|
Talcuirea evangheliilor de peste an (41)
[SIZE=3]35[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XIX-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 6, 31-36)[/SIZE] 31. Și precum vreți să vă facă vouă oamenii, și voi să le faceți lor asemenea. 32. Și de iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă; că și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. 33. Și de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă; că și păcătoșii aceeași fac. 34. Și de dați împrumut, de la care așteptați a lua, ce dar este vouă; că și păcătoșii păcătoșilor dau împrumut, ca să ia întocmai. 35. Însă iubiți pe vrăjmașii voștri, și faceți bine, și dați împrumut, nimica așteptând, și va fi plata voastră multă, și veți fi fii ai Celui de sus, că El este bun spre cei nemulțumitori, și spre cei răi. 36. Deci fiți milostivi, cum și Tatăl vostru este milostiv. Raportul cu semenii noștri 1. Cuprinsul acestei Evanghelii este o parte din măreața predică a Mântuitorului, reprodusă de Matei în întregime în cap. 5-7, iar de Luca în rezumat la 6, 26-48. În această mare predică, Mântuitorul pune 9 „Fericiri“ față cu cele 10 „Porunci“, pune Evanghelia față cu Legea. Nu însă în antiteză, nu ca contradicție ori negație, ci ca perfecționare: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să o desăvârșesc“ – spune El însuși (Matei 5, 17). Și, desfășurând în ce stă plinirea Legii, Mântuitorul ajunge la raportul dintre om și om – cum îl prescrie Moise și cum îl perfecționează Dânsul, Mântuitorul. Moise, în dragostea sa nemărginită pentru neamul său, reduce raportul dintre om și om, îl restrânge, punând anumite bariere. El cere, conaționalilor săi, să fie exclusiviști, să se iubească și sprijine numai ei între ei și de sprijinul și de iubirea lor să nu facă părtași și pe străini. Aceasta o dispune el în scop de a conserva pe israeliți și a-i feri de amestecare cu alte neamuri. În cartea Leviților scrie: „Să nu umbli cu vicleșug întru neamul tău, să nu te întărâți asupra vecinului tău; cu mustrarea să mustri pe aproapele tău, ca să nu ai pentru dânsul păcat. Și să nu izbândească mâna ta și să nu ții mânie asupra fiilor poporului tău, și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“ (19, 16-18). Cu alte cuvinte, după tâlcuirea Mântuitorului Însuși: israelitul să iubească numai pe israelit și să urască pe străin (Matei 5, 43). Această lege exclusivistă, egoistă, era reclamată de necesitatea conservării neamului, a națiunii israiele, în scopul mântuirii. Înaintea lui Dumnezeu însă nu există neamuri, nu există națiuni, nu există străini. Toți sunt deopotrivă oameni, fii într-o măsură iubiți de Părintele lor. De aceea înaintea lui Dumnezeu porunca cu restricțiunea naționalistă este defectuoasă. mai ales după ce și-a împlinit scopul, după ce a conservat pe Israil până la nașterea lui Mesia Celui făgăduit, ea nu mai are rost de a fi păstrată în defectuozitatea ei, ci trebuie perfecționată, ca să cuprindă pe toți oamenii ca frați, fiind toți fii ai aceluiași Părinte. Această perfecționare reclamată, o anunță Mântuitorul mai întâi în teză generală, apoi o analizează, o lămurește. El zice în teză generală: „Precum vreți să vă facă vouă oamenii, și voi să le faceți lor asemenea“ – de la sine înțeles și: ce voiți să nu vă facă oamenii, nici voi să nu le faceți lor. Deci: dacă vreți să vă respecte, să vă vorbească de bine, să vă ajute în nenorociri – peste tot, să vă facă bine: și voi respectați pe toți oamenii, grăiți-i de bine, ajutați-i în nenorociri: faceți-le bine; și din contra: dacă nu voiți ca alții să vă vorbească de rău, să vă bată, să vă jefuiască și peste tot să vă facă neplăceri: nici voi să nu vorbiți de rău pe nimeni, să nu bateți și să nu supărați pe nimeni, să nu faceți neplăceri nimănui. Căci aceea ce faceți voi altora, le dați dreptul să vă facă și ei vouă. 2. Și, ca să lămurească înțelesul general, universal, în care vorbește El despre oameni, ca să înlăture restricțiunea legii mozaice, Mântuitorul se explică, zicând: „Și de iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Și, de faceți bine...“ – adică dacă numai pe aceia îi iubiți și numai acelora le faceți bine, care vă iubesc și vă fac bine, dacă nu faceți alta decât dați împrumutul înapoi, ori dați împrumut ca să vi se înapoieze, cu cât sunteți mai buni decât aceia, despre care voi ziceți că sunt păcătoși, oameni răi, că și aceia, oricât ar fi ei de decăzuți și de corupți, fac același lucru, pe care-l faceți voi. Deci, dacă numai atât faceți, cât fac cei răi, dacă prin faptele voastre, vă asemănați cu cei răi, cu cei păcătoși: răi și păcătoși sunteți și voi. Dacă vreți însă să fiți mai buni decât cei păcătoși, voi „iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic așteptând“: răsplătiți răul cu bine (Matei ). Culmea altruismului, a iubirii aproapelui, este să iubești pe vrăjmași și să faci bine celor ce-ți fac ție rău. După sublima învățătură a Mântuitorului și vrăjmașii și răuvoitorii noștri, și cei de alt neam – toți ne sunt frați, căci și ei au, ca și noi, același tată în ceruri. Și, precum Tatăl ceresc pe toți ne iubește, pe cei răi ca și pe cei buni, tuturor deopotrivă la bunătățile Sale; tot așa trebuie să facem și noi, să ne arătăm fii vrednici de Părintele nostru. Tocmai, prin altruismul cel mai larg ni se dă ocazia să imităm pe Tatăl ceresc, să fim desăvârșiți ca și El (Matei 5, 48) și să fim milostivi, ca și El (Luca 6, 36). Noi trebuie să ne arătăm superiori celor răi, tocmai prin noblețea noastră, care desconsideră relele, ce ni le fac, și ne îndeamnă să-i considerăm ca frați și să le facem bine. Punctul înalt de vedere ideal al Mântuitorului ne îndeamnă să nu facem deosebire de naționalitate, deosebire de prieten ori neprieten, de cunoscut ori străin, când e vorba să-i facem bine: pe toți să-i ajutăm, tuturor să le facem binele deopotrivă și rău nimănui, întocmai cum face Dumnezeu. Mai îndeosebi adevărata valoare a creștinului se arată în ținuta lui față cu oamenii răi, demoralizați și față cu dușmanii săi. Creștinul trebuie să considere răutatea, depravațiunea morală viciul, ca o boală, și, pe cei cuprinși de ea, el să nu-i urască ci, compătimindu-i, să caute a-i vindeca prin iubirea sa. El să urască numai faptele cele rele, boala lor, de care să se ferească din toate puterile. 3. Înălțimea altruismului, recomandat de Mântuitorul, este identică cu un cosmopolitism ideal, care, tocmai fiindcă este ideal, din ce înaintăm în cultură, din ce se pare că este mai departe de noi, și din ce vedem că popoarele se apropie mai mult de principiul național, enunțat de Moise. Tocmai fiindcă acest principiu ideal are menirea să tindă veșnic spre dânsul, fără ca să-l putem realiza, decât atunci când Providența va afla timpul sosit – Apostolul Pavel accentuează principiul mai conform cu înclinările firești ale omului, zicând: „Faceți bine tuturor, dar mai vârtos celor de o credință cu voi“ (Galateni 6, 10) – adică să preferăm pe cei de o credință, și de la sine înțeles, de un sânge cu noi (că sângele apă nu se face). Și, când vedem că națiunile cele mari, ca națiuni, nu vor să știe nimic de altruism, ci cultivă egoismul național chiar zdrobind pe alte națiuni, nu ne va prinde mirarea, dacă națiunea română, care, ca națiune mică, atât de mari jertfe a adus pentru idealul creștinismului, va urma și ea mai mult principiul Apostolului Pavel, anume: spre conservarea ei ca națiune și ca creștină. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (42)
[SIZE=3]36[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XX-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 7, 11-16)[/SIZE] 11. Și după aceea s-au dus într-o cetate, care se cheamă Nain, și cu dânsul mergeau și ucenicii lui mulți, și popor mult. 12. Și dacă s-au apropiat de porțile cetății, iată scoteau pe un mort fiu unul născut al maicii lui, și aceea era văduvă și popor mult din cetate cu dânsa. 13. Și văzând-o pe dânsa Domnul i s-a făcut milă de ea, și i-a zis ei: nu plânge. 14. Și mergând s-a atins de pat, iară cei ce-l duceau au stat, și au zis: tinere eu zic ție, scoală. 15. Și a șezut mortul, și a început a grăi, și l-a dat pe dânsul mamei lui. 16. Și a luat frica pe toți și măreau pe Dumnezeu zicând: că Prooroc mare s-a sculat întru noi și cum a cercetat Dumnezeu pe oamenii săi. Mila Nain era un oraș în Galileea, nu departe de Capernaum și de muntele Tabor. Astăzi este un sat mititel. Minunile Mântuitorului se raportează la întreaga natură organică și anorganică – o dovadă că El este Domn al întregii naturi, al celei vii, ca și al celei moarte, de care dispune după cum binevoiește. Până acum am examinat minuni, în care Mântuitorul se arată Domn peste natura moartă, anorganică, am examinat minuni săvârșite asupra naturii vii, organice, îndreptând defectele ei, vindecând-o. Acum ni se înfățișează o minune, în care vedem cum Iisus, prin cuvântul Său, influențează asupra naturii devenite moarte, spre a o face să redevină vie, spre a vivifica organismul ei mort. Aici vedem cum Mântuitorul săvârșește, prin cuvânt, o minune mai mare decât toate cele de până acum: învie un mort. „Tinere, ție-ți zic: scoală“, este cuvântul lui Iisus, și în acest cuvânt este cuprinsă viața, prin acest cuvânt se dă viață trupului, pe care-l duceau să-l înmormânteze. Cum la crearea lumii, Cuvântul este, care dă ființă pământului; „să fie“ este care dă naștere lucrurilor, „vivifică“ ființele; Cuvântul este, „prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1, 2): astfel, prin cuvântul Cuvântului întrupat, se sălășluiește viața în trupul devenit anorganic. Atât prin această minune, cât și prin celelalte de categoria ei, Iisus Hristos arată ucenicilor Săi în exemplu adevărul și realitatea învățăturii Sale, că El este Domn peste viață și peste moarte; că El este viața întrupată, din care când voiește și cum voiește poate da viață atât temporală cât și veșnică. Minunea însă, ca și celelalte de felul ei, este menită și să servească drept garanție pentru o altă învățătură a Mântuitorului, pentru învierea morților la Judecata de pe urmă. Învierile parțiale sunt precursorii învierii tuturor morților. Cum, acum, la glasul Lui învie aceia, care El voiește să învie, așa la a doua Sa venire, când vor auzi glasul Lui, toți cei din morminte vor învia (Ioan 5, 21-28 ș.u.). 2. Dar pe lângă învățătura pe care o găsim în firea specială a minunii, în istorisirea, în descrierea acestei minuni, ni se dă o altă învățătură, pusă în motivul special, din care Mântuitorul a săvârșit minunea. Motivul este mila: „Și văzând-o pe dânsa Domnul, I s-a făcut milă de ea.“ Învățătura: să avem și noi milă de cei nenorociți și să le venim în ajutor. Minunea este o exemplificare a principiului enunțat în Evanghelia precedentă (cap. 35). „Fiți voi milostivi, cum și tatăl vostru milostiv este“. Acolo (cap. 35) a enunțat învățătura, aici (cap. 36) o aplică Însuși, dând probă de consonanța desăvârșită între învățătura și practica Sa, anume spre a fi imitat. El nu se mulțumește numai să dea povețe oamenilor cum să făptuiască binele, ci povețele le exemplifică, făptuind Însuși – exemplele atrag, dacă cuvintele mișcă. Văduva din Nain avusese toată nădejdea concentrată în singurul ei fiu, că-i va fi reazimul și scutul bătrâneților. Acest fiu îi murise; cu el speranțele ei: ea era în adevăr nenorocită, vrednică de compătimire. De aceea o și însoțește pe ea popor mult din cetate, spre a-i alina durerea, spre a o mângâia. Cum, Mântuitorul, prin exemplul dat Își îndreaptă atenția spre cei ce merită să fie ajutați, așa, prin însuși exemplul dat, ne învață și pe noi, ca acelora, care în adevăr sunt nenorociți și nu-și pot ajuta, cum văduva din Nain nu-și putea ajuta, să le venim întru ajutor. Mântuitorul nu așteaptă ca ea să-l roage, ci, din propriul Său îndemn, „făcându-I-se milă“, îi dă neașteptatul ajutor și i-l dă la moment, nu stă pe gânduri, nu lasă să mai treacă timp la mijloc. Asemenea și noi, când aflăm despre vreun nenorocit și putem să-l ajutăm, să nu așteptăm ca el să ne roage, ci să-l ajutăm grabnic, căci o tărăgănare poate provoca nouă nenorociri și să facă mai pe urmă iluzoric ajutorul ce i-am dat. Maxima: „bis dat qui cito dat“ nu trebuie uitată de câte ori suntem în fața vreunei nenorociri. Ca și Mântuitorul, preotul este adeseori în poziție să învețe pe credincioși să fie miloși, să vină grabnic în ajutor celor care au trebuință de ajutor. Dar învățătura preotului ar rămâne o simplă „aramă răsunătoare“, dacă ea n-ar fi confirmată prin fapte. Și nimeni n-are ocazii binevenite atât de dese și atât de ușor de împlinit ca preotul, numai el să fie la locul său. Câte dureri, câte răni sufletești nu sunt și nu se dezvoltă zilnic între credincioși!? Nimeni altul nu este chemat să le vindece decât numai doctorul sufletesc, preotul. El, ca un părinte iubitor, veșnic deștept, veșnic priveghind, dator este să afle însuși acele răni și să alerge în grabă spre a vărsa peste dânsele balsamul mângâierii și al vindecării, nelăsând ca rana să se cangreneze și să devină, dacă nu incurabilă, cu anevoie de vindecat. Chiar și materialicește, preotul harnic găsește chip cum să vină în ajutor celor nevoiași. Dacă nu dispune el, calea îi este deschisă la inimile generoase ale credincioșilor mai cu dare de mână: el n-are decât să intervină. Seminaristul, cu dor de-a ajunge un adevărat binefăcător al parohienilor săi viitori, nu va cruța nici o ocazie spre a se exercita în practicarea altruismului, în a se pregăti în practică pentru nobila misiune de doctor sufletesc și ajutor miraculos al celor lipsiți. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (43)
[SIZE=3]37[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXI-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 8, 5-15)[/SIZE] 5. Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa, și când a semănat: una a căzut lângă cale, și a fost călcată, și păsările Cerului au mâncat-o. 6. Iar alta a căzut pe piatră, și dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. 7. Și alta a căzut în spini, și crescând spinii au înăbușit-o. 8. Iar alta a căzut pe pământ bun, și crescând a făcut rod cu sutele, acestea zicând a strigat: cel ce are urechi de auzit, să audă. 9. Și l-au întrebat Învățăceii lui pe dânsul, ce este pilda aceasta. 10. Iar el a zis: vouă este dat a ști tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca văzând să nu vadă, și auzind, să nu înțeleagă. 11. Iar pilda este aceasta: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. 12. Iar cea de lângă cale, sunt cei ce aud, iar după aceea vine diavolul, și ia cuvântul de la inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască. 13. Iară cea de pe piatră, sunt, care când aud, cu bucurie primesc cuvântul și aceștia rădăcină nu au, care cred până la o vreme, și în vreme de ispită se leapădă. 14. Iar ceea ce a căzut în spini, aceștia sunt cei care aud, dar cu bogățiile și cu dulcețurile lumii, aceștia umblând, se îneacă și nu rodesc desăvârșit. 15. Iar cea de pe pământ bun, aceștia sunt, care cu inima bună și curată auzind cuvântul îl țin și fac rod întru răbdare. Progresul în cultură Parabola acestei Evanghelii este veșnic de actualitate. Într-însa semănătorul este preotul ca liturghisitor și ca învățător, țarina sunt credincioșii și elevii, cărora le este preot și învățător. 1. Preotul liturghisitor. Când zicem liturghisitor înțelegem pe preot în funcțiunile sale preoțești, la diferitele soiuri de rugăciune. Toate rugăciunile, pe care liturghisitorul le săvârșește, fie ele în biserică, fie afară de biserică, la cazualii, sunt cuvântul lui Dumnezeu, menite a instrui, a educa, a mângâia, a îndrepta și a îmbărbăta pe credincioșii asistenți. Aceste lecții de cuvântul lui Dumnezeu au destinația să fie asistate de credincioși. Și, dacă credincioșii evită de a asista la serviciul dumnezeiesc, ori dacă, asistând, mare parte asistă numai de mărturie, fără să dea atenție celor ce se citesc și se cântă din sfintele cărți: în cele mai multe cazuri, dacă nu chiar în toate cazurile, preotul este de vină. Căci: a) Dacă credincioșii nu asistă la rugăciunile săvârșite de preot, este semn că rugăciunile se fac fără efect, fără demnitate: cuvântul lui Dumnezeu nu se rostește la înțeles, cântările n-au nici o atracție, așa că asistenții nu găsesc nici o hrană spirituală în serviciul preotului, se plictisesc, și deci, este firesc, să nu vină la sfânta rugăciune. Dacă, peste tot, bisericile sunt goale pe timpul serviciului dumnezeiesc, în primul rând preoții sunt de vină. Acolo însă, unde preotul oficiază cu toată demnitatea: citește sonor, răspicat, armonic, cu intonație, care e dovada convingerii, acolo unde cântările se execută în toată frumusețea lor fermecătoare și atrăgătoare: acolo poporul aleargă cu nesaț și asistă cu evlavie, participând însuși în mod activ la sfânta rugăciune. Acolo cuvântul lui Dumnezeu, rostit de preot, asistat de cântăreț, și, în unele cazuri, și de popor, acolo rodește ca sămânța aruncată în pământul cel bun; acolo preotul este un adevărat locțiitor al lui Hristos. b) Dacă credincioșii asistenți nu dau atenție celor ce se citesc și se cântă la serviciul dumnezeiesc, este dovadă că acei credincioși sunt, ce e drept, obișnuiți să asiste la sf. rugăciune, dar, fiindcă citirea și cântarea la care asistă, se face fără ca ei să înțeleagă, – ei se plictisesc, gândul lor zboară în alte părți, își caută distracție chiar sub decursul acelei rugăciuni și, în cele din urmă, se aleg cu mulțumirea, dacă mulțumire poate fi, de-a fi asistat numai trupește la sfânta slujbă. Pentru astfel de credincioși preotul nu este semănătorul cuvântului lui Dumnezeu, nu este locțiitorul lui Iisus Hristos, ci un năimit, un mercenar; el nu produce nici un rod în țarina cea vie a Domnului. 2. Preotul învățător. Misiunea preotului nu este numai să liturghisească: să citească, să cânte și să îndeplinească actele ceremoniale și sacramentale, ci, mai ales, să învețe pe alții. Cuvântul lui Dumnezeu luminător, mângâietor, îmbărbătător, îndreptător, moralizator trebuie să izvorască din rostul lui, ca un curent de apă vie, așa cum ni-l descrie Proorocul Maleahi, când zice: „Buzele preotului vor păzi știința și Legea vor încerca din rostul lui, că Îngerul Domnului, Atotțiitorului este“ (2, 7). Poziția preotului, ca învățător, este mult mai favorabilă de cum era a mântuitorului, a Apostolilor și a urmașilor acestora. Căci, pe când aceia își dezvoltau învățăturile înaintea unor oameni preocupați, interesați și dușmănoși – acesta, preotul, are de-a face cu oameni setoși de învățătura lui, prin urmare dispuși să-l asculte cu plăcere și să se conformeze povețelor lui. De aceea mult mai puțină muncă, mai puțină încordare trebuie să depună preotul, ca învățător, spre a obține roduri mulțumitoare, de cum trebuia să depună aceia. Și, dacă, cu tot avantajul de care preotul se bucură, el nu obține rezultate, nimeni nu poate fi de vină decât singur el, preotul. El, ori nu este învățător, nu învață pe credincioși, ori apoi, și dacă este, este mai mult numai de formă, un simulacru, nevrednic de înalta sa misiune. „Din roadele lor îi veți cunoaște pe dânșii” (Matei 7, 20), este teribila sentință, adusă de Mântuitorul contra celor ce cu nevrednicie ocupă misiunea de preoți-învățători*). Ca cineva să poată fi bun liturghisitor și învățător trebuie să fi trecut printr-o serioasă școală teoretică și practică. Această școală e seminarul, în care elevul, conștient de greutatea sarcinii ce-l așteaptă, poate depune destulă silință spre a se exercita în citire răspicată, sonoră, armonioasă, cu sentiment și încântare armonioasă și bine înțeleasă; de asemenea în compunerea și rostirea diferitelor soiuri de predici, fie duminicale, fie ocazionale. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (44)
[SIZE=3]38[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 16, 19-31)[/SIZE] 19. Era un om oarecare bogat, ce se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele luminate. 20. Și era un om sărac oarecare, anume Lazăr, care zăcea înaintea ușii lui plin de bube. 21. Și poftea să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului, încât și câinii venind lingeau bubele lui. 22. Și a murit săracul, și l-au dus îngerii în sânul lui Avraam, și a murit și bogatul și l-au îngropat. 23. Și în iad ridicându-și ochii săi fiind în munci, văzut-a pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui. 24. Și el strigând a zis: Părinte Avraame miluiește-mă, și trimite pe Lazăr, să-și întindă vârful degetului în apă, și să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. 25. Iar Avraam a zis: fiule, adu-ți aminte, că ai luat cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr așijderea cele rele, deci acum acesta aici să mângâie, iar tu te chinuiești. 26. Și peste toate acestea între noi, și între voi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo la noi să treacă. 27. Și a zis: rogu-te dar Părinte, ca să-l trimiți în casa tatălui meu. 28. Că am cinci frați, să le mărturisească lor, ca să nu vie și ei la acest loc de muncă. 29. Și a zis Avraam lui: au pe Moise și pe Prooroci, să-i asculte pe ei. 30. Iar el a zis: ba, Părinte Avraame, ci, de va merge cineva din morți la dânșii, se vor pocăi. 31. Și i-a zis lui: dacă pe Moise și pe Prooroci nu-i ascultă, chiar de s-ar și scula cineva din morți, nu vor crede. Milostenia. Compătimirea 1. Porfira, purpura, un fel de melc marin, din al cărui sânge în vechime se pregătea splendida culoare numită porfiră sau purpură. Și fiindcă sângele de porfiră se dobândea cu mari greutăți și în cantități mici – abia câțiva picuri de la un melc – culoarea era foarte rară și foarte scumpă. Era deci firesc ca veștmintele, colorate cu porfiră să poarte numai principii și oamenii cu deosebire bogați. Veștmintele, de la sine înțeles, foarte fine și moi, colorate în porfiră, purtau numele culorii „porfiră“, după grecește, ori „purpură“, după cuvântul latin. a) Visson, byssus – o specie de in indian, aproape ca mătasea de moale. Unii considerau vissonul drept bumbac. Veșmintele de visson erau cele mai prețioase, atât pentru finețea și delicatețea lor, cât și pentru culoarea lor strălucitoare de albă. b) Sânul lui Avraam. Protopărintele evreilor, Avraam, era considerat că petrece în perfectă fericire, în împărăția cerească. Împrejurimea lui Avraam era deci socotită ca sinonimă cu locul fericirii veșnice. În imediata apropiere de el, ca centru al fericirii, petreceau aceia, care erau mai aproape de el cu vrednicia; ei erau ca și în sânul lui. De aici, în mod figurat, zice Mântuitorul despre Lazăr că se află „în sânul lui Avraam“, și despre cei fericiți se zice că se odihnesc „în sânurile lui Avraam“. 2. În parabola bogatului Mântuitorul ne dă o întreită învățătură: despre milostenie, despre starea sufletelor după moarte și despre autoritatea Sfintei Scripturi. a) Învățătura despre milostenie ne-o arată în partea ei negativă: lipsa sentimentului de compătimire, care, este și tema principală a parabolei, celelalte, fiind chestiuni secundare. Ea este un fel de paralelă exemplificatoare a învățăturii despre judecata de pe urmă (Matei 25, 31-46). Exemplificarea o face Mântuitorul punându-ne în vedere pe un om putred de bogat, extrem de luxos (se îmbracă în porfiră și vison) și de voluptuos (se veselea în toate zilele luminat – strălucit, petrecând tot în chefuri), dar în același timp extrem de fără inimă: un om, care nu caută decât plăcerile sale și nici nu voia să audă de suferințele celor lipsiți – un bogat mai nemilos decât câinii. Căci alături cu bogatul luxos și îmbuibat, este un sărman, Lazăr, care stă afară flămând și așteaptă zadarnic ca bogatul să-l miluiască măcar cu fărâmiturile ce-i cădeau de pe masă. El, sărmanul, așteaptă zadarnic, căci bogatul nu-i învoiește nici atât. Câinii însă, care în orient, aproape sălbatici, vagabondând în cete, sunt o plagă pentru oameni – câinii, cu toată răutatea lor, sunt totuși mai miloși decât bogatul: ei, neputând să-i ajute lui Lazăr în alt chip, îi ling bubele de puroi ca să-i ușureze durerile. După moarte însă fiecare își primește răsplata meritată. Lazăr, om bun, virtuos, este dus în rai „în sânul lui Avraam“; iar bogatul, rob al plăcerilor senzuale, vicios și inuman, se chinuiește în iad. b) În iad aflându-se bogatul și, prea târziu, recunoscându-și greșeala, încearcă zadarnic să obțină alinarea cumplitelor sale suferințe. Ca între bine și rău, așa între rai și iad, între urmările binelui și ale răului, este o mare prăpastie. Tot așa după moarte cel bun nu mai poate fi rău și cel rău nu mai poate fi bun. În iad omul nu se mai poate îndrepta, nu mai poate face pocăință, și, cum cel din rai nu poate trece în iad, așa cel din iad nu mai poate trece în rai – afară, bineînțeles, de intervenirea milei dumnezeiești*). Și, deci, cine, în viața pământească fiind, n-a găsit un moment de pocăință și de îndreptare, după ce odată și-a primit osânda sancționată de Judecătorul cel drept și imparțial, rămâne pentru veci sub greutatea ei. Deci un strașnic avertisment pentru noi: să ne pocăim, să ne ameliorăm viața morală până mai este timp, că, după moarte osânda ne așteaptă. c) De asemenea bogatul osândit încearcă zadarnic să mijlocească trimiterea lui Lazăr la frații săi (ai bogatului), ca să-i provoace la pocăință. „Au pe Moise și pe prooroci“– adică scrierile lor: să asculte de dânșii. Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne arată că „tot ce s-a scris spre învățătura noastră s-a scris“ (Romani 15, 4), și că aceea ce e cuprins în sfintele Scripturi trebuie să fie pentru noi suprema autoritate, și, deci, să ne conformăm lor. În zadar am așteptat și alte dovezi, că dovezi mai puternice decât însuși cuvântul lui Dumnezeu nu există, nu se pot da. Cine nu se conformează cuvântului lui Dumnezeu este pierdut, nimic nu-l mai poate scăpa – afară, bineînțeles, de mila dumnezeiască. De la bogat se aștepta ca, dacă pe nenorocitul Lazăr nu-l pune la masă, să-i dea măcar aceea de ce el, bogatul, și așa se lipsea; fărâmiturile, care îi cădeau de pe masă. În aceasta Mântuitorul ne arată că nu se așteaptă de la noi să dăm celor lipsiți tot ce avem, ci numai din prisosul nostru, numai aceea de ce noi ne putem lipsi, fără ca mai pe urmă să suferim noi înșine și să sufere ai noștri. Căci dacă „nu este bine a lua pâinea din gura fiilor și a o arunca câinilor“, tot așa este cel puțin un exces de zel a ne lăsa în lipsă pe noi și pe ai noștri, dând săracilor tot ce avem; sau, cu alte cuvinte: vrând să facem bine altora, străinilor, să facem rău fiilor, părinților și fraților noștri, sau să ne facem pe noi și pe ai noștri cerșetori, ajutând pe alții. Dând tot ce avem, ne punem în poziția de a nu mai avea posibilitatea de a face bine, de a mai ajuta pe alții, ba ajungem noi înșine și ai noștri în starea rușinoasă de a întinde mâna după milostenie. Nici în milostenie cumpăna chibzuinței să nu lipsească. Sfatul evanghelic al sărăciei de bună voie are aplicare la aceia care se hotărăsc a se retrage din societate și a duce viață singuratică de anahoreți, eventual călugări. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (45)
[SIZE=3]39[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXIII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 8, 26-39)[/SIZE] 26. Și a venit cu corabia în ținutul Gadarenilor, care este de cealaltă parte de Galileea. 27 Și ieșind El pe pământ, l-a întâmpinat pe El un bărbat oarecare din cetate, care avea draci de multă vreme, și în haină nu se îmbrăca și în casă nu rămânea, ci în mormânt. 28. Iar văzând pe Iisus, și strigând a căzut înaintea lui, și cu glas mare a zis: ce este mie, și ție Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui de sus, rogu-te nu mă munci pe mine. 29. Că poruncea Duhului celui necurat să iasă din omul acela, că de ori vremi îl apuca pe dânsul, și-l lega pe el cu lanțuri de fier, și cu obezi, păzind pe el, și fărâmând legăturile, era gonit de dracul prin pustie. 30. Și l-a întrebat pe el Iisus, grăind: care îți este numele; iar el a zis: Legheon, că draci mulți intrase într-însul. 31. Și ruga pe El, ca să nu poruncească lor să meargă întru adânc. 32. Și era acolo o turmă mare de porci ce păștea în munți, și rugă pe El, ca să poruncească lor să intre într-înșii, și le-a poruncit lor. 33. Și ieșind dracii din om au intrat în porci, și s-a pornit turma de pe țărmuri în iezer și s-a înecat. 34. Iară păstorii văzând ceea ce se făcuse au fugit, și mergând au spus în cetate și prin sate. 35. Și au ieșit să vadă ce a fost, și au venit la Iisus, și au aflat omul din care ieșiseră dracii îmbrăcat, și întreg la minte, șezând lângă picioarele lui Iisus, și s-au temut. 36. Și le-a spus lor cei ce văzuseră, cum s-a mântuit îndrăcitul. 37. Și L-a rugat pe dânsul tot poporul din ținutul Gadarenilor, să se ducă de la dânșii, că erau cuprinși cu mare frică. 38. Iar El intrând în corabie, s-a întors. Iar bărbatul din care ieșiseră dracii, ruga pe El ca să fie cu dânsul, iar Iisus l-a slobozit pe El grăind: 39. Întoarce-te la casa ta, și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu, și s-a dus mărturisind prin toată cetatea, câte i-a făcut Iisus lui. Alungarea duhurilor rele 1. Legheon este latinescul legio – legiune, întrebuințat în Imperiul roman universal spre a determina cea mai mare concentrare de puteri de ale statului. În înțeles figurat legheon (legiune) este identic cu complexul unei mari sume de puteri ascunse, nevăzute. 2. Cuprinsul Evangheliei pare a fi același ca la Matei (8, 28-34; 9, 1) tratat de noi la cap. 21. Deosebirea este pe lângă numirea cetății – Gadara în loc de Gherghese – în redactare. Pe când Matei, conform scopului său special de a influența asupra evreilor, ne vorbește de doi îndrăciți, punându-ne în vedere pe evreii degenerați, renegați, care, ca și o parte din păgâni nici binele nu vor să-l primească de la Mântuitorul Hristos: Luca, iarăși conform scopului său special, de a predica universalismul creștinismului prin convertirea păgânilor din întreaga împărăție universală a Romei, ne vorbește numai despre un singur îndrăcit, ca reprezentant al păgânismului, stăpânit de duhurile cele rele. Deosebirea de redactare poate să fie din deosebirea întâmplărilor, care numai se aseamănă. În vederea Evanghelistului Luca este întocmai ca și în a Evanghelistului Marcu, că păgânismul ajunsese în stadiul ultim de demoralizare, astfel cum ni-l descrie Seneca*), plin de toate viciile, ce numai se pot închipui; că aceste nenumărate vicii erau efectul spiritelor rele, care dominau nenorocita omenire. Că, prin urmare, era sosită, „plinirea vremii“, când să se arate Dumnezeu întrupat, care să alunge dintre oameni spiritele rele, oamenilor să le dea viață nouă, speranțe noi. Ideea stăpânirii spiritelor rele ne-o redă Evanghelistul și în numele alegoric al reprezentantului păgânismului „legheon“. Omul „era îndrăcit de multă vreme“, – cu referire la păgânism: de mult păgânismul era demoralizat, stăpânit de draci; acum îi sosise vremea mântuirii. Spre deosebire de renegații de la Matei, omul vindecat își arată recunoștința către Iisus, rugându-L să-i permită ca „să fie cu Dânsul“ (vs. 38), să se facă ucenic al Lui. Semnificativ pentru Evanghelist este răspunsul lui Iisus: „Întoarce-te în casa ta, și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu“ (vs. 39). Iisus avea să treacă di nou lacul Ghenizaretului, spre a propovădui evreilor, căci gadarenii Îl respinseseră. Locul Lui la gadareni îl ia cel vindecat, ca Apostol, care „s-a dus, mărturisind în cetatea aceea câte i-a făcut Iisus lui“. Pe el îl ascultă gadarenii, nu-l resping. Așa se întâmplă și cu păgânismul din Imperiul universal roman, care, deși la început, prin goanele cele înfricoșate, respinge creștinismul, totuși, vindecat de duhurile cele rele, devine Apostolul, propagatorul învățăturilor lui Hristos în toată lumea. Duhurile rele, durere, și astăzi se arată printre oameni. Căci în parohia fiecărui Preot, din nenorocire, se găsesc și îndrăciți, care „în haina“ pocăinței, a curățeniei „nu se îmbracă“; „în casa“ Domnului „nu rămân“ , ca să se mântuiască și să fie vii, ci, fiind morți sufletește, petrec „în mormânturi“, – îndrăciți, care rup orice legături morale, și „se gonesc de dracul prin pustie“, adică pe unde lipsesc faptele bune. Ei își manifestă demonizarea ca și păgânii de pe vremea lui Hristos, prin faptele lor rele, prin tot soiul de păcate și de vicii, ca produse ale demonilor, care îi stăpânesc și îi îndeamnă la rele. Și Hristos, care a scos dracii din omul asupra căruia ei luaseră stăpânire, putere a dat celor ce-I urmează să scoată și ei dracii din oamenii, în care vor fi intrat. Căci El a zis: „Iar semne celor ce vor crede acestea vor urma: cu numele Meu dracii vor scoate“. Cei ce urmează lui Hristos sunt preoții: lor le-a dat deci această putere. Și prin urmare cum, prin cuvânt, Cuvântul întrupat a alungat duhurile cele rele, tot prin cuvânt și Preotul are menirea să scoată dracii din sfera lui de putere sacramentală, din staulul cel viu al turmei sale cuvântătoare. Dracii îi scoate prin învățătura Cuvântului, propovăduind, învățând și arătând cu dragostea și căldura părintească urmările triste ale păcatelor, și, cu toată răbdarea îndemnând, mustrând, și, la nevoie, certând pe cei greșiți, ca să se îndrepte și să-și părăsească viața păcătoasă. Înlăturând efectele, faptele rele, preotul alungă pe cei ce seduc pe oameni să facă rele, pe diavoli. În acest înțeles fiecare preot poate și dator este să scoată dracii din fiii săi sufletești. Ca însă cuvântul preotului să aibă destulă putere de a alunga dracii din credincioșii săi, trebuie să dovedească prin conduita sa, prin faptele sale vădite, că el nu e stăpânit de dânșii, ci că el este stăpân peste ei, peste draci. Drept ce: Cel ce are de gând să se facă preot, din bună vreme și timp îndelungat trebuie să se exercite în înfrânarea poftelor, în evitarea răului în gând, vorbă și faptă, și în practicarea binelui, ca în acest chip să iasă de sub influența spiritului rău, peste care la vreme să poată ajunge stăpân și așa să-și poată împlini cu sfințenie înalta misiune. Dar Mântuitorul Hristos nu numai preoților a dat putere să scoată duhurile cele rele, ci fiecărui creștin, care are credință tare în Dumnezeu, și care stăruie în rugăciune și în post. Fiecare creștin, înarmat cu puterea rugăciunii, și, având ca pavăză sfântul post, poate el însuși să alunge de la sine spiritele rele, rezistând ispitelor și biruindu-și poftele, aplecările și pornirile spre faptele rele. Cel ce s-a îndreptat însuși prin pocăință, s-a făcut însuși stăpân peste duhurile cele rele, pe care le-a alungat și, prin exemplul său, dă ajutor și altora să biruiască pe cel viclean. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (46)
[SIZE=3]40[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXIV-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 8, 41-56)[/SIZE] 41. Și iată a venit un bărbat, căruia îi era numele Iair, și acela era domnul Sinagogii, și căzând la picioarele lui Iisus L-a rugat să intre în casa lui. 42. Că avea numai o fiică, ca de 12 ani, și aceea murea, iar când mergea îl împresurau popoarele. 43. Și o femeie având curgere de sânge de doisprezece ani, care cheltuise la doctori toată avuția sa, și nici de la unul nu a putut să se vindece. 44. Și apropiindu-se din dos s-a atins de poala hainei Lui, și îndată a încetat curgerea sângelui ei. 45. Și a zis Iisus, cine este, care s-a atins de mine, iar lepădându-se toți, zis-a Petru, și cei ce erau cu el: Învățătorule popoarele te îmbulzesc, și te împresoară, și zici: cine este cel ce s-a atins de mine. 46. Iar Iisus a zis: s-a atins de Mine cineva, că eu am simțit puterea ieșind din mine. 47. Și femeia văzând că nu s-a ascuns, a venit tremurând, și căzând înaintea lui, și a spus înaintea a tot poporul, pentru care pricină s-a atins de El, și cum s-a tămăduit îndată. 48. Iar el i-a zis ei: Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace. 49. Încă grăind El venit-a oarecare de la mai marele Sinagogii zicând lui: că a murit fiica ta, nu supăra pe Învățătorul. 50. Iar Iisus auzind, a răspuns lui, zicând, nu te teme, numai crede, și se va mântui. 51. Și intrând în casă nu a lăsat pe nici unul să intre, fără numai pe Petru și pe Iacov și pe Ioan și pe tatăl fecioarei și pe mama ei. 52. Și plângeau toți și se tânguiau pentru dânsa, iar el a zis, nu plângeți, că nu a murit, ci doarme. 53. Și-și băteau joc de El știind că a murit. 54. Iar El scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat zicând: fecioară, scoală. 55. Și s-a întors duhul ei, și s-a sculat îndată, și a poruncit să-i dea ei să mănânce. 56. Și s-au înspăimântat părinții ei, iar el a poruncit lor să nu spună nimănui ce s-a făcut. Credința, dragostea și nădejdea 1. În Evanghelia de față ni se descriu două minuni, prin care se răsplătește practicarea celor trei virtuți cardinale, numite virtuți teologice: credința, dragostea și nădejdea: credința și nădejdea la femeia bolnavă; credința, dragostea și nădejdea la mai-marele (Domnul) sinagogii. Credința femeii, care de 12 ani își cheltuise zadarnic toată avuția cu doctorii, este așa de tare, că Iisus este Dumnezeu; încrederea ei în bunătatea, mila și atotputernicia Lui, așa de nemărginită, încât ea este deplin convinsă că, numai dacă s-ar atinge de sfânta lui haină, mila, bunătatea și puterea dumnezeiască se va revărsa asupra ei, și ea se va vindeca. În consecință și din nemărginitul respect ce-l avea pentru Iisus, nevoind a-L mai ocupa și ea, se furișează prin mulțime și se atinge de haina Lui. Și, minune! în momentul atingerii, ea simte nădăjduind efect: se vindecă! Mântuitorul știa ce se petrece în jurul său; El răsplătise credința, încrederea și nădejdea femeii, dar voia ca această credință, încredere și nădejde să o scoată la iveală ca model de imitat pentru toți cei amărâți și necăjiți. De aceea S-a prefăcut a întreba, ca și cum n-ar fi știut: „Cine s-a atins de Mine?“. Femeia nu cutează să se dea pe față; în emoția fericirii ei, pentru moment e cuprinsă de frică, să nu o certe pentru îndrăzneala ei. „S-a atins cineva de Mine cu încredere, cu credință și cu nădejde că se va mântui, și Eu l-am mântuit, cine este?” – întrebă Iisus din nou, cu blândețe încurajatoare. Atunci femeia, văzând că Iisus o știe și că nu e chip de scăpare, văzând că Iisus așteaptă ca ea însăși să se mărturisească, iese din mulțime, tremurând de emoție și de nemărginită gratitudine, și, căzând la picioarele lui Iisus, mărturisește în fața mulțimii că ea este care s-a atins de haina Lui și istorisește îndelunga ei suferință, apoi arată motivul atingerii sale și încheie mulțumind Mântuitorului că a vindecat-o. În fața mulțimii, uimite de cele ce aude și vede, Iisus zice femeii vindecate: „îndrăznește fiică“, nu te teme, căci fapta ta nu e faptă rea, vrednică de mustrare, ci o faptă bună, vrednică de laudă, deci „mergi în pace“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (47)
Rămânea acum, ca din această pildă vie de credință, de încredere și de nădejde în Dumnezeu, asistenții să nu rămână numai cu simpla admirare a recompensei, ci să ia învățătură, să se facă următori femeii acum vindecate, mântuită. Dar în același timp rămâne și pentru noi, ca, văzând cum a fost mântuită femeia prin credința și prin nădejdea în Dumnezeu, să credem și noi într-Însul; să avem încredere în bunătatea, în mila și în atotputernicia Lui, și să nădăjduim că, în neajunsurile noastre, ne va mântui, știind că „nădejdea nu rușinează“ (Romani 5, 5).
2. Din compararea acestei pericope, cu pericopele paralele de la Matei (9, 18-26) și Marcu (5, 21-43), vedem că Iisus se întorsese din Pereea în Capernaum și se afla lângă mare, primit de mulțimea care-L aștepta atunci, când îl întâmpină Iair; că pe lângă funcțiunea ce ocupa domnul sau mai-marele sinagogii din bogatul oraș Capernaum, de bună seamă ca subordonat sinedriului, Iair era unul din boierii, din fruntașii evreilor, deci om cu multă trecere între evrei și în strânse legături cu conducătorii din Ierusalim. Tocmai în această dublă calitate, ca subaltern al sinedriului și coleg al sinedriștilor, el era, trebuia să fie ostil lui Iisus – întrucât toți funcționarii subalterni trebuie să urmeze direcțiunea dată de autoritatea supremă, și întrucât el, ca membru al unei caste, ca boier, trebuia să meargă alături cu colegii săi, să țină la interesul comun de castă. Când însă acest boier, înalt funcționar al Sinedriului vede că fiică-sa e în extremă primejdie de moarte, dragostea ce o are pentru fiică-sa îl face să uite toate preocupările și interesele boierești, toate considerațiile ce le avea față cu oficiul său și să recurgă la Iisus, marele și modestul doctor, despre care știa că pe alții i-a vindecat, și de care era sigur că-i poate vindeca fiica. El, auzind că Iisus s-a întors de peste mare, aleargă în întâmpinarea Lui la țărm, și, lepădând mândria sa de boier și de mare demnitar, se prosternează cu umilință la picioarele lui Iisus și-L roagă să-i vină într-ajutor. Văzând Iisus umilirea acestui mândru boier, umilire provenită din nemărginita lui iubire paternă, și, în credința lui văzând îndreptarea, pocăința, I se face milă de dânsul. Mila aceasta, Iisus o folosește spre a stabili un exemplu, o învățătură pentru cei mândri, pentru dușmanii Săi, pentru cei mai mari judecători. El voiește să arate boierilor și peste tot sinedriștilor cât de lesne iertător este El și cum vine El de grabnic într-ajutor și dușmanilor Săi celor mai aprigi, dacă aceștia se îndreaptă, dacă încetează de a fi răi și Îi cer ajutorul. De aceea, fără să stea un moment pe gânduri, Iisus pleacă spre casa boierului, deși în același timp I se aduce știrea că fata bolnavă a murit. „Nu te teme, crede numai și fiica ta se va mântui“, îi zice Iisus, încurajându-l și arătându-i că credința lui are să fie răsplătită, că credința lui este, care-L înduplecă pe Iisus să-i mântuiască fiica. Și credința lui Iair este răsplătită peste toate așteptările. Iisus nu voiește să facă reclamă pentru Sine; de aceea nu permite ca în odaia cu patul mortuar să intre decât cei mai apropiați din învățăceii Săi cu părinții moartei. Înaintea a cinci martori, prin cuvânt, Iisus dă viață moartei, pe care o face, în același timp, deplin sănătoasă. La urmă și acestor martori le impune să nu spună nimănui ce au văzut, anume ca să evite senzația în gloatele nepricepute. Spre a constata deplina sănătate a fetei, Iisus poruncește să i se dea de mâncare, căci, organismul ei fiind acum sănătos, iar stomacul gol, ei îi e foame, și deci, ea și mănâncă înaintea celor de față. Din ajutorul dat lui Iair, care era unul din dușmanii lui Iisus, unul din aceia, care, în fața lui Dumnezeu erau mai păcătoși, dar care, la un moment dat, își vine în sine: încetează cu răutatea, crede în Dumnezeu și se roagă Lui, – din ajutorul dat acestui boier păcătos, vedem învățătura pentru noi că, oricât de mult și oricât de greu ar fi păcătuit cineva, să nu dispere, ci să se întoarcă cu umilință și cu încredere în milostivirea și în bunătatea lui Dumnezeu, să înceteze de a mai face rele și să-I ceară iertare, să-I implore ajutor, și Dumnezeu îl iartă, Dumnezeu îi ajută. Dar, pe de altă parte, pentru noi este o învățătură, un îndemn, ca să facem și noi, cum face Dumnezeu: oricât de mult și de greu ne-ar greși cineva, oricâte rele ne-ar fi făcut, dacă vine înaintea noastră, și arătând părere de rău pentru cele ce ne-a făcut, și, dându-ne garanții că nu ne va mai face rău, ne roagă să-l iertăm, noi să nu ne împietrim inima, să-l iertăm ca, prin aceasta, și noi să merităm iertarea, pe care o cerem în rugăciunea domnească. Cum, păcat neiertat este disperarea în mila, în bunătatea și, deci, în iertarea lui Dumnezeu, și cum aceasta aduce după sine osânda veșnică, – tot așa păcat neiertat este, dacă noi nu voim cu nici un preț să iertăm pe cel ce ne-a făcut rău și se roagă de iertare. Cel mai ales sentiment și cea mai nobilă mulțumire pentru om este mulțumirea ce o poate avea iertând pe acela care i-a greșit. De această mulțumire preotul nu se poate lipsi. Și în practicarea acestei virtuți el trebuie să fie o făclie luminătoare pentru parohienii săi, un exemplu atrăgător spre plăcută și satisfăcătoare imitare. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (48)
[SIZE=3]41[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXV-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 10, 25-37)[/SIZE] 25. Și iată un legiuitor, s-a sculat ispitind pe el și zicând: Învățătorule, ce voi face, ca să moștenesc viața de veci. 26. Iar el răspunzând a zis: în lege ce este scris; cum citești. 27. Iar el răspunzând a zis: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din toată virtutea ta, și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău, ca însuți pe tine. 28. Și i-a zis lui: drept ai răspuns, fă aceasta, și vei fi viu. 29. Iar el vrând să se îndrepte pe sine însuși a zis către Iisus; și cine este vecinul meu. 30. Iar Iisus răspunzând a zis: un om oarecare s-a pogorât din Ierusalim în Ierihon, și a căzut în tâlhari, care dezbrăcându-l pe el, și rănindu-l s-au dus lăsându-l abia viu. 31. Și s-a întâmplat de a trecut un preot pe acea cale, și văzându-l l-a trecut 32. Așijderea, și un levit, fiind la acel loc; venind, și văzându-l l-a trecut. 33. Iar un Samarinean mergând a venit la el și văzându-l i s-a făcut milă de el. 34. Și apropiindu-se a legat rănile lui, și turnând untdelemn și vin și punându-l pe dobitocul său l-a dus la o casă de oaspeți, și a purtat grijă de el. Și a doua zi când a purces scoțând doi arginți, i-a dat gazdei și a zis: poartă-i de grijă, și orice vei mai cheltui, întorcându-mă eu îți voi plăti. 36. Care dintre acei trei ți se pare a fi mai aproape celui ce a căzut în tâlhari. 37. Iar el a zis: care a făcut milă cu dânsul, deci a zis Iisus lui: mergi de fă și tu așijderea. Aproapele nostru 1. Un fățarnic de felul celui cu care ne-am ocupat în Evanghelia din Duminica a XII-a (cap. 28) este cărturarul, legiuitorul din această Evanghelie – un fariseu care, ca și cel de la cap. 28, voiește să se însinue ca un om absolut bun, fără păcate, și care se încearcă și el a stoarce în favorul său o laudă de la Iisus Hristos, pe care apoi să o exploateze spre a-și mări popularitatea. Și acesta, ca și cel din Matei (19, 16 ș.u.) adresează Mântuitorului întrebarea: ce să facă spre a moșteni viața veșnică. Mântuitorul îi răspunde prin o întrebare pe care i-o adresează tocmai fiindcă Fariseul era specialist în lege, „legiuitor“ zicându-i: „Ce este scris în Lege, cum citești?“. Fariseul, se vede, luase act de răspunsul lui Iisus Hristos, la întrebarea ce-I adresase un alt legiuitor (Matei 22, 37-38), că Îi răspunde cu cuvintele proprii ale lui Iisus, acolo citate și luate de altfel din Lege (Deuteronomul 6, 5 combinat cu Leviticul 8, 5; 19, 19 și Numerii 9, 29). Dar, ca și fariseul bogat de la Matei și cel de la Luca, nu se mulțumește cu răspunsul primit, ci, crezând că va izbuti să stoarcă de la Mântuitorul o mărturisire, cu ajutorul căreia apoi să se arate grozav înaintea gloatelor, el întreabă pe Iisus: „Și cine este aproapele meu?“. După Leviticul (19, 16-19) aproapele israiliteanului este numai israiliteanul, deci, prin consecință, al evreului numai evreul, și prin urmare evreul numai pe evreu este obligat să-l iubească, pe când pe ceilalți trebuie să-i urască. Aceasta o scoate în relief și Mântuitorul la Matei 5, 43. 44; Luca 6, 34 ș.u. (a se vedea Evanghelia din Duminica a XIX după Rusalii, cap. 35). Și legiuitorul se și aștepta la un răspuns conform cu suscitatul text din Moise, ca apoi pe acest răspuns să clădească fraze bombastice de naționalism, de jertfire pentru interesele, pentru binele și pentru fericirea poporului evreiesc. Mântuitorul, care-i știa gândurile, și care și de altfel nu se putea contrazice, își dezvoltă și își exemplifică învățătura anunțată la Matei (5, 44-48 și cele paralele), spunându-i întâmplarea cu samariteanul milostiv. 2. Preoții și leviții, cărturarii poporului învață pe necărturari să facă milostenie cu cei nenorociți, după cum Legea prescrie. Dar, ca învățătura lor să fie pusă în practică de către popor, ei sunt ținuți, în locul întâi, să și facă aceea ce îndeamnă pe alții să facă; ei sunt datori să fie nu numai învățători teoretici ai Legii, ci și împlinitorii ei, învățătorii ei prin exemple. Un astfel de preot, dator să împlinească el întâi aceea ce cere de la alții, trecând pe cale, vede pe cel nenorocit, și, fiindcă nu este nimeni de față să-l vadă, și, deci, prin ajutorul, ce ar da celui nenorocit, nu poate face reclamă, trece nepăsător pe lângă fiul poporului său. Un levit, care și el se hrănea ca și preotul din credința poporului, din aderarea poporului la Legea, pe care o propovăduiesc preoții și leviții, trece și el pe aceeași cale, vede pe cel rănit, și, nepăsător și rece, trece înainte ca și cum nu l-ar fi văzut, îl lasă să moară fără a-i da ajutor. Aceștia, după Legea lui Moise, erau cei mai aproape de cel căzut între tâlhari, aceștia, mai mult ca oricine, datori erau să-i întindă o mână de ajutor. Dar ei îl tratează ca pe un lucru de nimic, ca și cum n-ar fi om și n-ar merita compătimirea semenilor săi. Preotul și levitul erau din tagma fariseului – legiuitor, care-L întrebase pe Iisus. Ei făceau binele numai când știau că sunt văzuți de gloate, ca să fie lăudați, admirați. Când însă, știau că nu sunt văzuți, că din fapta, ce ar fi săvârșit, nu era să tragă nici un folos conduita lor era cum se exemplifică în această Evanghelie. Ca o antiteză a acestor doi oameni, considerați de popor ca sfinți, ca învățători și împlinitori ai Legii: trece pe acea cale un om cu totul străin, de alt neam, un necurat, cu care evreii nu voiesc să aibă nimic, nici în clin, nici în mânecă, un samaritean. Văzând pe evreu rănit, acestui om „rău“ i se face milă, se coboară de pe asin, spală și leagă pe cel rănit, apoi îl pune călare, iar el merge pedestru până ajunge cu dânsul la o casă de oaspeți, unde îl așează și poartă grijă de însănătoșirea lui. Așa lucrează cel „rău“, cel „necurat“, Samariteanul, așa se poartă străinul cu evreul, pe care nu-l bagă în seamă preotul lui și levitul. Și, la întrebarea Mântuitorului, în cazul de față, care a fost aproapele evreului nenorocit, răspunsul firesc nici nu putea fi altfel, decât așa cum l-a formulat cărturarul, răspuns, care era totodată în contra nu numai a fariseilor, ci și a preocupării întregului popor evreiesc. Fariseul e nevoit să recunoască, în contra învățăturii sale, că aproapele nu este numai conaționalul, care adeseori poate să fie fără de inimă, ci oricare om, fie el oricât de nefavorabil descris de preocuparea omenească. El recunoaște că orice om îți poate face bine, te poate scăpa chiar și de la moarte, că, prin urmare, și tu, oricărui om, fără deosebire de naționalitate, când ți se dă ocazia, să-i faci bine, să-i dai ajutorul, de care el are trebuință. În fața exclusivismului național al lui Moise se ridică altruismul creștin, dezvoltat cu altă ocazie până la ideal, altruism spre care trebuie să tindă întreaga omenire (vezi și cap. 35). Exclusivismul național, în parabola de față, se vede că degenerase în cel mai josnic egoism, așa că în Iudeea, nici la cei mai buni, la preoți și la leviți, nu se găsea altruismul nici chiar în cadrul cel îngust al exclusivismului național evreiesc. Din ținuta preotului și a levitului rezultă maxima de conduită pentru toți, dar mai vârtos pentru preoți și pentru seminariști, că datori sunt să-și pună în concordanță faptele cu vorbele; să se poarte cum le e vorba. Și, dacă împrejurările politice îi silesc să fie exclusiviști, naționaliști: să nu facă paradă și speculă cu naționalismul lor, ci naționaliști să fie cu trup, cu suflet, gata a-și jertfi și viața în orice moment pentru națiunea lor. În același timp ca de foc să se ferească de a-și restrânge naționalismul, altruismul în cadre profesionale, ori provinciale, mai mult încă de a-l reduce la familia ori chiar, în ultima analiză, la persoana lor. Aceasta ar fi decadența la un josnic egoism. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (49)
[SIZE=3]42[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXVI-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 12, 16-21)[/SIZE] 16. Și a zis pildă către ei zicând: unui om bogat foarte-i rodise țarina. 17. Și cugetă întru sine zicând: ce voi face, că nu am unde aduna roadele mele. 18. Și a zis: aceasta voi face, sparge-voi jitnițele mele, și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele, și bunătățile mele. 19. Și voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăți strânse pe mulți ani, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. 20. Iar Dumnezeu i-a zis lui: nebune, întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, dar cele ce ai gătit, cui vor fi. 21. Așa este cel ce strânge lui și comoară, iar în Dumnezeu nu se îmbogățește. Lăcomia 1. Ca să putem înțelege deplin parabola din această Evanghelie, este necesar să-i cunoaștem motivul: ce a îndemnat pe Mântuitorul să o rostească. Motivul îl găsim parte în metoda Sa de a-și exemplifica și, prin aceasta, a-și desluși teoriile susținute, parte arătat în textul, ce imediat precede parabolei. a) În marea predică de pe munte, (Matei, cap. 5-7) Mântuitorul învățase în teză generală: „Nu vă adunați vouă comori pe pământ..., ci vă adunați vouă comori în cer..., că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6, 19-21) – fără să fi deslușit prin exemple această înaltă teorie. Ea trebuia, deci, exemplificată, deslușită, lămurită. Între alte exemple, Mântuitorului Îi este binevenită și parabola din chestiune. b) În textul, ce precede parabolei vedem că un anumit om de rând, care, așa se vede, își luase partea, ce i se cuvenea din avuția părintească, încă fiind părinții în viață, acum, după moartea lor, ar mai fi luat și din partea rămasă fratelui său. La judecată nu îndrăznea să meargă, deoarece se temea că nu va câștiga. Știind însă, că Mântuitorul este așa de bun, face bine tuturor, crede că Îl va putea îndupleca să intervină El cu înalta-i autoritate ca să înduplece pe fratele său la împărțirea moștenirii. Mântuitorul, care „nu avea trebuință să-I mărturisească cineva pentru om, că El știa ce era în om“ (Ioan 2, 25), știe că numai lăcomia este, care împinge pe acest om naiv să vină la Dânsul și să-I ceară ajutorul; apoi, pe lângă aceasta, chiar dreptate de ar fi avut omul, Mântuitorul nu avea misiunea a se amesteca în neînțelegerile, dependente de dreptul civil, și nu putea să dea armă în mâna dușmanilor Săi, că se face însuși judecător. De aceea El refuză a se pronunța, răspunzând omului: „cine M-a pus pe Mine Judecător peste voi?“ – cu alte cuvinte: caută-ți de treabă, și Mă lasă în pace! nu încerca a Mă face pe Mine instrument scopurilor tale egoiste. Apoi, ca să arate celor de față că lăcomia este, care l-a împins pe acel om să recurgă la Dânsul, adaugă: „Vedeți de vă feriți de lăcomie, că nu în a prisosi cuiva din avuțiile sale, este viața lui” (vs. 15), adică: nu în avuții stă fericirea acestei vieți, că avuțiile, oricât de multe ar fi, ele nu pot să lungească viața celui ce le are. Și, ca să o dovedească aceasta, în legătură cu teoriile arătate la Matei (6, 19-21). 2. Mântuitorul spune celor de față, parabola bogatului, care adunase atât, încât nu mai avea unde să-și strângă agoniseala. El, bogatul, adunase în cursul unei vieți întregi, lipsindu-se pe sine, nedreptățind pe alții, făcând tot ce poate să facă un om, al cărui scop este îngrămădirea de bogății, peste care apoi să dispună după plac. Dar, când privea mulțumit de rezultatul îndelungatei sale vânători după avuții, și, când își făcea planul să înceteze de a mai alerga după câștig, ci să se retragă în odihnă, în care să ducă o viață dezmierdată, lipsită de griji, de zbucium și de nevoi; pe când el își plănuia o îndelungată viață tihnită și plăcută, îi zice Dumnezeu; nebune, în noaptea aceasta vei muri; dar cele ce ai câștigat cu atâta zbucium, privațiune și nedreptate, ale cui vor fi? Ai trăit o întreagă viață ca un sărac, nepermițându-ți din câștigul tău să faci vreun bine cuiva, nici chiar ție; ai trăit sărac, ca să mori bogat, și ca, la moarte, să-ți primești o parte din aspra pedeapsă: remușcarea că n-ai beneficiat de avuțiile tale și durerea de-a știi că alții le vor utiliza, alții care n-au ostenit la câștigarea lor. Concluzia firească este: așa se întâmplă tuturor avarilor, tuturor lacomilor după bogății lumești. Asupra acestei concluzii Evanghelia ne atrage deosebita băgare de seamă când adaugă admoțiunea Mântuitorului: „Cel ce are urechi de auzit să audă“, să cumpănească bine cele ce am zis și să se ferească de viciul lăcomiei. Fără îndoială unul din cele mai grave vicii este lăcomia, ca mamă a o mulțime de păcate. Cel stăpânit de lăcomie, în goana sa după avuții, unde numai i se dă ocazia, înșeală, fură, răpește, ucide, lăsând în mizerie și pieritori de foame pe aceia, pe care i-a jefuit. Ca să înșele, el nu se ferește de minciună, de clevetire, de falsuri, de jurământ fals; ca să poată fura, răpi și ucide, el amăgește pe alții, ca să-i facă părtași, să-l ajute la fărădelegea sa. El duce, deci, și pe alții la pierzare. Și, în schimb pentru atâtea crime, ce săvârșește, cu ce se alege? Aici el, pentru care banul e Dumnezeu, nu se îndură să cheltuiască din câștigul său necinstit nimic pentru satisfacerea plăcerilor sale nobile, anume: să-și lumineze mintea și să-și înnobileze inima prin citire de cărți, ziare și reviste, care toate costă bani; ba e în stare de multe ori să se lipsească și de o hrană mai cumsecade, și preferă să îndure frig, și să umble zdrențos, decât să cheltuiască ceva pentru lemne și pentru haine. Unde punem că se lipsește și de nobila mulțumire de-a fi ajutat pe vreun sărman, ori de-a fi contribuit cu ceva la vreo întreprindere culturală, națională și filantropică? În societate el e considerat ca acei israieliți lacomi, care, în călătoria lor prin pustie, strângeau mană și potârnichi, în cantitate mai mare decât aveau trebuința pentru câte o zi, și ceea ce le prisosea se umplea de viermi și se împuțea, așa că toți fugeau de cei lacomi și de agonisita lor. La moarte remușcare, iar după moarte osândă pentru faptele lui cele rele. Antiteza lăcomiei, ca viciu, este risipa. Cel ce risipește, ce agonisește orice moștenește, ajunge în rușinoasă sărăcie: să fie nevoit a recurge la mila altora. Mijlocul între aceste două vicii este virtutea cruțării, mama bunei stări, care aduce îndestulare, mulțumire și fericire. Ferindu-se de cele două vicii, preotul, ca o pildă vie între parohienii săi, trebuie să fie cruțător: în toate cheltuielile să fie cumpătat, îngrijind ca din agonisita sa cinstită, să păstreze câte o părticică spre a adăuga la avuția sa, din care să aibă, la vreme de nevoie, de unde suporta cheltuieli extraordinare și neprevăzute, necesitate de susținerea familiei și de creșterea cuviincioasă a copiilor săi; apoi să aibă cu ce veni la timp în ajutor celor nenorociți și de unde să facă jertfe materiale pentru scopuri filantropice și instituții naționale-bisericești. Și în cruțare seminaristul trebuie să facă exerciții. Din micile sume, ce primește pentru acoperirea cheltuielilor sale, el poate economisi câte puțin și, punând la casa de economie, se exercită în păstrare. Acest exercițiu îi prinde bine în întreaga viață: îi este ca un stimulent pentru continuare și îndemnarea altora spre imitare. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (50)
[SIZE=3]43[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXVII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 13, 10-17)[/SIZE] 10. Și era învățând într-o Sinagogă sâmbăta. 11. Și iată o femeie era, care avea duhul neputinței de optsprezece ani, și era gârbovă, și nu putea să se îndrepteze nicidecum. 12. Și Iisus văzându-o pe ea, a chemat, și i-a zis ei: femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. 13. Și și-a pus pe ea mâinile, și îndată s-a îndreptat, și mărea pe Dumnezeu. 14. Iar Mai-merele Sinagogii mâniindu-se, căci o vindecase Iisus sâmbăta, răspunzând, zicea poporului: șase zile sunt, în care se cade a lucra, deci în acelea venind vă veți vindeca, iar nu în ziua Sâmbetei. 15. Iar Domnul răspunzând a zis lui: fățarnice, fiecare din voi sâmbătă nu-și dezlega boul său, sau asinul de la iesle, și-l duce de-l adapă. 16. Dar aceasta fiica lui Avraam fiind, pe care o legase satana iată de optsprezece ani, nu se cădea a se dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei. 17. Și acestea zicând el, toți cei ce stau împotriva lui, se rușinează, și toată mulțimea se bucură de toate lucrurile cele mărite, care se făceau de la El. Sfințirea sâmbetei 1. Porunca a patra din Decalog „Să sfințești ziua sâmbetei“ era ținut la evrei cu o extremă rigoare. Chiar Legea mozaică impunea această rigoare: orice lucrare trebuie sistată în această zi sfântă. Neobservarea acestei interdicțiuni e pedepsită cu moarte (Ieșirea 35, 2). Interdicțiunea merge până în minuțiozități: nici foc să nu-ți faci în casă (Ieșirea 35, 3), fiindcă și aceasta este lucrare. De aceea, când „fiii lui Israil“ aflară pe un om adunând lemne de foc în pustie într-o zi de sâmbătă și-l duseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte, și israieliții îl omorâră cu pietre (Numerii 15, 31-36). Strășnicia aceasta a Legii în cursul timpului s-a dezvoltat până la ridicol, și pentru evrei a avut dezastruoase urmări. După cum vedem din I Macabei cap. 2, evreii, zeloși observatori a Legii, consideră și apărarea vieții lor proprie ca o lucrare, oprită de Lege, și preferă mai bine să se lase ca să-i măcelărească sirienii pe toți, decât să facă cea mai nevinovată încercare de apărare. Ei se mulțumesc numai să strige că, lor Legea nu le permite să lucreze în zi de sâmbătă, și că, martor le este cerul și pământul, ei sunt nevinovați și mor observând Legea. Chiar căderea Ierusalimului în mâinile Romanilor a fost facilitată prin ridicola observantă a Legii, după cum ne spune istoriograful evreu Iosif Flavius. Ceea ce ajunge însă culmea ridicolului este practica unei secte samarinene, numite a dositeianilor. Aceștia considerau ca lucrare, prin urmare ca abatere de la Lege, orice mișcare a corpului. Deci, ca să nu calce Legea: în ce poziție îi apucă începutul sâmbetei (vineri seara la apusul soarelui), fie culcați, fie stând în picioare, desculți, îmbrăcați, ori dezbrăcați, în aceea rămâneau, ca înlemniți, până ce apusul soarelui de sâmbătă spre Duminică ridică vraja deasupra acestor fanatici nenorociți. Adevărat că, până chiar și evreii își băteau joc de observanța ridicolă a dositeianilor. Dar în același timp nici ei nu ieșeau din ridicol. Lăsând la o parte cazuistica lor ridicolă, e destul să atingem învinuirea, ce ei fac lui Iisus, că, scuipând în pulberea pământului și cu degetul făcând tină – a lucrat, a călcat Legea. Culmea însă este practica lor, pe care Iisus o combate cu ocazia minunii ce săvârșește, vindecând pe femeia cea gârbovă de îndelungată ei boală. Anume: cei mai zeloși dintre evrei nu-și permiteau în zi de sâmbătă nici bine să facă unul altuia. Și, mai-marele sinagogii nu este decât expresia fidelă a credinței și practicii acelora, care erau mai cu râvnă în aplicarea exterioară a Legii, în așa numita observanță a formalismului nomistic. 2. Spre a deștepta pe evrei, a-i face să recunoască ei înșiși absurditatea dogmelor și a practicelor lor, Iisus, în zi de sâmbătă, în sinagogă, în fața oamenilor religioși, adunați la rugăciune, vindecă prin cuvânt pe femeia cea bolnavă, gârbovită de boală. Și, la observarea răutăcioasă a mai-marelui Sinagogii, că Sâmbăta nu e permis a vindeca pe oameni, Iisus demască atât absurditatea rigorismului Legii, cât și diabolicul interpretatorilor ei, de către farisei, din care făceau parte și conducătorii sinagogilor, ca oameni cu renume de oameni religioși, drepți, buni, sfinți. Ei, în învățăturile lor, opreau în zi de sâmbătă orice lucrare, care s-ar raporta la om, dar nu și la animale. A da vitelor de mâncare și apă nu era lucrare, după doctrina fariseilor, nu era păcat; a scăpa o vită de la pieire era permis, sau mai bine nu era interzis. Și, ce nu e interzis în Lege, e permis în practică. Fariseii așa și practicau: ei în zi de sâmbătă omului nu-i făceau bine, zicând că e păcat: dobitocului însă îi făceau, susținând că aceasta este permis. „Cum? – le zice Mântuitorul –, după vederile voastre o vacă, o oaie, ori un asin e mai mult decât un om? Unei vaci îți este permis să-i faci bine, unui om nu? Pe un asin să-l scapi de la moarte, că nu e păcat, pe om să-l lași să moară, că e păcat să-l ajuți? Cum, Legea oprește a face bine omului în zi de sâmbătă și permite să faci dobitocului?”. Și a fost firesc să se rușineze toți fariseii, care erau de față și-i făceau opoziție, și să se bucure poporul, care acum înțelegea perversitatea pretinșilor săi oameni sfinți. A face bine sâmbăta, nu numai că nu e în contra Legii, dar e chiar în consonanță cu ea; prin binefacere se sfințește ziua sâmbetei. Aceea, ce zice Mântuitorul despre ziua sâmbetei, are îndoită valoare pentru Duminica creștinilor. Cum Domnul nostru Iisus Hristos mai ales sâmbăta făcea bine celor nenorociți, așa și noi, câtă vreme numele lui (creștini) îl purtăm, datori suntem a căuta prilej ca să facem bine mai ales Duminica. Cum Mântuitorul sfințea Sâmbăta prin binefacerile Sale, și noi într-un grad mai mic, după puterile noastre, putem și datori suntem să sfințim Duminica prin binefaceri către cei nenorociți, care au trebuință de ajutorul nostru. Aceasta ne-o poruncește adevăratul înțeles al poruncii a patra: „Să sfințești ziua sâmbetei (Duminica)“. Noi o putem sfinți, nu petrecând în trândăvie, ca evreii, ci imitând pe Mântuitorul, adică făcând bine altora – de la sine înțeles, pe lângă observarea și a poruncii întâi bisericești. În nici o altă zi n-are preotul atâta ocazie de-a face bine, ca Duminica. În această zi sfântă, el nu este reținut de ocupațiuni economice și parohienii sunt de obicei pe acasă. În această zi are, deci, timp să cerceteze pe cei întristați, și să-i mângâie, pe cei certați să-i împace, spre a-i opri de la procese păgubitoare. În această zi poate cerceta pe cei vicioși, și, stând cu dânșii de vorbă, să-i aducă la calea cea bună; pe bolnavi și pe cei grabnic nenorociți, îi poate cerceta în toate zilele. În această zi preotul poate ține cuvântări și prelegeri, prin care să arate obștii urmările nenorocoase ale viciilor, de care poate suferă unii și alții, și să provoace îndreptarea. În această zi preotul vrednic poate întruni pe fruntașii parohiei la consfătuiri pentru binele obștii bisericești. Iată, așa poate sfinți preotul în parohia sa ziua Domnului. Și, de la sine înțeles, seminaristul, mai ales în timpul vacanțelor, are destul prilej de a se exercita în sfințirea Duminicii – firește, sub conducerea și supravegherea preotului. Dar și în seminar are prilej, între colegii săi, a face bine și, prin aceasta, a sfinți ziua Duminicii. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (51)
[SIZE=3]44[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXVIII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 14, 16-24)[/SIZE] 16. Iar El i-a zis lui: un om oarecare a făcut cină mare, și a chemat pe mulți. 17. Și a trimis pe sluga sa la ceasul cinei să zică celor chemați, veniți că iată gata sunt toate. 18. Și au început toți într-un chip a se lepăda, cel dintâi a zis lui: moșie am cumpărat, și merg să o văd, rogu-te să mă ierți. 19. Și altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, și voi merge să-i încerc, rogu-te să mă ierți. 20. Și altul a zis: m-am însurat, și pentru aceea nu pot veni. 21. Și întorcându-se sluga aceea a zis Domnului său acestea, atunci mâniindu-se stăpânul casei a zis slugii sale: ieși curând la căile, și la ulițele cetății, și săracii, și ciungii, și orbii, și șchiopii adu-i aici. 22. Și a zis sluga: Doamne, s-a făcut cum ai poruncit, și încă mai este loc. 23. Și a zis Domnul către slugă: ieși la drumuri, și la răspântii, și îndeamnă să intre, ca să se umple casa mea. 24. Că zic vouă, că nici unul din bărbații cei chemați nu va gusta cina mea. Universalismul în Creștinism 1. Parabola de față o avem și la Matei (22, 1-14). (Am tratat-o la cap. 30, Duminica a XIV-a după Rusalii). Este însă o deosebire între redactarea de la Matei și între cea de la Luca, provenită din formularea dată în două rânduri de Însuși Iisus. La Matei se accentuează exclusivismul, la Luca universalismul în creștinism. La Luca cel ce dă cina este „un om oarecare“, la Matei este un „Împărat“, care face nuntă fiului său. Aici avem pe evreii chemați la nunta lui Mesia, a Fiului lui Iehova, colo pe toți, fără deosebire, chemați la masa unui om din lumea mare. Evangheliștii aleg, fiecare, acea formulare, dată de Mântuitorul, care corespunde scopului său special: unul, spre a câștiga în special pe evrei pentru creștinism, celălalt spre a converti pe păgâni. 2. Exclusivismul la Matei stă într-aceea că, deși, după renunțarea iudeilor de a participa la masa creștinismului, sunt invitate toate neamurile, și răi și buni, totuși cei nevrednici sunt înlăturați – cel ce „nu avea haină de nuntă“. Nu sunt primiți în creștinism decât cei curați la inimă, cei virtuoși, care nu vin din speculă, cu atât mai vârtos nu cei aduși de silă. Universalismul la Luca este accentuat atât în omul, care dă cină mare, cât mai ales în ordinul dat slugii pentru a doua oară: „ieși la drumuri și la răspântii și-i silește să intre...“ pe toți pe care îi vei găsi, fără deosebire, silește-i să intre, nu te uita dacă este vreunul vrednic ori nu, dacă este careva în haine de sărbătoare ori nu; scopul este „ca să se umple casa mea“. Aici n-are de a face cu ceremonialuri și considerațiuni, care trebuie să se observe față cu regii și cu împărații. Aici împărăția lui Dumnezeu nu este asemănată cu o împărăție lumească, ci cu o ospătărie universală, unde lumea trebuie să intre, de voie, de nevoie. Aceste două direcțiuni fundamentale opuse, le vedem reprezentate în cele două mari Biserici, în care e divizată creștinătatea, în orient și în occident. În Biserica de răsărit încă de la începutul creștinismului, vedem că e normativă vederea din Matei: Nu oricine se primește în creștinism. Cei, care vor să intre, se supun la aspre probe, ei trec prin diferite grade de pregătire, și, numai după ce dovedesc, atât prin viața lor morală, cât și prin instrucțiunea primită și prin statornicia în credință, că au „haină de nuntă“, și, deci, sunt vrednici să intre la „cina cea de taină“ a Fiului Împăratului, numai atunci sunt admiși să intre în societatea creștină, în Biserică. Și, câtă vreme creștinismul, a ținut cu rigoare la acest principiu, el, creștinismul, a fost în continuu progres pe toate terenurile. Ca simbol al observării acestui principiu, conducătorul Bisericii, Episcopul, în oficiul său sacramental poartă o cârjă, în capul căreia se văd doi șerpi, cu capetele spre olaltă – semnul înțelepciunii inofensive, pașnice. Drept ce și Biserica răsăriteană, întrucât a propagat creștinismul între păgâni, l-a propagat pe cale pașnică, liniștită, prudentă. Biserica apuseană însă, având ca deviză cuvintele de la Luca: „îi silește să intre“, n-a ținut și nu ține seama de povața de la Matei, ci, unde cuvântul, unde învățătura pașnică și înțeleaptă n-a ajuns, acolo a recurs la forță: să-i silească să intre. Această silă, biserica de apus n-a întrebuințat-o numai față cu păgânii cum s-a făcut cu popoarele de la nord, ci și față cu creștinii, care nu erau și nu voiau să fie sub ocârmuirea romană. De aici: persecuții, cruciade, războaie în numele lui Dumnezeu. Cum în Biserica orientală principiul, deviza ei de conducere și de viață este exprimată în toiagul, ba și în mitra episcopală, astfel și în biserica de apus: cârja Episcopului are la capul superior forma unui cârlig, cu care să prindă în fugă pe cel ce nu voiește de bună voie să vină acolo, unde păstorul voiește. Biserica apuseană consideră ca oi rătăcite, fugite din turmă pe aceia, care nu-i aparțin, și, cum păstorul cu cârja lui cu cârlig, numită pe alocuri cață, prinde oile răzlețe, rătăcite; tot așa și păstorul sufletesc, Episcopul, prinde și aduce în staulul oilor lui Hristos pe păgâni și pe creștinii, care nu sunt sub a lui păstorire. Cum e cârja, și mitra: semn de atac – gură deschisă. Din cele ce preced, în mod firesc rezultă pentru Preot învățătura că parohia lui fiind o lume mică, o Biserică vie sau o turmă, peste care el este păstor răspunzător pentru buna ei pășunare: el în păstorirea turmei sale trebuie să adopte și înțelepciunea plină de blândețe a Bisericii ecumenice de răsărit, și sila plină de înțelepciune. Blândețea trebuie să le aplice în genere față cu toți credincioșii. Acolo însă unde blândețile nu sunt suficiente spre a îndrepta pe cel rătăcit și a-l aduce la calea binelui, acolo trebuie să recurgă la silă: să-l silească să intre în casa și la masa Domnului. Sila aceasta nu poate să fie însă fizică, cum o aplică Biserica romană, ci morală cum o recomandă Apostolul Pavel, când zice preotului: „Propovăduiește cuvântul, stai asupra cu vreme și fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată răbdarea și cu învățătura“ (II Timotei 4, 2). Preotul vrednic și cu tact știe în parohia sa să se impună într-atât, încât, autorității sale stăruitoare și dezinteresate, trebuie să se plece și cei mai decăzuți. El îi silește moralicește să se abată de la rele și să fie buni. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (52)
[SIZE=3]45[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXIX-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 17, 12-19)[/SIZE] 12. Și intrând El într-un sat, L-au întâmpinat pe El zece bărbați buboși, care stătea departe. 13. Și aceia au ridicat glas zicând: Iisuse învățătorule, miluiește-ne pe noi. 14. Și văzându-i le-a zis lor, mergeți, de vă arătați preoților, în timp ce mergeau ei s-au curățit. 15. Iar unul dintre dânșii văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare mărind pe Dumnezeu. 16. Și a căzut cu fața sa la picioarele Lui, mulțumindu-I, și acela era samarinean. Iar Iisus răspunzând a zis: au nu zece s-au curățit; dar cei nouă unde sunt. 18. Nu s-a aflat să se întoarcă să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acest străin. 19. Și i-a zis lui; scoală și te du, credința ta te-a mântuit. Gratitudinea și ingratitudinea 1. Lepros – bubos – lepră. Din cea mai adâncă vechime este cunoscută lepra, ca o boală egipteană, pe cât de urâtă și de respingătoare, pe atât și de primejdioasă și de îndărătnică. Sunt mai mult specii de lepră, unele mai ușoare, altele mai grele. Cele mai grele abia se vindecă după 9, 18 și chiar după 30 de ani. Proveniența acestei boli este încă necunoscută. Atât la evrei, cât și la celelalte popoare din vechime, ca și la Arabii moderni, lepra era și este considerată ca o pedeapsă dumnezeiască pentru cel bolnav. Bolnavul se încarcă de bube pe întreg corpul, care se deformează îngrozitor. Bubele puroiază infectând aerul cu mirosul lor de nesuferit. Boala fiind molipsitoare, la evrei, cei cuprinși de lepră erau excluși din societate, în care nu aveau voie să reintre până nu dovedeau cu certificat de la preoți, că sunt vindecați. 2. Minunea cuprinde un dureros model de ingratitudine evreiască. Față cu ingratitudinea evreiască iese însă la iveală gratitudinea păgânismului. Cei nouă leproși israieliteni sunt reprezentanții iudaismului, iar samarineanul ține locul păgânismului. Proporția în care se găsesc evreii leproși, nemulțumitori în raport cu samarineanul, tovarășul lor de nenorocire, ne oglindește proporția în care Dumnezeu, Iisus Hristos și-a dezvoltat activitatea Sa pentru evrei și pentru păgâni. Ea este un fel de confirmare a declarației Mântuitorului (Matei 15, 24), că nu e „trimis fără numai către oile cele rătăcite ale casei lui Israil“, de o parte, și a declarației cananencei (Matei 15, 27) „că și câinii mănâncă din sfărâmăturile care cad de pe masa domnilor săi“, de altă parte. Și, pe cât de preocupat se părea a fi fost Iisus Hristos pentru mântuirea evreilor, desconsiderând pe păgâni, pe atât de ingrați, de nemulțumitori, se arată evreii față de Dânsul; iar păgânii cei desconsiderați, tratați numai cu sfărâmăturile care pică de pe masa cea bogată a evreilor, cad cu fața la pământ și mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul primit. Cel care singur se întoarce și mulțumește lui Dumnezeu pentru mântuirea de care s-a făcut părtaș, e un samarinean – după părerea evreilor, un spurcat, un câine, tocmai pentru aceea considerat ca disprețuit, osândit de oameni și de Dumnezeu. Evreii însă, în fața Samarineanului, se considerau ca oameni aleși sfinți, ca poporul lui Dumnezeu. Fapta evreilor de aici ca și a reprezentantului lor din cap. 10 (slăbănogul), demască pretinsa lor sfințenie, arătându-i în toată perversitatea lor; de asemenea fapta samarineanului, ca și a orbului din naștere (cap. 14 și 15), dovedește că el, deși desconsiderat, este superior evreilor, cum superior s-a arătat păgânismul peste tot, primind cu recunoștință învățătura Mântuitorului, deși această învățătură i s-a dat numai în fărâmituri, numai după ce au refuzat-o evreii. 3. Câinii, emblema și tipul samarinenilor, oricât ar fi ei de disprețuiți, dacă le întindem câte o fărâmitură de pâine, se gudură, își arată mulțumirea; ba această mulțumire a lor și-o dovedesc mai târziu prin alipirea lor cu credință de cei care le-au făcut bine. Și omul care primind vreo binefacere, desconsideră pe binefăcătorul său, se arată mai josnic, mai puțin și mai nevrednic chiar decât un câine. De această înjosire și nevrednicie s-au făcut părtași cei nouă evrei vindecați de lepră și se fac părtași toți aceia care, primind câte o binefacere de la cineva, uită de binefăcătorul lor, nu-și arată recunoștința pentru facerea de bine. De aceea ingratitudinea este considerată ca una din petele cele mai urâte, care arată nevrednicia omului, în sânul căruia se încuibează. Pe cât de neagră este pata păcatului nemulțumirii, pe atât de firească, de conformă cu demnitatea omului, se arată virtutea numită gratitudine, recunoștință, mulțumită pentru facerea de bine. Această gratitudine se manifestă în sufletul nostru întâi către Dumnezeu pentru nemăsuratele Sale binefaceri, apoi către părinții noștri trupești și sufletești – preoți și învățători, – către autoritățile bisericești și civile, în general, și către toți particularii noștri binefăcători, îndeosebi. Mulțumirea aceasta, arătată mai întâi în sufletul nostru, se manifestă în afară prin acțiunile noastre, prin conduita noastră vădită, față cu aceia cărora le păstrăm gratitudinea în inima noastră. Cum „credința fără de fapte moartă este“ (Iacov 2, 20), așa și gratitudinea nemanifestată prin fapte. Gratitudinea ne-o manifestăm către acela, căruia i-o păstrăm, prin faptele noastre, săvârșite spre plăcerea și deplina aprobare a binefăcătorului nostru. Vechii Romani, strămoșii noștri, se lăudau că țin minte binele și răul (Salust. Iughurta, cap. 104). Despre poporul român se zice că „ține minte“ – pe unele locuri, mai mult răul decât binele. Misiunea preotului este ca, la poporul încredințat educării lui, aducerea aminte de rău să o schimbe în generoasă iertare și uitare; iar aducerea aminte de bine să o dezvolte și cultive în recunoștință. La aceasta va putea ajunge numai învățând și făptuind: aceea ce învață el și îndeamnă în predici și la scaunul mărturisirii, să practice el însuși, ca, prin exemplul său, să se îndemne credincioșii a i se asemăna lui: a fi mulțumitori celor ce le-au făcut bine, a se feri de păcatul ingratitudinii și de a ține în minte răul. Nu va premerge preotul cu exemplu, ci una va învăța și alta va făptui: „aramă răsunătoare“ se va face. Câte ocazii nu are seminaristul ca să se exercite în a trece cu vederea răul făcut, a-și arăta prin fapte gratitudinea sa către cei ce îi fac bine și a se feri de ingratitudine!? |
Talcuirea evangheliilor de peste an (53)
[SIZE=3]46[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXXI-a după Rusalii*[/SIZE] [SIZE=3](Luca 18, 35-43)[/SIZE] 35. Și a fost când s-a apropiat el de Ierihon, un orb ședea lângă cale cerșind. 36. Și auzind poporul trecând, a întrebat ce este aceasta. 37. Și i-au spus lui, că Iisus Nazarineanul trece. 38. Și a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă. 39. Iară cei ce mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: Fiul lui David miluiește-mă. 40. Și stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la sine, iar apropiindu-se el de dânsul, l-a întrebat. 41. Zicând: ce vrei să-ți fac? Iară el a zis: Doamne, să văd. 42. Și Iisus i-a zis lui: vezi, credința ta te-a mântuit. 43. Și îndată a văzut, și a mers după el, mărind pe Dumnezeu și tot poporul văzând a dat laudă lui Dumnezeu. Răsplata credinței 1. Minunea descrisă în această Evanghelie este, dacă nu identică, cel puțin analoagă cu cea descrisă la Matei (9, 27-31), tratată la cap. 23, Evanghelia a VII-a după Rusalii. Variantele sunt: La Matei se vorbește despre doi orbi, la Luca despre unul; la Matei minunea se săvârșește în casă, la Luca afară. În ambele cazuri credința este care provoacă minunea, credința tare și neclintită că Iisus, Fiul lui David, are putere să le dea vedere ochilor. În ambele cazuri, orbii, ca și cananeanca (cap. 33) stăruie, nu se intimidează de mustrările ce li se fac; ba oprirea, piedica ce li se pune, îi face să stăruie mai mult, să fie mai încredințați că Mântuitorul și poate și voiește să le ajute. Credința lor, pusă la încercare, biruiește. Iisus Hristos o cunoaște până a nu și-o manifesta dânșii. El o scoate la iveală, spre a servi ca îndemn de imitare pentru alții: „Credința ta te-a mântuit“ (Luca) – „după credința voastră fie vouă“ (Matei). Aceasta o face Mântuitorul, ca educator, spre a arăta încă o dată mai mult că cine își pune încrederea în Dumnezeu, nu rămâne nemângâiat. Credința de care este vorba aici, nu este credință în înțeles propriu, ci încredere, care și ea este tot un fel de credință, nu atât o nuanță, cât mai mult o rezultantă a credinței. Orbii, crezând că Iisus, Fiul lui David, are putere dumnezeiască, s-au încrezut în atotputernicia Lui, în bunătatea și în milostivirea Lui și au stăruit în rugăciune: să le ajute. Această încredere neclintită în bunătatea, atotputernicia și milostivirea lui Dumnezeu, ca rod al credinței, în Dumnezeirea lui Iisus, este care face minuni cu cei orbi, care răsplătește așa de strălucit. Acest soi de credință ni se cere și nouă, spre deosebire de simpla credință, despre care Apostolul Iacov (3, 19) zice că și dracii o au, și totuși nu se mântuiesc. Puterea acestei credințe n-a săvârșit minuni numai la glasul și în prezența trupească a Mântuitorului Hristos: ea s-a manifestat mai rodnică pe timpul sfinților Părinți, care nesfârșite și negrăite minuni au făcut numai printr-însa. E destul să cercetăm mai de aproape, dacă nu viețile și faptele Sfinților, măcar viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, ca să ne umplem și noi de râvnă după asemenea credință, care și în timpul nostru poate face minuni, numai să-și aibă sălașul în vase alese. Vase alese pentru credința făcătoare de minuni, meniți sunt să fie îndeosebi preoții. Acei preoți, care nu se lasă să fie amăgiți de învățăturile rătăcite ale veacului acestuia, ci, crezând cu toată tăria în cuvântul lui Dumnezeu, se conformează lui și au deplină încredere în mila, bunătatea și puterea Lui, și care nu se îndoiesc în puterea darului dumnezeiesc, ce li s-a dat prin punerea mâinilor arhierești – acei preoți, vase alese, prin credința lor săvârșesc minuni, după cuvântul Domnului: „De veți avea credință și nu vă veți îndoi... toate câte veți cere în rugăciune veți primi” (Matei 21, 21-22, compară cu Marcu 16, 17-18 și cele paralele). În Evanghelia de față găsim însă și o altă învățătură. Orbi suntem și noi în nenumărate chestiuni, mai ales de credință. Și noi dorim să ni se deschidă ochii, să vedem, să înțelegem. Și, cum orbilor din Evanghelie li s-au deschis ochii „după credința lor“, care i-a mântuit – așa și ochii noștri ni se vor deschide și vom înțelege tainele științei dumnezeiești, dacă vom crede și numai dacă vom crede, și nu ne vom îndoi. Căci nouă ne strigă, cu glas pătrunzător, Proorocul Isaia: „De nu veți crede, nici nu veți înțelege“ (7, 9). Iar credința, în înțelesul ei propriu, este arătată, definită de Apostolul Pavel ca „adeverirea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11, 1). Înarmați, dar, cu acest soi de credință, deci, primind cu toată inima ca adevărate cele ce, după cuvântul Domnului, le nădăjduim și ca dovedite lucrurile, pe care nu le putem vedea, avem cheia cu care putem descuia înțelesul și al celor mai grele învățături. Dacă vrem să fim preoți desăvârșiți, spre a putea revărsa lumină asupra celor care în cele teologice sunt orbi, nu văd, trebuie întâi să ne deschidem ochii noștri proprii, prin puterea credinței și apoi, înțelegând despre ce este vorba, să putem lumina pe alții, să facem și noi minuni – în felul lor. Cu arma cea puternică a credinței, viitorul preot se poate înarma în seminar, numai dacă, dând deosebită atenție învățăturilor referitoare la credință, va evita cu desăvârșire citirea de cărți, care ar putea să-i zdruncine credința. Mai ales pentru cei încă neîntăriți din destul în credință, pentru aceia a căror credință e încă în formație, cum e a seminariștilor, are deplină valoare înțeleapta și părinteasca poruncă bisericească: „Să nu citești cărți eretice“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (54)
[SIZE=3]47[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXXII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 19, 1-10)[/SIZE] 1. Și intrând trecea prin Ierihon. 2. Și iată un om anume Zaheu și acesta era mai mare vameșilor, și era bogat. 3. Și căuta să vadă pe Iisus, cine este, și nu putea de popor, că era mic de stat. 4. Și alergând înainte s-a suit într-un dud, ca să-l vadă pe el, că pe acolo era să treacă. 5. Și dacă a venit în locul acela căutând Iisus, l-a văzut pe el, și a zis către el: Zahee grăbește de te pogoară, că astăzi în casa ta mi se cade să rămân. 6. Și grăbindu-se s-a pogorât și l-a primit pe dânsul bucurându-se. 7. Și văzând toți cârteau, zicând că la un om păcătos a intrat să sălășluiască. 8. Iară Zaheu stând către Domnul: Iată jumătate din avuția mea o dau săracilor, și de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. 9. Zis-a către el Iisus: că astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta fiul lui Avraam este. 10. Că a venit fiul omenesc să caute și să mântuiască pe cel ce era pierdut. Mântuirea prin pocăință 1. Vameș. Pe lângă birul care se plătea după venit și după avuție, pe vremea lui Hristos, trebuia să se răspundă la casa statului și dări pentru intrarea mărfurilor în țară și dări pentru ieșirea lor din țară. Aceste dări, introduse mai întâi la egipteni, și de la ei adoptate de toată lumea, se numeau vămi, iar încasatorii lor vameși. În imperiul roman vămile se luau după provincii, la intrare în provincie și la ieșire dintr-însa. Taxele variau de la 2% la 25% din valoarea mărfii. În Palestina vămile se exarendau la mari antreprenori (publicani), care apoi, prin funcționarii lor, încasau volnicește, apăsând greu asupra poporului, cu vămi deosebite pentru fiecare district. Funcționarii subalterni, prin lipsa lor de scrupule la încasare, ajunseră să fie cei mai urgisiți, considerați ca oamenii cei mai răi, cei mai fără inimă și fără frica lui Dumnezeu, încât, a zice vameș era identic cu a zice scelerat, criminalul criminalilor. 2. Zaheu, se vede că era antreprenorul vămilor. Era, deci, firesc să fie bogat. El auzise despre Iisus Hristos, despre învățăturile și despre faptele Lui. Acum îi vine vestea că Iisus sosește în Ierihon. Ce n-ar fi dat el să poată fi în societatea marelui Învățător!? Dar conștiința că el este vameș, mai mult, că este antreprenorul, stăpânul vameșilor, și prin urmare că el e considerat de compatrioții și conaționalii săi ca cel mai păcătos între toți păcătoșii, îi impune rezerve. Apăsat, oarecum de greutatea opiniei publice și conștient de păcătoșenia sa, se crede atât de nevrednic, încât i se pare că ar profana sfințenia „Proorocului din Galileea“, dacă ar îndrăzni să se apropie de Dânsul. În smerenia sa, el se simte mulțumit, fericit chiar, numai să poată vedea pe Proorocul cel minunat, cu care nu se crede vrednic să vorbească. Fiind însă mic de stat, ca să poată vedea peste mulțimea în care nu îndrăznea să intre, și, ca să-și poată sătura dorința, privind la Iisus, se suie într-un dud, în calea pe unde avea să treacă Mântuitorul. Iisus Hristos, care cunoștea gândurile și sentimentele oamenilor, știa pentru ce Zaheu s-a suit în dud, știa că antreprenorul vămilor simte în sufletul său remușcare pentru faptele sale, că este hotărât să se îndrepte, gata să facă orice spre a-și expia păcatele – știindu-o aceasta, îi vine grabnic în ajutor, răsplătindu-i, peste toate așteptările, hotărârea luată în tăcere. Căci ce răsplată poate fi asemenea cu onoarea de-a primi în casă pe Fiul lui Dumnezeu? Și, cu această onoare, cu această distincție răsplătește Mântuitorul hotărârea de îndreptare a lui Zaheu. Dar lumea, preocupată, critică conduita lui Iisus Hristos: se face una cu vameșii, se compromite, primește să fie oaspetele unui om așa decăzut, așa de păcătos! Pe când cei de față cârteau contra Mântuitorului, Zaheu dovedește că Iisus nu s-a înșelat în aprecierea dispozițiilor lui sufletești. În mulțumirea sa de-a se vedea atât de onorat, spre a se arăta vrednic de această distincție, el pune la dispoziția săracilor, jumătate din avuția sa, referindu-se la Ieșirea (22, 1): că, dacă va fi năpăstuit pe cineva, întoarce cel puțin maximul prescris de lege. Acum găsește Mântuitorul momentul potrivit să-Și motiveze instructiv, în fața mulțimii, intrarea Sa în casa lui Zaheu. El declară că, prin canonul ce-și impune, Zaheu, completându-și pocăința, s-a spălat de necurăția păcatelor, s-a mântuit. Mântuitorul i-a dat numai prilejul mântuirii. El pentru aceasta a venit – a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut, care se lasă a fi aflat, care, prin pocăință, contribuie din parte-și ca să poată fi mântuit. 3. Zaheu este pentru noi un clasic tip caracteristic. În el vedem concentrate: conștiința păcătoșeniei, sfiala de opinia publică, conștiința nevredniciei sale de-a sta față cu Iisus, dorul fierbinte de a cunoaște, cel puțin din vedere, pe Fiul lui Dumnezeu, adâncul regret pentru faptele sale rele, pentru care nu invocă nici un motiv de dezvinovățire. Apoi, nemărginita mulțumire și fericire de a se afla în societatea lui Iisus Hristos și completarea pocăinței, prin aceea că, el însuși își impune și execută conștiincios cel mai greu canon, dând săracilor jumătate din întreagă avuția sa, și rezervând pentru sine, pentru pruncii și casnicii săi cealaltă jumătate. Fiecare din noi ajunge în poziția în care afla Zaheu, înainte de venirea lui Iisus în Ierihon; fiecare din noi este un Zaheu, un vameș păcătos. Dar fiecare din noi trebuie să tindă a fi și un Zaheu pocăit, mântuit, concentrând în sufletul său calitățile, virtuțile lui Zaheu. Fiecare din noi trebuie să aibă conștiința neajunsurilor și de aici a păcătoșiei sale, conștiință care este baza întregii noastre vieți morale, este izvorul pocăinței și al îndreptării noastre. Îndreptarea, ameliorarea vieții noastre morale, e posibilă însă numai, dacă noi, rușinându-ne de faptele noastre rele, ne sfiim de societate, ca să nu-și facă opinie rea despre noi, iar la întâmplare, când, prin conduita noastră, i-am dat motive să ne judece nefavorabil, – ne smerim, ne rușinăm în fața publicului, și, prin conduita noastră corectă, îl înduplecăm să-și schimbe opinia despre noi. Fiecare dintre noi, examinându-se pe sine, trebuie să se vadă ca într-o oglindă, în trecutul său, în faptele sale și să-și recunoască nemernicia în fața lui Dumnezeu și nevrednicia de a sta înaintea lui Hristos. Dar, cu toată nemernicia și nevrednicia sa, ba tocmai pentru aceasta, fiecare din noi trebuie să năzuiască din toate puterile ca să cunoască pe Mântuitorul, să-I cunoască de-aproape învățăturile și faptele și să se conformeze voinței Lui: regretând faptele sale rele, fără încercare de scuze și dându-și silința a se îndrepta. Și pentru noi vine Mântuitorul, prin urmare și noi Îl putem vedea, nu numai în Ierihon, și nu o singură dată, ca Zaheu, ci în biserică, de câte ori vom avea dorința fierbinte să-L vedem făptuind, să-L auzim vorbind. Și, dacă vom alerga și noi cu dispozițiile sufletești ale lui Zaheu, și în casa noastră se va sălășlui Hristos, atât în casa zidită de mână, cât mai vârtos în casa sufletului nostru. Și cum Zaheu, în culmea fericirii sale, își completează pocăința, impunându-și și executând la moment canonul sever și, prin aceasta dobândește mântuirea sa și a casei sale: tot asemenea și noi, pătrunși de învățăturile Lui și completându-ne pocăința, primind sfânta Euharistie, ne vom mântui de păcat. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (55)
[SIZE=3]48[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Vameșului și a Fariseului[/SIZE] [SIZE=3](Luca 18, 10-14)[/SIZE] 10. Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul Fariseu și altul Vameș. 11. Fariseul stând așa se ruga întru sine: Doamne mulțumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni, jefuitori, nedrepți, preacurvari sau ca și acest vameș. 12. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate, câte dobândesc. 13. Iar vameșul de departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci își bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule fii mie milostiv păcătosului. 14. Zic vouă: că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalță se va smeri, iar cel ce se smerește se va înălța. Adevărata și falsa pocăință 1. Avem înaintea noastră două tipuri cunoscute: unul, Fariseul, tipul omului fățarnic, celălalt, vameșul, modelul omului păcătos. Fariseul, voind să facă reclamă demagogică și în biserică, merge mândru printre lumea adunată, ca să atragă asupră-și atenția celor de față. El știe că lumea naivă privește spre dânsul cu admirație și cu sfială, considerându-l ca om sfânt, și folosește ocazia ca să o întărească în această credință a ei. Lui nu-i este de rugăciune, ci de deșertăciune. Căci, în loc să-și recunoască greșelile făcute și să se roage de iertare, în loc să ceară cu umilință ca Dumnezeu să-i ajute a face bine – fariseul, stăpânit de mania sa după popularitate, în fața oamenilor numai simulează că se roagă. În fapt însă el nu se roagă, ci, adresându-se către sine însuși, vorbind așa, în vânt, dar ca să-l audă oamenii, zice: „Dumnezeule, mulțumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitor, nedrept, preacurvar...“. Nu că el, în adevăr, n-ar fi fost ca ceilalți oameni, ci el voia să întărească lumea în părerea greșită, ce o avea despre el, că el ar fi, cu adevărat, fără de păcat. Aceea însă ce trădează, ba și mărește perversitatea fariseului, este asmuțirea gloatelor contra unui smerit rugător. El știa cât sunt de porniți oamenii simpli contra vameșilor, și, de alta, cât de ieftin se poate dobândi simpatia celor naivi, dând dreptate părerilor lor, și simulând că le iei partea. În pretinsa rugăciune deci, tot spre a mări reclama, fariseul arată cu dispreț spre vameșul, care stă departe prosternat: „...mulțumescu-Ți... că nu sunt ca și acest vameș“. El o zice aceasta cu calcul, ca lumea auzindu-l, să zică: vezi, omul acesta sfânt compătimește cu noi, îl doare inima de nedreptățile ce ne face mișelul de vameș. Deci, fariseul e omul nostru; el ne va scăpa de cei răi, mai ales de vameși. Dar fariseul, spre a-și completa aureola ce însuși își face înaintea mulțimii adaugă: „postesc de două ori...“. Nici vorbă, el știa că mulțimii naive, care-l asculta cu admirație, nici prin gând nu-i trecea că laudele lui nu sunt adresate lui Dumnezeu, ci acelora, pe care el voia să-i momească. Nimeni nu știa mai bine decât el însuși că, tot ce a zis el în chip de rugăciune, a fost neadevăr, minciună. 2. Celălalt, vameșul, conștient de păcătoșenia sa și conștient și de opinia rea pe care o au oamenii despre dânsul, se simte foarte nenorocit. El nu îndrăznește să se apropie, căci se simte nevrednic a înainta în biserică, și prin urmare se oprește aproape de ușă – „departe stând“ prosternat cu fața la pământ. În conștiința greutății și a mulțimii păcatelor sale, care îl strivesc – cum nu îndrăznește să înainteze în biserică, așa nu îndrăznește nici ochii să și-i ridice spre cer, temându-se ca nu cumva, prin privirile sale înveninate de păcate, să profaneze sfințenia bisericii și a cerului. Pe lângă aceasta, el simte cu ce ură și cu ce dispreț îl privește mulțimea preocupată și asmuțită de fariseu; lui i se pare că-l ard privirile publicului. Aceasta îi mărește consternarea și el nu găsește nici un cuvânt de scuză pentru faptele sale, ci își bate pieptul, părându-i rău de cele făcute și zicând numai: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului“. În convingerea sa că el este cel mai păcătos om din lume, deci nevrednic a intra în sanctuarul lui Dumnezeu, stă departe, și cu inima înfrântă și zdrobită, abia îndrăznește să ceară mila lui Dumnezeu. De aceea pocăința lui este adevărată pocăință și este urmată de iertare, pe când a fariseului este, în cazul cel mai bun, o falsă pocăință, care în loc să-i aducă iertare, i-a adus însărcinarea cu noi păcate. Fariseul, prin ținuta sa falsă în biserică, a voit să se înalțe și s-a și înălțat în ochii publicului, dar a căzut nemărginit din grația lui Dumnezeu; s-a întors osândit, fiindcă își închipuia că, precum poate amăgi pe oameni, poate desconsidera și pe Dumnezeu. Vameșul, din contră, recunoscându-și greșelile, s-a arătat mic, nevrednic a sta înaintea lui Dumnezeu, și, cu inima zdrobită, a implorat mila dumnezeiască, și Dumnezeu l-a iertat, l-a înălțat. Așa că, față cu acești doi, s-a confirmat adevărul: „cel ce se înalță se va smeri, și cel ce se smerește se va înălța“. 3. Parabola aceasta este de mare însemnătate pentru noi, pentru învățătura noastră. În ea vedem exemplificat ce ținută trebuie să avem noi când mergem la biserică, cum să ne rugăm, cum să facem pocăință, cum să ne judecăm pe noi înșine și cum să judecăm pe alții. În ea ne vedem, ca într-o oglindă: vedem că fiecare din noi e păcătos, ca vameșul, și suntem îndemnați ca în biserică să-i urmăm lui: să avem deplină convingere și conștiință că ne găsim înaintea lui Dumnezeu, în locașul Lui și să ne revocăm în memorie toate faptele noastre rele, să le regretăm și, luând hotărâre de îndreptare, smeriți și cu frică să-L rugăm ca să ne ierte. De altă parte vedem cât de fatală este mândria pentru om. Vedem că omul, preocupat de poftele lui deșarte, chiar și în biserică, tot la cele lumești se gândește; el uită că se află în sfânta casă a lui Dumnezeu și se preocupă de deșertăciunile lumii. Osânda fariseului ne îndeamnă să ne ferim, ca de fața șarpelui, de însușirile lui; iertarea vameșului este un stimulent pentru noi ca să-l imităm în biserică. În viață să ne dăm silința ca să fim așa cum pretinde fariseul că este; în biserică să fim ca vameșul și să evităm conduita fariseului. 4. Dar parabola mai are pentru noi o învățătură. Admițând că Fariseul ar fi fost în adevăr așa, precum el pretindea; nu el era chemat să-și dea atestat de laudă înaintea lui Dumnezeu, Care-i știa toate tainele. Atestatul ce el însuși își dă, este dovada mândriei, a îngâmfării. Prin urmare, chiar dacă până la această dată, el nu ar fi păcătuit, acum a căzut în cel mai greu păcat, în păcatul mândriei, din care izvorăsc o mulțime de alte păcate. Fariseul însă, pe când față cu sine este așa de indulgent, judecă atât de aspru pe vameș. El, cu insolență, se adresează lui Dumnezeu și constată vinovăția aproapelui său; în loc să se roage pentru iertarea lui, indirect, îi cere pedeapsa. Un dublu păcat provenit din mândrie. Așadar, chiar și la caz când fariseul ar fi fost fără de păcate, când a venit în biserică – el a ieșit încărcat de păcate, osândit. Motivul? Mândria! Vameșul se concentrează în sine, nu se gândește la nimeni decât numai la nevrednicia sa. El se crede mult mai rău chiar decât este, și prin pocăință obține iertare. Motivul? Modestia, smerenia! Concluzia: să ne ferim de mândrie și să îmbrățișăm modestia; să nu judecăm pe alții, și mai vârtos să nu ne închipuim că suntem buni, mai buni decât alții. Smerenia este cea mai frumoasă podoabă, care înfrumusețează pe un preot, întocmai cum mândria și ireligiozitatea sunt cele mai urâte pete ale lui. Aceste calități, cele bune, ca și cele rele, îl arată de departe în adevărata lui lumină. El nu le poate ascunde, căci ele sunt pentru el „cetatea cea zidită deasupra muntelui“. Pe când preotul evlavios și smerit de departe și în cercuri îndepărtate este stimat, ascultat și respectat, pe atunci cel mândru și ireligios este disprețuit, hulit în toate părțile, de-aproape și în depărtare. Haina smereniei și a evlaviei să o îmbrace seminaristul și să o păstreze în strălucitoarea ei curățenie, ferind-o ca de foc, de murdăria mândriei și a lipsei de cucernicie. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (56)
[SIZE=3]49[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica fiului risipitor[/SIZE] [SIZE=3](Luca 15, 11-32)[/SIZE] 11. Și a zis: un om avea doi feciori. 12. Și a zis cel mai tânăr tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cade din avuție, și le-a împărțit lor avuția. 13. Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr, s-a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru dezmierdări. 14. Și cheltuind el toate, a fost foamete mare într-aceea țară, și el a început a se lipsi. 15. Și a mers de s-a lipit lângă un locuitor din aceea țară, și l-a trimis pe el la satul său, să pască porcii. 16. Și dorea să-și sature pântecele său de roșcovele pe care le mâncau porcii, și nimeni nu-i da lui. 17. Iar venindu-și în sine, a zis: câți argați ai tatălui meu se satură de pâine, iar eu, pier de foame. 18. Scula-mă-voi, și mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: tată, greșit-am la cer și înaintea ta. 19. Și nu sunt mai mult vrednic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pe unul din argații tăi. 20. Și sculându-se a venit la tatăl său, iar încă departe fiind el, l-a văzut tatăl lui, și i s-a făcut milă, și alergând a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat pe el. Și i-a zis lui feciorul: tată, greșit-am la cer și înaintea ta, și de acum nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău. 22. Și a zis tatăl către slugile sale: aduceți haina cea dintâi, și-l îmbrăcați pe el și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioare. 23. Și aduceți vițelul cel gras de-l junghiați și mâncând să ne veselim. 24. Că fiul meu acesta era mort, și a înviat, și pierdut era și s-a aflat, și au început a se veseli. 25. Iar feciorul lui cel mai mare era la câmp, și când a venit s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. 26. Și chemând un fecior, l-a întrebat, ce sunt acestea. 27. Iar el a zis lui, pentru că fratele tău a venit, și a junghiat tatăl tău vițelul cel gras, căci l-a văzut sănătos. 28, Și s-a mâniat, și nu vrea să intre, iar tatăl său ieșind l-a rugat pe el. 29. Iar el răspunzând a zis tatălui său: iată de atâția ani slujesc ție, și niciodată porunca ta nu am călcat, și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc, și eu cu prietenii mei. 30. Iar când a venit fiul tău acesta, care a mâncat cu desfrânatele avuția sa, ai junghiat vițelul cel gras. 31. Iar el a zis lui: fiule, tu în toată vremea ești cu mine, și toate ale mele alte tale sunt. 32. Ci se cădea a ne veseli, și a ne bucura căci fratele tău acesta mort era, și a înviat, și pierdut era, și s-a aflat. Pocăința 1. Tot ce cuprinde această parabolă are înțeles figurat. Omul, fiul cel tânăr, fiul cel mai mare, țara îndepărtată, pășunarea porcilor, haina de sărbătoare, inelul, ospățul: toate îmbracă înțelesuri referitoare la om, la educația lui morală, în scop de a ne arăta cum poate omul să se îndrepte și cât de mare este mila dumnezeiască pentru cel ce se pocăiește. 2. Omul cu cei doi fii este Dumnezeu. Fiul cel mai tânăr: majoritatea oamenilor. În el, în fiul cel tânăr, fiecare din noi, mai mult ori mai puțin, se vede pe sine, căci: Ca și fiul cel ușor de minte, și omul cu înclinări rele, care, orbit de pasiuni, nu-și cunoaște adevăratele sale interese, se simte strâmtorat de voința dumnezeiască, prin care el se oprește de a-și face sieși rău și de a face și altora, și ca și fiul cel tânăr, omul păcătos, primind de la Părintele ceresc darurile dumnezeiești de înțelepciune, bunătate și nevinovăție, ca să scape de sub autoritatea părintească, manifestată în rugăciunile și în povețele Bisericii și în societatea oamenilor virtuoși, fuge cu gândul departe în regiunea, țara păcatului, și acolo, crezându-se scos de sub supravegherea și controlul Părintelui său, se simte la largul său și își risipește moștenirea în desfrâu, ruinându-se fizicește și moralicește. Și, lucru firesc: ca și fiul cel fără de minte, dacă continuă a se tăvăli în păcate, în viciu, omul păcătos pierde toate calitățile, pierde până și conștiința demnității sale: este ca pierdut de foame – cât pentru a fi bun și a face bine. Ba, chiar și când ar licări în sufletul său câte o scânteie de voință de-a face binele, de-a fi și el bun în anumite cazuri, el nu poate: viciul, care s-a făcut stăpân peste dânsul, care i s-a prefăcut în a doua natură, îl oprește de la bine și-l împinge spre prăpastia pieirii. El vede pe alții hrănindu-se cu făptuirea binelui, și nu-i poate urma: el este ca și pierdut. Și în sfârșit: Ca și tânărul rătăcit, el, omul păcătos, oricât de adânc ar fi căzut în ticăloșia păcatelor, se poate scăpa de pierire numai să-și vină în simțiri, să-și tragă seama cu sine însuși, să facă o eroică sforțare, prin care întâi și întâi, să-și părăsească viața cea păcătoasă. Apoi, știind că Părintele ceresc este vistierul milei și al iubirii de oameni, Care așteaptă cu dor îndreptarea celui rătăcit – să se hotărască a se adresa către Același bun Părinte cu smerenie și cu deplină încredere în dragostea și în mila Lui părintească, spre a-I arăta și căderea și regretele sale, și a-I cere iertare. 3. Ca și părintele fiului risipitor, Părintele ceresc, când vede că omul a recunoscut în inima sa că a greșit, că a simțit o adâncă remușcare pentru cele făptuite și că s-a hotărât să nu mai facă rele, ci să meargă la reprezentantul Părintelui ceresc, la duhovnic, să-și mărturisească păcatele – încă atunci Părintele ceresc îl întâmpină cu iubire, și cel păcătos este ca și iertat, iar mărturisindu-și păcatele, el este iertat, spălat desăvârșit. Lui i se dă haina de sărbătoare (haina de nuntă) a curățeniei și i se pune în deget inel, semnul vredniciei, ca să intre în casa Tatălui ceresc, spre a lua parte întâi la masa cea sfântă, la Sfânta Cuminecătură, apoi la festivitățile și la bucuriile, ce se fac în ceruri pentru întoarcerea lui. Căci, cum se bucură tatăl fiului rătăcit pentru întoarcerea acestuia, așa: mare bucurie se face în ceruri, între îngerii lui Dumnezeu pentru întoarcerea unui păcătos (Luca 15, 10). Dar, cum a greșit fiul cel mare, luând în nume de rău mila părintească, așa ar greși și acela, care întreagă viața sa ar fi bun, dar, la sfârșit, ar cârti împotriva lui Dumnezeu pentru că iartă pe cei păcătoși. Acel om ar dovedi că e lipsit de iubirea frățească și de respectul către voința și autoritatea părintească; ar dovedi că e lipsit și de milă către cei căzuți, pe care noi toți, datorie avem să-i ajutăm ca să se ridice; dar ar dovedi și că este pizmătareț, părându-i rău de binele, pe care Tatăl ceresc îl face unui nenorocit. 4. Din această parabolă învățăm în special că: a) fiecare din noi, fiind fiul cel rătăcit, căci fiecare păcătuiește, să facă pocăință din toată inima, spre a se îndrepta, a se face mai puțin păcătos: că în această pocăință se arată indispensabile următoarele momente: – recunoașterea păcatului; – părerea de rău pentru săvârșirea păcatului: – hotărârea de a nu mai păcătui; – mărturisirea înaintea Duhovnicului; la care se adaugă: – împlinirea canonului, impus de duhovnic; b) că oricât de mult și de greu am fi păcătuit, să nu disperăm în mila, iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, care iartă așa de ușor, numai noi să ne arătăm vrednici de iertare, adică să facem pocăință din toată inima; c) să ne ferim de mândrie, de a ne închipui că suntem buni, mai buni decât fratele nostru căzut și ridicat, și, în această închipuire, să-l disprețuim și să-l pizmuim. Conformarea cu aceste învățăminte, cuprinzând întreg sectorul și singura cale a îndreptării, a ameliorării vieții morale, deci a fericirii pământești și cerești: este de la sine înțeles că preotului i se impune, în locul întâi, să urmeze cu extremă rigurozitate acestor cerințe. Să urmeze, căci conduita lui, mai ales în această direcțiune, este pentru parohieni o irezistibilă putere de atracție: Un preot evlavios, cuvios, smerit, ale cărui fapte sunt lumină conducătoare pentru parohieni, nu se poate să nu fie urmat cu religiozitate de fii săi sufletești. „Nu poate pomul bun să producă poame rele“ (Matei 7, 18). Aceea ce trebuie să fie preotul în misiunea sa, candidatul de preoție trebuie să exercite cu râvnă, mai ales în seminar. Lipsa acestui exercițiu serios o resimte preotul în întreaga cariera sa. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (57)
[SIZE=3]50[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica lăsatului de carne[/SIZE] [SIZE=3](Matei 25, 31-46)[/SIZE] 31. Iar când va veni fiul omenesc întru mărirea sa, și toți sfinții îngeri cu dânsul, atunci va ședea pe scaunul măririi sale. 32. Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile, și va despărți pe ei unul de către altul, cum desparte păstorul oile din capre. 33. Și va pune oile de-a dreapta sa, iar caprele de-a stânga. 34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta lui, veniți binecuvântați părintelui meu, moșteniți Împărăția, care este gătită, vouă de la întemeierea lumii. 35. Că am flămânzit, și mi-ați dat de am mâncat, însetoșat-am și mi-ați dat de am băut, străin am fost, și m-ați primit. 36. Gol, și m-ați îmbrăcat, bolnav am fost și m-ați cercetat pe mine, în temniță am fost, și ați venit la mine. 37. Atunci voi răspunde lui drepții zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, și te-am hrănit; sau însetat, și ți-am dat de ai băut. 38. Sau când te-am văzut străin, și te-am primit; sau gol și te-am îmbrăcat. 39. Sau când te-am văzut bolnav, sau în temniță și am venit la tine. 40. Și răspunzând Împăratul, va zice lor: adevăr zic vouă, încât ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai mei, mie ați făcut. 41. Atunci va zice și celor de-a stânga lui, duceți-vă de la mine blestemaților în focul de veci, care este gătit diavolilor și îngerilor lui. 42. Că am flămânzit, și nu mi-ați dat să mănânc, însetoșat-am, și nu mi-ați dat să beau. 43. Străin am fost, și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu m-ați cercetat. 44. Atunci vor răspunde lui și ei, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, un străin, sau gol, sau în temniță, și nu am slujit ție? 45. Atunci va răspunde lor zicând: adevăr zic vouă, încât nu ați făcut unuia din acești mai mici, nici mie nu ați făcut. 46. Și vor merge aceștia în munca de veci, iar drepții în viața de veci. Judecata de pe urmă 1. Întocmai cum la Ioan cap. 5, de la Învierea parțială Mântuitorul trece la învierea generală, servind cea dintâi ca garanție pentru a doua, așa și aici, de la judecata parțială (25, 14-30, tratată în cap. 32 – Duminica a XVI-a după Rusalii) trece la Judecata generală – Judecata parțială servindu-I mai mult ca o introducere ori ca o pregătire pentru cea generală. Despre a doua Sa venire vorbește Mântuitorul Hristos de repetiție ori (ex. Matei 16, 27; 24, 30 ș.a.). Aici însă, la sfârșitul activității Sale, simte trebuință să completeze această învățătură luminându-o printr-un admirabil tablou, pe cât de simplu, pe atât de măreț, pe atât de la înțelesul și al celui mai naiv și mai mărginit. 2. Mântuitorul se asemănase El Însuși cu un bun păstor, care-și pune viața pentru scăparea oilor de atacul lupilor (Ioan 10, 11). Aceasta Îl îndreptățește să fie și Judecător (Ioan 5, 28). Blândețea și sacrificiul de sine al păstorului alături cu severitatea și cu dreptatea nepărtinitoare a judecătorului sunt combinate de Mântuitorul ca motive ale grandioasei scene de la ultima judecată. Întrunirea omenirii în jurul Său la ultima Judecată, o aseamănă cu o turmă în jurul păstorului ei. Și, cum păstorul alege oile cele blânde și inofensive din caprele cele neastâmpărate și rău nărăvite, așa are să aleagă El, actualul Păstor și viitorul Judecător pe cei buni din cei răi. În calitatea Sa de Învățător și Mântuitor, El a venit blând și smerit, în cea mai mare sărăcie. Născut, nu în locuință omenească, oricât de sărăcăcioasă ar fi fost ea, ci într-o peșteră, în care se ocroteau dobitoacele în vreme de furtuni. La nașterea Sa, El n-are așternut, nici măcar ca cel mai sărac din fiii oamenilor: se naște în ieslele dobitoacelor, servindu-i ca așternut restul de nutreț, pe care vitele nu-l putuseră roade. În viața Sa Mântuitorul este așa de sărman, încât cu El sunt de invidiat vulpile și păsările, căci, constată El Însuși: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are nici unde să-Și plece capul“ (Matei 8, 20). El este, în cel mai strâns înțeles al cuvântului sărac, blând și smerit. El, care putea să Se nască într-un palat, în mătăsuri, a preferat să se nască și să viețuiască în extrema sărăcie, ca în această sărăcie să lucreze, și pe cei ce erau cuprinși de ea, materialicește și moralicește, să-i ajute, să-i scape (Matei 11, 28-29). El s-a smerit până la cel mai jos grad de umilire, ca, de aci începând, să ridice pe cei umiliți: „a îngenunchiat, ca să ridice oaia cea pierdută, să o pună pe umerii Săi și să o mântuiască“. Această umilire uimitoare are drept consecință înălțarea Sa. De aceea: acum după ce Și-a împlinit misiunea de Învățător și în parte și de Păstor și e pe pragul completării misiunii de Păstor și a împlinirii celei de Mântuitor, – acum este la locul său să le anunțe celor pentru care a venit, pentru care S-a jertfit, că la a doua Sa venire, ca Judecător, nu va mai veni umilit și sărman, ci în cea mai înaltă strălucire și mărire, precum mintea omenească nici nu poate să-și închipuiască: pe norii cerului, anunțat de glasul Arhanghelului și de trâmbița lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 4, 16) și însoțit de toți sfinții îngeri – ca Împărat ceresc! Cum „se vor aduna înaintea lui toate limbile“ (vs. 32) ne spune Apostolul Pavel „după cuvântul Domnului“, că morții se vor scula nestricați, și cei vii se vor schimba într-o clipire a ochiului (I Corinteni 15, 52; I Tesaloniceni 4, 15-16) și așa vor sta înaintea Judecătorului, toți egali, fără considerare la rangurile sau pozițiile sociale, pe care le-au avut în viață. Motivul sentinței vor fi faptele noastre către aproapele. Orice faci unui copil, bine ori rău, se răsfrânge asupra tatălui copilului. Tatăl copilului îți consideră fapta ca și cum lui însuși i-ai fi făcut-o: îți este recunoscător, dacă i-ai făcut bine copilului său, și îți cere socoteală dacă i-ai făcut rău. Dumnezeu încă este tată. Toți oamenii sunt fiii Săi. Și, deci, aceea ce facem noi oamenilor, fiilor lui Dumnezeu, lui Dumnezeu Însuși Îi facem. De aceea aduce Mântuitorul, ca motiv al recompensei și al pedepsei, faptele noastre pentru sau contra fraților noștri, fapte, care toate își au motivul în iubire. Aceia, care au practicat iubirea, vor fi răsplătiți cu viață veșnică; cei care n-au practicat-o, vor fi pedepsiți cu osândă veșnică. 3. Gândindu-ne serios la înfricoșata judecată și la înspăimântătoarele ei urmări, ne va fi peste putință să nu ne zguduim în toată ființa noastră și să nu căutăm toate chipurile, ca să împlinim cu sfințenie datoriile, pe care sfânta Biserică ni le impune în: faptele milei celei trupești și în faptele milei celei sufletești. Dacă gândul la judecata de pe urmă este zguduitor pentru fiecare om particular, cu cât mai zguduitor trebuie să fie el pentru un preot, care își dă seama de poziția și de răspunderea sa. Preotul știe ca înaintea Judecătorului nu va sta singur, ca om, ci ca preot, ca conducător, în mijlocul acelora, pe care el i-a condus la bine ori la rău. Faptele lui vor vorbi prin păstoriții lui, a căror poziție de-a dreapta ori de-a stânga Judecătorului, îl va aduce și pe el necondiționat între cei buni, ori între cei răi. Între cei răi, ca culpabil pentru multele rele ale celor mulți, pe care el i-a condus prin exemplul său, ori din neglijență i-a lăsat să meargă la rele – ca sluga cea rea mai mult va fi certat, mai grea pedeapsă va lua. Singură această împrejurare trebuie să facă pe fiecare preot să se cutremure și să-l cuprindă sudori reci, gândindu-se la misiunea și răspunderea sa, și să-și încordeze toate puterile, ca păstoriții săi să nu facă fapte împotriva milei trupești și sufletești. În aceasta va izbuti cu siguranță, dacă cuvântul său de învățătură și de îndemnare va fi însoțit și susținut de faptele sale. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (58)
[SIZE=3]51[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica lăsatului de brânză[/SIZE] [SIZE=3](Matei 6, 14-21)[/SIZE] 14. Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc. 15. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre. 16. Și când ajunați nu vă faceți ca cei fățarnici; triști, că-și smolesc fețele sale, ca să se arate oamenilor, că postesc. Adevăr zic vouă, că-și iau plata sa. 17. Iar tu când postești, unge capul tău, și fața ta o spală. 18. Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci tatălui tău, celui ce este întru ascuns, și tatăl tău cel ce vede întru ascuns va da ție la arătare. 19. Nu vă adunați vouă comori pe pământ, unde rugina și moliile le strică, și unde furii le sapă și le fură. 20. Ci vă adunați vouă comori în cer, unde nici rugina, nici moliile nu o strică, și unde furii nu le sapă, nici le fură. 21. Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. Iertare, Ajunare, Materialism Începutul acestei Evanghelii (vs. 14-15) este un reflex explicativ al cererii a cincea din rugăciunea domnească, cuprinsă cu câteva versuri mai înainte (vs. 11). Motivarea: a se vedea Evanghelia Duminicii a XI-a, tratată la cap. 27. 2. În marea Sa predică de pe munte (Matei, cap. 5-7), Mântuitorul, între altele demască fățărnicia fariseilor, care tot ce făceau cu colorit moral ori legal, făceau numai ca să fie văzuți de oameni și apoi lăudați și admirați. După ce a arătat în toată urâciunea ei ridicolă procedura fariseilor la facerea milosteniei (Matei 6, 1-4) și a rugăciunii (6, 5-8), tot cu aceeași severitate necruțătoare îi biciuiește pentru înșelătoria lor cu ajunarea sau cu postul. Mântuitorul arată că fariseii, în demagogia lor exploatau și postul, anume, spre a provoca admirația maselor, spre a-și câștiga popularitate. Ei, posteau nu posteau, dar țineau să se arate gloatelor că ajună riguros. Spre scopul acesta în zile de post ei își smoleau fețele, umblau nespălați, triști, ca și cum ar fi gata, gata, să cadă de foame și de oboseala privegherii și a petrecerii în rugăciune. Masele inculte îi admirau, credeau că ei, în adevăr, de preocupați ce sunt cu cele dumnezeiești, nu-și iau răgaz nici măcar să se spele și să se pieptene, ci petrec nemâncați, muncindu-și corpul cu postul, cu foamea, în priveghere și în rugăciune. Această mișelească exploatare a naivității poporului cu simularea postului și a rugăciunii, o biciuiește Mântuitorul în vs. 16, arătând, în vs. 17-18, adevăratul înțeles al postului. Fățarnicii popularitate căutau, popularitate aflau; dar numai atât: numai în aceasta constă „plata sa“. Încolo, cât pentru partea morală, fondul și motivul postului: răi erau, răi rămâneau. În loc să se îndrepte, să-și amelioreze viața morală cu ajutorul postului, după cum li se poruncește prin Isaia (58, 5-7) și Ioil (2, 12-13); ei deveneau mai răi, mai corupți. Adevăratul rost al postului sau al ajunării este, analog cu rugăciunea, tocmai contrarul de la practica cărturarilor și a fariseilor: să nu arătăm prin nici un semn exterior că postim; să știm numai noi singuri că postim. Este întocmai același înțeles, aceleași motive, ca și la facerea rugăciunii: ferirea de vanitate, apoi mulțumirea sufletească, împăcarea cu conștiința proprie. La aceasta se mai adaugă că omul, prin adevăratul post, își înfrânează mai ușor poftele, care-l duc la păcate, și, prin urmare, își ameliorează viața morală, se îndreaptă. Îndreptarea, însoțită de mulțumirea sufletească, este răsplata „la arătare“ a Tatălui ceresc. Această răsplată și-o poate dobândi fiecare om prin rugăciune smerită și din inimă și prin post nefățărit, urmat de înfrânarea poftelor. Dacă peste tot exemplele atrag: exemplele de postire și de rugăciune cu osârdie ale preotului trebuie să atragă în mod irezistibil pe credincioșii parohieni. Postul și rugăciunea în vremuri de grele încercări, au fost anghira cea tare a corăbiei noastre bisericești și naționale, au fost paladiul, sub care neamul românesc s-a ocrotit în cursul veacurilor: postul și rugăciunea vor fi și în viitor aceea ce au fost în trecut. De aceea se impune cu îndoită putere datoria ca preotul să premeargă cu exemplul bun în post și în rugăciune, spre a le păstra veșnic vii, în deplină vigoare la poporul român. Preotul, care, îmbătat de fantasmagoriile dușmanilor noștri naționali bisericești, desconsideră postul și, scandalizând pe evlavioșii parohieni, le slăbește credința și prin aceasta, puterea de rezistență, deci forța vitală a neamului, nu este cu nimic mai bun decât cel ce ucide pe mama sa. Deci, preotule, ia aminte! Și, este de la sine înțeles că, spre a putea practica nealterat aceste virtuți vivificatoare, viitorul preot trebuie să se exercite îndelungat, mai ales în seminar: să petreacă mult în rugăciune și să se obișnuiască cu postul, cu abstinența, cu înfrânarea, cu renunțarea la plăceri. 3. De la ideea înfrânării poftelor trupești, Mântuitorul trece la înfrânarea de la poftele bunurilor lumești, la biciuirea materialismului. El zice: „Nu vă adunați vouă comori pe pământ, unde rugina și moliile le strică, și unde furii le sapă și le fură”, adică: să nu fiți preocupați de strângerea averilor materiale, lumești, să nu le considerați ca scop al vieții. Mântuitorul nu condamnă în mod absolut strângerea averilor materiale, ci numai prea multa îngrijire de astfel de comori, cu neglijarea comorilor spirituale. El combate materialismul, îndumnezeirea materiei, a bogăției pământești, a cărei deșertăciune, nestatornicie și nesiguranță o învederează atât de luminos, mai ales în admirabila parabolă de la Matei (19, 16-26) tratată la cap. 28, Evanghelia a XII-a după Rusalii, și în cea de la Luca (12, 16-21), tratată la cap. 42, Duminica a XXVI-a după Rusalii. Față cu comorile pământești, temporale, Mântuitorul pune pe cele veșnic stabile, comorile spirituale; El zice: „vă adunați comori în ceruri...“ (vs. 20) virtuți creștinești, însoțite de cultura cea adevărată. Virtuțile și cultura nu se pot lua de la noi; ele sunt veșnice: sunt ale noastre în mod absolut, dacă ni le-am câștigat. În același timp comorile materiale, tocmai fiindcă se pot lua de la noi, ori se pot deteriora (rugina, moliile), nu se pot numi ale noastre în înțeles propriu. Scopul vieții noastre să fie comorile spirituale, cerești, veșnice; fericirea cerească; comorile materiale să le avem numai ca mijloace, prin care să ajungem la scop. Dacă vom considera ca scop al vieții noastre comorile spirituale: inima noastră, preocuparea noastră va fi virtutea, cultura; dacă însă vom fi materialiști, dacă vom fi cu gândul la bogățiile lumii materiale: ne vom face robi ai comorilor pământești (vs. 21). Că unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră. Comoara preotului este dublă: cea auxiliară și cea propriu-zisă sau sufletească. Cea auxiliară este cultura sa intelectuală și morală, menită să-i fie ajutor la îngrijirea și paza comorii sufletești. Comoara sufletească, cea mai scumpă a lui comoară, este turma cuvântătoarea, încredințată păstoririi lui. La pășunarea acestei turme cu pășunea adevărului și a vieții, la apărarea ei de lupii răpitori și la ferirea ei de pășune stricăcioasă trebuie să-i fie inima ziua și noaptea, dacă voiește să fie adevărat păstor de suflete. Nicăieri nu are mai puternică aplicare maxima: „Că unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră“, ca în școală, în seminar. Preocuparea întreagă, inima seminaristului trebuie să-i fie cartea și exercițiul în practica virtuților. Aceasta să-i fie comoara, singura lui comoară. Spre dobândirea comorii, cuprinse în studii și în practicarea virtuților, să-i fie îndreptată toată energia, ca să poată, la vreme, să răspundă cu succes marilor așteptări, pe care Biserica, națiunea și patria le leagă de viitoarea lui misiune. Ferice de cel ce știe să întrebuințeze bine timpul, ca un bun econom de bunuri spirituale. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (59)
[SIZE=3]52[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica I-a a Postului Mare[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 1, 43-51)[/SIZE] 43. A doua zi vrut-a Iisus să meargă în Galileea, și a aflat pe Filip și i-a zis lui: vino după mine. 44. Și era Filip din Betsaida, din orașul lui Andrei și a lui Petru. 45. Aflat-a Filip pe Natanail, și zise lui: de care a scris Moise în Lege, și proorocii, am aflat pe Iisus fiul lui Iosif, care este din Nazaret. 46. Și a zis Natanail lui: din Nazaret poate fi ceva bue; zise Filip lui: vino și vezi. 47. Și a văzut Iisus pe Natanail venind către dânsul, și a zis de dânsul: iată cu adevărat israielitean, întru care vicleșug nu este. 48. Zis-a Natanail lui: de unde mă cunoști; răspunse Iisus, și a zis lui: mai înainte până nu te-a chemat pe tine Fiul, fiind sub smochin te-am văzut. 49. Răspuns-a Natanail, și i-a zis lui: Ravvi, tu ești fiul lui Dumnezeu, tu ești Împăratul lui Israil. 50. Răspuns-a Iisus, și i-a zis lui: pentru că am zis ție, că te-am văzut sub smochin, crezi; mai mari decât acestea vei vedea. 51. Și i-a zis lui: adevăr, adevăr grăiesc vouă, de acum veți vedea cerul deschis, și Îngerii lui Dumnezeu suindu-se, și pogorându-se peste Fiul omului. Iisus – Mesia Cel așteptat 1. Mântuitorul se află lângă Iordan, în partea locului, unde boteza Ioan. Acolo I se asociază Andrei, Ioan, Simon, Petru și Filip. Acesta, după o petrecere oarecare în societatea lui Iisus, întâlnește pe Natanail și-i spune că a aflat pe Mesia cel proorocit: Este Iisus din Nazaret, cunoscut ca fiu al lui Iosif. Un cap deschis, sincer, fără rezerve și fără falsitate era Natanail. El, când aude vorbindu-se de Nazaret, despre care Testamentul vechi nu face nici o pomenire, nu admite că Mesia ar putea fi din acea localitate, neînsemnată. El știa că Mesia trebuie să fie din familia davidică, din Betleem. De aceea îi și răspunde lui Filip, că Scripturile sunt împotriva acestuia și a clientului lui: unul înșeală, celălalt se înșeală. „Din Nazaret poate fi ceva bun?“. Ce putea alta să-i răspundă Filip, decât să-l invite ca să meargă, să-L vadă și să se încredințeze din propria intuiție: „Vino și vezi“. Mântuitorul vede în interiorul lui Natanail, vede trecutul lui (vs. 47) și, când se apropie de Dânsul, îi zice: „Iată, cu adevărat israielitean, întru care vicleșug nu este“. În câteva cuvinte Iisus îi descrie întreaga ființă, întreagă starea lui sufletească. Natanail, omul cel „fără falsitate“, așa cum trebuia să fie israieliteanul, Natanail se simte atins, se simte cunoscut de Iisus. El recunoaște că Mântuitorul are dreptate; dar, își zice el: de unde știe omul acesta, pe care eu îl văd, și care, pe mine mă vede acum pentru prima dată în viață – de unde știe El, cine sunt eu și cum sunt eu? Pentru aceea Îl și întreabă pe Iisus, scurt și rece: „De unde mă cunoști?“. Explicarea răspunsului lui Iisus Hristos: „Mai înainte, până nu te-a chemat pe tine Filip, fiind sub smochin, te-am văzut“ (vs. 38) ne-o dă vs. 49 („Ravvi...”). Până a nu pleca de acasă, Natanail se ocupase cu ideea, care preocupa pe întreg poporul israieltean, despre venirea lui Mesia. În grădina casei sale, înconjurată de jur împrejur cu zid, Natanail, el singur, neobservat de nimeni, se așezase la umbra unui smochin, și, cele auzite despre Ioan la Iordan combinându-le cu Scripturile, pe care le consultase cu ardoare, îl adusese la convingerea că a sosit timpul venirii lui Mesia. Ba din cele auzite despre predica lui Ioan, în combinare cu proorociile și cu situația politică, în care se află poporul israielitean, el plănuise că Mesia trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu și Împăratul lui Israil – un om supranatural, înarmat cu puteri dumnezeiești, fără de care nu poate să scoată pe evrei de sub jugul romanilor și să întemeieze o mare împărăție iudaică. Petrecerea lui sub smochin și combinațiile lui nu le știa nimeni; erau un scump și dulce secret al său. De la Cana Galileii până în ținutul Betabarei este o distanță bunicică. Și, cum, când acest om serios și cumpătat la vorbă și la faptă, își vede secretul descoperit; când constată el însuși că Iisus din Pereea l-a văzut pe el în Galileea, în Cana, că din așa îndepărtare a pătruns în taina sufletului lui – nu e nici o mișcare dacă, din rece și neîncrezător ce era cu un minut mai înainte, deodată se schimbă într-un cald entuziast. El își recunoaște idealul în persoana lui Iisus: așa își închipuie el că trebuie să fie Mesia cel proorocit și așteptat așa, precum vede el acum că este Acela, care i-a pătruns secretul inimii. Ce declară el, vs. 49, este că și-a văzut visul cu ochii: că Iisus este întocmai idealul, pe care el și l-a format sub smochin: Mesia cel așteptat, cu atâta dor de poporul israilitean: „Ravvi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israil“, așa, precum mi-am închipuit eu că trebuie să fie Mesia. Fiindcă ți-am pătruns taina inimii, de aceea crezi? (vs. 51) – îi răspunde Mântuitorul. Aceasta, oricât de extraordinară este, ea e un bagatel pe lângă cele ce vei vedea de acum. Apoi, adresându-se către cei de față, zice: „Amin, amin, grăiesc...“. Cu alte cuvinte: mă veți vedea în plină activitate, stându-mi la dispoziție puterile dumnezeiești, la care se gândise Natanail. 2. Schimbarea grabnică și declarația lui Natanail ne readuce în minte schimbarea și declarația analogă a lui Toma (cap. 8). Natanail, la începutul activității, Toma la sfârșitul activității lui Iisus. În ambele cazurile avem câte un neîncrezător, câte un sceptic, pe care realitatea îl convertește grabnic. Pentru Natanail, Iisus, la începutul activității Sale, întrunește garanția împlinirii speranțelor lui Israil: Fiul lui Dumnezeu, ca Împărat al lui Israil – pentru Toma, la sfârșitul activității Sale, El este Domn și Dumnezeu: Domn-Iehova al evreilor și Dumnezeu al Universului. Gradațiunea este firească. În deplină armonie cu situațiile este și răspunsul lui Iisus: celui dintâi, lui Natanail, îi zice: „fiindcă ți-am zis că te-am văzut, crezi... vei vedea” celui din urmă, lui Toma: „fericit cel ce n-a văzut și a crezut“. 3. Mântuitorul se numește Fiul Omului, pare că anume, ca răspuns la declarația lui Natanail, că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu se arată însă ca răspuns, ci ca completare istorică. Iisus Hristos se numește pe Sine Fiul omului, omul, în înțeles mai înalt, cum se numește și Fiul lui Dumnezeu și Fiul lui David. Fiul lui Dumnezeu, în înțeles absolut, se numește El, ca Dumnezeu; dar în înțeles relativ încă are această numire, întrucât El este om, și ca om, al doilea om, care, fiind fără de păcat, este al doilea Adam, creat și, prin urmare, născut de Dumnezeu. Adam în starea lui de nepăcătuire se putea, cu drept cuvânt, numi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu mic. Mântuitorul se numește Fiul lui David, al doilea David, indicând că în El se împlinesc așteptările poporului israilitean, promisiunile avraamitice, care culminează în gloria davidică reînviată. El este așteptarea împlinită a întregului Israil. Aceasta ne-o indică și genealogia de la Matei (Duminica dinaintea Nașterii, cap. 57). Dar Mântuitorul se numește, și cu predilecție la sinoptici, Fiul Omului, indicând că el este al doilea Adam: om cum a fost Adam înainte de păcătuire. Din acest punct de vedere El este deoparte așteptarea și mântuirea întregii omeniri, după indicația Evangheliei de la Luca; de alta întemeietorul unei noi omeniri, ca un al doilea Adam. Precum este El ținta istoriei și speranța poporului israilitean, așa este El și ținta și speranța întregii omeniri. Cuvintele: „De acum veți vedea cerurile deschise și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului“ ne sunt adresate și nouă, anume pentru ziua de astăzi. Și, Sfânta Biserică a dispus ca ele astăzi, în Duminica I-a din Sfântul Post, să ni se citească, spre a ne pune la inimă înțelesul lor. Cum Sfinții Apostoli, de la ziua alipirii lor de Domnul, până la Înviere, fiind nedespărțiți de Învățătorul lor, au văzut pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Dânsul, I-au văzut mărirea Lui: așa și nouă ne este dat ca, dacă vom fi nedezlipiți de învățătura Lui și, urmându-o, în timpul acestui post, vom face pocăință serioasă și ne vom ameliora viața morală, Îl vom însoți în aceste zile fiind cu gândul și cu inima în dumnezeiasca Sa operă a mântuirii: ne vom putea bucura de Învierea și de Înălțarea Lui, și vom putea și noi zice cu mulțumire: Am văzut mărirea Lui! Cea mai frumoasă parte din bucuria, ce se vestește în această Evanghelie, este rezervată Preotului neclintit credincios, care, ca și Natanail privește în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu și pe Împăratul noului Israil! Ferice, de trei ori ferice de el! |
Talcuirea evangheliilor de peste an (60)
[SIZE=3]53[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a V-a a Postului Mare 1)[/SIZE] [SIZE=3](Marcu 10, 33-45)[/SIZE] 33. Că iată ne suim în Ierusalim, și Fiul Omului se va da Arhiereilor, și cărturarilor, și-L vor judeca pe El spre moarte, și-L vor da păgânilor. 34. Și-L vor batjocori pe El, și-l vor bate pe El, și-L vor scuipa, și-L vor omorî, și a treia zi va învia. 35. Și au venit la El Iacov și Ioan, feciorii lui Zevedeu, zicând, Învățătorule, voim ca ce vom cere, să ne faci nouă. 36. Iar el a zis lor: ce voiți să vă fac vouă? 37. Iar ei au zis lui: dă-ne nouă, ca să ședem unul de-a dreapta ta, și altul de-a stânga ta întru mărirea ta. 38. Iar Iisus a zis lor: nu știți ce cereți, putea-veți bea paharul, care-l voi bea eu, și cu botezul cu care eu mă voi boteza, a vă boteza? 39. Iar ei au zis Lui: putea-vom, iar Iisus a zis lor: paharul, cu adevărat, care eu voi bea, îl veți bea, și cu botezul cu care eu mă voi boteza, vă veți boteza. 40. Iar a ședea de-a dreapta mea și de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor ce s-au gătit. 41. Și auzind cei zece au început a le părea greu de Iacov și de Ioan. 42. Iar Iisus chemându-i pe ei le-a zis lor: știți că celor ce li se pare, că împărățesc neamurile, le stăpânesc pe ele, și mai marii lor le domnesc pe ele. 43. Iar întru voi nu va fi așa; ci care va vrea să fiu mai mare întru voi, să fie vouă slugă. 44. Și, cel ce va vrea să fie întru voi mai întâi, să fie tuturor slugă. 45. Că și fiul omenesc nu a venit, ca să-i slujească lui, ci ca să slujească el, și să-și dea sufletul său răscumpărare pentru mulți. Ranguri între Apostoli 1. Mântuitorul plecase cu ucenicii Săi spre Ierusalim (10, 32). Seriozitatea, de care era cuprins înspăimânt pe ucenicii care îl urmau în tăcere. Era firesc ca această călătorie să-I înfățișeze lui Iisus tot mai vie catastrofa de care se apropia, și, deci, era natural ca El, în aceste momente, să devină excepțional de serios. Ucenicii nu era permis să fie surprinși de catastrofa, care-i aștepta; ei trebuiau să fie prevestiți, pregătiți Iisus încercase în două rânduri (Marcu 8, 31, 9, 31) să-i familiarizeze cu ideea jertfirii Sale, dar fără succes: Ucenicii săi erau atât de mărginiți, încât nu-L înțelegeau, și să-L întrebe nu cutezau (9, 32). De aceea simte El trebuință să-i prepare mai de-aproape acum, în ajunul desfășurării marilor evenimente. El le și spune fără înconjur, pe față și lămurit (vs. 33, 34) că, ajungând în Ierusalim, Arhiereii și Cărturarii au să-L prindă, să-L dea în judecată, să-L chinuiască și să-l omoare; dar că a treia zi El va învia. Nici de astă dată nu-L înțeleg ucenicii: ei cred că și acum le vorbește în vreo alegorie, al cărei înțeles ar avea să li-l spună Învățătorul. 2. Că deloc nu L-au înțeles ucenicii ne este dovadă faptul că, Mântuitorul încă nu terminase bine vorba despre tortura și moartea Sa, și doi dintre Apostoli – după Matei (20, 20), însoțiți și conduși de mama lor, – care înțeleseseră numai atât că Iisus are să se facă Împărat, Îi cer, ca o particulară grație, să-i pună pe ei, pe amândoi, în cele mai înalte ranguri, când va fi Împărat – întru mărirea Sa (vs. 37). În loc să se supere pentru aceasta, mai mult decât naivitate: cu îngereasca și dumnezeiasca Sa blândețe și îngăduință, le răspunde: „Nu știți ce cereți“; apoi întrebuințând obișnuitul său limbaj figurat atât de des întrebuințat de Prooroci, îi întreabă: „putea-veți bea paharul, care voi bea Eu și cu botezul, cu care Eu mă voi boteza, a vă boteza?“ – adică putea-veți voi suporta amarul și sarcina pe care Eu am să le suport? Ei nu-L înțeleg nici acum, ci luând zisa Mântuitorului în înțeles verbal, fără să se mai gândească, răspund „putea-vom“. Dar ei, inconștient, spun un adevăr istoric, răspunzând în mod proorocesc. Aceasta o știe Mântuitorul și le zice serios și apăsat. Da, da „paharul, cu adevărat pe care Eu voi bea, îl veți bea, și cu botezul cu care Eu mă voi boteza, vă veți boteza“ – cu înțelesul dar nu în sensul, în care gândiți voi, ci în care Eu înțeleg: amarul Meu îl veți bea și greutatea Mea o veți purta la timpul său (vs. 40), dar onorurile, pe care voi le cereți, nu se pot promite înainte; ele sunt rezervate și vor fi acordate celor ce le vor merita În Împărăția lui Dumnezeu favoritismul și hatârul n-au loc. 3. În nepilduita lor naivitate, ceilalți zece, când au văzut că Ioan și Iacov se insinuară în grația Învățătorului lor, s-au și cuprins de necaz și de ură în contra colegilor lor, despre care își închipuiau că ar fi și primit întâietatea, iar ei, cei zece, ar rămâne de scădere, inferiori în ranguri. Aici vedem îndelunga răbdare a Mântuitorului pusă la cea mai aspră probă. Pe când îi era limba mai amară în gură, pe când El privea cu groază la înfiorătorul Său martir, ucenicii Săi erau gata să se încaiere pentru închipuite ranguri, menite a satisface deșertăciuni josnice – întocmai cum, ceva mai târziu, soldații brutali și nesimțitori, își vor disputa hainele Lui lângă crucea pe care El, înaintea lor, va suferi chinurile morții. Mântuitorul însă îi privește ca un părinte pe copiii săi mici și nepricepuți, și animozitățile și susceptibilitățile lor copilărești, le împacă cu bunătate, întocmai cum un părinte indulgent își împacă copiii arțăgoși. El le zice: „Care va vrea să fie mai mare întru voi, să fie vouă slugă“ (vs. 44) – cum și Eu, mai marele vostru, slugă vouă tuturor m-am făcut, și-Mi dau viața pentru cei mai mici decât mine. Această învățătură o găsim așa de admirabil exemplificată și lămurită la Ioan (13, 4-17). Cu cât cineva este mai cult, firesc e să aibă mai puține veleități de ranguri și onoruri, care satisfac deșertăciunea omenească. Și iarăși cu cât este mai cult, mai sus pus în societate, cu atât are, ba simte însuși îndatorirea a servi mai mult și pe mai mulți, a servi și a lumina pe toți, câți îi sunt inferiori, câți sunt mai puțin instruiți decât dânsul. În acest înțeles: cu cât cineva ocupă în stat ori în Biserică un post mai înalt, cu atât are mai mare răspundere, căci cu atât atârnă mai mult binele și fericirea mai multora de la dânsul, care pe toți trebuie să-i servească. În acest înțeles înaltele posturi în stat nu sunt înalte ranguri de domni ai statului, ci de harnici servitori ai poporului. În acest înțeles acela, care face și care trebuie să facă cele mai mari servicii poporului întreg care nu cruță și căruia nu-i este permis să cruțe nici o jertfă pentru binele țării este capul statului; el este mai marele tuturor, dar el îi și servește și trebuie să-i servească pe toți și „își pune și viața pentru mulți“ (vs. 46). Ce este capul statului pentru supușii săi este Arhiereul (Mitropolit, Episcop) pentru credincioșii din Eparhia sa. Și, ce este în Biserică peste tot Arhiereul, aceea este în parohia sa parohul. El este în cele spirituale, cel mai mare, ca un părinte în familia sa, dar, în același timp servitorul tuturor, gata în orice moment a face serviciu oricărui parohian. Pe când purtarea copilărească a Apostolilor ne învață să ne ferim de acte copilărești și de josnica ambiție deșartă, care este proprie oamenilor mici de suflet, pe atunci tratarea cea îngăduitoare și plină de răbdare a Mântuitorului, ne stimulează să fim și noi cu îngăduință față de scăderile semenilor noștri. Când îi vedem că greșesc, fie din naivitate, fie împinși de porniri rele, să nu-i bruscăm, să nu-i mustrăm cu asprime numaidecât, ci, mai ales când vedem că au greșit din naivitate, să-i luăm cu binișorul, cu blândețe și să-i facem să-și recunoască greșeala, ca să și-o îndrepte, fără a-i înjosi și a-i face să roșească. În procedura noastră de-a moraliza pe alții, cu deosebire pe cei mai mult ori mai puțin integri, necorupți, trebuie să-i tratăm ca educatori: să fim cruțători, nu să-i înjosim, ci să-i ridicăm; să nu le atingem demnitatea, ci, arătându-le cu cruțare defectele, să le facem posibilă îndreptarea. Această procedură se recomandă, se impune preotului cu toată insistența în feluritele lui atingeri cu parohienii săi. El să nu uite niciodată că el este părinte, și, ca părinte, are să-și trateze fiii minori și nepricepuți, cu dragoste și cu îndelungă răbdare. Tratarea aceasta este o artă, care se poate câștiga numai prin o îndelungată exercitare făcută din toată inima. Și pentru această exercitare timpul și locul cel mai propriu este seminarul. Seminaristul să nu piardă din vedere adevărul că: cel ce nu adună, risipește; cu alte cuvinte cel ce nu utilizează timpul petrecut în seminar pentru pregătirea sa, acela îl risipește și risipește cu anticipație, și timpul viitor, pe care nu-l va putea utiliza cum se va cere de la dânsul. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (61)
[SIZE=3]54[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 12, 1-18)[/SIZE] 1. Deci Iisus mai înainte de Paști cu șase zile a venit în Betania, unde era Lazăr cel ce murise, pe care l-a înviat din morți. 2. Și au făcut lui acolo cină, și Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce ședeau cu dânsul. 3. Iar Maria luând o litră de mir de nard curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus, și a șters cu părul său picioarele lui, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. 4. Deci a zis unul din Învățăceii lui, Iuda a lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe El. 5. Pentru ce acest mir nu s-a vândut cu trei sute de dinari, și să se fi dat săracilor. 6. Și a zis aceasta, nu pentru că doară de săraci, era grija lui, ci pentru că era fur, și pungă avea, și ce se punea într-însa, purta. 7. Și a zis Iisus: las-o pe dânsa, spre ziua îngropării mele a făcut aceasta. 8. Că pe săraci pururea îi aveți cu voi, iar pe Mine nu Mă aveți pururea. 9. Și au înțeles popor mult din evrei, că acolo este, și au venit, nu pentru Iisus numai, ci ca să vadă și pe Lazăr, pe care îl înviase din morți. 10. Iar s-au sfătuit Arhiereii, ca și pe Lazăr să-l omoare. 11. Căci mulți pentru el mergeau din evrei și credeau în Iisus. 12. Iar a doua zi popor mult, care venise la praznic, auzind, că venise Iisus în Ierusalim.; 13. Au luat stâlpări de finic, și au ieșit întru întâmpinarea lui și strigau: osana, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil. 14. Și aflând Iisus un mânz de asină, a șezut pe el cum este scris. 15. Nu te teme fata Sionului, că iartă Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei. 16. Iar acestea nu le-au cunoscut Învățăceii lui mai înainte, ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci și-au adus aminte, că aceste erau pentru El scrise, și acestea I-au făcut Lui. 17. Deci mărturisea poporul care era cu El, când pe Lazăr l-a strigat din mormânt, și l-a sculat din morți. 18. Pentru aceea L-a și întâmpinat poporul, că a auzit, că El făcuse această minune. I. Cina din Betania. Maria și Iuda [SIZE=3](1-11)[/SIZE] 1. După învierea lui Lazăr evreii luaseră hotărâre formală să-L omoare pe Iisus (Ioan 11, 53). Ca moartea Lui să se întâmple, nu atunci când evreii vor voi, ci atunci, când Dumnezeu va binevoi, Mântuitorul se retrage din preajma Ierusalimului aproape de pustie, de unde cu șase zile înainte de Paști, însoțit de Învățăceii Săi, Se întoarce în Betania, la prietenul Său Lazăr, pe care-l înviase. Lazăr dă o cină în onoarea scumpului său oaspe. La această cină, la care, bineînțeles, iau parte și Învățăceii, Marta servește ea însăși pe Iisus; iar Maria, luând o litră (327,45 gr.) de nard curat foarte prețios, o toarnă pe picioarele Lui, și cu părul capului I le șterge. 2. La evrei, ca peste tot la Orientali, era obicei, ca oaspeții, sosiți pedeștri, să-și spele picioarele la intrarea lor în casă, – atât spre a se curăți, cât și spre a se răcori. Pentru acest act erau anume servitori. La astfel de servitori face aluzie Ioan Botezătorul, când zice despre sine, că nu este vrednic să dezlege curelele încălțămintelor lui Iisus – spre a-I spăla picioarele. Acum, venind Mântuitorul în casa prietenilor Săi, Maria, în nemărginita ei gratitudine pentru marele ei oaspete găsește că e nedemn să-l trateze ca pe oamenii comuni. Ea nu îngăduie să se apropie de El servitorii casei, ci față ca El, cel mai potrivit loc al ei, ca doamnă a casei, este să țină ea locul servitorilor. Deci, după ce Mântuitorul se așează în casă, pe când sora ei Îl servea la masă, ea Îl servește spălându-I picioarele. În locul apei, cu care se spală toată lumea, ea întrebuințează cel mai prețios mir. În loc să-I șteargă picioarele cu un prosop sau ștergar obișnuit, ea I le șterge cu ce are o femeie mai prețios, cu podoaba capului ei, cu părul ei. Astfel în procedura Mariei ni se arată cea mai înaltă și cea mai nobilă dovadă de respect, de admirație și de gratitudine pentru binefacerea primită de la Mântuitorul. Astfel, în fața negrei ingratitudini a evreilor, ni se desemnează, ca o binefacere și pentru noi, nobila faptă de nemărginită gratitudine a Mariei. Ea este binefăcătoare pentru noi însă mai vârtos ca exemplu, ca model de imitat; întocmai cum ingratitudinea Evreilor este și ea un învățământ pentru noi: să ne ferim de-a ne arăta nerecunoscători, să ne silim în tot chipul să răsplătim cu bine binefacerile primite. 3. Între Învățăceii lui Iisus Hristos era însă unul, o notă discordantă, Iuda din Iscariot, un om avar, speculant, care era un fel de casier al societății Mântuitorului. El își împlinea misiunea de casier mai mult în beneficiul său particular, decât în cel comun. De acea Evanghelistul îl numește fur. „Fur era și pungă avea“, și ce intră pentru societate, el nu cheltuia în scopurile societății, ci păstra pentru sine: „purta“ într-însa, adică în pungă. Acest Iuda, când vede ce calitate și ce cantitate de mir a vărsat Maria pe picioarele lui Iisus, nu se poate stăpâni să nu dea expresie necazului său că i s-a luat prilejul de a face o însemnată economie pentru punga sa. Auzind cuvintele lui Iuda, care răsunau ca o blasfemie, în acest locaș de pace, de armonie și de iubire, Mântuitorul cu dumnezeiasca Sa blândețe, ia în apărare fapta Mariei: „Lăsați-o...“. Din cuvintele Mântuitorului vedem că Maria nu cumpărase anume pentru Dânsul mirul de nard, ci îl avea de mai înainte, și-l păstrase anume pentru această ocazie. De când să-l fi avut, și cu ce ocazie să-l fi cumpărat? Răspunsul nu poate fi altul decât acela, că, murind Lazăr, ea cumpărase mirul ca să ungă pe fratele său. Întârziind însă Iisus cu venirea Sa, și, la sosire, înviind pe Lazăr, ocazie pentru ungere cu acel mir n-a venit. Astfel mirul a rămas în casă, și Maria „l-a păzit“, ca drept recunoștință, să-l utilizeze cu proxima vizită a Binefăcătorului ei, spre a-I arăta negrăita ei mulțumire. Ea însă nu știa că fapta ei servește drept semn, simbol pentru Mântuitorul: „Spre ziua îngropării mele l-a păzit“, ne spune El Însuși. Uncțiunea aceasta simboliza pregătirea Lui spre moarte. În loc să fie uns după moarte, Mântuitorul e uns înainte de moarte, încă fiind viu, ca un semn, că viu va fi și după moarte, și că, după moarte nu va putea fi uns, deoarece va învia înainte de-a ajunge Mironosițele la mormânt ca să-L ungă. 4. Față cu gratitudinea, care ne e desemnată cu atâta frumusețe, Evanghelistul (vs. 9-11) în vii culori ne înfățișează ingratitudinea și orbirea evreilor. El ne spune, că, auzind de cele întâmplate în Betania cu Lazăr, iudeilor, care îl văzuseră mort și acum aud că este viu, vin în Betania, nu numai ca să vadă pe Iisus, dar vin, mai vârtos, ca să vadă pe Lazăr, și să se convingă prin sine înșiși despre realitatea învierii lui. Împrejurarea este zdrobitoare pentru farisei și pentru cărturari: ea face ca lumea să le desconsidere autoritatea și să simpatizeze cu Iisus, „Proorocul cel mare din Galileea“. Aceasta este un pericol pentru ei, este moartea lor. Din pricina lui Lazăr, care era cea mai incontestabilă dovadă vie despre Dumnezeirea lui Iisus, mulți dintre iudei, chiar dintre farisei, crezură în Iisus. Spre a împiedica creșterea acestui curent, ei, fariseii și cărturarii, în orbirea lor, hotărăsc să înlăture cu orice preț această dovadă: „s-au sfătuit Arhiereii, ca și pe Lazăr să-l omoare“. Era deci hotărât ca să omoare pe Mântuitorul, dar să omoare și pe Lazăr. Mântuitorul știa această hotărâre. Până acum, de câte ori evreii au încercat să-L omoare, Mântuitorul S-a dat la o parte din calea lor, fiindcă nu sosise ceasul Său. Acum, când ceasul a sosit, provocat de El Însuși, acum, mai ales acum, când ar fi putut prea ușor să se pună în siguranță, acum pleacă Mântuitorul de bună voie, ca să se predea în mâinile vrăjmașilor Săi, care siliți sunt să-L execute atunci când El voiește, chiar împotriva planului lor. Statornicia Mântuitorului în planul Său, de a mântui lumea cu propria Sa jertfire, este pentru noi o frumoasă pildă de învățătură. Când ne hotărâm să facem binele, și știm că, de la binele pe care avem să-l facem, atârnă binele și fericirea fraților noștri, să nu ne descurajăm în fața niciunei greutăți, ce ni s-ar opune, ci, stăruind, dacă ar fi trebuință, chiar și viața să ne-o jertfim, pentru binele și fericirea fraților noștri. În stăruința de a face binele înlăturând orice piedici, preotul trebuie să premeargă cu exemplul. Întru atât preotul este ostașul lui Dumnezeu! |
Talcuirea evangheliilor de peste an (62)
[SIZE=3]55[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE] II. Intrarea triumfală în Ierusalim [SIZE=3](12-18)[/SIZE] 1. Mântuitorul purtase un lung și neîntrerupt război contra ignoranței și contra corupției și pentru liberarea omenirii de sub jugul întunericului și al păcatului. Acum vine să dea ultima luptă, ultimul asalt, asaltul pe cruce și în mormânt. Acest asalt are să fie coroana victoriei desăvârșite, căci are să fie urmat de Învierea Sa. Victoria din perspectivă este atât de sigură, încât după modul de vedere și de procedare al Proorocilor, care scriau despre viitor, ca și cum ar fi trecut, anume spre a arăta siguranța împlinirii, ea, victoria, e considerată ca și împlinită. Mânecând din acest punct de vedere, precum în ajun, în Betania, s-a serbat funcțiunea Sa, ca și cum Mântuitorul ar fi fost răstignit mort – se serbează, serbează Iisus, El însuși, intrarea Sa triumfală în Ierusalim. Dar, ce fel de intrare triumfală?! Toți Evangheliștii ne vorbesc despre această sărbătoare. Din rapoartele tuturor să încercăm a ne înfățișa mișcătorul și mărețul tablou. 2. Mântuitorul era cunoscut în Ierusalim, cunoscut iudeilor din Palestina și celor din străinătate, pentru învățăturile și minunile Sale. Minunea cu Lazăr încă îi mai mărise popularitatea. Și cei, care Îl cunoșteau personal, ca și cei, care Îl cunoșteau numai după nume, doreau să-L vadă, și, fiind ei acum în Ierusalim, Îl așteptau cu nerăbdare să vină și El la sărbătoare. Mulți se temeau chiar că nu va veni, și așteptarea lor va fi zadarnică (Ioan 11, 55-56). În această stare sufletească aflându-se vizitatorii, ca și locuitorii Ierusalimului, a fost firesc ca atunci, când au aflat că Iisus a sosit în Betania, și, că din Betania, de la poalele muntelui, pe care se ridică Ierusalimul, vine în cetate – a fost firesc ca aceste cete nenumărate, cuprinse de neastâmpăr, să se grăbească a-I ieși înainte și să se înșiruiască pe întinsa și pitoreasca șosea și să se posteze pâlcuri-pâlcuri pe coastele prin care trecea șoseaua de la Betania la Ierusalim. Pe când Ierusalimul se mișcă și fierbe la auzul sosirii Mântuitorului, în Betania încă se fac preparative. Iisus trimite în Betaghi de I se aduce o asină cu mânzul ei, mânzat, după ea. Învățăceii își pun hainele pe asină, pe care unul, o ia de căpăstru și o conduce; iar Mântuitorul încalecă pe mânz, care fără căpăstru, merge liber după asină. Astfel în Betania sosiseră cete-cete de călători, între care, de bună seamă, erau și mulți de aceia, cărora Iisus le făcuse bine: îi vindecase, îi ajutorase; deci Îl cunoșteau, Îi erau recunoscători, devotați chiar. Aceste cete de călători se unesc cu ceata, care însoțea pe Iisus și pleacă împreună să suie muntele cel pitoresc, împodobit cu verdeață, mai ales cu finici. Ideea de a proclama pe Iisus Împărat, manifestată cu un an înainte (Ioan 6, 15) revine în mintea gloatelor. Acum însă mai lămurită, curățită de pornirile turbulente, josnice. Fără să-și dea mult seama ce fac, aceste cete de oameni, care însoțesc pe Mântuitorul, când se apropie să suie muntele, într-un avânt sărbătoresc încep să-L aclame cu entuziasm: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israil“. În aclamația aceasta, cetele entuziasmate, ba inspirate de Duhul Sfânt, recunosc că Iisus este Mesia. Când convoiul ajunge la cetele, care ieșiseră în întâmpinarea lui Iisus, aceste de departe încep să clatine ramuri verzi de finic, ca semn de salutare și binecuvântare sărbătorească, apoi se asociază și ele convoiului purtând și clătinând mereu ramuri și strigând „Osana...“ de se cutremurau munții și răsunau văile, și mai ales „s-a cutremurat Ierusalimul“. Unii aștern pe șosea verdeață și flori, alții își aștern hainele, ca Iisus Hristos să treacă peste ele, ca peste niște covoare, și, cu toții, zeci de mii de oameni se înșiruiesc pe șosea spre a conduce pe Împăratul lui Israil în cetatea împărătească. În mijlocul acestei enorme mulțimi, parte entuziasmată pentru El, parte din ea asociată din curiozitate, Iisus Hristos intră în Ierusalim în triumf împărătesc – ca triumfător asupra întunericului și asupra morții. 3. Acest triumf în ochii profanilor se arată numai ca un simulacru, ca o parodie a unui triumf împărătesc. Căci: – în locul falnicului Împărat, îmbrăcat în purpură și strălucind în podoabe, profanul vede numai un om smerit, blând, sărman, desculț, cu capul gol, îmbrăcat cu o singură haină săracă și încins peste dânsa; – în locul superbului cal alb, pe care să nu fi încălecat nimenea, și care să poarte cu fală pe biruitorul Împărat – un mânz de asină, tipul sărăciei smerite; – în locul suitei mărețe de generali, încărcați de semnele biruinței și ale vitejiei lor – niște smeriți pescari, toți desculți, cu capetele goale, toți săraci lipiți pământului, ca și tovarășul lor călăreț; – în locul armatei triumfătoare, încărcate de arme, de răni și de prăzi – mii și mii de declasați, oameni săraci, fără căpătâi. Acest tablou, cu adevărat, pentru un profan, nici nu poate fi alta, decât parodia unui triumf împărătesc. Și totuși el este un adevărat, un veritabil triumf. Căci: în ce privește pe Împăratul Mesia – proorociile spun că El are să intre în Ierusalim blând și smerit: nu călare pe superbul cal alb, ci pe smeritul mânz tânăr de asină (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9). Este deci triumf proorocit, acum împlinit. Apoi: Cum Împăratul încalecă pe calul mândru, pe care nimenea nu încălecase – așa și Iisus încălecă pe asinul smerit, încă neîncălecat de nimeni. Deci triumf, în conformitate, cu uzul de la triumfurile Împăraților lumești – substituind numai, conform proorociilor, mândria calului cu smerenia asinului. Pescarii smeriți, care constituiau suita lui Iisus, sunt generalii, nu care au biruit, ci care vor birui și cuceri lumea. Eroismul și victoria lor sunt în viitor, dar cu atâta siguranță, încât se serbează de pe acum. Cetele de declasați, miile de oameni fără căpătâi, care reprezintă armata biruitoare, sunt ca și pescarii, adevăratele armate, ale căror merite sunt în viitor, dar tot așa de sigure ca și moartea și Învierea lui Iisus Hristos și ca și meritele Apostolilor Lui. Sărăcia lor, credința, blândețea și entuziasmul lor sfânt, sunt armele, cu care vor câștiga victorii asupra bogaților necredincioși și decăzuți prin desfrâu. Cu aceste arme vor regenera ei omenirea, nu fără a se răni, a se jertfi, nu fără a muri moarte de eroi. Astfel, aceea, ce se pare profanului o parodie, un simulacru, în realitate este un serios, real și totodată strălucit triumf. În acest triumf se sărbătorește deoparte rezultatul activității de până acum a Mântuitorului: recunoștința celor ce L-au primit: de alta succesul viitor: biruința asupra morții și a întunericului spiritual-moral, – biruință pe care tot Evanghelistul Ioan o cântă așa de sublim în admirabila sa poemă „Apocalipsa“, cu care se încheie seria sfintelor cărți ale Testamentului nou. Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim pentru noi cuprinde o învățătură: Cum atunci pentru omenirea întreagă a intrat El ca să moară și să învieze în împărăteasca cetate: astfel acum, pentru fiecare din noi intră în cetatea sufletului nostru prin Sfânta Cuminecătură, spre viața noastră, dacă îl vom primi cu vrednicie, și spre moarte, dacă îl vom primi cu nevrednicie. Cu vrednicie Îl vom primi, dacă în haine de nuntă îl vom întâmpina, casa, cetatea împărătească a sufletului nostru, cu pocăință o vom curăți și cu ramurile verzi ale faptelor noastre bune Îl vom binecuvânta. Aceasta se raportează la preoți în locul întâi, ca la conducătorii turmei cuvântătoare. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (63)
[SIZE=3]56[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE] [SIZE=5]Înălțarea Sfintei Cruci[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 3, 13-17)[/SIZE] 13. Și nimeni nu s-a suit în cer, numai cel ce s-a pogorât din Cer, Fiul Omenesc, care este în cer. 14. Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade a se înălța Fiul Omenesc. 15. Ca tot cel ce crede în el, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. 16. Că așa a iubit Dumnezeu lumea, cât și pe Fiul său cel unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în dânsul să nu piară, ci să aibă viața de veci. 17. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el. Importanța Crucii 1. Evanghelia de față este o parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21). Ca să o putem înțelege este nevoie să o punem în legătură cu întregul. Iisus ne spune Ioan, mersese pentru prima dată cu ucenicii Săi la sărbătoarea Paștilor. Minunile și învățăturile Lui Îi câștigaseră o mulțime de aderenți. Între aceștia erau chiar și unii dintre farisei. Fariseii însă luaseră de timpuriu poziție ostilă contra Lui (Ioan 1, 19-28) și hotărâseră să excludă dintre dânșii pe acela, care ar sta cu El de vorbă. De aceea, acei farisei, care Îi erau aderenți, stăteau în rezervă, nu se dădeau pe față. Între aceștia era unul, Nicodim, un boier erudit, care, spre a-și procura mulțumirea de a avea o întrevedere cu Iisus, fără să se compromită în ochii colegilor săi, se duse noaptea (vs. 2), în taină, de se întâlni cu minunatul Învățător. Convorbirea o deschise Nicodim, adresându-se lui Iisus în termenul cel mai respectuos: „Rabi“ – titlu, care se da marilor învățați ai lui Israil, cam identic cu „Magnificență“, ce se dă astăzi Rectorilor de la unele Universități. Apoi continuă: „știm...“ adică nu sunt numai eu singur, ci suntem mai mulți, care știm, și deci, eu, în numele mai multora, Îți vorbesc. În răspunsul Său Iisus îi vorbește lui Nicodim despre renaștere (vs. 3). Și, nepricepându-L Nicodim, Mântuitorul Se explică, arătându-i (vs. 5 ș.u.) că renașterea nu se înțelege materialicește trupește, ci spiritualicește, moralicește: „din apă și din duh“: prin botez, spălându-se omul de murdăria păcatelor și ameliorându-și sentimentele și dorințele, deci întreagă viața morală. Iar, văzând că (vs. 9) tot nu e înțeles, Iisus (vs. 10) își exprima mirarea că Nicodim, dascălul lui Israil, nu-L pricepe – cu înțelesul: dacă tu nu Mă înțelegi, cum Mă vor înțelege ceilalți, care n-au nici deșteptăciunea, nici știința ta – apoi adaugă: (vs. 11-12). Până acum v-am vorbit (Iisus se adresează lui Nicodim ca reprezentantul mai multora, ca și cum ar vorbi cu mai mulți, deci în plural, „voi, ... vouă“) de cele pământești, ușor de înțeles, și nu înțelegeți, dar dacă vă voi vorbi de cele cerești?! Cele pământești tot se pot demonstra, se pot pipăi, dovedi prin experimente. Cele cerești însă nu. În acestea sunteți avizați numai la autoritatea Mea, Care vă vorbesc despre ce știu, despre ce am văzut – în ceruri. Că – și acum începe Evanghelia, cu care ne ocupăm: 2. 13. „Nimeni“ – de aici, de pe pământ – „nu s-a suit în ceruri“, ca să afle, și, înapoindu-se, să spună cele cerești. Pe acestea le știe numai „Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“. Numai el poate să știe tainele lui Dumnezeu, fiindcă El este în cer, ca Dumnezeu și este și pe pământ, ca Dumnezeu și ca om. În această calitate El singur Vă poate spune cele cerești. În câteva cuvinte profunde Iisus cuprinde și misiunea și activitatea Sa pământească, de care înlănțuiește, tot în termeni adânci, rezultatul activității Sale: 14-15: Cele cerești, pe care le va propovădui, au să-L ducă pe propovăduitor, pe Fiul Omului, la Golgota, pe cruce. Această ducere și înălțare, însă are să fie spre mântuirea acelora, care vor crede într-Însul. Poziția Lui pe cruce va fi ca a șarpelui, pe care Moise (Numerii 21, 9) l-a ridicat în pustie. Cum, cei mușcați de șerpi, dacă se uitau cu credință la șarpele cel de aramă, se vindecau; astfel se vor vindeca cei mușcați de șarpele primitiv, cei care suferă de păcatul lui Adam, privind și primind cu credință pe Iisus Cel pironit pe cruce. Această ridicare „pe semn“ (Numerii 21, 9) nu este întâmplătoare. Ea este produsul iubirii dumnezeiești, căci (vs. 16-17) Dumnezeu așa a iubit lumea, încât, spre a o scăpa de urmările mușcăturii șarpelui primitiv, a dat tot ce a avut mai scump și mai iubit, pe Însuși Fiul Său, ca să fie chinuit, țintuit pe lemn în locul șarpelui celui de aramă, ca lumea, văzându-L și crezând într-Însul, să se mântuiască. Pentru acum Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci, ca, prin moarte, să o mântuiască de moarte. 3. Cum Moise „pe semn“ a ridicat șarpele neveninos, ca să vindece pe cei mușcați de șerpii cei veninoși: așa Hristos, Cel neatins de urmările șarpelui primitiv, se ridică pe semn, pe cruce, spre a vindeca pe cei înveninați, de șarpele primitiv, pe cei păcătoși. Hristos a stat fixat pe semn, pe cruce, ca semn și prin aceasta a sfințit Semnul, i-a dat importanța pe care o are. Semn de rușine și de teroare era crucea, deoarece cu ea, în miniatură, se înfierau făcătorii de rele, li se aplică semnul stigmatului pe frunte și pe brațe; semn de teroare era crucea, căci pe ea se răstigneau cei mai urgisiți făcători de rele. Pe acest semn de teroare și de infamie s-a pironit Iisus, ca semn că primește asupra Sa toată rușinea care plana peste omenire, toată urgia și grozăvia pedepsei, de care era vrednică omenirea, numai ca pe această nenorocită omenire să o scape și de rușinea negrăită și de grozăvia pedepsei. El se face Însuși semn și face și crucea semn al mântuirii lumii. Prin răstignirea Sa, prin stropirea semnului de teroare și de infamie cu scump sângele Său, El a sfințit acest semn al infamiei, și l-a prefăcut în cel mai onorific semn, după care să se cunoască cei ce cred într-Însul. Mai mult: Hristos pironit fiind pe cruce numai ca om, și oarecum dezbrăcându-se de firea și puterea Sa dumnezeiască, a transmis semnului crucii puterea de care corpul Său pe cruce s-a dezbrăcat. Astfel a ajuns Crucea să fie o reală putere dumnezeiască, semnul mântuirii, simbolul semnului lui Hristos Mântuitorul. Astfel am ajuns ca semnul de oare când al infamiei să se prefacă în cel mai strălucit semn de onoare, cu care să se însemneze creștinii; astfel am ajuns ca Crucea din semnul teroarei să se prefacă în semnul celei mai înălțătoare bucurii, să fie considerată ca drapelul sfânt al creștinătății și ca apărătoarea singuraticilor creștini. Importanța, ce o are pentru preot Sfânta Evanghelie, o are și Sfânta Cruce, și, cum trebuie să-i fie conduita către Sfânta Evanghelie, așa și către Sfânta Cruce1). |
Talcuirea evangheliilor de peste an (64)
[SIZE=3]57[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica înainte de Nașterea Domnului[/SIZE] [SIZE=3](Matei 1, 1-24)[/SIZE] 1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiului lui David, fiului lui Avraam, 2. Avraam a născut pe Isaac, iar Isaac a născut pe Iacov. Iar Iacov a născut pe Iuda, și pe frații lui. 3. Iar Iuda a născut pe Fares, și pe Sara din Tamar. Iar Fares a născut pe Esrom, iar Esrom a născut pe Aram.4. Iar Aram a născut pe Aminadav. Iar Aminadav a născut pe Naasson. Iar Naasson a născut pe Salmon. 5. Iar Salmon a născut pe Vooz din Rahav. Iar Vooz a născut pe Ovid din Rut. Iar Ovid a născut pe Iesse. 6. Iar Iesse a născut pe David împăratul. Iar David împăratul a născut pe Solomon din femeia care a fost a lui Urie. 7. Iar Solomon, a născut pe Roboam. Iar Roboam a născut pe Abia. Iar Abia a născut pe Asa. 8. Iar Asa a născut pe Josafat. Iar Josafat a născut pe Joram. Iar Joram a născut pe Ozia. 9. Iar Ozia a născut pe Joatam. Iar Joatam a născut pe Ahaz. Iar Ahaz a născut pe Ezechia. 10. Iar Ezechia a născut pe Manassi. Iar Manassi a născut pe Amon. Iar Amon a născut pe Josia. 11. Iar Josia a născut pe Iehonia, și, pe frații lui, la mutarea Babilonului. 12. Iar după mutarea Babilonului, Iehonia a născut pe Salatiil. Iar Salatiil a născut pe Zorobabel. 13. Iar Zorobabel a născut pe Abiud. Iar Abiud a născut pe Eliachim. Iar Eliachim a născut pe Azor. 14. Iar Azor a născut pe Sadoc. Iar Sadoc a născut pe Ahim. Iar Ahim a născut pe Eliud. 15. Iar Eliud a născut pe Eleazar. Iar Eleazar a născut pe Matthan. Iar Matthan a născut pe Iacov. 16. Iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se zice Hristos. 17. Deci toate neamurile de la Avraam până la David, neamuri patrusprezece, și de la David, până la robia Babilonului neamuri patrusprezece, și de la mutarea Babilonului, până la Hristos neamuri patrusprezece. 18. Iar nașterea lui Iisus Hristos, așa a fost, că fiind logodită mama lui, Maria cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. 19. Iar Iosif bărbatul ei fiind drept și nevrând să o vădească pe ea a vrut pe ascuns să o lase. 20. Și cugetând la acestea, iată îngerul Domnului prin vis, s-a arătat lui, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este. 21. Și va naște fiu, și vei chema numele lui Iisus, că acesta va mântui pe poporul său de păcatele lor. 22. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se plinească, ce s-a zis de la Domnul prin proorocul ce zice: 23. Iată fecioara în pântece va lua, și va naște fiu, și vor chema numele lui Emmanuel, ce s-a tâlcuit cu noi Dumnezeu. 24. Și sculându-se Iosif din somn, a făcut, precum i-a poruncit Îngerul Domnului, și a luat pe logodnica sa. Plinirea vremii: Nașterea lui Iisus 1. Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia anume pentru evrei spre a-i convinge despre mesianitatea lui Iisus și, deci, spre a-i atrage la creștinism, se acomodează așteptărilor lor. Așteptările evreilor erau ca să vină Mesia, ca urmaș al lui David, și în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu, date, mai ales, protopărintelui lor, lui Avraam. De aceste așteptări ținând seamă, Matei, la început, în cele dintâi cuvinte ale cărții sale anunță că scrie carte despre faptele lui Iisus1) care, precum vor vedea în cuprinsul ei, este așteptarea poporului Israil. Căci Iisus întrunește în persoana sa împlinite promisiunile date lui Avraam și culminarea gloriei israilitene: El este Fiul lui Avraam și Fiul lui David. El este al treilea membru, membrul complectator al semnului Dumnezeirii2) în istoria lui Israil, prin urmare ținta istoriei lui Israil. Genealogia, pe care o înșiruie Evanghelistul (vs. 2-17) este o dovadă cronologică. Atât timp este de la Avraam până la David, cât este de la David până la Iisus. În anul, în care s-a împlinit atâta timp de la David încoace, cât este de la David până la Avraam, trebuia să se nască cel proorocit și așteptat. Nașterea Lui era o necesitate a timpului fixat de Dumnezeu. Și aceasta se dovedește și din faptul istoric că între David și anul nașterii lui Mesia este o prăpastie: robia babilonică. Această robie cronologicește este la mijloc între David și Iisus. De la David Istoria lui Israil și-a făcut cursul în cădere până la robie și de aici în ridicare până ce, ajungând la nivelul lui David și al lui Avraam, trebuia să-și găsească împlinirea. Aceasta ne-o dovedește atât de frumos numărul neamurilor (14) de la Avraam la David și (2 x 14) de la David la Iisus. Aici Evanghelistul presupune cunoscut că între Avraam și David viața omenească, în termen mediu, e de 80 ani, pe când de la David la Iisus e numai de 40 de ani; că deci 80 x 14 = 40 x 2 x 14 = 1120. Evident deci, pentru Israilteni, nașterea lui Mesia trebuia să se întâmple în anul, în care Iisus s-a născut, fiindcă în acel an sosise plinirea vremii (Galateni 4, 4). |
Talcuirea evangheliilor de peste an (65)
2. Scurtă vreme după logodna Mariei cu Iosif interveni Bunavestire. Despre aceasta nu știa nimeni decât Maria și Elisabeta, căreia ea s-a destăinuit.
Era însă în vigoare aspra Lege a lui Moise (Deuteronomul 22, 20-21) după care fata nemăritată, dacă se dovedea că a avut relații sexuale cu vreun bărbat, trebuia dusă înaintea casei tatălui ei și ucisă cu pietre. Această Lege o amenință și pe Maria. Căci Maria era fata, nemăritată și, însărcinată fiind, cădea sub asprimea Legii; trebuia omorâtă cu pietre. Iosif, logodnicul ei, după întoarcerea ei de la Elisabeta, cu surprindere bagă de seamă că este însărcinată. Și el, de la sine înțeles, își închipuia că însărcinarea Mariei nu putea proveni decât din niște relații inceste cu vreun bărbat. El se găsea acum pus în o mare dilemă. Să ia de nevastă pe această fată este o rușine pentru dânsul; să o denunțe că în timpul de la logodnă și până acum ea a căzut în păcat, a cărui urmare se vede (vs. 19), nu-i venea la socoteală. Ea îi era rudenie și lui îi era milă de ea să o vadă lapidată în urma denunțului lui. Fiind om bun și milos, se gândea cum să desfacă logodna, să o lase în voia sorții ei. Atunci interveni Providența (vs. 20). Îngerul Domnului i se arătă lui Iosif în vis și, făcând apel la originea lui și la fireasca legătură dintre această origine și Mesia, îi zice: nu te teme a lua pe Maria sub scutul tău, și a face ca în ochii lumii ea să fie considerată ca nevasta ta, că însărcinarea ei nu provine din relații firești cu vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este“. „Nu te teme“, căci aceasta nu-ți va fi spre rușine, ci spre cea mai înaltă cinste. Tu ai menirea să o scutești de asprimea Legii firești, pe ea, care este însărcinată mai sus de prevederile Legii. Tu ai menirea să o scapi pe ea de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea Legii; și tot tu ai menirea ca (vs. 21) pe Cel ce se va naște dintr-însa să-L scapi de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea tiranului; tu ai menirea să fii educatorul Aceluia. Căruia Îi vei pune numele Iisus, adică Mântuitor, căci El va mântui pe popor de păcate. (vs. 22). Nașterea din fecioară, cu conlucrarea Sfântului Duh, este o împlinire de proorocire, căci, prin glasul Proorocului Isaia (7, 14), Domnul Dumnezeu a vestit lumea zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua și va naște Fiu și vei pune numele lui Emmanuel“, nume, care corespunde misiunii Lui, adică „Dumnezeu cu noi“. El, ca Dumnezeu, are să ia chip omenesc, ca să poată fi văzut, auzit de noi, pipăit de noi, să petreacă între noi, ca om, să fie Dumnezeu cu noi! Ne putem închipui fericirea bunului Iosif când s-a văzut ales de Dumnezeu ca să fie un factor atât de important în pregătirea mântuirii lumii. Și (vs. 23, 24), cum nici nu se putea altfel, el a și luat pe Maria la sine; în fața lumii s-a arătat ca și cum el i-ar fi bărbat și ca și cum el ar fi tată firesc al pruncului, pe care ea Îl purta în sân. El s-a arătat vrednic de înalta misiune, pentru care a fost ales. Emmanuel – ca noi Dumnezeu nu se referă numai la timpul cel scurt de vreo 33 de ani, cât Hristos-Mântuitorul, ca om, a petrecut între oameni, ci și la timpul nostru. Și cu noi este El. Și noi Îl vedem, Îl pipăim, Îl vedem și Îl auzim neîncetat în învățăturile Sale; Îl pipăim, Îl simțim prin credință că este cu noi, lângă noi, în noi. Mai mult: noi îl primim și trupește în trupul nostru, în casa sufletului nostru. Așa fiind, cum Iosif vrednic s-a arătat de alegerea sa de-a fi apărătorul și educatorul lui Iisus, și noi să ne silim a fi vrednici de societatea Lui, vrednici de a fi purtătorii trupului Lui în trupul nostru; vrednici de a face din trupul nostru locaș Mântuitorului nostru, Mântuitorului lumii întregi. Vrednici vom fi de distincțiunea dumnezeiască dacă, curățită de fapte rele, vom păzi casa sufletului nostru și o vom ține veșnic împodobită cu fapte bune; dacă, iubindu-L, vom împlini poruncile Lui (Ioan 14, 21). Primii chemați să-I facă locuință, să-L apere de profanarea celor răi, sunt preoții, atât pentru ei personal, cât și pentru parohienii lor. Ei sunt chemați să-L vadă, să-L audă, să-L simtă în întreagă ființa lor mai mult decât alții. Ei, prin urmare, și sunt primii chemați a se arăta vrednici de misiunea lor, ca creștini și ca exemplu pentru alții, în calitate de preoți. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (66)
[SIZE=3]58[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica după Nașterea Domnului[/SIZE] [SIZE=3](Matei 2, 13-23)[/SIZE] 13. Iar dacă s-au dus ei, iată Îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: sculându-te, ia pruncul și pe mama lui, și fugi în Egipt, și fii acolo, până când voi zice ție: că vrea Irod să caute pruncul, să-l piardă pe el. 14. Iar el sculându-se, a luat pruncul, și pe mama lui, noaptea, și s-a dus în Egipt. 15. Și a fost acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească ce s-a zis de la Domnul prin Proorocul ce zice: din Egipt am chemat pe fiul meu. 16. Atunci Irod văzând că l-au batjocorit magii, s-a mâniat foarte, și trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem, și în toate hotarele lui, de doi ani și mai mici, după vremea care a întrebat de la magi. 17. Atunci s-a plinit, ce s-a zis prin Ieremia proorocul, ce zice: 18. Glas în Rama s-a auzit, plângere și țipăt mult, Rahila plângând pe fiii săi, și nu vrea să se mângâie pentru că nu sunt. 19. Iar dacă a murit Irod, iată Îngerul Domnului în vis s-a arătat lui Iosif în Egipt, zicând: 20. Sculându-te ia pruncul și pe mama lui și mergi în pământul lui Israil, că a murit, cel ce căuta sufletul pruncului. 21. Și el sculându-se a luat pruncul și pe mama lui și au venit în pământul lui Israil. 22. Iară auzind că Arhelau împărățește în Iudeea, în locul lui Irod tatăl-său, s-a temut a merge acolo, și luând știre în vis s-a dus în părțile Galileii. 23. Și venind a locuit în cetatea ce se cheamă Nazaret, ca să se plinească ce s-a zis prin Prooroci, că Nazarinean se va chema. I. Primejdia înlăturată [SIZE=3](13-15)[/SIZE] 1. Magii, de bună credință fiind, nu se puteau gândi că Irod ar avea planuri infernale. Ei, după ce-și împliniră misiunea către nou născutul Împărat, erau gata ca, în ziua următoare să se întoarcă în Ierusalim, să dea lui Irod detalii asupra casei, familiei și a împrejurărilor în care ei au găsit pe Iisus. Aceasta o aștepta Irod cu sete de fiară, ca să curme zilele noului născut. Primejdia deci, asupra lui Iisus era mare. Cum intervenise să înlăture primejdia deasupra Fecioarei Maria, punând-o sub scutul lui Iosif, așa intervine Providența acum, dând ordin Magilor, ca, înconjurând pe Irod, imediat, noaptea, fără să fie observați de nimeni, să plece repede de-a dreptul spre Persia. Ei pleacă și lasă pe Irod să aștepte. Cu aceasta însă primejdia încă nu era înlăturată. Irod avea să scalde Betleemul și împrejurimile lui în sânge de copii. Între aceștia, după calculul omenesc, trebuia să cadă și Iisus pruncul. Și, ca să fie scăpat și din această parte, în noaptea în care pleacă Magii, este invitat și Iosif să plece și el imediat în Egipt, să-și piardă urma și să scape viața Pruncului. Cu plecarea neobservată de nimeni a lui Iosif cu Maria și cu Iisus, primejdia este înlăturată. Irod rămâne în completă necunoștință despre persoana Principelui, a Cărui viață îl neliniștește. El este pus în imposibilitate de a afla pe Acela, pe care dorea să-L repună, căci, după datele ce avea de la Magi, în Betleem în zadar L-ar fi căutat pe Iisus. Iisus, fără să fi putut afla cineva dintre Betleemieni, era dus în Egipt; fusese dus noaptea, neobservat de nimeni. 2. Călătoria lui Iisus în Egipt, petrecerea Lui acolo, întoarcerea din Egipt, sunt tot atâtea proorocii împlinite, proorocii din care iudeii trebuiau să vadă că Iisus este proorocitul Mesia. Întreagă istoria lui Israil este o proorocie, care se împlinește în istoria lui Iisus (a se vedea cap. 57 și Conducătorul la Explicarea Evangheliilor). Evenimentele mari, epocale, din viața poporului Israil, sunt proorocii care, ca evenimente, se repetă și, deci, se împlinesc în viața lui Iisus. Așa, între altele, cum Israil, ca popor în fașă, călătorește în Egipt, spre a scăpa de pierire, de foametea din Canaan, tot așa și Iisus, în fașă, călătorește și El în Egipt, spre a scăpa de pierirea care-L amenința prin sabia lui Irod, tot în Canaan. Cum Israil petrece în Egipt până când îl cheamă Dumnezeu să se înapoieze din Canaan, tot așa și Iisus rămâne și El în Egipt, până când îl cheamă și pe El Dumnezeu, ca să se întoarcă în același Canaan. Proorocul Osia, 11, 1 vorbind de cele întâmplate cu Israil, vorbește în mod proorocesc de cele ce au să se întâmple cu Mesia. Pe lângă aceasta, o lungă serie de alte proorocii, din care pe unele le-am tratat, pe altele le vom trata, aveau menirea să convingă și pe cei mai nepricepuți dintre evrei, că Iisus este Hristosul, cel vestit de prooroci și așteptat cu mare dor de întregul Israil. Și, dacă cu toate acestea evreii n-au voit să vadă și să recunoască realitatea adevărată; dacă n-au voit să primească pe Iisus și învățătura lui, cu atât mai rău pentru dânșii: ei n-au avut și nu au nici o scuză pentru îndărătnicia lor. De aceea este explicabilă teribila lor pedeapsă, veșnica lor rătăcire prin lume, fără patrie, fără limbă, urgisiți de toate neamurile cu care vin în atingere – un înfricoșat avertisment pentru aceia care s-ar ispiti cumva să facă cum evreii au făcut. Proorociile mesianice împlinite nu sunt doar pentru iudeii și pentru păgânii contemporani ai lui Iisus, ci sunt pentru toată lumea din toate timpurile, prin urmare mai ales pentru noi. Proorociile mesianice împlinite în persoana lui Iisus, alături cu faptele Lui, săvârșite peste legile naturii, și alături cu învățăturile Lui, menite a ne înlesni și îndulci viața pământească, a ne face fericiți pe pământ – sunt pentru noi cea mai incontestabilă dovadă despre dumnezeirea Sa și despre adevărurile învățăturilor Sale, relativ la dulcea și mângâioasa nădejde în fericirea cea veșnică; aceasta, ca urmare firească a fericirii noastre pământești, ca răsplată a vieții noastre virtuoase. Vai nouă, dacă, în fața atâtor dovezi, vom închide și noi ochii inimii și a minții noastre, imitând pe evrei: răsplata iudeilor ne așteaptă și din punct de vedere național, temporal, ca români, și din cel veșnic, ca creștini. Vai nouă, dacă atât din școala teoretică cât și din cea practică, nu vom primi învățătura și nu vom crede în mântuitoarele ei consecințe. Pierirea fizică și intelectuală ne așteaptă. Și, dacă urmările necredinței sunt atât de grele pentru toți, fără deosebire, cum vor fi ele pentru preot, care menit este să fie însuși o dovadă vie de credință pentru parohienii săi. Întreaga lui conduită, în și afară de oficiu, în și afară de cele sacramentale, trebuie să se manifeste ca un eflux al convingerii lui religioase. Unde aceasta lipsește, preotul s-a coborât la treapta de speculant care-și privește darul preoțesc, nu ca o misiune dumnezeiască, ci ca un mijloc de trai. Un astfel de preot, chiar și când având dorința să fie, și-ar da toată silința să se arate cum nu este, adică deplin credincios, totuși, fără voie se dă de gol, își pierde autoritatea și povețele lui bune sunt nebăgate în seamă: turma lui este o turmă cel puțin de jumătate rătăcită. Ce se întâmplă însă cu acel preot care n-are nici măcar ambiția să treacă înaintea parohienilor săi și a publicului în general, ca convins, deplin și drept credincios, ci, stăpânit de închipuirea liberalismului și a independenței în gândire, își dă pe față necredința în cele ce profesează?! Un astfel de preot este pierdut pentru cariera sa, el nu este păstor, ci năimit, care duce însuși oile în gura lupului! |
Talcuirea evangheliilor de peste an (67)
[SIZE=3]59[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica după Nașterea Domnului[/SIZE] II. Uciderea pruncilor. Întoarcerea în Galileea [SIZE=3](2, 16-23)[/SIZE] 1. Irod așteaptă zadarnic să vină Magii și să-i descopere taina cea mare care-l neliniștea. Întârzierea și mai pe urmă nevenirea Magilor, trebuia să-l deștepte, să-l facă să-și vină în fire, să vadă că în fața profețiilor și a celor întâmplate de curând, tăcerea Magilor nu este întâmplătoare, ci își are o cauză mai înaltă, cauza profețiilor, cauza călătoriei acelor Magi: o putere dumnezeiască contra căreia el nu se poate opune. Irod era bătrân, de 70 de ani. Viața lui era scăldată în sânge și acoperită de cadavre omenești. El ucisese chiar membri de-ai familiei sale, numai să-și asigure tronul contra unei fantome ce-l urmărea, că un pretendent are să-i ia domnia. Acum, la pragul mormântului său, era timpul să se îndrepte, să se pocăiască. Ocazia cea mai fericită i se oferea: în statul său, aproape de reședința sa se naște Mântuitorul „Cel lesne iertător“, și el, păcătosul, n-avea decât să-și recunoască păcatele, să și le spele cu lacrimi înaintea Celui de curând născut. Dar nu; el rămâne surd la glasul conștiinței, orb la lumina rațiunii, și îndârjit cum era, nu voiește să știe de nimic alta, decât numai de nesăturata-i poftă de sânge omenesc. El, când vede că Magii nu mai vin, și când, după ancheta făcută, constată că-i așteaptă în zadar, că ei l-au desconsiderat, turbează de mânie, și, în paroxismul furiei sale, dă ordin să se ucidă toți pruncii mai mici de doi ani din Betleem și din împrejurimile lui. Această măsură, care nu-și are pereche în lume, o ia acest tigru cu fața de om, crezând că, între cei 14.000 pe care i-a ucis, va fi și Hristos, necunoscutul lui pretins rival. În patima lui oarbă el nu vede că, bătrân și bolnav fiind, nu poate trăi atâta timp, până când un copil, acum născut, ar crește așa de mare ca să-i fie periculos; el nu se gândește la boala sa urâtă, de care a și murit în acel an. 2. Dispoziția demonică, luată de Irod, a îmbrăcat în doliu și în jale un cap de țară. În Betleem și în împrejurimile lui nu este o casă care să nu plângă cu inima cernită. În toate părțile omul întâlnește soldați brutali ucigând prunci, ale căror cadavre sunt aruncate pe străzi, pe câmp: în toate părțile se aud țipetele de durere ale mamelor deznădăjduite. Această barbarie, cu toate acestea, este ca și o dublă proorocire împlinită. Marele Prooroc Ieremia (31, 15) descrie în câteva cuvinte trei mari evenimente asemănătoare, care toate sunt o profeții menite să se împlinească în Iisus. Proorocul își imaginează pe strămoașa poporului Israil, pe Rahela, înmormântată aproape de orașul Rama, că, ieșind din mormânt noaptea: a) își caută fiii, pe care nu-i află. Ei se duseseră cu tatăl lor în Egipt, unde, după toate probabilitățile, aveau să dispară în nenumărata populație egipteană. La aceasta gândindu-se ea, plânge, se tânguiește și nu voiește să se mângâie, fiindcă înaintea ei este siguranța pieririi; b) își caută fiii din Împărăția lui Israil duși în robia asiriană, și pe cei din Împărăția lui Iuda, duși în robia babilonică, și, negăsindu-i, nu voiește să se mângâie, ci plânge, se tânguiește, țipă în durerea ei de mamă, presupunând că, prin această dublă robie, s-a pus capăt urmașilor ei și s-a zădărnicit promisiunea dată de Dumnezeu lui Avraam și lui Iacov. Aceste evenimente sunt pentru Ieremia o proorocie, care trebuia să se împlinească. Cum a îngrijit Dumnezeu ca, peste toată închipuirea omenească, cei unsprezece fii ai ei, care intră în Egipt, nu numai să nu se prăpădească, ci să se dezvolte într-un puternic popor; cum, peste toată închipuirea omenească, Dumnezeu a îngrijit ca plângerea Rahelei să nu se arate întemeiată nici în robirea poporului: astfel va îngriji Dumnezeu, ca să nu se împlinească temerea ei nici cu ocazia Nașterii Mântuitorului. El, Proorocul, își închipuiește că și la Nașterea lui Iisus, la omorârea pruncilor; c) Rahela iese din mormânt și, văzând atâta ucidere de fii ai săi, plânge, se tânguiește și nu voiește să se mângâie, căci, în atâta mulțime de fii ai ei morți, care-i provoacă durerea de mamă, ea este încredințată că va fi și proorocitul Mesia, și că, prin urmare, urmașii săi, fiii săi, și cei rămași în viață nu sunt: sunt morți pentru mântuire, dacă mort este Acela, Care era menit să-i mântuiască. 3. Probabil în anul în care a săvârșit uciderea pruncilor, Irod moare de o boală cumplită. Lui îi urmează pe tron fiul său Arhelau. Despre aceasta îngerul (vs. 20) vestește pe Iosif invitându-l să ia pe Prunc și pe mama lui și să se înapoieze în Canaan, spre a se împlini și în această înapoiere proorocia din istoria poporului: înapoierea din robie. Pericolul nu era însă cu desăvârșire înlăturat. Se putea prea ușor întâmpla să se afle că copilașul Iisus este Acela, pentru Care Irod făcuse atâta ucidere, și fiul său, Arhelau, actualul împărat, să se creadă și el amenințat de Iisus, și să-L răpună. De aceea Iosif, înștiințat de înger, înconjură Iudeea și trece în Galileea, anume în orașul său natal, în Nazaret, unde își exercitase meseria de tâmplar. Și aceasta s-a întâmplat ca să împlinească alte profeții. Iisus, după profeții trebuia să se cheme Nazarinean. El se și numește Nazarinean atât după orașul Nazaret, cât și după înfățișarea Sa modestă, nepretențioasă, cum este o mlădiță în arbore, căci cuvântul evreesc nezer, din care e format, mlădiță înseamnă. El în proorocia lui (Isaia 11, 1-2) mlădiță (toiag) se numește: „Și va ieși toiag (mlădiță-nezer) din rădăcina lui Iesse, și floare din rădăcina lui se va înălța...“. La aceste, atât de semnificative împliniri de proorocii, se referă Evanghelistul anume, ca să deștepte pe evrei și să ne deștepte și pe noi, să atragă atenția tuturor asupra acestor evenimente, spre a ne convinge despre marea economie dumnezeiască pentru binele nostru, pentru fericirea noastră, pe care să o primim cu credință într-Însul și cu nețărmurită recunoștință. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (68)
[SIZE=3]60[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE] [SIZE=5]Botezul Domnului[/SIZE] [SIZE=3](Marcu 1, 1-8)[/SIZE] 1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 2. Precum s-a scris în Prooroci, iată eu voi trimite îngerul meu înaintea feței tale, care va pregăti calea Ta. 3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările lui. 4. Era Ioan botezând în pustie, și propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor. 5. Și ieșea la dânsul tot ținutul Iudeei și Ierusalimului, și se boteza în apa Iordanului de la el, mărturisindu-și păcatele sale. 6. Și Ioan era îmbrăcat cu peri de cămilă, și cu brâu de curea împrejurul mijlocului său, și mâncând acride și miere sălbatică. 7. Și propovăduia, zicând: vine după mine cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic a mă pleca să-i dezleg curelele încălțămintelor lui. 8. Că eu am botezat pe voi cu apă, iar acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt. Ioan la Iordan 1. Conform scopului său special, Marcu începe Evanghelia arătându-ne pe Ioan la Iordan, ca o minune dumnezeiască, fără să se știe de unde vine și cum vine. Tot ce ne spune este proorocia împlinită într-însul: îngerul Domnului, trimis ca herald, ca crainic înaintea Împăratului Mesia (Maleahi 3, 1). Evanghelistul dă cititorilor să înțeleagă că Împăratul, proorocit de Maleahi, este un Împărat așa de mare, încât nu-și găsește între oameni un herald, vrednic de Dânsul, ci, ca un Împărat ceresc, recurge la un Înger – Înger în trup. Menirea heraldului, ca a tuturor heralzilor împărătești: să pregătească Împăratului calea, spre a fi deplin liberă și netedă, să prepare lumea pentru sărbătoreasca lui primire. Îngerul herald nu pregătește însă calea Împăratului prin forță, prin silă, ci prin cuvânt, tot după proorocie: el este „glasul celui ce strigă...“ (Isaia 40, 3). În pustie a ieșit heraldul, în această pustie, lângă Iordan (vs. 4), pregătește el calea Domnului. Cum? Desculț, cu capul gol, pârlit de soare, cu părul în plete lungi, bătute de vânt, el poartă drept îmbrăcăminte o piele de cămilă înfășurată în jurul corpului și strânsă peste mijloc cu o curea. Om venit din pustie, el nu locuiește în casă, ca ceilalți oameni; nu se hrănește ca ei: mâncarea lui e vlăstare, lăcuste și miere sălbatică. Întreagă înfățișarea lui este a lui Ilie, despre care proorociile spun că are să fie herald lui Mesia. Prin neobișnuita sa înfățișare și viață, Ioan atrage asupră-și atenția lumii, care aleargă la dânsul să-l vadă și mai ales să-l asculte; că el, cum era în întreagă ființa sa, era și la vorbă: aspru și necruțător: cuvântul lui ardea ca focul. Celor ce se apropiau de dânsul, el le ținea cuvântări mustrătoare, provocatoare la pocăință, punând în perspectivă, pentru cei neascultători, pierirea, iar, pentru cei ce se vor pocăi, împărăția cerurilor, care se apropie. 2. Nu toți câți veneau la dânsul veneau cu aceleași dispoziții. Pe cei ce, mișcați de mustrările lui, recunoșteau că au păcătuit, arătau părere de rău pentru trecuta lor viață păcătoasă și se făgăduiau că nu vor mai face rele, că vor fi buni, pe aceia Ioan îi spăla cu apă, simbolizând curățirea de păcatele făcute și hotărârea pentru o viață curată, mai ales însă pregătirea, curățirea pentru o viață sfântă. Această curățire se numește botez, și Ioan, care însuși spăla, boteza, s-a numit botezător. Erau însă și de aceea care nu se simțeau mișcați spre îndreptare, dar țineau și ei să se arate lumii că se îndreptează; voiau să facă speculă din opinia publică, și, simulând pocăință, mergeau și ei să primească botezul. Când Ioan îi vede pe acești speculanți de cele sfinte (ne spune Luca 3, 7-9) îi apostrofează, în termenii cei mai aspri. El le zice: „Pui de năpârcă“ (viperă), șerpi veninoși, care tindeți numai să mușcați și să înveninați, șerpi, în care totul e rău, cum vă închipuiți că, simulând, veți fi considerați ca oameni buni și că veți scăpa de pedeapsa celor răi? Pedeapsa nemiloasă vă așteaptă de nu vă veți pocăi din toată inima și de nu veți dovedi pocăința prin fapte: faceți „roade vrednice de pocăință“. Să nu vă încredeți în noblețea neamului vostru, și, întemeiați pe aceasta, pe patronajul strămoșului vostru Avraam, să continuați a face rele, crezând că el vă va lua sub scut și că fiind voi fiii lui Avraam, Dumnezeu vă va trece cu vederea fărădelegile. Mai ales de la voi cere Dumnezeu fapte bune, viață sfântă, ca să puteți primi pe Împăratul cerurilor. De nu o veți face aceasta, Dumnezeu are să vă înlăture, și în locul vostru, de-I va fi voința, va putea face și din pietre adevărați fii ai lui Avraam, buni ca și el. Acum e momentul suprem, hotărâtor: voi sunteți arbori, securea, care este sentința dumnezeiască, vă așteaptă să vă taie la rădăcină și să vă arunce în foc, dacă nu veți face fapte bune, dacă voi, ca pomi, nu veți produce roade bune. Pocăiți-vă, le strigă el, pregătiți-vă ca să puteți primi după cuviință pe Cel Ce vine, după timp, în urma mea, pe Acela, al Cărui herald eu sunt, că Acela este așa de mare față de mine, încât eu, oricum m-ați crede voi pe mine, nu sunt vrednic nici să-I fiu cel mai de rând servitor: nu pot aspira nici măcar la onoarea „de-a mă pleca înaintea Lui și a-I dezlega curelele încălțămintelor“. Eu, cum vedeți, pe cei ce se îndreaptă îi botez cu apă, ca simbol al iertării păcatelor; Acela însă vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc – adică: va arde și va nimici în adevăr păcatele voastre și cu Duhul Sfânt vă va sfinți, ca să puteți intra în Împărăția Lui. Eu numai simbolizez realitatea, pe care El o va îndeplini. Deci, pocăiți-vă! Și la noi vine Ioan, și nouă ne vestește despre venirea Mântuitorului, și pe noi ne îndeamnă la pocăință. Toți câți ne dau sfaturi bune, câți ne povățuiesc să ne ferim de a face ce e rău și să nu ne lenevim a face tot ce este bine – sunt Ioani. Și noi suntem chemați atât de des la pocăință, și între noi se găsesc de aceia care țin să arate că fac pocăință, dar numai să arate, ca de modă. Pe aceia dintre noi, care așa fac, îi apostrofează Ioan, zicându-le: „pui de năpârcă“, căci tot ce poate să fie mai rău este acela, care speculează cu cele sfinte, care, cunoscând și apreciind valoarea binelui, numai simulează că-l face, spre a se insinua în opinia bună a publicului, în fond însă rămâne rău, și din rău devine, tocmai prin fățărnicia sa, numai venin, pui de viperă. Cel ce voiește serios să se spele de murdăria păcatelor, acela să se curețe de păcate prin Botezul lacrimilor, să vină la pocăință cu sinceritate și din convingere, cu adevărată părere de rău pentru păcate și cu hotărârea de a se abține de la repetarea lor. Numai în acest caz poate fi vorba de îndreptarea vieții, de înnobilarea moravurilor, și, deci, de viață tihnită, fericită a omului. Între enoriașii săi preotul trebuie să fie un al doilea Ioan Botezătorul, atât prin cuvânt cât și prin fapte. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (69)
[SIZE=3]61[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica după Botezul Domnului[/SIZE] [SIZE=3](Matei 4, 12-17)[/SIZE] 12. Iar auzind Iisus că Ioan este prins, s-a dus în Galileea. 13. Și lăsând Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum lângă mare, în hotarele lui Zavulon și ale lui Neftalim. 14. Ca să se împlinească ce s-au zis prin Isaia Proorocul, ce zice: 15. Pământul lui Zavulon, și pământul lui Neftalim, calea mării de aceea parte de Iordan, Galileea limbilor. 16. Poporul cel ce ședea întru întuneric a văzut lumină mare, și celor ce ședeau alături, și în umbra morții, lumină a răsărit lor. 17. De atunci a început Iisus a propovădui, și a zice: pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor. Pregătirea și începutul activității lui Iisus 1. După Botez, înainte de a-și începe activitatea Sa, Mântuitorul (4, 1 ș.u.) se retrage în singurătate spre a-și termina pregătirea pentru uriașa sa operă. Pregătirea aceasta din urmă este atât de importantă, încât găsim că aici este locul potrivit să o privim mai de-aproape. Iisus se retrage în pustie, unde petrece singur 40 de zile în post și în rugăciune. La sfârșitul acestui timp de izolare El flămânzește. Acest moment Satan voiește să-l exploateze spre a-I zădărnici venirea între oameni. Satan, prin amăgire, ajunsese să fie stăpân peste Adam și peste urmașii lui. El vede acum cu groază că Iisus, înarmat cu puteri dumnezeiești, se pregătește să-i desființeze stăpânirea. Este deci firesc ca el să încerce totul spre a-și apăra domnia. El știe că luptă pe față nu poate susține. De aceea recurge la surprindere, la amăgiri, prin care să împingă pe Iisus la vreun pas pripit, prin care să-Și închidă calea, să-Și facă imposibilă împlinirea misiunii. Pururea vigilent, când vede că Iisus este flămând, își zice: acum a sosit momentul de atac: dacă reușesc să-L înduplec, ca El să-Și întrebuințeze puterile pentru binele Său personal, devenind din pur altruist ce este, un egoist, – eu am câștigat lupta, căci, în acest caz El, abătându-Se de la planul dumnezeiesc, a păcătuit și a intrat sub stăpânirea mea. 2. În consecință Satan se apropie de Iisus în momentul când Acesta era mai flămând, și-I zice: Văd că ești flămând și ce să mănânci n-ai; ești, prin urmare, în primejdie să suferi de foame, și în cele din urmă, chiar să mori. Ei bine, „dacă“, în adevăr, „tu ești Fiul lui Dumnezeu“, ai putere să faci ce vrei, ai putere să-ți procuri hrană schimbând materia care-ți stă la dispoziție, cum ai schimbat la Cana apa în vin – deci: „zi pietrelor acestora să se facă pâini“ și să mănânci. Iisus, Care era conștient de misiunea Sa și de intențiile diavolului, – fiindcă acesta îl numise Fiul lui Dumnezeu, îi răspunde cu cuvântul lui Dumnezeu: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronomul 8, 3). Văzând Satan că reușește să-L înduplece pe Iisus, ca să-Și vină într-ajutor cu hrana corpului, el crede că va izbuti să-L surprindă cu ispitire mai profundă, ispitire în Duh. Îi cere să ispitească pe Dumnezeu. Îl ia deci pe Iisus și zboară cu Dânsul în Ierusalim, depunându-L pe aripa Bisericii, unde nu putea sta, dar de unde nu se putea pogorî, ci era în pericol să amețească, să cadă la fiecare moment. Aici, arătându-I primejdia, în care se află, Îi zice: „Dacă ești tu Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos, căci“ – și aici Diavolul aduce și el motiv din Sfânta Scriptură – „este scris că îngerilor Săi va porunci...“ (Psalmul 90, 11-12). Nu Iisus era însă Acela care să știe de frică, și Care, prin surprindere, putea fi înspăimântat. El îi răspunde cu toată liniștea: „Scris este: nu vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deuteronomul 6, 16). Dar nici Satan nu se dă bătut. El își aduce aminte, pe de-o parte, că pofta de mărire îl făcuse pe el rău, de alta ce efect minunat avusese apelul lui la pofta de mărire a Evei. Stratagema întrebuințată la amăgirea Evei, voiește, deci, să o pună în aplicare și față de Iisus. El ia pe Iisus și se înalță cu Dânsul pe vârful unui munte, de unde Îi arată toate Împărățiile lumii și mărirea lor, și-I zice: Vezi acestea toate? Sunt ale mele! ți le dau ție, Te fac stăpân universal, cu o singură condiție, să mă recunoști pe mine ca pe mai marele tău, „să te închini mie“. Iisus, atunci, face uz de autoritatea Sa dumnezeiască, poruncindu-i lui Satan: „Fugi dinaintea mea că scris este...“ (Deuteronomul 6, 13; 10, 20). Satan dispare, lovit de dumnezeiasca poruncă, iar Îngerii vin în jurul lui Iisus și-I servesc. 3. După întoarcerea din pustie, aflându-se în Pereea, lui Iisus Îi vine vestea că Irod a prins pe Ioan Botezătorul și l-a aruncat în temniță. Atunci El trece în Galileea și se stabilește în Capernaum. De aici Capernaumul s-a și numit cetatea Sa. Și acest fapt este însă o împlinire de proorocie (Isaia 9, 1-2; 42, 7), anume ca să deștepte pe evrei spre a recunoaște în Iisus pe Mesia Cel așteptat de dânșii. Evreii trebuiau să vadă în activitatea galileică a lui Iisus, că El este lumina cea mare, despre care vorbește Isaia, lumină care s-a arătat întunecaților galileeni. Învățătura lui Iisus, la început, se rezumă (vs. 17) în pregătirea pentru Împărăția cerurilor – o continuare a învățăturii lui Ioan. Precum la Botez, în primul act al pregătirii Sale, prin arătarea Sfintei Treimi se mărturisește în mod solemn mesianitatea dumnezeiască a lui Iisus; iar în al doilea, în alipirea aderenților de persoana Sa (Ioan 1, 37-51), dovedește Însuși Dumnezeirea Sa (atotștiința manifestată către Petru și către Natanail și atotputernicia manifestată în schimbarea apei în vin), – în actul al treilea al pregătirii Sale se oglindește întreagă activitatea Sa, absolut dezinteresată, neinfluențată și neîmpiedicată de nimic, de nici o putere. Acest al treilea act este un fel de preludiu, un fel de simbol, din care cunoaștem că El va merge înainte bravând și sfidând pericolele și piedicile ce I le-ar pune puterea inamică, chinurile și moartea. În actul al treilea al pregătirii Sale ni se simbolizează programul Său, înfățișat în deviza scrisă cu litere de lumină: „Nimic pentru Mine, totul pentru omenire“. Mari și bogate învățăminte cuprinde pentru noi această Evanghelie. Și noi adeseori suntem supuși ispitei de pofta stomacului, de frică și de deșertăciune lumească. Pofta stomacului, dorința de a mânca, nesațiul care aduce cu sine atâtea rele, prin consecințele ei ne îndeamnă la înfrânare, la temperare. Omul nu consistă numai din materie, ci și din spirit; el să nu se gândească numai la hrana josnică, materială, ci mai vârtos la cea spirituală, superioară, la hrana cuvântului lui Dumnezeu, la cultura cea adevărată: luminarea minții și înnobilarea inimii. Frica, amenințarea cu nenorociri, dacă am evita să facem vreo faptă rea, ori, dacă am săvârși una spre binele aproapelui, ne povățuiește la încrederea în Dumnezeu, Care va răsplăti Însuși faptele cele bune și va pedepsi pe cele rele. Deșertăciunea lumească, pofta de mărire, păcatul primordial și izvorul păcatului în lume și al răului peste tot – ne îndeamnă să ne înarmăm cu pavăza smereniei și cu coiful lepădării de sine, care conduce la cea mai înaltă mărire cerească. Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuși pildă vie de smerenie și de lepădare de sine, ca și noi urmându-L, deviza să o avem: Nimic pentru noi, totul pentru neam și pentru lege. Preotul, trimisul Lui, dacă voiește să fie vrednic de misiunea sa, trebuie să-L urmeze. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (70)
[SIZE=3]62[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Nașterea Maicii Domnului1[/SIZE] [SIZE=3](8 Septembrie)[/SIZE] [SIZE=3](Luca 10, 38-42; 11, 27-28)[/SIZE] 38. Și când mergeau ei, au intrat într-un sat, iar o femeie anume Marta, l-a primit pe el în casa sa. 39. Și aceea avea o soră, care se numea Maria, care șezând lângă picioarele lui Iisus asculta cuvintele lui. 40. Iar Marta se silea spre multă slujbă, și stând a zis: Doamne, au nu socotești că sora mea singură m-a lăsat să slujesc; spune-i deci să-mi ajute. 41. Și răspunzând Iisus a zis ei: Marto, Marto, te grijești și spre multe te silești. 42. Dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la dânsa. 27. Și, când grăia El acestea, ridicând o femeie glasul din popor a zis Lui: fericit este pântecele care te-a purtat și sânii pe care i-ai supt. 28. Iar El a zis: adevărat fericiți cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el. Gospodăria și învățătura 1. În Betania era o familie cu care Mântuitorul s-a împrietenit: Lazăr cu surorile sale Marta și Maria. De câte ori trecea pe la Ierusalim ori se înapoia, era firesc ca El să se abată pe la prietenii Săi. În una din excursiile Sale, ne spune Evanghelia de astăzi, Iisus, însoțit, firește, de Învățăceii Săi și de mulțime de popor, trecând prin Betania, găsește numai pe cele două surori, Marta și Maria, și găzduiește la ele. Ambele surori iubeau pe Iisus și nu știau cum să-I arate mai viu dragostea și admirația lor. Ele încercau să emuleze în a se arăta vrednice de prietenia Lui. Pare că erau de fire cu totul opusă. Una, Marta, mai reală, mai practică; cealaltă, Maria, mai sentimentală, mai spirituală, mai înclinată spre idealuri. 2. Marta pare a fi fost mai vârstnică. Ea se poartă ca doamna casei, căci (vs. 38) ea primește în casă pe Mântuitorul. Ca bună gospodină, ea pune repede la cale cele trebuincioase pentru masă, spre a servi cu vrednicie pe marele ei oaspete și pe însoțitorii Lui. Dar ea singură nu putea răzbi cu gătirea bucatelor și cu aranjarea celor de lipsă pentru masă. Maria însă, în admirația ei pentru Iisus, nu se îndepărtează de Dânsul, ci (vs. 39), șezând lângă picioarele Lui, Îi asculta cu atenție învățăturile, căci El, oriunde se afla, era neobosit în a învăța pe cei care îl înconjurau. Pentru Maria, femeia idealistă, dispărea toată lumea materială, când ea se găsea în apropierea lui Iisus, Care pentru ea era totul. Ea ar fi stat nemâncată și nebăută zile întregi lângă adoratul ei Învățător, hrănindu-și sufletul cu hrana spirituală, cuprinsă în învățătura lui dumnezeiască. Această retragere a Mariei de la grijile gospodăriei, mai ales acum când în casă erau atâți și așa de distinși oaspeți, nu convenea surorii ei, Martei, care nu putea singură împlini toate necesitățile pentru gătirea și aranjarea mesei. Spre a nu suferi vreo scădere în servirea oaspeților, Marta, părăsindu-și pentru moment lucrarea, trece în odaia în care Iisus se află învățând, și, cu prietenească familiaritate, Îi zice: Doamne, vezi că sora mea m-a lăsat singură, și eu așa nu pot izbuti să slujesc cum se cuvine; nu o mai ține încătușată cu vorba, ci, pentru scurtă vreme, zi-i să vină, să-mi ajute(vs. 40). Mântuitorul îi laudă râvna pe care o depune ea în gospodărie, ca să-L servească pe El și pe ai Săi(vs. 41). În același timp însă, o face băgătoare de seamă că, această râvnă singură, fără partea spirituală, nu este îndestulătoare pentru mântuire. Da, bine face ea, că îngrijește de menaj, de gospodăria casei, dar să nu piardă din vedere un lucru: îngrijirea de suflet prin luminarea minții și prin înnobilarea inimii cu învățătură. Ea, Marta, se îngrijea pentru hrana materială, pe care să o servească Mântuitorului ei și bine făcea; Maria se îngrijea însă pentru hrana ei spirituală, pe care o sorbea cu nesațiu din gura Învățătorului ei – și: mai bine făcea. Pe când Iisus aproba, cu oarecare mulțumire osteneala și scopul Martei, pe atunci scoase în relief ținuta spirituală a Mariei, care și-a ales partea cea mai bună, parte care nu se va lua de la dânsa. Nu se va lua, căci aceea ce câștigă ea ascultându-L, este inalienabil, nu i se mai poate lua. Ca și în convorbirea cu samarineanca și cu ucenicii sosiți cu merinde din Sihar (cap. 11, 12), și aici Iisus, de la hrana materială, trece la cea spirituală, pe care o scoate la iveală, ca lucru de căpetenie, care trebuie să preocupe pe om. Aceasta face Mântuitorul într-o vorbire mai lungă, pe care Evanghelistul o rezumă în câteva cuvinte. 3. Învățătura aceasta, împreună cu cea cuprinsă în cap. 11 vs. 1-26 produce în mulțimea care-L asculta, așa puternic efect, că o femeie din popor dă expresie entuziasmului ei, plin de admirație pentru Iisus, strigând: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii ce ai supt“ (11, 27). Femeia, în numele poporului, fericește pe Fecioara Maria, care pe Iisus L-a purtat în pântece și L-a alăptat. Mântuitorul, admițând această fericire ca întemeiată, se grăbește a enunța că, afară de Maica Sa, adevărații fericiți sunt aceia care Îl aud pe El și se conformează învățăturilor Lui. Cele două femei sunt pentru noi două modele de imitat: Marta, model de sârguință în primirea cu cinste a oaspeților, model de gospodină, de îngrijire de cele casnice, de economie domestică. A o imita pe ea este prima datorie a femeii, a doamnei de casă. Unde femeia nu poartă grijă de gospodărie, acolo este risipă, din care rezultă sărăcia cea rușinoasă cu întregul ei cortegiu de nenorociri. Maria – modelul sârguinței pentru educație și instrucție. Nu e destul ca femeia să fie bună gospodină, ea trebuie să imite pe Maria în a se instrui și a se educa pe sine, și mai ales în a-și instrui și a-și educa copilașii. Primul și cel mai de căpetenie educator al copiilor trebuie să fie mama lor. Ferice de acele femei care imită pe Maria, care își însușesc învățăturile și știu să beneficieze de ele. Orice alte avuții ar avea ele, grații și frumusețe, sunt trecătoare, li se pot lua: instrucțiunea și educația lor, ca și cea dată de ele copiilor lor, nu se pot lua de la dânsele: le posedă până intră în mormânt, ba și dincolo de mormânt. Locul cel dintâi între cei râvnitori pentru instrucție și educație trebuie să-l ocupe preotul, ca instructor și educator. În întreagă viața sa el neîncetat trebuie să se instruiască citind, învățând. Mai ales trebuie să facă aceasta viitorul preot, seminaristul. Lui îi zice Hristos: Fericit cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzește. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (71)
[SIZE=3]63[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Înălțarea Sfintei Cruci[/SIZE] [SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 19, 6-35)[/SIZE] 6. Iar dacă L-au văzut pe El Arhiereii și slugile, au strigat zicând: răstignește-L, răstignește-L pe El; zis-a lor Pilat: Luați-L voi pe El și-L răstigniți, că eu nu aflu vină întru El. 7. Răspuns-au lui Iudeii, noi lege avem și după legea noastră trebuie să moară, că pe Sine Fiul lui Dumnezeu S-a făcut. 8. Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. 9. Și a intrat în divan iarăși, și a zis lui Iisus: de unde ești Tu? Iar Iisus răspuns nu i-a dat lui. 10. Deci a zis Pilat Lui: mie nu-mi grăiești? nu știi că putere am să Te răstignesc, și putere am să te slobozesc? 11. Răspuns-a Iisus: nu ai avea nici o putere asupra Mea, de nu ți s-ar fi dat ție de sus. Pentru aceea cel ce m-a dat pe mine ție mai mare păcat are. 12. De aceea căuta Pilat să-l sloboadă pe El. Iar Iudeii strigau: de vei slobozi pe acesta, nu ești prieten al Cezarului, că tot cel ce se face pe sine Împărat, stă împotriva Cezarului. 13. Iar Pilat auzind cuvântul acesta, a scos pe Iisus afară, și a șezut la judecată, în locul ce se zice pardosit cu pietre, iar evreiește Gavvatha. 14. Și era venirea Paștilor, ca la al șaselea ceas, și a zis iudeilor: Iată Împăratul vostru. 15. Iar ei strigau: ia-L, ia-L, răstignește-L pe El, zis-a lor Pilat: dar răstigniți voi pe Împăratul vostru? răspuns-au Arhiereii: nu avem Împărat, ci numai pe Cezarul. 16. Deci atunci L-a dat pe El lor, ca să-L răstignească, și au luat pe Iisus și L-au dus. 17. Și purtându-Și crucea sa au ajuns la locul care se zice evreiește Golgota. 18. Unde L-au răstignit pe El, și împreună cu El, și pe alți doi de ceastă parte și de cealaltă, și în mijloc pe Iisus. 19. Și a scris și titlu Pilat, și l-a pus pe cruce, și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor. 20. Și acest titlu mulți din iudei l-au citit, căci aproape era locul de oraș, unde au răstignit pe Iisus. Și era scris evreiește, elinește și latinește. 21. Deci zicea lui Pilat Arhiereii iudeilor: nu scrie Împăratul Iudeilor. Ci pentru că El a zis, Împăratul Iudeilor sunt. 22. Răspuns-a Pilat: ce am scris, am scris. 23. Deci ostașii, dacă au răstignit pe Iisus, au luat hainele Lui și le-au făcut patru părți, fiecăruia parte și cămașa lui necusută, de sus țesută peste tot. 24. Deci au zis unii către alții, să nu o sfâșiem, ci să aruncăm sorții pentru ea, a cui va fi. Ca să se împlinească scriptura, care zice: Împărțit-au hainele mele lor și, și pentru cămașa mea au aruncat sorți! Și ostașii acestea au făcut. 25. Și sta lângă crucea lui Iisus, mama Lui, și sora mamei Lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena. 26. Deci Iisus văzând pe Mama Sa, pe ucenicul pe care-l iubea, stând, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! 27. După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale. 28. După aceea știind Iisus că toate s-au sfârșit, ca să plinească scriptura, a zis: mi-e sete. 29. Și un vas plin de oțet zăcea, iar ei umplând un burete de oțet și de isop, și punându-l într-o trestie l-au adus la gura Lui. 30. Iar dacă a luat oțetul Iisus, a zis: sfârșitu-s-au și plecându-și capul și-a dat sufletul. 31. Deci Iudeii ca să nu rămână pe cruce trupurile Sâmbăta, pentru că era Vineri, că era mare zi aceea a Sâmbetei, rugat-au pe Pilat ca să se sfărâme fluierele lor, și să se ia. 32. Deci au venit ostașii, și celui dintâi i-au sfărâmat fluierele, și celuilalt, care era răstignit cu el. 33. Iar la Iisus venind, dacă l-au văzut că a murit, nu i-au sfărâmat lui fluierele. 34. Ci unul din ostași cu sulița în coasta Lui a împuns și îndată a ieșit sânge și apă. 35. Și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturisirea lui. Și acela știe că adevărat zice, ca și voi să credeți. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (72)
I. Iisus judecat
[SIZE=3](19, 6-16)[/SIZE] Pilat, reprezentantul Cezarului, având să revizuiască sentința Sinedriului contra lui Iisus și să se pronunțe hotărâtor asupra ei, arată încă de la început mare slăbiciune. El considerase toată afacerea ca un ce bagatel: o ceartă evreiască pentru chestiuni doctrinale. În loc să procedeze cu energie, să enunțe cu autoritatea sa aprobarea ori respingerea sentinței, el, ca să nu se pună rău cu fruntașii Iudeilor, încearcă să-i împace, să-i înduplece ca să-L ierte pe Iisus, despre care de la început are convingerea că e nevinovat. Văzând că și-a greșit calea, el, luând pe Iudei în bătaie de joc cu „Împăratul lor“, încearcă să-L scape prin îngrozirea cu liberarea unui bandit, Baraba. Ura Iudeilor este însă mai presus de frica banditului. Atunci Pilat recurge la milă, la compătimirea evreilor. El dă pe Iisus în mâinile soldaților să-L bată, să-I producă sânge, crezând că evreii, când Îl vor vedea plin de sânge, se vor mulțumi cu atât. Ostașii, luând pe Iisus și ducându-L în curte, Îl dezbracă de hlamida cu care-L îmbrăcase Irod, Îl bat cu vergile peste spate și peste cap, și când Îl văd plin de răni Îi pun iarăși purpura. Și ca persiflarea și batjocura să fie desăvârșite, în nemărginita lor ură contra Iudeilor, soldații iau niște spini dintr-un gard și repede împletesc o cunună, căreia îi zic diademă. Unul din ei ia „diadema“ și o pune pe capul lui Iisus, apăsând-o așa fel că spinii sfâșie pielea de pe cap și sângele curge șiroaie pe față și pe umeri. Acum Îi dau și o trestie în mână, pretinzând că este sceptrul împărătesc, și intitulându-L „Împăratul iudeilor“, Îl bat din nou; îngenunchează înaintea Lui, ca semn de supunere, apoi Îl scuipă și-I dau palme. După ce își varsă asupra lui Iisus tot necazul pe care-l aveau contra iudeilor, soldații Îl duc la Pilat. 2. Pilat ia pe Iisus astfel batjocorit și plin de sânge și-L prezintă Iudeilor, să-L vadă și să se mulțumească cu atât. El le zice: „Iată Omul“ vrednic de compătimirea, de mila, nu de ura voastră (vs. 61). Iată omul inofensiv, nevinovat în ce hal vi se prezintă, și, prin mine vă cere iertare. Iudeii însă n-aveau milă. Ei se mai vedeau și persiflați în aspirațiunea „Împăratului lor“ prin hlamida de la Irod, care le arată că Iisus, cel batjocorit, ar fi Împăratul lor. Ei turbează de mânie și strigă: „Răstignește-L, răstignește-L pe El“. Neizbutind nici cu această încercare rău dirijată, Pilat își pierde răbdarea, și, iritat, le răspunde: „Luați-L voi și-L răstigniți, că eu nu aflu vină întru El“. Dacă nu afli tu, te privește. Aflăm noi! „Noi avem Lege și după Legea noastră trebuie să moară, căci ne-a profanat-o, făcându-se Fiul lui Dumnezeu“. Cinic și necredincios, dar în același timp superstițios, Pilat, când aude că Iisus „s-a făcut Fiul lui Dumnezeu“, se cuprinde de frică superstițioasă: nu cumva Iisus totuși să fie vreo ființă superioară, fiul vreunui Zeu. Stăpânit de această frică, ca să-și câștige siguranță, (vs. 9) se îndreaptă din nou spre Iisus cu gândul să-L sondeze, să-L ispitească. Deci, deși știa că Iisus este din Galileea, numai ca să înceapă vorba, Îl întreabă „de unde ești tu?“. Iisus îl înțelege pe Pilat, și nu-i răspunde (vs. 13). Văzând că Iisus nu-i răspunde, Pilat recurge la autoritatea sa, declarând că el poate și abuza de puterea sa. Această vorbă mare a lui Pilat nu rămâne fără de răspuns (vs. 11): Da, îi zice Iisus, tu poți să abuzezi de puterea dată ție! tu poți să fii fără conștiință, să condamni pe un nevinovat! Mai mare vină decât tine are însă acela care M-a dat pe mâna ta: Primul vinovat este sinedriul și tu al doilea. Acest răspuns demn al lui Iisus îl deșteaptă pe Pilat. În el se trezește demnitatea înaltului funcționar roman și conștiința responsabilității sale. Rușinat de nesocotința cu care tratase pe Iisus, pe Care acum Îl cunoaște că nu e un om de toate zilele și nici un vizionar, precum își închipuise. El (vs. 12) încearcă să repare ce stricase, să elibereze pe Iisus, dar tot cu concursul iudeilor. Iudeii, care se simt pe cale a câștiga lupta rămân neînduplecați și, în cele din urmă îl amenință cu apelul la Cezarul, apel în care Pilat să fie implicat ca conspirator contra Cezarului. Văzându-se strâns cu ușa, Pilat își pierde din nou energia și, ca să scape din situația penibilă ce însuși își crease, (vs. 13) scoate pe Iisus înaintea Iudeilor, și, pozând întreagă gravitatea Judecătorului, le zice cu dispreț: „Iată Împăratul vostru“ – iată acela, al Cărui complice credeți voi să mă faceți pe mine. Întărâtarea Iudeilor ajunge la paroxism (vs. 5). Ei răspund insultei cu zbierătul: „Ia-L, ia-L, răstignește-L“. „Cum?“ continuă Pilat pe tonul batjocurii „să răstignesc pe Împăratul vostru?“. Evreii, care nu vor să știe de Împărăția lui Iisus, și care consideră ca ofensă a le aminti și numai în glumă că Iisus le-ar fi Împărat, din neîmpăcați dușmani ai Cezarului, pozează în cei mai credincioși dinastici: „Nu avem Împărat, fără numai pe Cezar“. 3. Pilat își pierduse și energia și cumpătul. El se văzu bătut, fiindcă procedase de la început greșit, nedemn. Acum nu mai găsește nici un mijloc de scăpare, ci (vs. 16) cedează cu lașitate, recunoscând, după cum ne spune Evanghelistul Matei (27, 24 ș.u.) că cedează să se facă o înfricoșătoare nedreptate, deși el are puterea și datoria a lua sub scut pe cel nevinovat. Ca să decline răspunderea – la aparență, căci în faptă nu o putea declina – el, în fața publicului ia apă și se spală pe mâini, declarând că el este nevinovat de sângele Nevinovatului pe care-L osândește la moarte. El face răspunzători pe evrei, care îl silesc să verse sânge nevinovat. Și, evreii, în orbirea lor, fără să se gândească la urmări, primesc asupră-le toată răspunderea, declarând: „Sângele Lui asupra noastră și asupra fiilor noștri“. Dacă va fi nevinovat, noi să suportăm urmările: toată responsabilitatea cadă asupra noastră și asupra urmașilor noștri. Această teribilă legătură a fost, spre nenorocirea Evreilor, o înfricoșată cobe rea, care s-a împlinit cu o nemaipomenită strășnicie. Cruce au cerut ei pentru Iisus; crucea au invocat-o ca pedeapsă pentru ei și pentru copiii lor, la caz de nevinovăția Celui osândit: cruce li s-a dat. Căci, căzând Ierusalimul sub osânda judecății dumnezeiești, cu trei rânduri de cruci, pe care erau răstigniți evreii, au înconjurat Ierusalimul nemiloșii romani, conduși de Cezarul Tit. Învățătură găsim în purtarea lui Pilat, învățătură în purtarea ostașilor, învățătură în ținuta Evreilor. Din purtarea lui Pilat învățăm să ne ferim a nu da importanța cuvenită lucrurilor și chestiunilor, asupra cărora avem să ne pronunțăm, știind că aprecierea greșită ne duce ușor la noi și grele greșeli, ale căror consecințe nu se pot prevedea. Iar fiind chemați să judecăm: cu orice preț să susținem și să apărăm dreptatea și nevinovăția. De la ostași învățăm să ne ferim de patima urii și mai ales de a o descărca asupra celor nevinovați, care, personal, cu nimic nu și-au atras ura noastră. Ura orbește pe om și-l duce la tot soiul de rele, la crime. Ea nu este niciodată îndreptățită! De la iudei învățăm să ne ferim de preocupare, care, ca și ura orbește pe om și-i închide inima pentru sentimente nobile, aducând nenorocire asupra celor stăpâniți de dânsa. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (73)
[SIZE=3]64[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Înălțarea Sfintei Cruci[/SIZE] [SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE] II. Iisus răstignit (19, 17-35) 1. Răstignirea pe cruce era cea mai grea și totodată cea mai rușinoasă pedeapsă. Cel răstignit se zvârcolea zile întregi în cele mai cumplite dureri. Pedeapsa nu era evreiască, ci importată de romani, care și ei o împrumutaseră de la cartagineni, și o aplicau celor mai mari răufăcători de rele. După legea lor, Iudeii trebuia să-L omoare pe Iisus cu pietre. Această moarte însă li se părea prea ușoară, însoțită de prea puține suferințe. Ei I-ar fi aplicat lui Iisus toate chinurile pe care mintea le-ar putea născoci, numai să-și poată mulțumi neîmpăcata lor ură contra Lui. De aceea, negăsind în mintea lor o pedeapsă cu mai multe suferințe, ei cer răstignirea lui Iisus. Această pedeapsă infamantă, cerută de Iudei, e încuviințată de nevrednicul procuror roman, deși el avea deplină convingere despre nevinovăția Aceluia, pe Care el L-a osândit. Osândiții trebuiau să-și ducă înșiși crucea. Și Iisus își ducea crucea. Deodată cu Iisus sunt duși la răstignire doi bandiți, tovarăși de-ai lui Baraba. Ajunși la Golgota, ostașii, însărcinați cu executarea condamnaților, răstignesc întâi pe Iisus, apoi pe cei doi bandiți, punând pe unul de-a dreapta, pe altul de-a stânga Lui, anume ca, la cererea Iudeilor, pe Iisus să-L arate ca mai criminal decât cei împreună răstigniți. 2. Răsplata ostașilor executori era avutul celor executați; în cazul de față hainele lor. Ei le iau, și, în fața celor ce se zbăteau în durerile morții, brutali și nesimțitori, cum erau, le împart între ei. Când ajung să împartă cămașa lui Iisus, rămân uimiți de valoarea ei. Era un lucru de artă, adus din India, și dat lui Iisus în dar, probabil de femeile bogate care-I urmau Lui. Cămașa era ieșită gata din stative, fără să se fi cusut ceva, prin urmare neatinsă de ac și de foarfecă, cum era prescris să fie cămașa Arhiereului (Ieșirea 28, 31-32). Prin aceasta se simboliza Arhieria lui Iisus. Ca să-și ia o satisfacție oarecare față de iudei (vs. 18 ș.u.) Pilat pune drept motiv al răstignirii lui Iisus că e Împăratul iudeilor. Acest motiv, această vină capitală, o scrie pe tablă în limba evreiască, limba țării, în cea latină, limba statului și în cea greacă, limba culturii – așa ca toată lumea să vadă și să înțeleagă batjocura, ce înșiși evreii își aduc: că ei își răstignesc Împăratul, numai pentru că e împărat. Arhiereii simt lovitura și protestează, cerând să schimbe inscripția, să se adauge: „El a zis că e Împărat al iudeilor“. Această concesie Pilat nu voiește să le-o facă. El îi refuză scurt și dezgustat de toată afacerea, zicând: „Ce am scris am scris“ – și nu modific. Într-aceea poporul se îndepărtează, rămânând lângă cruce o patrulă de ostași, și mai la o parte cu sfială, Fecioara Maria, Apostolul Ioan și mai multe femei din Galileea. Văzând Iisus pe mama Sa, îi zice: „Femeie, iată fiul tău“, apoi privind spre Ioan, îi zice: „Iată mama ta“ (vs. 26). Prin aceasta Iisus recomandă pe Mama Sa în îngrijirea iubitului Său ucenic care a și luat-o la sine. Pe lângă durerile cele nespuse, răstigniții sufereau de o sete infernală. Iisus, găsindu-se în agonie (vs. 28) zice: „Mi-e sete!“. Atunci unul din ostași ia un burete, îl moaie în oțetul amestecat cu fiere, pe care îl luau ostașii romani cu sine, spre a-și astâmpăra setea, și împlântând buretele într-un cotoraș de isop, îl duce la gura lui Iisus, Care, sugând și umezindu-Și buzele arse de focul setei, exclamă „Săvârșitu-s-a“ (vs. 30). Și zicând acestea, Și-a dat duhul! Sinedriștii vedeau cu groază cele trei cruci, care cu osândiții de pe ele stăteau amenințătoare asupra Ierusalimului (vs. 31).. Petrecerea pe cruce a celor răstigniți era o profanare a sărbătorilor, care aveau să înceapă în seara acelei zile. Ca să înlăture deci acest inconvenient, sinedriștii aleargă la Pilat și cer să dispună grabnic ca cei răstigniți să se omoare în torturi și să-i ia de pe cruce, spre a evita profanarea sărbătorii. Dându-și Pilat învoirea, soldații, înarmați cu ciocane mari de fier, se duc la cei osândiți și sfărâmă fluierele celor doi bandiți, care erau vii. Sfărâmarea deoparte provoca o potențare a durerilor, de alta aducea moartea cu sine, și chiar în caz de-a rămâne în viață – cel cu fluierele sfărâmate era incapabil să umble și, deci, să mai facă rele. Când vor să sfărâme fluierele picioarelor lui Iisus, soldații văd, spre mirarea lor, că Iisus este mort. Deci își cruță osteneala de-a mai sfărâma picioarele mortului. Dar, ca să fie deplin siguri de moartea Lui, unul dintr-înșii, luând sulița, Îl străpunge cu ea în așa fel ca să-I străbată inima, și, la caz de-a mai fi rămas vreo licărire de viață într-Însul, și la caz de-a mai fi rămas vreo îndoială în adevărata și reala Lui moarte, să înceteze orice nedumerire și să producă deplina siguranță în moartea Lui. Din rana produsă de sulița ostașului a ieșit sânge și apă, indicând că Iisus și în moarte este viață, dătător de viață. Toate acestea, câte s-au întâmplat cu Iisus au fost proorocite cu sute de ani înainte. Ele trebuiau să se împlinească, și s-au împlinit. Gândindu-ne la răstignirea lui Iisus și la înfricoșatele dureri împreunate cu acest supliciu, ne umplem de mirare și ne întrebăm cum a putut să le suporte de bună voie, fără să fi avut cea mai mică vină. Răspunsul îl aflăm în economia dumnezeiască. Dumnezeu crease pe om pentru viață. Dar omul prin păcat se făcuse vinovat de pedeapsa cu moartea, moartea veșnică. Omul însuși nu mai putea face nimic pentru ieșirea de sub sentința de moarte. Și Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca să schimbe acea sentință fatală, Se face Însuși om, și, ca om nevinovat primește să ia asupra-Și întreagă vina omului păcătos și Se supune la cea mai înfricoșătoare pedeapsă pe care omul păcătos I-o poate dicta, dar pe care omul păcătos însuși o merită. El, Dumnezeu-omul, primește această pedeapsă cu toate durerile ei fizice și morale numai ca să scape pe om de moarte. Gândindu-ne la aceasta, nemărginită trebuie să fie recunoștința noastră către Dumnezeu-omul, Care, prin chinuri și prin moarte, ne-a scăpat de chinuri și de moarte, și deci, încordată trebuie să ne fie silința de a ne arăta vrednici de mărimea jertfi Sale necuprinsă de mintea omenească, de-a ne purta așa, cum El dorește să ne purtăm spre binele nostru. Preotul, mai ales preotul, care zilnic jertfește pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, dator este neîncetat să pună în vederea turmei sale jertfa adusă de Dumnezeu-omul pentru binele ei, și să o îndemne prin fapte și prin cuvinte să se arate vrednică de jertfa adusă, ca nu cumva pentru ea, jertfa să fi fost zadarnică. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (74)
[SIZE=3]65[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Ziua Nașterii Domnului1[/SIZE] [SIZE=3](25 Decembrie)[/SIZE] [SIZE=3](Matei 2, 1-12)[/SIZE] 1. Iară dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la răsărit au venit în Ierusalim, zicând: 2. Unde este cel ce s-a născut Împăratul Iudeilor, că am văzut steaua Lui la Răsărit, și am venit, să ne închinăm Lui. 3. Și auzind Irod Împăratul, s-a tulburat, și tot Ierusalimul cu dânsul. 4. Și adunând pe toți Arhiereii, și cărturarii poporului, i-a întrebat pe ei unde este să se nască Hristos. 5. Iar ei au zis lui: în Betleemul Iudeii, că așa este scris prin proorocul. 6. Și tu Betleeme, pământul Iudei, cu nimic nu ești mai mic întru căpeteniile Iudeii, că din tine va ieși conducătorul, care va paște pe poporul meu Israel. 7. Atunci Irod în ascuns chemând pe Magi a întrebat de la ei vremea stelei, care s-a arătat. 8. Și trimițându-i pe ei în Betleem, a zis: mergând întrebați cu deadinsul de prunc, și dacă-l veți afla, dați-mi de știre, să vin și eu să mă închin lui. 9. Iar ei ascultând pe Împăratul, s-au dus; și iată steaua care o văzuse la răsărit, mergea înaintea lor, până când a venit, de a stătut deasupra, unde era pruncul. 10. Iar ei văzând steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte. 11. Și intrând în casă, au aflat pruncul cu Maria mama lui, și deschizând vistieriile sale au adus lui daruri, aur și tămâie și smirnă. 12. Și luând știre în vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor. Iisus Împărat și Dumnezeu și al păgânilor 1. După cele petrecute la Nașterea lui Iisus (Luca 2, 1-38), iată, niște călători misterioși se apropie de Ierusalim. După obiceiul de călătorie de pe atunci ei formau o caravană, în fruntea căreia, pe cămile încărcate, împodobite, călătoreau niște principi, care în același timp erau filozofi și astrologi, – urmați de mari cete de oșteni și robi înarmați, călări și ei pe cai superbi. Acești călători, veniți din Orient sunt cunoscuți sub numele „magi“. Ei atrăgând asupră-le atenția tuturor, se îndreaptă fără înconjur, la palatul împărătesc și cer audiența. Împăratul Irod îi primește și ei îl surprind cu întrebarea: „unde este Principele de curând născut“, care e menit să fie Împărat Universal, că am venit să i ne închinăm în numele orientului, pe care noi îl reprezentăm. Ei presupuneau că Principele de care vorbeau ei, a trebuit să se nască în familia Împăratului Irod, după cum, omenește judecând, așa ar fi trebuit să fie. Irod, care era bătrân și de mult nu avuse prunci, spre a se încredința dacă din dinastia sa se va fi născut pretinsul Principe, sondează mai deaproape pe Magi și află, spre îngrozirea sa, că în adevăr s-a născut în timpul ca de doi ani, de când s-a arătat steaua, dar că acest Principe nu este și nu poate fi din familia sa. Concluzia pentru Irod era că acest Principe are să-l răstoarne de pe tron și să întemeieze o nouă domnie. Întrebarea cea mare era însă: unde s-a născut, cine sunt părinții lui, cine este El? Vestea despre nașterea minunatului Principe, comunicată de Magi lui Irod, se aude și în Ierusalim, între locuitorii cetății. Irod era păgân; el n-avea știință de proorociri. Auzise și el ceva vești vagi despre așteptarea unui Mesia evreiesc, și atâta tot. Nu așa însă și locuitorii Ierusalimului. Ei erau pregătiți de sute și sute de ani, prin nenumărate profeții pentru primirea lui Mesia, pe care tocmai Îl așteptau. Și cu toate acestea, în loc să se bucure la auzul acestei vești minunate, ei, conștienți de răutatea lor, și temându-se că nou născutul Principe are să aducă schimbări în modul lor de trai și de câștig (vs. 3) ei se cutremură alături cu Irod, numai la auzul împlinirii profeții. Astfel vedem dar că încă la nașterea lui Iisus, evreii, reprezentați prin cei din Ierusalim, iau poziție ostilă față de Mântuitorul lor, și nu e nici o mirare dacă această predispoziție sufletească a lor își află încheierea în tragedia îngrozitoare de pe Golgota. Irod împăratul, când simte primejdia, și plănuiește un chip infernal de scăpare: moartea Principelui. Dar rămânea deschisă întrebarea: unde s-a născut, cine-i sunt părinții, cine este primejdiosul copil? Spre a se dumeri și a lua măsuri (vs. 4) el cheamă în consiliu de stat pe Arhiereii și Învățații poporului și-i întreabă dacă nu știu ei cumva din sfintele lor Scripturi, să-i dea răspuns la întrebările care pentru el erau enigme. Tot ce pot să-i spună cei întrebați de proorocia lui Miheea (5, 2) care arată că Betleemul este locul unde trebuie să se nască Hristos. Aflat odată locul, după socoteala omenească era ușor de aflat cine este Principele, care a produs atâta neliniște numai prin vestea nașterii Sale. Această afacere își rezervă șiretul Irod să o dezlege cu ajutorul Magilor. 2. Spre a-și putea pune în aplicare planul, fără să se dea de gol, Irod cheamă în taină pe Magi, se informează mai deaproape de timpul când li s-a arătat steaua cea minunată și, prin urmare de timpul când, aproximativ, se va fi născut Hristos, și apoi, tot în taină le spune că Principele misterios pe Care ei Îl caută, s-a născut în Betleem. Arătându-le locul, el îi trimite să-L caute și, fățărind dorința sinceră de a I se închina și el, îi roagă ca, dacă îl vor afla, să se informeze de-aproape despre casa în care se găsește, despre părinți și alte relații, și să se înapoieze prin Ierusalim să-l pună în cunoștință de cele aflate – ca să meargă și el și să I se închine. Când magii se apropiaseră de Ierusalim, steaua după care ei veniseră, se ascunsese, ca semn că nu în Ierusalim este Acela, Care este Domn și al stelelor – lucru pe care magii nu l-au înțeles. Când însă magii, la sfatul lui Irod, pleacă spre Betleem (vs. 9), steaua se arată din nou, merge înaintea lor și se oprește deasupra casei în care era pruncul Iisus. 3. În vechime era obiceiul ca cei care mergeau să vadă pe alții, mai ales pe cei mai mari decât dânșii, să ia cu sine lucruri de preț și să le prezinte ca daruri acelora pe care îi cercetau. Aceste daruri de la sine înțeles, erau cu atât mai mari și mai bogate cu cât erau mai bine situați cei ce le dăruiau și erau mai sus puși cei ce le primeau. Magii, oameni bogați, când pleacă din Persia iau cu sine nu numai scule de aur ci și alte lucruri de preț, spre a le dărui Marelui Împărat, întru întâmpinarea Căruia ei fac o așa lungă și obositoare călătorie. Ajungând însă în Iudeea, din vorbele lui Irod, din impresia ce a produs în popor vestea despre nașterea Lui, și din starea excepțional de modestă, ba de extremă sărăcie, în care găsesc ei pe Cel atât de cu dor căutat, se conving că Acesta nu este un Principe ca alți Principi; din convorbirea cu Maria și cu Iosif se conving că El nu e născut în chip natural, ca alți copii, că, prin urmare El nu e numai viitor Împărat, ci și Dumnezeu totodată. Ei își schimbă planul stabilit de mai înainte în privința darurilor, și, prosternându-se înaintea Lui ca înaintea lui Dumnezeu, își deschid visteriile și depun la picioarele Lui aur, ca semn de tribut, că ei, în calitate de învățați, care pricep ce fac, și ca Principi supuși, aduc Împăratului, Stăpânului lor; apoi smirnă și tămâie, în calitate de Preoți, care Îi aduc jertfă, ca adevăratului Dumnezeu. Astfel vedem că, pe când la Nașterea Mântuitorului Iudeii se înspăimântă și I se arată dușmani, străinii, reprezentanții păgânismului, nu numai evreii se bucură de Nașterea Lui, dar Îl recunosc de Împărat și Dumnezeu al lor. Acesta era un prognostic despre creștinătatea Păgânilor în timp ce evreii vor rămâne în orbirea lor. Dacă din depărtări mari, cu primejdia vieții călătoresc Învățații orientului, nu să asculte învățăturile, ci numai să vadă venirea în lume a Mântuitorului – aceasta s-a întâmplat ca nouă să ne fie de mare învățătură. Noi nu suntem învățați, deci cu atât mai mult avem nevoie de învățătură, de lumină. Nu ca să-L vedem în fașă, ci desăvârșit, să-I auzim învățăturile și povețele, avem să călătorim nu în depărtări mari, ci numai până la Sfânta Biserică, unde găsim tot ce ne dorește inima în sfintele Scripturi, Cuvântul Lui. Dacă Magii I-au adus daruri aur, smirnă și tămâie, noi trebuie să-i oferim, în loc de aur, inima noastră; în loc de smirnă și tămâie, faptele noastre cele bune. Acestea Îi sunt lui Iisus cele mai plăcute daruri de la noi. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (75)
[SIZE=3]66[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Tăierea împrejur[/SIZE] [SIZE=3](1 Ianuarie)[/SIZE] [SIZE=3](Luca 2, 20-21, 40-52)[/SIZE] 20. Și s-au întors păstorii slăvind, și lăudând pe Dumnezeu de toate cele ce auzise și văzuse, precum le se zisese lor. 21. Și când s-au umplut opt zile, ca să taie pruncul împrejur, chemat-au numele lui Iisus, care a fost zis de Înger, mai înainte până nu s-a zămislit în pântece. 40. Iar pruncul creștea, și se întărea cu Duhul, umplându-se de înțelepciune, și Darul lui Dumnezeu era pe dânsul. 41. Și se duceau părinții lui în toți anii în Ierusalim, la praznicul Paștilor. 42. Și când a fost de doisprezece ani, suindu-se Iisus în Ierusalim după obiceiul praznicului. 43. Și sfârșindu-se zilele, când s-au întors ei, a rămas Iisus pruncul în Ierusalim și n-au știut Iosif și mama lui. 44. Și părându-li-se că este cu alți călători, au venit cale de o zi, și l-au căutat pe dânsul prin rudenii, și prin cunoscuți. 45. Și neaflându-l, s-au întors în Ierusalim, căutându-l pe el. 46. Și au fost după trei zile, l-au aflat în biserică în mijlocul dascălilor, și ascultându-i și întrebându-i pe ei. 47. Și se minunau toți, aceia ce-l auzeau pe dânsul de înțelepciunea și de răspunsurile lui. 48. Și văzându-l pe el s-au mirat: și a zis către el mama lui: fiule, pentru ce ai făcut nouă așa? Iată tatăl tău și eu dorindu-te, te-am căutat pe tine. 49. Și a zis către dânșii: ce este că m-ați căutat, ori n-ați știut că întru cele ce sunt ale Tatălui Meu se cad să fiu. 50. Și ei n-au înțeles graiul care grăi lor. 51. Și s-a pogorât cu dânșii, și au venit în Nazaret, și era sub ascultarea lor, iară mama lui ținea toate cuvintele acestea întru inima sa. 52. Și Iisus creștea cu înțelepciunea, și cu vârsta, și cu dar de la Dumnezeu și de la oameni. Cercetarea bisericii 1. După Legea lui Moisi (Facerea 17, 12; Leviticul 12, 3) fiecare prunc, a opta zi de la nașterea sa, trebuia să fie supus circumciziunii sau tăierii împrejur, cu care ocazie i se punea nume. Circumciziunea la iudei era aceea ce este botezul la creștini: punerea omului în legătură cu Dumnezeu („Și veți tăia împrejur marginea trupului vostru, și va fi semn de legătură între Mine și între voi” – Facerea 17, 11). Mântuitorul Hristos, născându-se sub domnia Legii lui Moisi, se supune Legii și se taie și El împrejur a opta zi de la Nașterea Sa. Cu acest prilej I s-a pus numele Iisus, după cum zisese Îngerul, când a anunțat Mariei că va naște pe Mântuitorul lumii (Matei 1, 21; Luca 1, 31). Numele Lui este în deplină consonanță cu misiunea Lui, căci înseamnă Mântuitor. 2. Biserica la Iudei de pe timpul lui Iisus era, nu a lui Solomon, nici a lui Zorobabel, zidită pe ruinele celei dintâi, ci biserica lui Irod cel mare, biserică a cărei zidire a ținut de la 20 î.Hr. până la 62 d.Hr., care, prin urmare, pe timpul lui Hristos încă nu era gata. Biserica, propriu zisă (casa Domnului) era o zidire nu tocmai mare: 20 coți lărgimea și 60 coți lungimea, înconjurată de o curte mare, numită „curtea interioară“, în care puteau intra numai evreii. Curtea aceasta era împrejmuită cu un colosal zid, care în partea lui interioară, adică spre Casa Domnului, avea impozante edificii, care cuprindeau camere mari menite pentru păstrarea vistieriei bisericii. Jur-împrejurul acestei curți se întindea o altă curte vastă, numită „curtea exterioară“ sau „curtea păgânilor“, în care aveau voie să intre și păgânii, și din care Evreii făcuseră o piață formală, de speculă necurată. Din această curte a alungat Hristos pe neguțători. Curtea exterioară era și ea înconjurată cu un zid, încă mai puternic decât zidul curții interioare, așa că din afară, făcea impresia unei inexpugnabile fortărețe. Un aspect impozant primea curtea aceasta de la grandioasele și luxoasele foișoare (pridvoare, hale) de columne corintice, alipite de zidul înconjurător. Pe lângă aceste foișoare, în dosul lor, adică între ele și zidul înconjurător și, poate și printre ele și apoi deasupra lor, în etaj, se aflau locuințe pentru personalul de serviciu și pentru preoți, cum și saloane largi pentru întrunirile Sinedriului. Întreg complexul acesta de zidiri purta numele de biserică. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (76)
2. Legea lui Moisi (Ieșirea 23, 14-17; 34, 23; Deuteronomul 16, 16-17) prescrie ca fiecare părinte de familie să meargă la biserică cel puțin la cele trei sărbători mari (Paști, Rusalii, Corturi). Era de la sine înțeles că și Iosif a trebuit să se supună legii. Când Iisus era de 12 ani Iosif L-a luat cu sine împreună cu Maria, ca să meargă la sărbătoarea Paștilor în Ierusalim la biserică. Ajunși în Ierusalim, firește, ei merg la biserică, unde atenția lui Iisus este atrasă de cărturari, care își improvizau tribunele prin foișoarele curții exterioare și își arătau publicului erudiția – din Sfânta Scriptură.
Din expunerea evanghelistului se vede că metoda cărturarilor era cel socratic (cap. 31): cei doritori de-a ști ceva întrebau pe cărturari, care apoi, referindu-se la texte din legea lui Moisi, răspundeau și dumereau pe interogator. La rândul lor puneau apoi și cărturarii întrebări, ca să vadă întrucât asistenții au înțeles, ori întrucât sunt de versați în Sfintele Scripturi, spre a se ști orienta în explicările ce dădeau. Întrebările puse și răspunsurile date erau dovada agerimii minții și a cunoștinței și aplicării sfintei Scripturi. Între cei mai dornici de-a ști cât mai mult era, de bună seamă, Iisus. El, copil sărman, modest, copleșește pe învățați cu întrebări la care ei trebuie bine să se gândească spre a putea găsi răspunsul potrivit, căci la rândul Său, acest minunat copil dădea răspunsuri care îi puneau în uimire pe cărturari. De aceea lumea se grupează cu plăcere pe lângă El, minunându-se de întrebările profunde ce le punea învățaților și de ușurința și claritatea cu care El răspundea la cele mai grele întrebări ale lor. 3. După terminarea sărbătorilor oamenii se grupează în cete mari spre a se întoarce acasă. Iosif cu Maria și cu Iisus își găsiseră și ei tovarăși de călătorie de prin Nazaret și împrejurime, cu care să se asocieze în o ceată. În timpul grupării, imediat înainte de plecare, aflându-se, pesemne, în curtea exterioară a bisericii, Iisus se furișează din ceata în care intrase și se duce la interesanții cărturari. Ceata pleacă, Iisus (vs. 43), preocupat de a ști tot mai mult, nu se mai gândește la părinții Săi, ci uită de Sine, rămânând ca fermecat între cărturari. Iosif și Maria cred că El este și merge înainte cu ceilalți copii de seama Lui, între care îl postaseră. Seara, când Îl caută, Iisus nicăieri. Înspăimântați (vs. 45) se întorc în Ierusalim, unde-L caută zadarnic până a treia zi, când îl găsesc în biserică, între Cărturari, discutând cu ei, spre uimirea tuturor. Iosif nu îndrăznește să-i facă vreo observație; aceasta și-o rezervă Maria, mama pruncului. Ea îl mustră foarte blând: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și eu, dorindu-Te Te-am căutat“. Iisus însă Își legitimează petrecerea între Cărturari cu misiunea Sa. De ce M-ați căutat aiurea, zice El; nu știați că aici, în casa Tatălui Meu, Mi se cuvine să fiu? În același timp El răspunde Maicii Sale că nu Iosif, după cum presupun oamenii, ci Dumnezeu este adevăratul Său Tată. Dar, Se supune mamei Sale și lui Iosif și pleacă în Galileea, unde petrece în supunere față de mama Sa și față de Pedagogul Său, sub a căror îngrijire Își face educația, iubit de Dumnezeu și apreciat de oameni. Iisus Hristos, deși Dumnezeu, ca om, simte nevoia să cerceteze biserica, și încă atât ca copil, cât și în cursul activității Sale mântuitoare. Ca să ajungă la biserică El trebuia să facă pe jos o călătorie obositoare de mai multe zile, străbătând trei țări (Galileea, Samaria și Iudeea). El o face aceasta, mai ales, ca pentru noi să fie un îndemn de a-L imita. Că, dacă El, ca Fiul lui Dumnezeu, simte trebuință să fie în casa Tatălui Său și să se întrețină cu învățăturile Sfintei Scripturi, cu cât mai mult noi păcătoșii și ignoranții. Pe când El, ca să ni se arate model de imitat, călătorește cu mari greutăți, pe jos, zile întregi, până la biserică, de la noi nu așteaptă să facem câțiva pași până la biserică, pe care a întocmit să o avem în apropiere; nu așteaptă să petrecem zile întregi în călătorie și în biserică, ci abia câte un ceas-două. A nu cerceta biserica, după astfel de exemple și în astfel de împrejurări lesnicioase, este deci a te da lenei cu îndărătnicie, a nu voi să asculți cuvântul lui Dumnezeu, a nu voi luminarea minții și hrana sufletului, a nu dori viața – este a sfida bunăvoința și jertfa dumnezeiască făcută pentru tine, a sfida pe Dumnezeu Însuși, și inconștient a-ți provoca pieirea. Acestea avându-le în vedere preotul nu poate în destul îndemna pe enoriașii săi cu graiul și cu exemplul să cerceteze biserica, în care el, preotul, să fie totdeauna la locul său de onoare și cu onoare. Ca preotul să aibă adevărată dragoste și plăcere a fi în casa Domnului și a-I servi cu râvnă și cu vrednicie, el trebuie din tinerețe și îndelung să se exercite. Cel mai propriu timp de exercițiu este fără îndoială timpul de pregătire seminaristă. Seminaristul, ca oarecând Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să cunoască numai două căi: calea la biserică și calea la școală, dacă voiește să fie preot la locul lui. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (77)
[SIZE=3]67[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Întâmpinarea Domnului[/SIZE] [SIZE=3](2 Februarie)[/SIZE] [SIZE=3](Luca 2, 22-40)[/SIZE] 22. Și când s-au împlinit zilele curățiri lor, după legea lui Moisi, l-au dus pe el în Ierusalim, ca să-l pună înaintea Domnului. 23. Precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, care deschide pântecele, sfânt lui Dumnezeu se va chema. 24. Și ca să dea jertfă, precum s-a zis în legea Domnului, două turturele, sau doi pui de porumbel. 25. Și iată era un om în Ierusalim, anume Simeon, și omul acela era drept, și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era peste dânsul. 26. Și era lui făgăduit de Duhul Sfânt, să nu vadă moartea până ce va vedea pe unsul Domnului. 27. Și a venit cu Duhul în Biserică, și când au dus părinții pe Iisus pruncul, să facă după obiceiul legii pentru el. 28. Și acela l-a luat pe dânsul în brațele sale, și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: 29. Acum slobozește pe robul tău stăpâne, după cuvântul tău în pace; 30. Că văzură ochii mei mântuirea ta. 31. Care ai gătit înaintea feței tuturor popoarelor; 32. Lumină întru descoperirea neamurilor, și mărire poporului tău Israel. 33. Și era Iosif și cu mama lui mirându-se de cele ce grăia pentru dânsul. 34. Și i-a binecuvântat pe dânșii Simeon, și a zis către Maria mama lui: iată acesta este pus spre căderea, și scularea multora în Israel și spre semnul căruia se va zice împotrivă. 35. Și prin singur sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere de la multe inimi cugetele. 36. Și era Anna proorocița fata lui Fanuil, din neamul lui Asir, aceasta îmbătrânise în zile multe, care locuise cu bărbatul său șapte ani din fecioria sa. 37. Și a fost văduvă ca la optzeci și patru de ani, care nu se depărta de biserică, cu postul și cu rugăciuni, slujind ziua și noaptea. 38. Și aceasta întru acel ceas venind s-a mărturisit Domnului și a grăit pentru dânsul tuturor, celor ce așteptau mântuirea în Ierusalim. 39. Și după ce au săvârșit toate după legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea sa Nazaret. 40. Iar Pruncul creștea, și se întărea cu Duhul, umplându-se de înțelepciune, și darul lui Dumnezeu era pe dânsul. Supunerea 1. În legea lui Moisi (Ieșirea 13, 2, 12; 22, 29-30, 34, 19; Leviticul 12, 2, 6, 8) tot cel întâi născut al unei mame, om și animal, dacă e parte bărbătească, trebuie să fie dus jertfă lui Dumnezeu, animalele la șapte zile, pruncul la 40 de zile de la naștere. Pruncul, dus la jertfelnic, se răscumpără prin un miel de un an și un pui de porumbel, ori o turturea, ori, din partea celor săraci – înlocuindu-se mielul cu un pui de porumbel – prin doi pui de porumbel ori prin două turturele. În conformitate cu prescripțiunile acestea ale Legii, Iosif și Maria, la 40 de zile după Naștere, se duc cu Iisus la biserică, spre a-L prezenta la jertfelnic Domnului și a-L răscumpăra după lege. 2. Între evrei era vie așteptarea Mântuitorului. Între cei mulți era (vs. 25) și un bătrân, om bun și temător de Dumnezeu. Acest bătrân se chema Simeon. Lui îi fusese făgăduit de la Duhul Sfânt că nu va muri până nu va vedea pe Mesia. Tocmai pe când se apropie Iosif cu Maria și cu Iisus de Ierusalim, Simeon bătrânul este inspirat și el și vine la biserică, unde așteaptă sosirea lui Mesia cel făgăduit și mult așteptat. Și (vs. 27), când au sosit Iosif și Maria cu pruncul Iisus, ca să-L răscumpere, după Lege, Simeon ia pe Iisus în brațe și, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să nu moară înainte de a vedea pe Mântuitorul, zice: (vs. 29) Acum, Doamne, pot să mor în pace (vs. 30), că cu ochii mei am văzut întrupată mântuirea mult dorită (vs. 31) pe care ai pregătit-o pentru toate popoarele (vs. 32), mântuire, care e lumină spre a lumina și învăța pe păgâni și spre a fi mărire și laudă pentru poporul Israel. Iosif și Maria deși știau destul de bine cele ce se întâmplaseră mai înainte în Nazaret și apoi în Betleem, ei totuși rămân uimiți de vorbele acestui bătrân. Ei nu-și puteau explica de unde și cum a știut Simeon să le iasă înainte și să primească pe micul Iisus cu așa cuvinte. Pe când Iosif și Maria stăteau nedumeriți, bătrânul Simeon le adresează și lor câteva cuvinte sentențioase, profetice, cuvinte, în care el cuprinde pe scurt efectul activității lui Iisus. El zice întâi cu referință la Iisus (vs. 34): Iată, mulți din Israel se vor ridica, vor fi fericiți, ascultând învățăturile Lui, și iarăși mulți care vor auzi învățăturile Lui, vor cădea, vor pieri, fiindcă nu vor crede într-Însul și nu se vor îndrepta. Semnul Lui, Crucea, are să fie obiect de scandal, de contradicție, de opoziție (I Corinteni 1, 18), prin care mulți își vor descoperi tainele inimilor lor – apoi cu referință la Maria (vs. 35): iar prin inima ta va trece sabia – tu vei simți cea mai cumplită durere de mamă atunci când vei vedea pe Fiul tău răstignit și te vei crede părăsită de toată lumea. Pe când se petreceau cele descrise la grupa cea sfântă se alătură o evlavioasă bătrână, proorocița Anna, care-și petrecea ziua și noaptea la biserică în rugăciune și în post. Și ea văzând cele ce se întâmplă, vestește tuturor celor care, ca și ea și ca și bătrânul Simeon, așteptau venirea Mântuitorului, că Mesia Cel așteptat S-a născut, S-a arătat în biserică. Deși e mai presus de Lege, câtă vreme în fața lumii e născut sub Lege, Mântuitorul se supune Legii, se taie împrejur și se prezintă la biserică spre a se răscumpăra. El Se supune Legii întru toate, aici, ca și la Botez, la începutul activității Sale, ca și în întreagă viața Sa. Și, deși, ca Dumnezeu, e superior Mariei și lui Iosif, El, ca om, Se supune lor, ascultă de ei, până ajunge la majorat. El se supune anume ca să se arate model de imitat, ca izvor de învățătură pentru noi. Învățătura este supunerea față cu legea Statului și a Bisericii, supunerea față de părinții și profesorii noștri. În orice poziție socială ne-am afla nu ne putem dispensa de la supunere, de la ascultare de legi și de superiori. Ba, tocmai prin faptul că Dumnezeu fiind ca om, Se supune legilor până în cele mai mici prescripții ale lor, Domnul Hristos ne învață prin chiar exemplul Său, că cu cât ocupăm poziții mai însemnate în societate, cu atât trebuie să ne supunem legilor cu mai mare rigoare, dând exemplu bun celor inferiori nouă. Una din pozițiile cele mai înalte în societate o ocupă preotul. La dânsul, la conduita lui privesc mai mulți, ca să-și acomodeze viața după a lui. Urmează, deci, pentru el îndatorirea ca întru toate model de supunere și de ascultare către lege și către autorități constituite în stat și în Biserică, el să se facă pentru enoriașii săi. Preot supus și ascultător de legi va fi numai acela, care în tinerețea sa s-a obișnuit cu supunerea către părinți și către învățători. Seminarul pentru viitorul preot, este locul unde el trebuie să se exercite cu toată inima în supunere – în supunere către legile școlii și supunere către profesorii săi. Profeția lui Simeon, bătrânul nu se raportează numai la contemporanii lui Iisus. Ea are în vedere întreagă creștinătatea din toate veacurile, prin urmare ea ne are în vedere și pe noi. Și între noi mulți se găsesc care, fie din ușurința minții, fie din exemplele rele ce le văd, fie din învățăturile greșite, pe care le aud ori le citesc, se abat de la povețele cuprinse în învățături ale Mântuitorului nostru Hristos, țin de viață dătătoare de modă, că treci de om cult, om de spirit, independent, să nu crezi, ori mai bine, să paradezi cu necredința și chiar să ridiculizezi pe cei credincioși. Aceștia sunt, care, în adevăr, cad; cad sufletește, cad moralmente, și cad, se ruinează și trupește. Sunt iarăși alții între noi, care ascultă cu evlavie învățăturile sublime ale lui Iisus, cred în Dumnezeirea Lui așa cum învață și mărturisește Biserica și își întocmesc viața după povețele Domnului: pentru aceștia Iisus este spre ridicare, spre înălțare, spre viață. În Biserică, în parohia sa, preotul trebuie să fie un vehicul puternic și neadormit spre a opri căderea și a înlesni și ajuta ridicarea. Toți enoriașii îi sunt lui încredințați. El răspunde cu sufletul său pentru cei ce cad. Deci silință fără preget trebuie să-și dea ca pe cei ce înclină spre cădere să-i oprească în pornirea lor și să-i ajute ca să se ridice. Această oprire și acest ajutor spre ridicare este adevărata artă: s-ar putea zice că este arta artelor. Acei care n-au avut prilej să o învețe, găsesc povețe mai ales în Epistolele Apostolului Pavel către Timotei, special II, 4, 2 ș.u. Seminariștii însă au prilejul să-și însușească această artă aprofundând povețele pe care profesorii le dau. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (78)
[SIZE=3]68[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la Bunavestire[/SIZE] [SIZE=3](25 Martie)[/SIZE] [SIZE=3](Luca 1, 24-33)[/SIZE] 24. Iar după zilele acelea, a purces grea Elisabeta femeia lui, și s-a ascuns cinci luni, zicând: 25. Că așa mi-a făcut mie Domnul în zilele întru care am socotit să ridic ocara mea dintre oameni. 26. Iară în luna a șasea trimis a fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu, în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. 27. La fecioara cea logodită cu bărbat, al căruia nume Iosif, din casa lui David, și numele fecioarei Maria. 28. Și intrând Îngerul la dânsa, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine: Binecuvântată ești tu între femei. 29. Iar ea văzând s-a spăimântat de cuvântul lui, și cugeta ce închinare va fi aceasta. 30. Și a zis Îngerul ei: nu te teme, Maria, că ai aflat har la Dumnezeu. 31. Și iată vei lua în pântece, și vei naște Fiu, și vei chema numele lui Iisus. 32. Acesta va fi mare, și Fiul Celui Preaînalt se va chema, și-i va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David părintelui său. 33. Și va împărăți în casa lui Iacov în veci, și împărăția lui nu va avea sfârșit. Maica Domnului 1. La iudei era socotită ca o pedeapsă dumnezeiască, ca o mare rușine pentru femeia care n-avea copii. Elisabeta, soția bătrânului Preot Zaharia, nu avusese copii până la vârsta în care, după legile firii, femeile nici nu mai pot avea copii. Ea, văzându-se stearpă, se simțea nenorocită, umilită între celelalte femei binecuvântate de Dumnezeu cu prunci, se considera de ocară între oameni. Într-aceea intervine în biserica din Ierusalim anunțarea nașterii lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 5-23) și Elisabeta, care de mult nu se mai gândea să aibă copii (vs. 24) se simte însărcinată. Bucuria ei este așa de mare, și recunoștința către Providența dumnezeiască așa de nemărginită, încât, văzând că scapă de ocara care o umilea între oameni în smerenia ei nu voiește să se mândrească cu fericirea ce a ajuns-o, nu voiește să spună nimănui taina cea mare a bucuriei ei. Ea se tăinuiește cinci luni de zile, și numai când însărcinarea ei este vădită, când ea nu se mai poate tăinui, numai atunci anunță pe prieteni și pe cunoscuți despre îmbucurătorul eveniment. 2. (vs. 26). Pe când bătrâna Elisabeta, plină de fericire, se afla în luna a șasea a însărcinării sale, într-un orășel nebăgat în seamă, în Nazaretul Galileii, se petrece o scenă analogă cu cea petrecută în biserica din Ierusalim la anunțarea nașterii lui Ioan Botezătorul. În Nazaret, adică, se afla o fecioară cu numele Maria. Ea era fiica lui Ioachim și a Anei din neamul Împăratului David. Această fecioară, precum ne spune tradiția bisericească, încă de la etatea de trei ani fusese dusă și crescută în internatul bisericii din Ierusalim. Acum, de curând, după nepătrunsa economie dumnezeiască, ea fusese adusă din Ierusalim și logodită cu bătrânul teslar Iosif. Iosif era o rudenie a Mariei, de la sine înțeles, și el din neamul lui David. Această fecioară logodită petrecea, după obiceiul oriental în singurătatea locuinței sale, ocupându-se cu lucrul manual, cu rugăciunea și cu citirea Sfintei Scripturi. Și, cum petrecea ea așa în ziua de 25 Martie 749 î.Hr. (vs. 28), fără de veste apare înaintea ei Arhanghelul Gavril, trimis de Dumnezeu. Arhanghelul o salută, anunțându-i o veste negrăit de bună, și zicându-i: Bucură-te, tu, care ești cea mai fericită între femei, că tu ești plină de dar dumnezeiesc, Domnul fiind cu tine. (vs. 29). Văzând Fecioara această minunată apariție și auzind această neînțeleasă salutare se cuprinde de frică. Ea nu poate înțelege cele ce vede și aude. Arhanghelul o încurajează, zicându-i (vs. 29): Nu te teme! Tu ești aleasă de Dumnezeu ca să zămislești și să naști Fiu, pe Care Îl vei numi Iisus, Mântuitor. El, Fiul tău, se va chema Fiul Celui Preaînalt, și va întemeia o Împărăție veșnică, peste care El va împărăți fără de sfârșit. Maria, și așa emoționată și tulburată, se minunează și mai mult de vestea pe care ea nu o înțelege, veste, a cărei realizare I se pare imposibilă. Căci imposibil este ca o fecioară să nască fiu! Ea își exprimă mirarea întrebând: Cum se poate admite realitatea celor ce-mi vestești, deoarece eu sunt fecioară? (vs. 35). Nedumerirea Ei o liniștește Arhanghelul spunându-I că ea va zămisli în chip supranatural, prin intervenirea puterii dumnezeiești, și, sub scutul Celui Preaînalt, va naște pe Fiul lui Dumnezeu. Că (vs. 37) unde intervine puterea lui Dumnezeu, acolo se face abatere de la legile naturii, pe care, cum le-a creat, Dumnezeu le poate și schimba și poate face abatere de la ele. Și ca să-I dea posibilitate de a se dumeri desăvârșit prin exemplu, Gavriil adaugă: Ca probă servească-ți faptul că (vs. 36) și rudenia ta, bătrâna Elisabeta, cea stearpă, este însărcinată, cu toate bătrânețile ei adânci. În fața acestei solemne declarații, Maria Se supune cu respect, cu mulțumire și cu încredere în voința lui Dumnezeu, zicând: Dacă Dumnezeu voiește așa: Eu sunt roaba Lui, întâmple-se cu Mine după cuvântul tău. 3. Când preotul Zaharia se îndoiește în realizarea celor anunțate lui prin Arhanghel, el, Preotul este pedepsit cu muțenie. Maria încă Se îndoiește în împlinirea veștii, aduse Ei de Înger. Pe Ea însă nu o pedepsește pentru îndoiala Ei. Motivul este că, deoparte Maria nu avea chemarea cum o avea Preotul, să se ocupe cu proorociile și cu împlinirea lor, și, deci, îndoiala Ei era scuzabilă; de altfel, Ea, tocmai prin aceea că era aleasă de Dumnezeu să fie mama lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu, Care, „împreună cu glasul Arhanghelului“, S-a și sălășluit în sânul Ei, era mult mai pe sus decât să poată fi pedepsită. Arhanghelul stă înaintea Ei cu respectul cuvenit și nu-și permite decât să O îmbărbăteze și să-I dea explicații de rigoare. Din ținuta respectuoasă a Arhanghelului ne putem închipui că, dacă, încă fiind cu trupul pe pământ, Maria Fecioara se bucură de atâta cinste înaintea puterilor cerești, încât Arhanghelul să stea cu respect înaintea ei, – de ce slavă se va fi bucurând Ea după înălțarea Ei la ceruri?! Ea este cu adevărat, după cântarea Bisericii: mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii. Și dacă pe ea cetele cerești O slăvesc și O cinstesc în așa mare măsură, cum să nu O cinstim și să nu O preamărim noi, când Ea, ca o mamă iubitoare și miloasă, este gata în fiecare moment să intervină pe lângă Fiul Său, ca să-I fie milă de noi, să nu ne pedepsească după cum merităm, ci să ne ierte și să ne dăruiască bunătățile pe care noi, de altfel, nu le merităm. Cultul Maicii Domnului este o parte constitutivă a cultului Bisericii noastre, și creștinii evlavioși îl țin cu drept cuvânt în mare cinste. El înalță evlavia credincioșilor, le hrănește sufletul cu mângâiere și cu nădejde, în măsura în care, la servirea lui, se arată evlavia și respectul preotului oficiant. Din pedeapsa preotului Zaharia și din nepedepsirea Fecioarei Maria, pentru îndoiala manifestată în cuvintele Îngerului, învățăm că, dacă pentru anumite fapte, cei neînvățați pot să fie iertați, Preoții, care nu pot invoca neștiința, nu au scuză, pedeapsa lor e inevitabilă. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (79)
[SIZE=3]69[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Înălțarea Domnului[/SIZE] [SIZE=3](Luca 24, 36-53)[/SIZE] 36. Și grăind ei acestea, Însuși Iisus a stat în mijlocul lor, și le-a zis: pace vouă. 37. Iar ei înspăimântându-se, și înfricoșându-se, le părea că văd Duh. 38. Și a zis lor: ce sunteți tulburați și pentru ce intră gânduri în inimile voastre; 31. Vedeți mâinile și picioarele mele, că însumi eu sunt, pipăiți-mă, și vedeți că Duhul carne și oase nu are, precum mă vedeți pe mine având. 40. Și aceasta zicând le-a arătat lor mâinile și picioarele. 41. Și încă necrezând ei de bucurie, și mirându-se, le-a zis lor: aveți ceva de mâncare aici; 42. Iar ei au dat lui o parte de pește fript și un fagure de miere. 43. Și luând înaintea lor a mâncat. 44. Și a zis lor: acestea sunt cuvintele care am grăit către voi încă fiind cu voi, că se cade a se împlini toate cele scrise în legea lui Moisi și în Proorocii și în Psalmi pentru mine. 45. Atunci a deschis mintea lor, ca să înțeleagă Scripturile. 46. Și a zis lor: că așa s-a scris, și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi. 47. Și să se propovăduiască întru numele Lui pocăința și iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. 48. Iară voi sunteți martorii acestora. 49. Și iată eu voi trimite făgăduința Părintelui meu la voi, iar voi ședeți în cetatea Ierusalimului, până când vă veți îmbrăca cu putere de sus. 50. Și i-a scos pe ei afară până la Betania; și ridicându-și mâinile Sale i-a binecuvântat pe dânșii. 51. Și dându-i binecuvântarea pe ei, s-a depărtat de la dânșii și s-a înălțat la ceruri. 52. Iar ei închinându-se Lui s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. 53. Și erau pururea în biserică lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. Dovadă despre Învierea lui Iisus și despre Înălțarea Lui la ceruri 1. Cum Mironosițele n-au voit să creadă în realitatea Învierii Mântuitorului nici după declarația Îngerului (cap. 9. Evanghelia din Duminica Mironosițelor): tot asemenea n-au voit să creadă nici Învățăceii, nici cei mai intimi din Apostolii Lui, când li s-a spus că Iisus a înviat și că Maria L-a văzut și a vorbit cu El (Ioan 20, 14-17). Iar când spun și celelalte Mironosițe că la mormânt au văzut Îngeri, care le-au spus că Iisus a înviat, Apostolilor li se pare că ele spun „minciuni“ (Luca 24, 11). Mai mult: ei nu-i cred nici lui Petru, care le spune că și el L-a văzut pe Iisus viu. Ba nu cred nici atunci când Luca și Cleopa, reîntorși din Emaus, spun Apostolilor adunați că au călătorit cu Dânsul, au vorbit cu Dânsul și li S-a descoperit la „frângerea pâinii“, la cină. Această necredință putea să îndreptățească necredința urmașilor lor, deși Moartea și Învierea lui Iisus era dovedită oficial prin autoritatea publică a Imperiului roman (cap. 9). Ca să spulbere și umbra îndoielii despre reala Sa Înviere, Mântuitorul găsește că e necesar să intervină Însuși ca garanție prin prezența Sa reală. 2. În consecință, pe când Apostolii stăteau adunați, și tocmai ascultaseră istorisirea lui Luca și a lui Cleopa despre întreținerea lor cu Iisus, fără de veste (vs. 36) se pomenesc că Iisus e în mijlocul lor și-i salută cu obișnuita Sa salutare: „Pace vouă!“. Apostolii Îl văd, Îl aud; dar ei sunt atât de preocupați de imposibilitatea Învierii Lui, încât nici acum nu admit că este El real, ci li se pare „că văd duh“ – duhul, fantoma Lui. Această îndărătnică preocupare Mântuitorul o înlătură invitându-i să-L pipăie, spre a se convinge că nu e fantomă, ci El Însuși în carne și în oase. Apostolii Îl pipăie și, de emoția bucuriei și de mirare, tot nu se pot împăca cu gândul că în adevăr este El Acela, pe Care ei L-au văzut mort și Îl știau îngropat. Și, ca să-i dumerească desăvârșit că nu e fantomă, El mănâncă înaintea lor pâine, pește și miere. Apoi, văzându-i deplin încredințați despre prezența Sa trupească între dânșii, prin urmare despre reala Sa Înviere din morți, le aduce aminte că El le spusese de atâtea ori că trebuie să moară și să învieze, deoarece aceste două evenimente erau proorocite, și proorociile în El trebuiau să se împlinească, așa cum s-au și împlinit. Arătarea aceasta numai pentru Apostoli I se părea insuficientă. Învierea Lui, pe lângă mărturia celor 100 ostași păgâni, cărora le era interzisă propovăduirea, trebuia să aibă, ca martori oculari, un număr mai mare de oameni liberi, care să poată mărturisi „urbi et orbi” că El, Cel omorât de evrei, a înviat într-adevăr. De aceea Se și arată, dar pentru ultima dată la mai mult decât 500 de aderenți ai Săi (I Corinteni 15, 5-6). Cu această ocazie (vs. 49), revocând Apostolilor în memorie făgăduința Sa de la Cina cea de Taină, anume că le va trimite pe Duhul Sfânt ca să-i lumineze și să-i povățuiască la tot adevărul (Ioan 14, 17, 26; 16, 7, 13) – le poruncește să aștepte în Ierusalim împlinirea acelei făgăduințe, care se va întâmpla peste puține zile. (vs. 50). După aceasta ieșind la Betania, le dă ultimele povețe și autorizația să-L suplinească (a se vedea și cap. 7), apoi, în fața celor 500, binecuvântându-I S-a înălțat la cer. Înălțarea la cer este urmarea firească a Învierii: ambele evenimente sunt mărturisite nu numai de cei 11 Apostoli, ci și de cei 500 de frați. Îndărătnica necredință, descrisă cu atâta sinceritate și obiectivitate necalculată și fără umbră de gânduri rezervate de către cei patru scriitori ai întâmplărilor de la Înviere, înfrântă numai prin repețita arătare a Lui, servește pentru toate timpurile ca dovada cea mai strălucită despre adevărul relativ la Înviere, și prin urmare despre temeiul credinței și a mântuirii noastre (I Corinteni 15, 14, 17-20). Căci: Dacă este adevărat că document istoric indiscutabil poate servi actul scris de un scriitor, care a fost martor ocular și auricular a celor descrise de dânsul, și care a voit și a putut spune adevărul: nu este mai puțin adevărat că Scriitorii Evangheliilor toți patru au fost martori oculari și auriculari ai celor descrise; iar voința lor de a spune adevărul și putința de a-l și spune, abstracție făcând de la inspirația dumnezeiască, de care ei prin Duhul Sfânt au fost povățuiți, ne-o dovedește însuși scrisul lor, care ne pune în uimire prin simplitatea și sinceritatea naivă, ce-I caracterizează. Dar realitatea Învierii, despre care ei s-au convins prin propria lor intuiție, se dovedește prin chiar îndărătnicia cu care Apostolii stăruiau în a nu admite Învierea, pretinzând cu încăpățânare cei ce nu-L văzuseră, că cei ce L-au văzut pe Mântuitorul viu, numai și-au închipuit că L-ar fi văzut: L-ar fi văzut numai în închipuire, ori ar fi văzut o nălucă1). În fața dovezilor acestora plecându-se și cei mai neîncrezători, siliți sunt împreună cu noi, să se închine cu respect Celui Înviat și la Ceruri Înălțat și nădejdea Învierii și a vieții într-Însul să o aibă. Vai celor „care n-au nădejde!“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (80)
[SIZE=3]70[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Schimbarea la Față[/SIZE] [SIZE=3](6 August)[/SIZE] [SIZE=3](Matei 17, 1-9)[/SIZE] 1. Și după șase zile a luat Iisus pe Petru și pe Iacob, și pe Ioan fratele lui, și i-a suit pe dânșii într-un munte înalt. 2. Și și-a schimbat fața înaintea lor și a strălucit fața lui ca soarele, iară hainele lui s-au făcut albe ca lumina. 3. Și iată s-au arătat lui Moise, și Ilie cu dânsul grăind. 4. Și răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este nouă a fi aici, de vrei să facem aici trei colibe, una ție, și lui Moise una, și una lui Ilie. 5. Și încă vorbind el, iată nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor, zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit, pe acesta să-l ascultați. 6. Și auzind Învățăceii au căzut pe fețele sale și s-au spăimântat foarte. 7. Și apropiindu-se Iisus s-a atins de ei, și a zis: sculați-vă, și nu vă temeți. 8. Și ridicându-și ochii lor, pe nimeni n-au văzut, fără numai pe Iisus singur. 9. Și pogorându-se ei din munte, le-a poruncit Iisus, zicând: nimănui să nu spuneți vederea aceasta, până când Fiul omenesc se va scula din morți. Garanția Învierii lui Iisus 1. Întors din Ierusalim, unde petrecuse învățând și vindecând la sărbătoarea Corturilor și la a Înnoirilor (Ioan cap. 7, 8, 9, 10), Iisus trece întâi în părțile Cezareei lui Filip, în nordul Palestinei (Matei 16, 13-28), unde se informează de la ucenici despre opinia lumii cu privire la Dânsul, apoi le proorocește că, mergând la Ierusalim, evreii Îl vor prinde, Îl vor batjocori și Îl vor omorî, dar că El a treia zi va învia. După șase zile de la cele descrise (vs. 1) Iisus ia cu sine pe Petru, pe Ioan și pe Iacov și Se suie în munte înalt (probabil Tabor) ca să se roage. Pe când se ruga El, și cei trei ucenici erau îngreunați de oboseală și de somn (Luca 9, 32), deodată se produce o lumină extraordinară, care-L învăluiește pe Iisus, a Cărui față se schimbă strălucind ca soarele și ale Cărui veștminte devin albe ca lumina. În această lumină și strălucire se deșteaptă ucenicii și, uimiți, văd că lângă Iisus, Cel astfel preamărit, stau Moise și Ilie, cu care El vorbește despre rezultatul activității Sale (Luca 9, 30-31). Petru, cel mai lesnicios la vorbă între Apostoli, când vede slava Învățătorului său, zice cu grăbire: Doamne, bine mai este să fim noi aici neîntrerupt! Să facem trei colibe, una lui Moise, una lui Ilie și alta Ție, Care ești Stăpânul tuturor (Luca) – prin urmare Stăpân și a lui Moise și a lui Ilie. Încă zicând aceste vorbe se arată Dumnezeu-Tatăl, personal și mărturisește despre Iisus, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultați“, – o mărturie analoagă cu cea de la Botezul Domnului. Ucenicii, emoționați de mărirea văzută, când aud glasul Tatălui, de spaimă, cad cu fețele la pământ. Deodată cu încheierea mărturisirii, dispare lumina extraordinară, dispar și Moise și Ilie, iar Iisus, reluându-și înfățișarea obișnuită, vine la ucenici și, atingându-Se de ei, îi invită să se scoale și să nu se teamă. Apoi, pogorându-se din munte le poruncește ca, până nu Se va scula din morți, să nu spună nimănui ce au văzut. 2. Anume spre a încredința pe Apostoli și cu ei și prin ei pe toată lumea că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, prin minunile Sale Se arătase Domn al naturii, atât al celei anorganice cât și al celei organice, pe care o schimbă și o îndreaptă după buna Sa voință. În același scop Se arătase Domn și asupra vieții și a morții. Spre a completa educația ucenicilor Săi, trebuie să Se arate Domn și asupra corpului Său, pe care El îl poate schimba după cum voiește. Aceasta, anume, ca ucenicii să fie pregătiți pentru ultimul act al dramei, ce se va dezlănțui în Ierusalim, pentru Moartea Sa. În Moartea lui Iisus ei trebuie să vadă că este numai o stare provizorie de tranziție, că El Se supune de bună voie la această schimbare, spre a reveni iarăși la cea dintâi în preamărire, cum a revenit după Schimbarea la Față. Dar pentru ucenici Schimbarea la față era o garanție mai mult că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor creaturilor Lui, cum a anunțat Petru când L-a văzut în strălucirea luminii dumnezeiești, și cum a confirmat glasul Părintelui. Cu El vorbeau Moise și Ilie, cei doi mari reprezentanți ai Testamentului Vechi: unul, reprezentantul și mijlocitorul Legii (Ioan 1, 17), celălalt, reprezentantul proorocilor. Prin ei se arată că Legea își are perfecțiunea și proorociile, împlinirea în persoana lui Iisus Hristos, că, deci, Iisus Hristos, în persoana Sa și în învățătura Sa, concentrează cuprinsul, perfecțiunea și realizarea aspirațiilor Testamentului Vechi. Moise și Ilie „spunea ieșirea Lui, care era să o plinească în Ierusalim“ (Luca 9, 31), adică unde are să iasă El la sfârșitul activității Sale: Moartea și Învierea, despre care Iisus înainte cu șase zile le vorbise ucenicilor, și despre actul Schimbării la Față era o garanție. 3. În Ieșirea zice Dumnezeu lui Moise: „Nu vei putea vedea fața Mea, că nu va putea vedea omul fața Mea și să fie viu“ (33, 20). Dar la Schimbarea la Față S-a arătat Dumnezeu-Tatăl personal. După cuvintele citate, Apostolii, dacă L-ar fi văzut, ar fi trebuit să moară. Ca să nu-L vadă și, deci, ca să rămână vii, Dumnezeu-Tatăl, Care Însuși este Lumină și Părintele Luminilor, Se arată într-un nor, care acoperă pe Apostoli, ca să nu vadă fața Tatălui. Ei aveau numai să-I audă mărturia, care lor le era adresată. Lumina Tatălui luminează și norul, care devine luminos. Norul luminos nu luminează pe Apostoli, ci-i umbrește, adică îi scutește de razele omorâtoare ale feței Tatălui. Apostolul Petru, încântat de slava ce vedea, nu-și putea închipui o mai înaltă mulțumire și o mai desăvârșită fericire, decât o petrecere neîntreruptă în societatea cea plină de lumină și de mărire a lui Iisus cu Moise și cu Ilie. De aceea, grabnic cum era, el își face planul cum s-ar putea executa această petrecere: să facă locuințe stabile pentru Iisus și pentru cei doi mari tovarăși ai Lui, iar Apostolilor le rezervă mulțumirea a-I privi de afară și a se veseli de vederea Lor, de auzul convorbirii Lor. Noi pe Mântuitorul Îl vedem neîncetat schimbat la față, preamărit prin Moartea, prin Învierea și prin Înălțarea Sa și preamărit prin Învățătura pe care ne-a dat-o. Ca să-L vedem noi nu suntem nevoiți să suim munți înalți în sudoarea feței noastre, cum făcuseră cei trei Apostoli, ci ne este foarte lesnicios să mergem la Taborul parohiei în care locuim, în biserică, unde ni se arată întreagă mărirea lui Dumnezeu, unde cu ochii sufletului nostru vedem în față pe Tatăl, pe Fiul și pe sfântul Duh, nu numai fără ca să murim, cum Apostolii erau amenințați să pățească, dar ca să viem, să luăm viață nouă. „Bine este nouă a fi aici“ se referă cu toată tăria la noi. Bine este pentru noi să fim în biserică și să fim cât mai mult, ca să ne luminăm cât mai mult de lumina Dumnezeirii, care se revarsă asupra noastră prin Sfintele Scripturi, prin învățăturile Bisericii și prin Sfintele Taine. Dacă „bine este“ pentru tot creștinul să fie în biserică, pentru preot este nu numai bine, dar este o datorie. El are să fie în biserică nu numai pentru sine personal, ci mai ales pentru turma sa cuvântătoare și ca să fie un exemplu atrăgător, și, cu deosebire, ca graiul lui să fie organul prin care Duhul Sfânt să reverse lumină și căldură, mângâiere și îmbărbătare, bucurie și nădejde în sufletele credincioșilor. Apoi, știind că nimeni nu este în stare să înoate de nu s-a exercitat îndelung cu înotatul, de n-a învățat: dacă pentru preot este o datorie să fie cât mai mult în biserică – o îndoită datorie este pentru seminarist, care, spre a putea fi cu plăcere în biserică, trebuie să se exerciteze îndelungat, special în timpul cât își face pregătirea ca să înoate ca preot, spre a salva pe cei ce sunt în primejdie să se înece. Iisus Hristos, înainte de a se schimba la față, Se roagă! El, Fiul lui Dumnezeu, în ajunul fiecărui act important, ca om, Se roagă, Se roagă în singurătate Tatălui Său. Și rugăciunea Lui nu rămâne niciodată neauzită, neîmplinită: O învățătură și un îndemn pentru noi: cu deosebire când suntem în fața câte vreunei întreprinderi mai grele, întâi să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima și apoi să ne apucăm de lucru, fiind încredințați că rugăciunea noastră nu va fi zadarnică. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 18:05:37. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.