Ciudat...nu m-a "trasnit" inca!:D:rolleyes::)

Dumnezeu nu e Dumnezeul mâniei sau care să răspundă provocărilor. Nu-l confunda cu falsele, aşa-zisele divinităţi păgâne. Si nu cred că ai înţeles din posturile anterioare ale colegilor de forum ce înseamnă frica de Dumnezeu, o confunzi cu acel instinct animalic. Frica de Dumnezeu sau "frica lui Dumnezeu" cum frumos spune părintele Rafail Noica. Este iubire.

Bucură-te, s_snape, de iubirea Lui Dumnezeu şi teme-te să nu pierzi această iubire.

Iertaţi-mă şi Doamne ajută! :)

Bine, dar tot nu inteleg ceva... De ce m-ar mai iubi Dumnezeu, dupa cate am facut? Iubirea asta a Lui chiar n-are limita?! Cand o pierd?

dar tzi-e frica shi tzie, nu-i asha? ca de ceva tot tzi-e frica...

shi cand ai sa realizezi de ce anume tzi-e frica ai sa vezi cui aloci dumneata sentimentul atat de frumos al fricii, cui il lashi, pe cine il inscaunezi... shi ai sa te cutremuri caror lucruri gLumeshti le acorzi teama, adica cine shde frumos shi bine ingrijit, acolo unde defapt era locul parintelui tau, sau al shefului cel bun, sau al parintelui sau al prietenului mai puternic shi mai cinstit, ca nu spun ca acela era locul Lui Dumnezeu ca te superi pe mine...

de exemplu la unii mai strambi la cuget le e frica chiar de ei inshishi...

iar daca nu te-a trasnit inseamna ca te-ai ascuns shi bine ai facut, ca pe mine era sa ma trazneasca de cateva ori, odata a fost asha ca un zbici pentru cei tari in cerbice, ca a traznit chiar langa geam la mine care era deschis shi capatul fulgerului a pognit globular ca o lumina ciudata albicioasa ca la fulgere, dar globulara pocnind ca un zbici... noroc ca geamul avea gratii shi s-a format o cushca cam ca a lui Faraday, deci un nume cu ceva conotatzie ceva gen fariseu sau faraon, deci avea gratii shi n-a putut patrunde ca am impresia ca Dumnezeu se maniase pe mine shi m-a shi tzintit, dar am scapat din motive ca eram bine ascuns, shi protejat, dar ar fi intrat dupa mine shi m-ar fi pleznit peste cap, caci atunci cum tzi-am spus scriam ceva shi ma credeam tare... in cerbice... shi iata ca a shi sosit... deci nu te baza ca nu te va pocni, ca mania lui Dumnezeu pe cine prinde pogneshte... nu se joaca asa cum credem noi ca ne putem distra de mania lui Dumnezeu... cerand puteri sau magie sau cineshtie ce dracovenii... viclene...

iar altadata cand a trasnit undeva in preajma mea am shtiut ca la mine se refera ca fusese un fulger cum nu mai auzisem niciodata... ca mie nu mi-e frica de fulgere ci chiar imi plac, dar atunci am intzeles ca vre-un sfant le carmuieshte... Enoh poate ca e cu traznetele ca sfantul Ilie e cu ploile shi furtunile shi tornadele shi cicloanele shi vartejurile.

Fereasca-ne Dumnezeu de mania Lui Dumnezeu! :dontgetit:???

De ce te-ar iubi Dumnezeu după câte ai făcut? Cât e de mare iubirea Lui Dumnezeu? Nu stiu sa iti dau raspunsul pe care il astepti. eu pot sa iti spun doar că Lui ii pare rau de fiecare om care se pierde pe drum,care nu a ales ceea ce ii este folositor sufletului sau si nu il duce la mantuire, dar ca, iubindu-ne atat de mult, nici nu ne forteaza sa ne schimbam. Suntem ceea ce alegem spunea un filosof, viitorul si mantuirea noastra, extrapoland, sunt ceea ce alegem noi acum. Si fiindca noi, neintelegand de multe ori caile Domnului, ne rugam sa facem Voia Sa sau sa ne lasam in Voia Lui , asta fiind calea care nu ne indeparteaza de El. Este posibil sa fi spus gresit " a pierde iubirea lui Dumnezeu", pentru ca orice am face, El ne iubeste. Ne iubeste, si de aceea cand noi nu Il Dorim chiar ne lasa in pace, si nu ne deranjeaza, insa nici El nu va avea raspuns pentru noi mai tarziu, fara ca acest lucru sa insemne manie, razbunare. Oricum, iubirea Lui, sunt sigura nu are limite. SI eu am facut si inca fac multe, dar sunt sigura ca Dumnezeu ma iubeste si imi doresc sa nu il dezamagesc-daca se paote spune astfel.

Fii sigur ca daca ar fi voit sa te " trasneasca", ar fi facut-o. Te rog sa ma ierti, fratele meu, dar de Dumnezeu nu te poti ascunde, asa cum spui tu ca ai procedat.

1.Sunt "sora ta" daca vrei, nu "fratele tau".
2.Stiu ca poate, dar n-o face, de aia nu mie frica de El. Daca e bun de ce sa-mi fie frica?

Da, mie frica. De cineva care are o arma si zice ca o sa ma ucida...

Sora mea, s_snape, nu te citam pe tine , ci pe vsovi.
Te rog sa ma ierti.:)

Atunci e greseala mea. Poate ca trebuies totusi sa spui despre cine vorbesti.

pai am scris: "citand vsovi". Suntem off-topic de acum.

Frica de Dumnezeu tebuie inteleasa ca si teama reverentiala...adica in primul rand sa ne recunoastem creaturi in fata lui...sa stim ca atunci cand intram in Biseica stam in fata aceluia fata de care ingerii isi acopera fata cu aripile....nu mergem sa ne tragem de sireturi cu el, sa-l luam noi la rost ca cine e el sa permita una sau alta.
Privind in Biserica, sa ne pastram locul....Sus e Hristos pantocrator, apoi vin ingerii care i se inchina, apoi coborand privirea intram in comuniunea sfintilor, si tot coborand ajungem jos, la noi, cei muriori...stand in fata Celui Vesnic.
Asadar, nu teama de un stapan nemilos, ci respectul pentru Creatorul nostru despre care Apostolul Ioan a spus "Dumnezeu e iubire"

Sfintii Parinti disting doua aspecte ale fricii:

frica patimasa, se intemeiaza pe tendinta fireasca a omului de a se teme, iscandu-se din pricina lumii acesteia, si pe care omul trebuie s-o converteasca, s-o intoarca spre Dumnezeu.

frica virtuoasa, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului ca mijloc de mantuire si care mai este numita "frica mantuitoare" sau "neliniste mantuitoare"; Aceasta frica mai este numita "frica de Dumnezeu". Referitor le ea Sfantul Ioan Casian spune: "inceputul mantuirii noastre si al priceperii este, dupa Scriptura, frica de Dumnezeu".

Acum, pentru "frica de Dumnezeu" , Sfintii Parinti mai disting doua forme:

Pe treapta de jos sta frica de judecata lui Dumnezeu, in aceasta viata sau in veacul ce va sa vina, si de amenintarea chinurilor, pe care Parintii le numesc "pedeapsa". Aceasta frica este frica "incepatoare", caci scris este: "inceputul intelepciunii este frica de Domnul" (Ps.110, 10; cf. Pilde l, 7; 9, 10).

A doua forma de frica tine de iubirea desavarsita. Ea se naste din iubirea lui Dumnezeu, care o izgoneste pe cea dintai. Este frica de a nu fi despartit sau instrainat de Dumnezeu, frica de a fi lipsit de "indrazneala dragostei". Dupa cum spune Clement Alexandrinul, "nu te temi de Dumnezeu, ci te temi sa nu cazi din harul lui Dumnezeu".