Anxietatea - problemele psihice in general au doua componente.
Ca sa ma exprim in termeni "computatoristici", este componenta "software" si componenta "hardware".

Anxietatea se poate dezvolta ca urmare a unor probleme "software" - o programare gresita ca sa zic asa, ca urmare a unor experiente de viata nefaste, mediu familial, societate prin care se dezvolta o serie de complexe si astea se pot corecta prin atitudinea potrivita, atat la nivel mental cat si prin activitate fizica, dar poate fi si o problema "hardware" - un dezechilibru al neurotransmitatorilor, la nivelul creerului iar pentru asta trebuie medicamentatie - naturista sau nu, cu precautiile de rigoare.

http://www.scechurch.org/biblioteca/sanatate1.pdf

"Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă" - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Bolile psihice relflecta un dezechilibru spiritual, care tine de relatia dintre om si Dumnezeu. La randul lor, bolile psihice se reflecta in boli somatice. Pentru a ajunge la cauza oricarei fel de boli, trebuie sa cauti in relatia dintre om si Dumnezeu. Sa tratezi doar boala psihica sau pe cea somatica inseamna sa tratezi doar efectele, fara a afla macar cauza .

O, ce simplu era totul, de fapt!

Macar de-ar fi atat de simplu...
Dar nu este nici pe departe. Numai in teorie si in cartile pe care le tot citati este totul atat de simplu si se rezolva batand din palme.
Fiindca mai sunt si lucruri pe care le porti genetic, sau de la pantecele mamei.

Si mai ales, daca ar fi totusi asa, care ar fi diagnosticarea si rezolvarea?
Ar trebui o gramada de preoti priceputi in psihologie care sa aibe si timpul si rabdarea sa discute cu oamenii, sa le vada si problemele, si mediul de viata si sa-i ajute, sa gaseasca rezolvare.
Ori asta (inca) nu este cu putinta.

Si viata este tot mai grea, in loc sa fie tot mai usoara. Nu suntem singuri pe lume, indivizi, nu ne hotaram noi viata decat in foarte mica parte. Depindem de altii.

P.S. Eu nu stiu, daca voua medicul in cabinet in loc de leac, v-ar citi doar un citat dintr-o carte, ati fi multumiti? V-ar rezolva problema?

Credinta nu este medicamentul universal ci o problema foarte delicata si grea. Foarte grea. Daca ar fi asa usoara, ar fi Raiul pe pamant.

Am fragmentat textul ca să pot răspunde pe rând, întrucât nu mai ştiu să folosesc quote... Parcă aşa făceam anii trecuţi. Are cineva bunăvoinţa să mă înveţe iarăşi (pe privat, dacă se poate)?
Aşadar:
1) Se rezolvă totul bătînd din palme, spui. Unde scrie? Cine zice? Vreau şi eu!!! Sigur nu confunzi forumul nostru cu unul de magie ori chiromanţie?
2) Diagnosticarea şi rezolvarea o ştie oricine voieşte. Scrie peste tot, spune toată lumea. Medicamentul e peste tot, în orice biserică precum şi înlăuntrul omului. Cică e Împărăţie de medicamente acolo!... Coboară (apoi urcă) şi vezi!
3) Psihoterapia ortodoxă nu este o variantă a psihologiei. Nu în sensul în care cunoaştem astăzi psihologia. Când ai vreme răsfoieşte o carte de-a lui Avdeev sau Vlachos şi vezi că-i vorba exclusiv de cele ale Bisericii. Particularizate la unele sau altele dintre suferinţele divers formulate în limbajul lumii de oamenii credincioşi.
4) Pentru unii viaţa devine tot mai uşoară. Curios lucru, întrucât aparent greutăţile se adună tot mai mult. Şi ce dacă?, putem răspunde cu temei solid.
5) În cabinet vin tot felul de oameni. Unii vor doar ca să îţi arate că tratamentul tău nu funcţionează. Sunt cei care îşi permit luxul de a trăi (în imaginaţia lor) o mulţime de vieţi. Pe una o plimbă prin cabinete lăudîndu-se cu statutul de pacienţi nevindecabili. Săracii, chiar aşa şi este - sunt, prin alegerea lor, nevindecabili!
6) Credinţa în Hristos este, într-un anumit sens, medicamentul universal al sufletului, al omului. Numai că, vezi tu Sophia, se găsesc mereu prea puţini clienţi dornici să se facă bine. Majoritatea aleg să se vaite, să se îndoiască de toate, să nege şi ...să piară. Deh, chestie de gust în organizarea timpului pe Terra.

Un crestin practicant cauta sa agoniseasca Duh Sfant care-i ofera tot ce are nevoie: bunatate, blandete, pace, bucurie, ravna spre cel placute lui Dumnezeu, etc. Un preot trebuie sa-l ajute pe crestin sa obtina Duh Sfant.

Exista mila lui Hristos Care S-a rastignit pentru noi, exista Sfinte Taine, exista rugaciuni, mai trebuie nevointa personala si smerenie din partea noastra.

Omul sufera mult din cauza mandriei si a lacomiei. Psihologul ortodox trebuie sa fie un nevoitor care a gustat el insusi din pacea oferita de Duhul Sfant. Altminteri se angajeaza intr-o lupta extrem de periculoasa incercand sa-i vindece pe altii de patimi mai inainte de a se fi despatimit el.

Asta, daca vrea sa ajute cu adevarat. Caci cuvintele care ajung la inima aproapelui sunt cele inspirate de Duhul Sfant, nu cele memorate din carti.

Sfantul Serafim de Sarov i-ar fi trimis pe crestini la psiholg, daca ar fi existat pe acea vreme?

Am fost şi la preot, şi la psiholog, şi prefer preotul. Am citit cartea al cărei link l-am postat, despre Psihoterapia ortodoxă/ tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, şi prefer de departe ştiinţa de vindecare a sfinţilor părinţi decât psihoterapia (neortodoxă) a zilelor noastre.

Totuşi, vindecarea sufletului, conform tradiţiei ortodoxe, presupune trei trepte: curăţirea de patimi, luminarea minţii iar apoi desăvârşirea/ îndumnezeirea. Sfinţii sunt cei care ajung la ultima treaptă. - Asta aşa, în cuvintele mele.

Fără a ne lăsa pe tânjeală în ideea că oricum nu putem ajunge la acel nivel, trebuie să fim sinceri cu noi înşine... de fapt să vorbesc despre mine... în atâţia ani de trăire în Biserică, şi tot abia urc prima treaptă. Duhul suflă unde voieşte.

Plus că poţi urca, iar apoi să cazi din nou.

Idee este că un psiholog nu este "de aruncat". Mulţi au intenţii foarte bune şi cred în pregătirea lor, au experienţă şi nu vorbesc doar din cărţi. În anumite situaţii ne sunt de folos.

Domnul să ne ajute pe toţi!

Îmi pare drept ce spui sau, mă rog, aşa cred şi eu. Numai că am constatat un lucru frecvent: ceea ce ar trebui să fie, spun unii, rămâne doar ca deziderat şi nu se împlineşte ca faptă. Mulţi se plâng (şi am avut atâtea dispute pe forum în jurul acestui fapt) că "în ziua de azi" preoţii nu îi mai ajută pe creştini să obţină Duhul Sfânt, părînd mai curînd atraşi de alte scopuri prioritare pe agenda de lucru. O fi aşa, nu o fi...
Mie mi se pare că prioritar e duhul cu care vine creştinul la preot: dacă duhul e unul de sinceră pocăinţă, atunci nu ştiu cum se face dar parcă tot ce spune preotul e lucrător. Iar dacă, în schimb, creştinul vine cu duh de cârtire şi nemulţumire, atunci şi de i-ar vorbi Hristos, creştinul tot strâmbă din nas. Oare nu aşa se întâmplă de fapt? Eu aşa am găsit, inclusiv la mine însumi sau, mai corect zis, la mine mai întâi apoi şi la mulţi alţii.
Probabil că da, pentru unele chestiuni. Dar siguri nu putem fi.
Şi apoi, astăzi lumea e mai săracă, zic cunoscătorii, în sfinţi de talia lui Serafim de Sarov dar mai bogată în psihologi. Cică prin pogorământ, întrucât lumea s-a îndepărtat de la credinţă şi răutatea îşi face de cap în fel şi chip - ipoteză pe care eu unul chiar o împărtăşesc.
Dar să ne înţelegem, Antonia! Duhovnicul are anumite ţinte şi metode, psihologul altele! Nivelul de lucru e altul, finalitatea e alta etc.De pildă, nici un psiholog nu îţi poate arăta drumul spre mântuire şi nu te poate însoţi cu rugăciunea prin Vămile văzduhului, după cum nici stomatologul ori vânzătorul de ziare nu asta îţi livrează. Asta e treaba duhovnicului!
Pe de altă parte, eu tare mă tem, uneori, că nu prea ştim bine nici ce e cu duhovnicul şi nici cu psihologul. Avem relaţii formale, livreşti, pline de hachiţe şi răzvrătiri, mai mici ori mai mari, nu? De păreri nu ducem lipsă, mai ales atunci când nu avem experienţa concretă şi serios aprofundată, nu-i aşa?
Şi nu cumva e o asemănare între cel care zice că preotul nu îl ajută (cum ar vrea el, creştinul, nu cum spune duhovnicul!) şi acela care zice că psihologul nu e potrivit? Zic şi eu...
Să fie mândria şi răsfăţul, înfumurarea şi alte tare, piedici atât de mari în a se folosi omul, cu smerenie, de un semen de-al său?
Şi mai e ceva, Antonia: oare nu e mai comod să ne refugiem în lumea intangibilă a unor vremuri trecute şi să oftăm "înţelept" şi "pios" după sfinţii din vechime, decât să ne facem lucrarea concretă în realitatea de zi cu zi? Fie şi rugîndu-ne, de exemplu, la ei!
Te-ai gândit vreodată cât e de hoţ omul, în hăţişurile dinlăuntru încă neabordate cu plugul rugăciunii şi cu sabia binecuvântatelor necazuri? Câtă evlavie de faţadă au "cuvioşii" şi cum trag ei la confortul lor facil care face, precum spun adeseori, ca credinţa noastră să fie nevrotică? Adică, în fond, vicleană. Şi cum ne sufocăm în păreri în loc să mişcăm fie şi măcar un deget pe o faptă concretă de smerită ascultare?....

Exact! În anumite situaţii orice semen al nostru ne e de folos cu ceva. Totul e să ne dăm seama de limite, de tipul de situaţie şi să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea harul discernământului.
Şi eu am avut relaţii îndelungate cu psihologi, medic psihiatru, preoţi. Dar nu pot spune că prefer pe unul sau pe altul...:) Dimpotrivă, situaţia şi smerirea în faţa realităţii impun deseori să lucrăm tocmai împotriva preferinţei!
Problema, de fapt, nu e deloc pe cine preferăm (asta e aşa o amăgire de sine, u-iu-iuuu!), ci cui cerem ajutorul potrivit în situaţia respectivă. Şi, mai ales, cum ne străduim să participăm la relaţia de întrajutorare!...:)
De suntem pasivi şi năzuroşi, de nu lăsăm niţel stereotipiile noastre şi ataşamentele (majoritatea bazate pe comoditate şi tot soiul de infantilisme călduţe), nu vom izbândi nici un progres. Ţi-o spun ca om păţit în toate chipurile!...:)
Nu e de glumă cu fiara bolnăvicioasă şi rapace din noi înşine. Dovada: oare de ce sunt atât de puţini oameni care devin cu adevărat îmbunătăţiţi şi de ce majoritatea sfârşesc prost?

Într-adevăr, e nevoie de discernământ. Şi mă simt năzuroasă şi am ataşamentele mele... Dar cred că atât timp cât pot alege, Dumnezeu mă lasă să aleg!
De exemplu nu mă atrage şi nu mă convinge un psihoterapeut care crede în "dezvoltare personală" dar nu în Tainele Bisericii.

Ioan_Cezar,

Iti respect punctul de vedere. Desigur, societatea o ia razna, iar sansele noastre de mantuire se reduc. In raport cu preotii, am unele pretentii, deoarece am niste repere pe care mi le mentin, desi vremurile s-au schimbat. In raport cu mine insami, de asemenea am niste pretentii pe care le observ mai bine cand ma pregatesc de spovedanie. Apoi mai uit... Psihologia a fost un hobby in tinerete. E bine ca omul sa se cunoasca. Cunosc cativa psihologi ca persoane, nu ca specialisti si cred cu tarie ca si in acest domeniu omul sfinteste locul.

Îmi pare rău să aud...

Văleu, cum vine asta?

Mai degrabă să ne ruşinăm, soro, să ne ruşinăm împreună pentru aceste pretenţii nefolositoare...

Cezar,

Hristos nu ne cere sa renuntam la capul propriu, desi exista preoti.

Asadar, nu mananc eticheta de pe un produs, ci produsul in sine si-mi exprim o opinie in legatura cu ce am consumat, nu cu eticheta.

Da, da' tu nu consumi preoţii.
Au ba? :39:

Ci slujbele, oricare ar fi ele, ale preoţilor. În cel mai rău caz să ai pretenţii la modul în care-s săvârşite ele, nu la preot. E şi el un om ca şi tine.

DragosP,

Iarta-ma ca m-am exprimat figurat si te-am dus pe tine in ispita. Deja vezi in spatele monitorului o cadână zburdalnica...

Oricum, iti multumesc ca ai mai inviorat atmosfera.

@Ioan_Cezar - pana si din modul in care scrii tu aici ar rezulta ca este totul floare la ureche. Le vezi pe toate atat de simplu.
Si fata care a scris inaintea (Sofiatoedora) - pacpac si a dat diagnostic si leac la bolile sufletesti. Si totusi nu e asa. Zilele trecute am citit despre cazul acelei femei care s-a aruncat de pe bloc si in ce hal era. Si scria ca au luat si altii exemplu.
Si cate alte cazuri. Pai daca ar fi atat de simplu, atunci ar trebui sa fie cu totii vindecati de preoti. Dar stim ca nu este asa.
Ah, capatam o orientare in viata, o anume pace poate, dar ca sa ne vindecam de tot...Numai Iisus putea.

Ce usor este sa scrii in carti si articole despre credinta, ca aia nu si aia nu si aia nu si reguli si canoane si gata asta este credinta si vai ce simplu este!
Cand noi facem slalom printre atatea probleme si greutati in viata. Sa-l impacam si pe ala si pe ala si pe ala si sa ne calcam pe noi insine in picioare.
In teorie este totul foarte usor, dar concret cum sa facem in viata asta, nimeni nu prea scrie.

@...forever si restul - Am fost si eu si la medici si la preot. Am fost la un preot care a stiut sa umble cu mine (si nu numai cu mine) si m-a ajutat atat cat a fost in puterea lui. Parintele Galeriu avea (nu stiu cum) timp si rabdare si suflet pentru fiecare in parte. Dumnezeu sa-l tina intre sfinti.
Am fost si la alt preot care nu s-a priceput. Alt fel. Mai multe nu spun.

Ei toti au titlul si diploma de preoti, dar important este cum sunt si ce fac. Aici este diferenta.
Ca si la medici. Si acolo conteaza cum este, cum lucreaza. Nu te duci asa la oricine.
Da, sunt cu totii oameni, dar au o raspundere. Pot gresi, pot face bine. Pot salva, sau pot pierde oameni.

Mi-as dori ca protii sa invete mai multe legate de oameni si de felul de a se purta cu ei. Si sa faca mai mult pentru oameni. Sa aibe timp si rabdare pentru ei si un cadru adecvat ca sa discute cu oamenii in afara slujbelor. Oameni au nevoie sa discute, sa intrebe. Cum sa se vindece daca nici nu ajung sa mearga la preot sa planga si sa spuna ca le este rau si au nevoie de ajutor?
Dupa slujba este nebunie, haos si fiecare pleaca la casa lui. Nu poti. Ah, unde sunt mai mult preoti in parohie s-o mai putea. Dar in rest nu.

Am citit de curand aici pe site articole scrise de o doamna care se intituleaza psihotearapeut ortodox, sau asa ceva. Si am vazut cam ce inseamna.
Este cam ideea mea de a combina cele doua domenii: ori psihologi/terapeuti care sa lucreze si cu elemente de credinta, ori preoti care sa lucreze si cu elemente de psihoterapie. Asta ar fi idealul.

Mai jos pe acest forum a dat cineva un link catre un interviu sau articol despre un preot care este si medic. Le-a studiat pe amandoua. Este ceva deosebit. Mi-a placut.
Cititi si voi. Este la rubrica "Preotul".

Ba scrie! Concret de tot: nu ucide, nu minţi, nu fura, cinsteşte, iubeşte, iartă etc. Cât de concret vrei?
În cărţile de spovedanie sunt uneori sute sau chiar mai multe rubrici clare unde ni se spune ce să facem şi ce să nu facem în viaţa asta. Simpla listă de acţiuni păcătoase sugerează implicit şi faptele virtuoase. Dacă, de exemplu, acolo zice că e păcat să mănânci carne, să bei vin şi să ai relaţii trupeşti în zi de post, atunci înţelegem uşor şi că ni se spune: uite omule, în ziua când e post în Biserică, nu mănânci carne, nu bei vin şi te abţii de la relaţii trupeşti! Simplu şi limpede, nu?

Sophia, cred că o ştie tot forumistul (că aproape nu e coleg de forum care să nu te fi mângâiat sau apostrofat, ascultat sau explicat, după caz, în ultimii ani): tu eşti expertă în rolul de a te lamenta că eşti lipsită de înţelegere şi de ajutor. Nu te mulţumeşte nimeni şi nimic, totul e greu tare sub soare, preoţii ar trebui să fie altfel decât sunt, medicii iarăşi ar trebui să fie altfel decât sunt etc. Desigur, lumea întreagă ar trebui să fie altfel decât este etc. Ăsta-i mesajul tău.
Înţeleg.... Am înţeles de la bun început, că nu-i greu de priceput.

Dar dacă lucrurile sunt aşa cum sunt şi se încăpăţânează să fie aşa în ciuda voinţei şi concepţiei tale şi tu suferi atât de evident pentru nepotrivirea dintre tine şi lumea asta mare, nu te-ai gândit niciodată să pui problema invers? Să te concentrezi, adică, asupra ta iar nu asupra preoţilor, slujbelor, doctorilor, lumii...

Îţi sugerez un exerciţiu personal cu scopul de explorare a unei noi perspective:
când ai un sfert de oră timp liber, ia o foaie de hârtie şi scrie pe o coloană principalele tale nemulţumiri referitoare la oameni şi lume; după ce înşiri 4-5 neajunsuri pe care le vezi în jurul tău, reformulează pe o coloană alăturată punînd la început cuvântul "eu". Sau chiar mai bine, cu mult mai bine, "eu, păcătoasa, Doamne".

De exemplu:
"Preoţii nu au răbdare cu mine..." - ar putea deveni "Eu, păcătoasa, Doamne sunt atât de nerăbdătoare cu mine" sau "Eu, păcătoasa, Doamne sunt atât de nerăbdătoare şi de pretenţioasă cu preoţii".
"După slujbă e aşa o harababură în biserică...." - ar deveni, poate cam aşa "După slujbă, eu, păcătoasa, Doamne, mă simt aşa de derutată, e aşa îmbulzeală în gândurile mele, trăiesc o anumită stare de confuzie" sau cum sesizezi că ar putea să fie de fapt în subiectivitatea ta ca răspuns la starea din biserică.

Aşa devine posibil să descoperi clar şi la obiect unde te poticneşti cu adevărat, în tine însăţi.
Devii centrată (în plină rugăciune, întrucât te adresezi direct Domnului în "cămara" ta lăuntrică) pe explorarea de sine, pe îmbogăţirea reprezentării/imaginii despre sine, spre identificarea conţinuturilor şi tendinţelor tale personale care aşteaptă să le dai un răspuns conştient şi voluntar. Nu să le ignori sau să le negi!
Nu mai rămâne decât să ceri ajutor, acolo unde crezi că nu te descurci singură (prin rugăciune, mai întâi), de data aceasta solicitarea ajutorului nemaifiind vagă ci precis formulată, exact acolo unde ai descoperit că ai nevoie.
Şi desigur, să te pui pe treabă, aşa cum ţi se va spune de cel care te îngrijeşte în chestiunile respective.
Doamne ajută!

P.S. Revezi postarea unde exclamam "ce simplu era totul!". Nu e greu să constaţi că, din păcate, răspunzînd cu nervozitate preopinentei mele, am fost ironic. Bineînţeles că eu nu cred că lucrurile sunt "pac-pac" în viaţa noastră şi nu sunt deloc un fan al celor care au descoperit America, apa plată şi mersul pe jos...:) Invitam şi eu, în felul meu bădărănesc, să se treacă mai repede/mai departe la miezul problemelor, fără prea multă risipă de timp şi energie cu naivităţile acelea sforăitoare, supărător de generale şi caricatural de schematice... Nu agreez platitudinile decât, poate, cel mult ca punct de plecare pentru o discuţie ceva mai aprofundată. Postarea colegei m-a surprins neplăcut şi am reacţionat ironic, din păcate. Acum sper că te-ai lămurit cu postarea aceea.

eu una nu (prea) găsesc neajunsuri altora, asta înseamnă că sunt (aproape) perfectă
 

Un exercitiu derutant, biata Sofia...

Din pacate sunt din cei care isi spun crestini care demonstreaza cu prisosinta ca pana sa treaca pe la psiholog sau chiar la doctor, altfel cele sus amintite nu-l ajuta foarte mult.

Nu orice preot poate sa faca si pe psihologul ca sa nu mai spun ca a fi psihiatru deja e si mai mult.

Din pacate unii au niste apucaturi care vicieaza din start si in mare parte efectul binefacator al celor amintite.

Nu e asta rolul psihologului.
A psihiatrului nici atat.

Dar i-ar fi trimis sa caute cele duhovnicesti pe Internet?