Dau si eu un exemplu... tocmai am vorbit pe mess cu o colega care mi-a spus ca s-a mutat in casa prietenului ei si era foarte fericita. Nu i-am spus ca e pacat sa traiesti in concubinaj. M-am gandit ca nu m-ar fi ascultat, oricum... :17: Nu am povatuit-o, pentru ca nu am stiut cum sa ii spun. Am devenit complice la pacatul ei. :47:

Da, dar cred ca ideea nu este ca noi sa devenim niste mori stricate care tot baiguie sfaturi in dreapta si in stanga la fiecare pacatos pe care il vedem.

Ea cred ca stie foarte bine ce inseamna sa te muti cu prietenul, problema este ca nu cred ca ii pasa. Pacat era daca facilitai mutarea, sau o incurajai, sau o felicitai pentru alegerea facuta...

În primul rând , nu ai cum să şti ce fac cei doi, doar bănuială e ! Apoi, să-ţi mai spun ceva , dacă o luam aşa, tot timpul suntem complici, pentru că nu numai pe prieten, vecin, coleg, trebuie să-i arăţi greşala, rătăcirea, păcatul sau mai şitiu eu ce, ci oricui, pentru că nu poţi, şi nu-i logic şi creştineşte, la unii să închizi ochii , să te faci că nu vezi , iar la cei care consideri tu, să le faci "educaţie", morală. Eu aşa văd problema ! Dacă ar fi ca la carte, ca să spun astfel, toată ziulica ne-am face observaţii , ne-am contrazice , multe relaţii s-ar răci , duşmăniile ar fi în floare, am fi o lume de nebuni . <<Ce faci fumezi ? păi. . . , Nu te duce cu băiatul ăla , că. . . , De ce . . . Nu fă asta . . . Ai grijă . . .

De dimineata pina seara ar trebui sa atentionez pe cei din jur ca gresesc.Caci e plin de pacate in jurul meu.Deci practic e f greu
Totusi consider adevarat ca e pacat sa nu o faci,si anume pacat al ne-milosteniei fata de celalalt,de sufletul sau.Probabil,in anumite momente,chiar ar trebui sa atragi atentia celor care gresesc,nu pt altceva,ci pt mila de ei in starea in care se afunda

Iustin ,în postarea mea era vorba de spovedanie şi nu de sfaturile pe care le dăm în viaţa de zi cu zi.
Mie personal(s-ar putea să greşesc )această frază din cartea de rugăciuni pe care am citat-o mi se pare o scuză pentru acei care codoşesc la spovedanie şi pentru acei care încurajează aceasta .
Într-o spovedanie curată nu te referi decât la cele făptuite de tine fără a face referire la vreo persoană cu care ai păcătuit sau care te-a îndemnat la păcat, socotindu-te pe tine cel mai vinovat pentru toate câte ai făcut.

spovedania corecta este cea facuta 'dupa pravila' - sfatuia Par. Cleopa
 

Referitor la spovedania facuta corect, am auzit o inregistrare audio (pe care, personal, am gasit-o F. interesanta si utila, de mult folos) cu Par. Cleopa Ilie, care spunea, recomanda, ca ar trebui facuta 'dupa pravila', adica dupa un Molitfelnic (sau ceva de genul) care are vreo 365 de intrebari, sau dupa o Pravila mai veche, care are vreo 970 de intrebari. Si mai spunea tot Par. Cleopa, in aceeasi inregistrare audio, ca un exemplu, ca odata a trebuit sa-l spovedeasca pe un anume om, si ca spovedania respectiva a durat o noapte intreaga (inceputa la aprox. 11.00 noaptea si terminata la aprox. 8.00 dimineatza)!...

Eu stiu ca nu ai voie sa intri in Biserica si deci nici sa te spovedesti ori sa te impartasesti in perioada menstruatiei. Nu trebuie sa respecti 7 zile dupa ultima zi a menstruatiei ci din prima zi a menstruatiei numeri 7 zile si a 8 a zi poti sa intri in Biserica si sa te inchini, spovedesti, etc.

Nu sunt la latitudinea preotului! Este rugaciunea de dezlegare care se rosteste la spovedanie si pe care a scris-o Noesisa iar "miscarile" sunt Semnul Sfintei Cruci! Daca nu ma insel acestea sunt cuprinse in Molitfelnic.

Eu zic sa ii spui... Gasesti tu momentul, sa nu te rusinezi! Nimic ce incepe fara Dumnezeu nu dureaza si e bine sa stie decat sa iti spuna mai tarziu "nu am stiut, de ce nu mi-ai spus?" E treaba ei daca nu te asculta dar nu cred ca e bine sa trecem cu vederea, parerea mea...:6:

Intr-un mod mai indirect ar fi sa-i recomanzi sa vorbeasca si cu un preot, cu un duhovnic daca-l are. De la el(duhovnic) sa vina sfatul, cu siguranta ca poate nu va fi multumita, dar evitam judecata, totul ramane in seama lui Hristos prin preotul duhovnic.

Si totusi exista o diferenta mare intre unii preoti de mir si calugari in ceea ce priveste spovedania. Cand eram mica ma spovedeam la un preot calugar dar dupa ce am crescut, eram la facultate, preotul calugar la care ma spovedeam a plecat in alt judet si a fost greu sa il pastrez. Mi-a dat binecuvantare sa imi aleg un alt duhovnic dar sa am grija sa nu fie nici prea sever nici prea indulgent... Cert este ca nu mai simt la fel, parca totul e prea ca pe banda de cand ma spovedesc in parohie, nu ma simt sfatuita si am mereu un gol sufletesc. Mi-as cauta un alt preot calugar care sa stiu ca se roaga pentru mine, nu zic ca actualul duhovnic nu se roaga pt fiii duhovnicesti dar nu stiu, atunci era altceva...
In ceea ce priveste canonul poate fi de comun acord adica sa nu depaseasca putintele noastre dar sa existe totusi, ca sa fim intr-o randuiala.

o mie de ganduri..
 

nu cunosc randuielile bisericii pentru ca pana in noiembrie-decembrie anul trecut m-am tinut departe de ea si nu pentru ca as fi vrut in mod special acest lucru ci pentru ca am uitat ce inseamna cu adevarat. am avut de invatat foarte multe dintr-o experienta/intamplare care parca s-a petrecut tocmai pentru a-mi aminti din noi de Dumnezeu, pentru a ma intoarce acolo unde imi era locul, pentru a fi cea care trebuie sa fiu. sunt convinsa ca nimic nu este intamplator in viata si chiar daca inca imi mai apasa greu pe suflet intaplarea respectiva, invat sa merg inainte si sunt recunocatoare ca lucrurile au decurs astfel. nu vreau sa fiu off topic dar am vrut sa stiti contextul in care vreau, simt si stiu ca trebuie sa ma spovedesc. ultima data m-am spovedit acum foarte multi ani, eram copil, este posibil sa fi avut in jur de 14 ani. cred ca iubirea pentru biserica, pentru Dumnezeu, tine foarte mult de familia in care cresti, de cei cu care intri in contact, trebuie sa iti fie insuflata de mic, sa incolteasca si sa prinda radacini in sufletul tau astfel incat toata viata sa faci tot posibilul sa traiesti dupa voia si legile lui Dumnezeu. la mine nu s-a intamplat acest lucru, mergeam la biserica insa fiecare spovedanie era facuta "in graba" asa cum am mai auzit ca se face, si astfel nu am inteles semnificatia si nu i-am acordat importanta necesara. duhovnic nu am pentru ca preotii la care ma spovedeam/impartaseam cand eram copil ori nu mai sunt in viata, ori nu mai sunt de gasit. asta nu este o scuza pentru felul in care mi-am trait viata pana acum, insa mi-am invatat lectia acum si sunt gata sa fac tot ce trebuie ca sa ma indrept. tot de la sfarsitul anului trecut am inceput sa merg la o manastire din bucuresti, unde sufletul meu isi gaseste linistea, unde merg cu mare bucurie. am luat-o incet, cu pasi mici, si simt ca am ajuns acum la pasul ce tine de spovedanie. postesc miercurea si vinerea si am ales sa postesc ultimele doua saptamani inainte de Sfintele Pasti. la inceputul postului m-am gandit bine, as fi vrut sa il tin pe tot insa cred ca m-ar fi depasit si nu vreau sa fac nimic in graba, nu vreau sa fac ceva peste puterile mele. gandul la spovedanie mi-a venit intr-o zi cand stateam in biserica si asteptam sa ma inchin la sfintele moaste, am vazut atunci un calugar care spovedea si mi-a ramas in suflet felul lui de a asculta, atitudinea pe care o avea in timpul spovedaniei, si imi doresc mult sa ajung sa ma spovedesc la el, sa fie el duhovnicul meu. am nevoie de ajutorul vostru, mi-a spus sa citesc indreptarul la spovedanie iar cand voi fi pregatita sa merg la el, dar dupa ce l-am citit ma simt si mai nepregatita pentru asta decat in anii trecuti cand nici nu calcam pe la biserica. credeti ca un calugar este mult mai aspru? nu vreau sa-mi fie usor, nu asta caut, insa nu as vrea, cum am mai spus..sa aleg lucruri prea grele pentru mine, pe care sa nu le pot duce si sa deznadajduiesc. mi-e frica de acest pacat, acum cand simt ca sunt la inceputul drumului mi-e frica sa nu "daram" tot ce incerc sa construiesc de ceva vreme. am nevoie de sfaturile voastre pentru ca sunt cam derutata, ma macina problema asta am ajuns sa visez noaptea cum caut un preot/calugar la care sa ma spovedesc.

va multumesc ca ati avut rabdarea sa cititi

Andreea, mergi la acel parinte si spune-i toate temerile tale, asa cum ni le-ai marturisit noua. fa-ti curaj si vei vdea ca Dumnezeu te va ajuta! Este foarte bine ca ai ales aceasta cale, tine-te de Biserica si pune inceput bun! Roaga-te lui Dumnezeu sa te ajute si vei vedea ca dupa ce te-ai spovedit prima data, totul iti va parea mult mai limpede si mult mai usor de infaptuit! Un duhovnic e un lucru extraordinar. Uite, eu una sa zicem ca provin dintr-o familie credincioasa, care ma ducea la biserica de cand eram bebe, care mi-a oferit notiunile elementare... ei bine, numai cand mi-am facut un duhovnic am realizat si am inteles muulte. Pana atunci, le faceam mai mult mecanic, din obisnuinta... Un duhovnic e mana cereasca la casa omului. Stii ce mi se pare mie extraordinar? Nu doar ca ii poti spune tot ce ai pe suflet, ci faptul ca ceea ce ii spui se si rezolva ca prin minune, capata alt sens si tot raul spre bine se indreapta! Du-te si te spovedeste, ca tare mult te vei folosi!

P.S. "Miile de ganduri" nu vin de la Dumnezeu, ci de la celalalt... stii cum e, vorba sa iti fie vorba, ori da, ori ba, ce e mai mult de atat, e osanda...

multumesc
 

multumesc frumos pentru raspuns si pentru incurajari, chiar am nevoie de astfel de sfaturi. pentru prima data in viata mea, nu fac nimic mecanic legat de Biserica, totul vine din suflet, cu sinceritate, cu credinta, din dorinta de a fi aproape de Dumnezeu.

Andreea, mergi neaparat, nu mai amana!
Ar fi bine sa vorbesti in prealabil sa aiba timp pentru tine, ca sa nu fie o spovedanie facuta in graba.
Eu am impresia ca un duhovnic se bucura cand tu iti cercetezi cu atentie cugetul, iar o lista lunga de pacate nu cred ca va speria duhovnicul.
Nu-ti gasi scuze, ca sunt de la vrasmas!
Citeste indreptarele de spovedanie, fa lista si mergi!
Duhovnicul este ca o lumina in viata ta! (Nu-mi vine sa cred ca eu am trait atatia ani fara sa am habar cat de mult schimba lucrurile)

asa voi face, multumesc mult. Doamne ajuta!

Pe pamant, judecata marturisirii se face spre indreptare si spre vindecare , iar la cea din ceruri nu mai este indreptare pentru cei nepocaiti , ci osanda vesnica . " Aici judeca preotul , care este un om cu neputinte , ca si noi , acolo va judeca insusi Dumnezeu , de care se cutremura ingerii . Aici estiar acolo este numai dreptate , fara partinire , si fara pogoramant ." ( Sf. Ioan IacobHozevitul )

Eu cred ca dintr-o jena,sau timiditate nu vrem sa facem acest lucru desi ar trebui.Adica daca vezi pe cineva pacatuind si nu-i spui,ai pacat.Atentie,nu-l spui la spovedanie,dar nici sa nu-l povestesti altora.Cred ca este mai mare pacatul tau daca vazandu-l nu i-ai atras atentia ca greseste si-l mai si barfesti cu altii...
Pe de alta parte cred ca ar trebui luat in serios faptul ca trebuie spovedit pacatul altuia pe care tu il vezi,pentru ca odata gresesti,te spovedesti,apoi gresesti din nou,iar te spovedesti,pana la urma cand mai vezi pe careva gresind ii atragi atentia pentru ca nu e greseala ta.
Apoi la spovedanie nu trebuie sa spui cine este cum il cheama,numai pacatul,iar preotul te va sfatui ce ai de facut,cum poti sa ajuti pe cineva fara sa-l superi si fara sa-l jignesti.
Adevarul ca daca vezi pe cineva pacatuind si nu-i spui nimic te apasa pe tine acel lucru.De ce sa porti tu aceasta povara?Iertati-ma asa cred eu.Doamne ajuta!

Cate ceva de folos : Ghid de spovedanie . . .
 

Tinand cont ca suntem intr o perioada in care multi se indreapta spre Sfanta Biserica pentru marturisirea pacateolor , iata cate ceva de folos :http://biserica.org/ro/viataduhovnic...toral/ghid.htm

1 - din "Pelerinul rus"
 

Din Pelerinul rus:

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui.
M-am pregătit pentru spovedanie, gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, am început să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedă tinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe o coală mare de hârtie.
Am aflat că în pustietatea Kitaev, la şapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cu dreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte un duh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-am bucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:
- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:
1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.
2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.
3. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.
4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.
Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! în ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.
- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat.
Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc:

2 - din "Pelerinul rus"
 

Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Post dupa spovedanie
 

Am o intrebare: In ziua dupa ce te-ai impartasit se mai tine post?

Nu. După ce te-ai împărtășit poți mânca orice.

Doar daca esti la inceputul sau la mijlocul unei perioade mai lungi de post, si vrei sa tii pana la sfarsit. In posturile cele mari, sunt credinciosi care se spovedesc si impartasesc si mai la inceput, si la sfarsit, cat mai aproape de praznic, ca sa se poata impartasi chiar in ziua aceea. Desigur, nu-i obliga nimeni sa tina tot postul daca nu vor si nu pot, dar multi asa doresc si se straduiesc sa o faca. Daca totusi alegi sa te spovedesti si sa te impartasesti mai inainte cu 1-2 saptamani de terminarea postului respectiv, ca sa eviti aglomeratia, sau riscul de a nu mai apuca sa ajungi din varii motive, cred eu ca e bine totusi sa postesti pana la sfarsit, cu toate ca unii, poate, mai zic ca trebuie sa pregateasca bucatele speciale de sarbatoare si trebuie sa le guste, stiu si eu... Insa daca te spovedesti si te impartasesti inafara perioadelor de post, intr-adevar, nu mai trebuie sa postesti dupa ce te-ai impartasit.

Întrebarea fiind pusă pe 16.06, când nu ne aflam într-unul din cele patru posturi, nu m-am gândit la situațiile arătate de fallen. Evident, dacă suntem într-o perioadă de post îl continuăm și după ce ne-am împărtășit.

Cum să ne pregătim pentru spovedanie?
 

sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?

Mai întâi de toate, fiecare spovedanie, mai presus de orice, trebuie să fie personală, doar a mea, în niciun caz comună, pentru că ceea ce este în joc este destinul meu propriu. Iată de ce, oricât de imperfectă ar fi propria mea judecată despre mine însumi, prin aceasta trebuie să încep. Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?
Această problemă nu este întotdeauna ușor de rezolvat pentru că ne-am obișnuit atât de mult să ne sustragem propriei noastre judecăți (una dreaptă și echitabilă) încât, dacă am privi înlăuntrul ființei noastre, cu nădejdea și intenția de a descoperi adevărul despre noi înșine, acest lucru ar fi destul de dificil. Însă cu asta trebuie să începem. Iar dacă la spovedanie nu spun nimic despre altcineva, abia atunci aceasta va fi o spovedanie sinceră, a mea proprie.
Dar sunt încă și multe alte lucruri pe care este bine să le avem în vedere. Este suficient să aruncăm o privire în jurul nostru și să ne aducem aminte ce gândesc oamenii despre noi, cum reacționează în prezența noastră, ce se întâmplă când suntem cu ei și astfel vom găsi un nou câmp, o nouă bază de date pentru a ne judeca. Știm că nu aducem totdeauna bucurie și pace, adevăr și bine în viața și destinul celorlalți oameni. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra prietenilor noștri, asupra apropiaților noștri, asupra celor pe care îi întâlnim mai mult sau mai puțin, și vom vedea foarte clar cum este viața noastră, câți oameni am rănit, câți oameni am ignorat, câți oameni am ofensat și dus în ispite, într-o manieră sau alta.
Și iată că trebuie să ne înfățișăm înaintea unei noi judecăți, căci Domnul ne avertizează că ceea ce am făcut celor mai mici dintre ei, adică unora dintre aceste persoane, i-am făcut chiar Lui Însuși.
Să ne amintim apoi cum ne judecă oamenii: adesea judecata lor este acerbă și justă iar noi preferăm să ignorăm ceea ce ei gândesc despre noi pentru că este adevărat și pentru că judecata lor ne condamnă. Dar uneori se întâmplă un alt lucru: oamenii ne urăsc sau ne iubesc pe nedrept. Ne urăsc pe nedrept pentru că acționăm conform adevărului dumnezeiesc și pentru faptul că acest adevăr nu-și află loc înlăuntrul inimilor lor. Cât despre dragostea lor, și ea este pe nedrept uneori, pentru că ne iubesc pentru ușurătatea cu care acceptăm nedreptatea în viața noastră: ei nu ne iubesc pentru virtuțile noastre, ci pentru felul nostru de a trăda adevărul dumnezeiesc.
Astfel, este necesar să ne judecăm iarăși și trebuie să conștientizăm faptul că uneori trebuie să ne pocăim pentru faptul că oamenii sunt amabili cu noi, pentru faptul că ne aduc fel de fel de laude. Hristos ne-a avertizat: vai vouă atunci când oamenii vă vor vorbi de bine!
În sfârșit, putem să ne îndreptăm privirea spre judecata evanghelică și să ne întrebăm cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar vedea un pic viața noastră, căci de altfel, El o vede foarte bine!
Să ne punem toate aeste întrebări și vom observa că spovedania noastră va deveni serioasă și bine pregătită și nu vom mai fi obligați să aducem la spovedanie tot acest vid, toate aceste copilării, căci nu mai suntem copii de mulă vreme, așa cum auzim adesea la spovedanie.
Și mai ales, nu spovediți pe alții: ați venit să vă mărturisiți propriile păcate și nu pe cele ale altora. Circumstanțele în care ați păcătuit nu au sens decât dacă ele evidențiază propriul vostru păcat și propria voastră responsabilitate, în timp ce povestirea a ceea ce s-a întâmplat, de ce și cum, nu are nicio legătură cu spovedania; asta nu face decât să vă slăbească conștiința și vina și, mai ales, duhul de pocăință.


(Cuvântare a Mitropolitului Antonie Bloom publicată în revista Viața creștină, Klin, Rusia, 1999)

De fiecare data dupa ce o fac, la un timp variabil, zic ca n-artrebui s-o mai fac niciodata, pentru ca, dupa o vreme, destul de scurta de obicei, incep sa-mi vina ganduri din cele mai urate, adica nu dinastea lumestiu, de desfranare, etc, ci ganduri cu adevarat urate, pe care prefer sa nu le destainui aici si acum. Stiu ca e "normal" sa se intample asta, dar pana cand? Cand o sa "evoluez" indeajuns? Unii dintre dvs ati mai afirmat ca ar putea fii si vina duhovnicului, insa nu prea vad ce amestec ar putea avea d-lui in treaba asta, gandurile se formeaza in capul meu, nu are el nici o treaba, nici macar nu cred ca l-am mai vazut de atunci, deci chiar nu mi se pare ca ma influenteaza cu nimic in sens negativ.

Când ni se întâmplă așa, e posibil ca spovedania să nu fi fost deplină, făcută cu toată sinceritatea și cu atentă cercetare a cugetului și a faptelor înainte. Poate că, nemărturisind totul, am plecat nevindecați, cum ne avertizează și preotul înaintea spovedaniei.
Sau poate să fie ispita vrăjmașului care, găsind casa măturată... se întoarce și mai aduce șapte duhuri necurate cu el. E semn că lupta trebuie intensificată, nu abandonată. E nevoie de rugăciune și de o nouă spovedanie, pentru a ne ușura și de noile păcate.

Din câte cunosc, ca psiholog vorbesc acum, acesta este un mecanism de bază în conflictul nevrotic. Ne munceşte pe mulţi dintre noi.
Consider că sunt două căi principale de lucru:
a) intrarea într-o psihoterapie de factură analitică (destul de lungă, costisitoare şi dureroasă, însă cu rezultate bune, de obicei); conceptele cheie aici: "conflict" şi "compulsie"; în Analiza Tranzacţională ar fi vorba de: "energii nelegate", "scenariu şi contra-scenariu" etc. Sunt lucruri care capătă sens şi rost doar în relaţie terapeutică, dacă voieşti şi dacă îţi permiţi, ca resurse de tot felul (emoţional, financiar etc.);
b) lucrul mult mai serios în plan duhovnicesc. Legat de aceasta, ucenicul Cuviosului Gheron Iosif primeşte de la Stareţ, cu ocazia unui gând asemănător cu ale tale, următoarea remarcă (redau aproximativ, din memorie):
"Mă mir de tine, fiule... Să ştii că dintr-o inimă curată nu pot izvorî astfel de gânduri..."

M-aş bucura să mergi pe linia monahului Efrem, după ce a auzit ce i-a spus Gheron Iosif Isihastul (la care mă rog acum să se roage şi pentru noi, păcătoşii şi nevrednicii).
Ce a făcut monahul Efrem, poţi afla citind minunata carte "Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul". Se găseşte în librării; a citat din ea, adeseori, colegul nostru CristiBoss.

Curaj şi Doamne ajută!

http://www.razbointrucuvant.ro/categ.../gheron-iosif/
http://www.razbointrucuvant.ro/recom...-folos-postul/

Dintr-o inima curata nu pot izvori asemenea ganduri; dar si o inima curata este ispitita. Totul e sa lasam sa plece gandul, asa cum a venit, fara a-l alimenta cu alte ganduri de acelasi fel.
Spunea un parinte, ispitele sunt precum avioanele: vin rapid si pleaca. Totul e sa nu ne insusim acel gand.

Cat timp stati necununata ,spovedania nu poate fi completa
Ca si cum as marturisi ca fur si am iesit din biserica si incep iar sa fur
Spovedania e un medicament pentru vindecare ,trebuie lasate pacatele ,macar cele de voie
Pentru ca mai sunt si pacate facute fara voie ,aici cel putin avem o scuza.
Diavolul isi bate joc de d-voastra .

De acord. Asta spune şi Gheron Iosif într-unul din materialele la care am făcut trimitere.
Aceasta-i lupta nevoinţei, printre altele.

„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare!”
 

Multumim frate Ioane , multumim frumos !
Vreau sa adaug si eu ceva care pe mine nu numai ca ma mira , dar ma pune pe ganduri , ma doare efectiv sa mai aud pe la unii oameni scoliti in toate cele , ca ce rost mai are marturisirea daca nu se savarsesc pacate mari , sau chiar deloc ! ! ! Am auzit chiar o discutie odata ca ce poate fi mai grav : sa te spovedesti mereu , regulat savarsind mai mereu aceleasi pacate , sau sa te marturisesti rar , foarte rar , evitand sa gresesti si alte bla , blauri ciudate . . . !
Pentru toti care gandesc astfel , am gasit un cuvintel de folos , chiar daca nu-l citesc sau il ignora voit , eu imi fac datoria . . . :

<<Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.”
„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”
În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.
„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.
Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.
„De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!
Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9
Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul.
Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.
Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.
Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.
Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.>>
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 107)

Zice poporul, din bătrâni, că: încet, încet şi vinul se face oţet...
Să luăm aminte!

Folosul mărturisirii dese
 

Uşurându-se neîncetat de mulţimea păcatelor sale, prin deasa mărturisire, acestea rămân tot mai puţine.

Cine se spovedeşte des, are mare uşurinţă întru a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale.
Deoarece, uşurându-se neîncetat de mulţimea păcatelor sale, prin deasa mărturisire, acestea rămân tot mai puţine. Pentru aceasta, poate şi el să le găsească mai bine şi să şi le amintească.
Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui nu poate nici să le afle ca amănunţime şi nici să şi le amintească, ci, de multe ori, uită multe şi grele păcate de ale sale care, dacă rămân nemărturisite, rămân, prin urmare, şi neiertate.
Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale, şi atât de mult îl va stânjeni, încât îl vor trece sudorile morţii şi va plânge, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru suflet, Editura Fotini, 2007, p. 179)

Intrebare
 

Ce pot sa fac daca am fost la spovedanie si nu am reusit sa inteleg prea bine ce a vrut sa spuna duhovnicul???
Stiu ca ideal ar fii sa ma intorc la el sa il rog sa mai imi explice o data, dar e posibil sa nu mai am nici eu ocazia sa ajung si nici dansul timp (mai sunt putine zile de post si multi enoriasi). Si cu siguranta pana in postul Craciunului o sa uit si or sa intervina altele. Cu toate ca mi-a m propus sa nu omit lucruri importante, sa marturisesc chiar si ce am uitat in trecut, tot am reusit sa uit cel putin o chestiune importanta.

Chiar daca este ocupat, singura rezolvare este sa mergi sa vorbesti cu parintele, alta solutie nu exista. Poate nu va dura foarte mult discutia, tinand cont ca te-ai spovedit deja, si te vei putea strecura printre oamenii care asteapta sa se spovedeasca. Cu ocazia asta ii poti spune si ceea ce ai uitat.

Despre spovedanie un cuvant de mare folos al Parintelui Savatie Bastovoi care te va ajuta sa aprofundezi anumite lucruri.
http://www.youtube.com/watch?v=BQDRzeA-PMk

In cartea sa Celalalt Noica, parintele Rafail Noica dadea un sfat (pe care nu am cum sa il redau cu exactitate intrucat nu mai am cartea linga mine, asa ca am sa exprim ce am inteles eu), cum ca noi ar trebui sa ne rugam pt duhovnicii nostrii - atunci cand mergem la spovedanie, sa mergem cu rugaciune la Dumnezeu pentru duhovnic, ca sa ii puna Dumnezeu duhovnicului nostru cuvant folositor pt noi. Si zicea parintele ca daca noi ne rugam asa la Dumnezeu (pentru ca duhovnicul si el se roaga pt noi), sa retinem primul cuvant pe care ni-l spune duhovnicul ca este de la Dumnezeu si sa nu cerem explicatii detaliate si amanuntite, ca nu cumva sa il fortam pe duhovnic sa intervina el ca om si sa incerce sa ne explice el ca om, ci sa punem acel cuvant al duhovnicului in inima noastra si sa incercam cu rugaciune sa il implinim, caci Dumnezeu ne va descoperi intelesul acelui cuvant care a fost pentru noi, chiar daca mai tarziu, daca ne rugam.

Deci data viitoare cand mergi la spovedanie roaga-te la Dumnezeu sa iti dea cuvant de folos prin duhovnicul tau. Si apoi retine sfatul si roaga-te la Dumnezeu sa te ajute sa intelegi cum sa il implinesti si sa te ajute sa il implinesti.

Deci și Gheron Iosif confirmă că, pe lîngă Spovedanie, și rugăciunea curățește și chiar desăvîrșește pe om.

Apropo, cine nu are acasă ”Mărturii din viața monahală” să caute cele două volume și să le cumpere neapărat.