget ...

Nu moare? Cateodata e moarta, crapata, rupta, facuta ferfenita... Cum sa te mai aduni? Cum sa te mai rogi? In jurul tau stau aliniati toti cei pe care i-ai slujit... Mai roaga-te daca poti. Asa eram aseara... Gresesc in fiecare clipa, fie prin gandul ca pot schimba ceva, fie prin intentia de a pune inceput bun propriilor mele ganduri...
Uneori se deschide cate un thread minunat si-mi spun "Iata ce lucru bun face Dumnezeu cu noi!" Iar in scurt timp, vrajmasul aduce prin slabiciunile noastre atata dezbinare, incat nimic ziditor nu mai ramane.
Avem urechi, dar auzim asa cum vrem noi, dam interpretari asa cum dorim noi, "nectarul" il lasam neatins si zgandaram la un loc cu mustele, facand mare taraboi pentru o nimica toata, sunam la 112 sa vina SMURD-ul, pompierii, politia, depanarea, gunoierii, fiecare cu arsenalul din dotare si cu instructiunile de folosire, apoi ne mutam in alta gradina sa o luam de la capat...
VREAU sa invat ca problema mea sunt EU. Stiu ca sunt o povara si imi recunosc nevrednicia, dar prin ceea ce fac, ma contrazic si nu sunt cu nimic mai presus de cei cu care nu ma pot pune de acord. Vin mereu cu explicatii si imi pasa ca altcineva imi rastalmaceste vorbele in loc sa-mi vad de treaba si sa ma rog pentru el. Cer altora smerenie, dar eu sunt regele mandriei, ca altfel ce sens ar avea atatea replici pe care le dau? Macar multumesc lui Dumnezeu ca nu port in suflet rautate, imi trece foarte repede, si cred eu ca mi-e mila de toti. Daca si Dumnezeu si-ar face mila de mine, asa cum imi fac eu de cei care ma pun ma colt, eu as fi multumit. De obicei ma razvratesc si ma dezlantui cand ii vad pe altii pusi la colt cu tupeul si aroganta. Eu am incredere in mine si cred ca pot sa ma apar, dar neputinta altora de a se apara ma pune uneori in mare pericol...
Toata viata trebuie sa invatam, iar fara rugaciune si smerenie, nu suntem in stare de nimic. Din pacate rugaciunea nu-si gaseste obiectul, cand e amestecata cu trufia din noi...

Iti inteleg durerea, dar cred ca exista o raza de lumina chiar si in cel mai mare intunerec. O sa exemplific cu o poveste pe care am postat-o pe alt fir, dar cred ca aici este locul ei. Si apoi o talcuiesc ca sa nu existe dubii asupra ei. Iata povestea:

Era odata un om ce primise mostenire un lingou de aur si, din acest motiv, se credea foarte bogat. Il privea in fiecare zi si era tot mai multumit. Pe lingou era scris cu litere mari o eticheta: AUR. Omul se mandrea cu el si il arata tuturor celor apropiati lui. Dar intr-o zi veni si un batran netot, care n-avu ce face si zgarie putin eticheta respectiva. Se gandea ca nu strica sa verifice ce se ascundea dedesupt. Si numa' ce sterse cuvantul AUR si dedesupt aparu altul: RAU. Culoarea si ea se schimba, din aurie deveni rosie. Incitat, batranul mai zgarie in continuare si sub aceasta eticheta descoperii o alta: URA, iar culoarea deveni deja aproape neagra. Aceleasi litere ale etichetei .. dar cu totul alta semnificatie. Atunci batranul ii zise bland omului nost': - Niciodata sa nu te mai increzi in etichete! Si de atunci omul nostru, desi se stia acum sarac, a inceput sa pretuiasca .. intelepciunea.

Si talcuirea acum: lingoul de aur reprezinta sufletul nostru, pe care n-ar trebui sa punem etichete. El ar trebui sa "vorbeasca" de la sine. Discretia sa fie "vorba" lui. Dar omul mandru nu numai ca isi considera sufletul de aur, dar pune si o eticheta mare, mare, asa ca sa se vada. Intotdeauna sub mandrie, adica sub AUR, se aciuiaza RAUtatea, iar sub rautate sta pitita URA. Un suflet normal nu are pe el etichete, dar daca vedeti, totusi, ca se pun etichete, sa nu aveti incredere in ceea ce e scris pe ele. Cum verificati? Simplu. Exact cum se verifica banutul de aur: "muscati" putin (nu tare, ca sa nu-l distrugeti) din el. Daca apare "rosu", deja stiti ca e fals. Dar atentie, nu disperati! Spre deosebire de banut, pe care l-ati fi aruncat din acest moment, sufletul are capacitatea de regenerare, are capacitatea sa se prefaca in .. aur curat. Cu ajutorul harului, binenteles. Cu o conditie, insa: sa lase sa i se dea jos toata spoiala cea falsa, tot luciul amagitor, toate etichetele si sa iasa afara puroiul cel urat mirositor de dedesupt.
Deci, tot raul spre bine. Domnul fie cu tine, Mosh-Neagu.
Har, smerenie si jertfa de sine.

asa este. Doamne ajuta!