Si din cate stiu si eu, degeaba oamenii ii vor spune lui Iisus la Judecata "Doamne, Doamne, dar nu in numele Tau am facut minuni, si nu in numele Tau... " pentru ca Domnul, la toti cei care nu au respectat aceasta Lege a iubirii (in care nu dai nici macar o palma unui om, nu-i zici nici macar un cuvant jignitor, ci te rogi pentru el chiar daca este si cel mai mare vrajmas, ii dai o paine chiar si de este cel mai mare dusman etc), deci la cei care nu au facut asa, cu toata rugaciunea lor de Doamne, Doamne, si cu toate minunile facute in numele Lui, tot le va spune ca nu ii cunoaste...

Daca va uitati in Biblie,in Evanghelia dupa Luca (3:14),veti observa o scena interesanta.Ioan Botezatorul este intrebat de un grup de ostasi:,,Dar noi ce să facem?".In mod surprinzator Ioan nu le spune ,,Lasati armele! Nu mai fiti ostasi"ci le cere sa nu asupreasca,sa nu invinuiasca pe nedrept si sa fie multumiti cu solda lor(stiut fiind faptul ca multi se dedau jafului).Adica le cere sa isi respecte regulile de onoare ale meseriei lor.Nu sa isi abandoneze meseria.Daca va mai uitati si in Epistola catre Romani a Apostolului Pavel 13:3-4 veti observa ca stapinirea poarta sabie,face voia Domnului si il pedepseste pe cel rau.Cu sabia.

Sincer mie nu mi e frica de moarte , stiu ca dincolo am sa traiesc, sufletul meu va exista, dar mie frica de modul cu as putea muri si daca as muri tanar,adica sa nu mi fi trait viata.

Bine spus guardianule!!! Sa incercam sa nu ne surprinda cu sufletul nepregatit trecerii dincolo de ea...Sa fim in pace cu Dumnezeu ! Doamne ajuta!

Mie imi este frica de ce va urma.Simt ca sunt un om rau , ca m-am indepartat de Dumnezeu.O sa ma duc sa ma spovedesc pentru ca ma simt intr-un fel plin.

Pai eu vad lucrurile cam asa:

Cine respecta cuvintele "Sa nu asupriti pe nimeni", nu poate pleca in razboi unde oamenii se omoara lasand familii fara tati, frati, soti, unde se schingiuiesc etc. Din cum le vorbeste Iisus: "Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa invinuiti pe nedrept, si sa fiti multumiti cu solda voastra." acesti ostasi par sa fie mai degraba niste aparatori ai ordinii publice, pentru ca doar acestia pot sa invinuiasca pe cineva, nu militarii, si de asemenea tot aparatorii linistii publice pot sa isi rotunjeasca in mod ilegal veniturile, nu militarii, decat daca isi jefuiesc victimele.
Iisus nu se contrazice niciodata. Daca undeva pare sa fie o contradictie intre ceea ce a spus intr-o parte si ceea ce spune in alta parte, inseamna ca undeva nu s-a resituat bine in context.

Iar in epistola Sf. Ap. Pavel se vorbeste tot despre cei care aparau ordinea publica, care vegeau sa se respecte legile, ca un fel de politai de astazi.

Mie mi-a placut foarte mult povestirea in care un sfant catolic, Don Bosco, scoate la un moment dat la plimbare niste puscariasi fara sa le puna catusele. Si minunea are loc, nici unul nu incearca sa evadeze desi ar fi fost atat de usor. Asa ca imi zic mereu ca orasele ar fi mult mai bine pazite daca pe post de oameni ai legii ar veni cat mai multi sfinti care sa aiba ca arma iubirea, mila si rugaciunea...

Doamne ajuta!

Scuze, am scris Iisus in loc de Ioan. Cum putin mai inainte zice ca pomul care nu face roade se arunca in foc, exact cum a zis apoi si Iisus, am asimilat foarte usor invatatura sfantului Ioan Botezatorul cu cea a lui Iisus, a carui cale o pregatea. Dar despre Ioan este vorba.
:)

Frumos.Probabil ca in Orasul Ceresc asa si este.Dar aici,pe Pamint,din nefericire,nu este asa.Ar fi frumos sa fie asa dar nu este asa.Razboiul este parte a civilizatiei umane.Din mai multe motive.Inclusiv cand Mantuitorul era printre noi se purtau razboaie.Este o problema extrem de complicata.Imaginati-va ca Stefan cel Mare i-ar fi intimpinat pe turci/tatari cu o imbratisare de iubire pe ziduri.Acum in loc de Putna ati fi admirat o moschee.Ii casapea si apoi construia un lacas Domnului.

Mantuitorul a vindecat pe sluga centurionului roman(Matei 8:5-13) fara sa-i ceara sa nu mai fie soldat.Si era invadator.Ba chiar s-a mirat de credinta acelui soldat roman.In Faptele Apostolilor(10:1-2) se vorbeste de alt centurion din Legiunea Italica care era ,,Cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa lui şi care făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna".Si acela era un invadator.Si omorase oameni probabil.Destul de multi din moment ce era centurion. Insa era si credincios.Un paradox oare?Nu neaparat.Lucrurile sunt mai complicate decat par,in lumea asta de gri.Mai rar de alb si negru.

Eu am o alta intelegere a acestor texte si anume faptul ca cei pe care i-ati pomenit au fost ca si Ap. Pavel, adica vreau sa spun ca or fi omorat oameni cat inca nu-l cunosteau pe Hristos, dar dupa ce au devenit credinciosi, nu au mai facut relele dinainte. Oamenii de genul acesta isi pastrau slujba chiar si dupa ce deveneau crestini, insa nu mai acceptau sa faca ceea ce, prin Hristos, au invatat ca nu trebuie sa mai faca. Si dealtfel, asta ii dadea de gol pe unii dintre ei despre faptul ca erau crestini.

Daca Stefan cel Mare i-ar fi intampinat pe turci cu o imbratisare de iubire, ar fi murit multi ca martiri, dar se stie bine ca primii crestini au fost martiri fara ca asta sa insemne ca puneau in pericol crestinismul ci dimpotriva, erau destui pagani care se converteau si deveneau crestini cand vedeau curajul martirilor in Hristos. Primii crestini nu au pus niciodata mana pe arme desi erau masacrati in masa, insa jertfa lor a fost cu mult mai folositoare decat daca se apucau si ei sa ii omoare pe paganii din jurul lor.
Si evreii care l-au urmat la inceput pe Iisus au crezut ca Mesia trebuie sa fie vreun razboinic care sa lupte impotriva paganilor, iar apostolii nu au putut sa accepte ideea ca Iisus va muri, ca daca Mesia moare, pai cine ii mai salveaza pe evrei? Si iata ca un astfel de gand venea de la satana.

Interesant dar marea majoritate a voievozilor romani au casapit la greu invadatori ca sa-si apere glia.Unii,precum Vlad,chiar aveau metode extrem de convingatoare.Toti erau crestini,sunt cinstiti,sunt pomeniti,se invata despre ei in cartile de istorie.De ce credeti ca au preferat sa lupte in loc sa moara precum martirii crestini,fara sa faca uz de arme?Ce este si mai interesant este ca au aparat atat crestinismul cat si credinta neamului romanesc,de care sunt atat de mandrii cei din prezent.Daca ar fi depus armele oare ar mai fi existat tara asta,credinta ei?Este ciudat cum Credinta s-a aparat cu sabia in mana desi mesajul Mantuitorului era exact unul opus.Cu toate acestea cei care au facut asta sunt cinstiti ca eroi ai Credintei,desi au varsat sange.Cm credeti ca se explica?

Sfintii Militari in Traditia ORTODOXA
 

Explicatia este foarte simpla: din cauza lipsei acelei iubiri la care ne-a chemat Iisus: iubirea fata de vrajmas.
Cine iubeste, nu poate zice apoi:
"Vai ce bine ca l-am omorat!" sau "Ce bine ca a fost omorat, acum ne-am scapat de el!"
Nimeni nu poate zice asa ceva despre o persoana iubita. Cum insa aceasta iubire de vrajmas, la care este chemat crestinul, lipseste, de aceea oamenii se pot bucura ca acest dusman a fost casapit, in loc sa le para rau ca nu i s-a dat posibilitatea de a trai mai mult pentru a ajunge si el sa se converteasca intr-o buna zi, chiar si pe patul de moarte. Daca acei voievozi ar fi iubit dusmanul, s-ar fi lasat ei casapiti de dusman, asa cum a facut Iisus, zicand chiar "Tata iarta-i ca nu stiu ce fac". Aceasta ar fi fost dovada de credinta si dovada de aparare a credintei. Ce credinta au aparat insa acesti voievozi? Au aparat credinta ca dusmanul trebuie omorat si nu iubit, insa asta nu a fost credinta la care ne-a chemat Iisus, ci a fost exact invers, a fost iubire mai mare pentru parinti, frati si surori decat pentru cuvantul lui Iisus care a zis sa ne iubim vrajmasii si sa ne rugam pentru ei. Iar cine isi iubeste mama, fratele, sora mai mult decat pe Iisus, nu este vrednic de El.

Ceea ce afirm eu este exact ceea ce au facut calugarii ortodocsi de pe Muntele Athos cand au venit cruciatii, s-au lasat casapiti de acestia fara sa zica nici pas. Nu au pus mana pe arme ca sa apere Muntele de invadatori ci s-au retras in rugaciune pana in ora mortii lor. Aceia au avut credinta cea adevarata in Iisus si L-au urmat pe Iisus pana la moarte aparand astfel ceea ce era cu adevarat credinta in Iisus: iubirea, inclusiv de vrajmas, ajungand sa plateasca cu viata aceasta iubire.

Eu asa vad lucrurile.

Eu am o alta teorie :) Totul a inceput in Eden.Dupa ce Domnul a sadit Gradina ,,Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului".Ulterior Domnul i-a spus lui Adam sa nu mamince din acest pom,consecinta fiind ca va muri.Sarpele i-a spus Evei ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".

Se pot remarca cateva aspecte.Nu exista un pom al binelui si un pom al raului.Era un singur pom,unde binele si raul coexistau,erau amestecate.Pomul lumii,pentru ca lumea in care traim este una a binelui si a raului,exista ambele,poate in proportii diferite dar exista.Este lumea culorii gri.Adam traia in lumea inocentei,a binelui,a culorii alb.Cred ca Cel de Sus a vrut sa-l fereasca de acesta maturizare dureroasa,prin care trecem toti,atunci cand intelegem ca exista si bine si rau,amestecate,si nu doar binele din povesti pe care il stim cand suntem copii.Cand plecam de langa parinti si intram in lume ochii ni-se deschid si intelegem acel mod dureros de coabitare a raului si a binelui,de care ei incearca sa ne fereasca atat de mult cand suntem la varsta inocentei.Ne maturizam,
incepem sa facem compromisuri,vedem linia de separatie tot mai difuz.Cautam si gasim suficiente scuze si explicatii.Varsta inocentei,odata pierduta,nu se mai intoarce.

Istoria umana probeaza acest aliaj de bine si rau,care coexista,se impletesc intr-o permamenta lupta.Mantuitorul a vrut sa ne reaminteasca atat de puritatea initiala cand si de lungul drum al intoarcerii acasa, ce trebuie sa facem ca sa pornim la drum.Insa lumea,de o istorie intreaga,arata ca nu este inca pregatita si ca prefera coabitarea binelui si raului.Au existat si exista si oameni care au urmat indemnurile dar majoritatea nu au reusit.Este dureros dar incapacitatea noastra este evidenta.De aici apar aceste imagini in care binele si raul se impletesc,in care un domnitor poate pacatos,poate lesne varsator de sange, este si erou national si aparator al Credintei,unde razboialele asigura continuitatea unui neam.Mijloace ale raului in slujba binelui ar spune moralistii.Asta este viata ar spune pragmaticii.Biblia spune:

,,O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!"(Romani 11:33)

Probabil ca pana la final lumea va continua sa se scalde in acest amestec de bine si rau.Apoi Dumnezeu va desparti apele.Nu stiu de ce Cel de Sus a creat acel pom.Poate pentru ca exista si bine si rau si de multe ori impreuna.Poate ca asa este si viata noastra imperfecta pe aceta lume,un amestec.

Asta este ce cred eu.Doar o teorie :)

Pentru cei progresati duhovniceste moartea este un castig. Pentru cei care sunt atasati de lumea aceasta si nu au perspectiva vietii vesnice, moartea inspaimanta, insa frica de moartea este prezenta mai ales in cazul celor care nu sunt pregatiti pentru un raspuns bun la judecata lui Hristos. Nu vreau sa filozofez dar imi place raspunsul-"nu de moartea ma tem ci de vesnicia ei"

Uitati aici niste dezbateri despre pomul cunostintei binelui si raului:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=12200

:)

Este clar ca raul coexista cu binele in lumea aceasta, dar noi suntem chemati sa fim desavarsiti ca Tatal din Cer, aceasta ne este tinta, si daca Iisus ne-a cerut sa ajungem atat de desavarsiti, inseamna ca se poate cu conditia sa avem credinta "macar" cat un graunte de mustar. Pentru aceasta credinta va adauga El restul. Daca din start plecam cu ideea ca nu se poate, pai nu o sa se poata niciodata. Si desavarsirea inseamna iubirea... chiar si de dusman.

Eu nu stiu unde au ajuns cei care au luptat cu arma in mana ucigand oameni, poate ca Domnul a fost milostiv cu ei asa cum a fost cu talharul de pe cruce, si cu toti ceilalti dealtfel, caci fara ajutorul Lui, faptele noastre tot mici raman, oricate am face. Ziceam doar ca tinta trebuie sa ne fie mereu iubirea asa cum o cere Domnul, sa avem undeva in minte ideea desavarsirii la care suntem chemati si sa facem cat mai mult putem in directia asta, constienti fiind ca niciodata nu este destul, si in acelasi timp, mereu este suficient daca am dat tot ce am putut mai bun, dupa puterile noastre. :)