Toti avem defecte. Exista oameni care au defecte vizibile si cei din jur se grabesc sa ii judece sau sa-i dispretuiasca dar exista si oameni ale caror defecte nu sunt vizibile si, de regula, defectele care nu se vad sunt mult mai mari dar nu-i judeca cei din jur pentru ca nu le stiu, ba poate chiar ii lauda pentru calitatile vizibile. Numai Dumnezeu ne stie in totalitate. Eu, in situatia ca ma necajeste cineva, ma rog la Dumnezeu sa ma ierte ca am gandit necuviincios fata de semenul care m-a suparat. Gandurile dispretuitoare la adresa oamenilor din jur nu sunt de la Dumnezeu ci de la diavol.

oamenii rai, pacatosii, cazutii.... ce legatura mai au ei cu ingerii lor pazitori? mai au vreuna? ( dincolo de faptul ca intr-adevar este foarte buna - pentru noi - ideea sa ne gandim la ingerii pazitori ai celor pe care-i vedem facand rau)

si, pentru ca mi-am amintit, se vorbea undeva pe forum, apropos de impacare, ceva de genul " Doamne, spune-i ca-l/o iubesc". eu ma stradui, sa zicem, sa-mi iubesc dushmanul, sa-l iubesc pe cel ce-mi face rau.. dar el, daca este un om rau, si nu crede in Dumnezeu, cum poate face Dumnezeu pace intre noi, cum ii poate spune Dumnezeu unui necredincios ca eu il/o iubesc?

fata de cei care ne supara putin, sa ne ranesc, intr-o oarecare masura, avem ganduri urate, dar de o intensitate mai mica, si sunt trecatoare. dar ce ne facem cu gandurile si cu trairile noastre atunci cand avem de-a face ( noi insine sau vedem in jur) cu agresiuni grave? stiti foarte bine ce sentimente ne incearca atunci - groaza, frica, disperare, s.a.m.d. .

Sincer Giovaninnaa, din sfaturi nu prea poti rezolva nimic, ca aici trebuie sa ai si experienta. Sa zic ca intr-o zi un om te supara, automat iti dau navala toate gandurile negative si atunci, imediat cum incepe indignarea/ura/revolta, trebuie sa iti opresti gandurile si sa te gandesti la faptul ca omul ala odata va muri trupeste iar sufletul sau se va chinui o vesnicie, lucru care-i foarte trist. Cat de indurerat poate fi Dumnezeu din cauza neascultarii copiilor Sai si cat de pustiiti trebuie sa fie oamenii fara Dumnezeu... e o tristete fara de asemanare, dar vezi tu diavolul ii face sa se creada importanti, cand bietii oameni au sufletele schimonosite de atata rautate si nimicnicie.. un parinte a zis ca daca oamenii rai si-ar vedea sufletele s-ar speria de cat de inspaimantatori si urati au ajuns.
Deci noua trebuie sa ne fie mila de cei rataciti, ca multi nu inteleg ce fac... daca ne suparam pe ei tot noi avem de pierdut. Rezolvarea a fi sa spui in minte: Doamne iarta-ma ca imi judec aproapele, ajuta-ma sa ma smeresc si sa rasplatesc raul cu binele, ura cu iubire, ajuta-ma sa ma vad mai intai pe mine, iar pe aproapele meu sa il iert si sa-l iubesc asa cum si Tu ne-ai iubit pe noi, ca eu nu sunt vrednica nici de vorba buna, nici de oameni drepti, Dreptatea si Bunatatea o gasesc numai la Tine, imi e de ajuns.
Pe mine m-a ajutat (cat de cat) o vorba, ca atunci cand te revolti in sinea ta sau te manii pe cineva, sa iti imaginezi ca Iisus este langa tine si te priveste iar tu sa faci tot posibilul sa nu Il dezamagesti, caci Dumnezeu va avea grija de cel ce te-a suparat si tot El il va judeca. Deci noi nu trebuie sa ne atribuim rolul de judecatori, desi cateodata ne mai scapa, ce sa-i faci suntem si noi oameni. :26:
Uite ce scrie in Epistola catre Romani a Apostolului Pavel:
17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. 18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. 19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul". 20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. 21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.

Si inca ceva, sa nu te astepti sa te smeresti din prima (ma refer cu gandul) si sa cazi in deznadejde, sfintii au dus lupte cu astfel de ganduri zeci de ani, si de-abia de-abia ce au reusit sa isi domoleasca temperamentul, si asta cu multe nevointe, rugaciuni si umilinte din partea oamenilor.. deci nu-i deloc usor! Dar cu curaj, credinta si vointa le vom rezolva si pe astea.

PS. scuze pentru postarea lunga :53:

[COLOR=darkred]Lumea in care traim se saraceste de dragoste[/COLOR], pe zi ce trece, din ce in ce mai mult.

[COLOR=darkred]Fiecare sa iubeasca pe cei de aproape ai lui[/COLOR], iar lumea va putea sa se vada intr'o oglinda buna. Este greu a iubi oamenii, este cel mai greu lucru de pe pamant. Este cea mai mare porunca din Lege, insa si cea mai dorita de Dumnezeu.

Criteriul Judecatii de Apoi va fi acesta: [COLOR=darkred]dragostea fata de aproapele si de natura ![/COLOR]
[COLOR=#8b0000][/COLOR]
[COLOR=black]Daca i'am ura, daca le'am raspunde cu aceeasi masura, ce am dobandi? Am fi mai odihniti ?[/COLOR]

Sfantul Tihon de Zadonsk spune: "Mare nebunie este sa se laude omul cu ace*ea de care ar trebui sa se intristeze!" Iar parintele Serafim Alexiev continua: "Aceasta arata cat de adanci sunt strica*ciunile in constiinta celor care urasc dumnezeiestile concepte morale. Sa te bucuri de ceva la care numai demonii isi freaca palmele cu bucurie, sa te lauzi cu ceva de care ingerii plang, sa tresari pentru acel lucru care a ingro*pat dragostea de frati, sa te mangai cu aceea ca ai implinit voia satanei - toa*te acestea nu arata, oare, la tine sataniceasca asezare a sufletului? O, adanc ar trebui sa se caiasca cei ce zac inse*lati in groapa razvratirilor si vrajbelor, si nu sa se laude cu aceasta!"

Uneori, amabilitatea, intelegerea si rabdarea dau roade. Cred ca in primul rand ne respectam pe noi... si la urma sunt oameni si pot sa vada diferenta si chiar daca pe moment nu vor proceda ca atare, s-ar putea pe viitor sa foloseasca aceasta lectie de bunacuviinta.Exista si scuze...n-au avut de la cine invata, anturajul, dorinta de a iesi in evidenta prin ceva .

Din moment ce tu ai ajuns sa analizezi lucrurile de departe gandeste-te un pic la sansele pe care le-ai avut tu in viata dar nu le-au avut ceilalti. Nu stiu daca este cineva in masura sa critice sau sa judece.

o lume plina de probleme, dar si care nu vrea sa scape de ele...poate ar trebui sa fie mai buna...dar se pare ca e greu....sa fi mai bun....intr-o societate si tarisoara ca a noastra...

nici mie nu-mi plac oamenii ,,animale"asa cum ai zis tu si asa cum ii mai numesc si eu pe unii,dar atitudinea ta fata de ei ar trebui sa fie cea de ignoranta pt ca daca te consumi pt ei si pui la suflet orice pana la urma tie iti faci rau,nu lor

si ca sa-ti fie mai usor incearca sa-ti cauti anturaje care sa te reprezinte si unde sa te simti in largul tau,cu oameni care iti impartasesc ideile si o parte din comportament(de ex daca iti place lectura,mergi la o biblioteca ca fa-ti acolo prieteni,daca iti place sa pictezi,mergi la un club special de pictura,daca iti place sa ajuti,mergi la crucea rosie,etc)

Cand ni s-a cerut sa intoarcem si celalat obraz probabil s-a tinut seama de faptul ca violenta naste violenta, iar iubirea - iubire. Ma cutremur ori de cate ori imi aduc aminte de faptul ca Hristos pe cruce se roaga pentru cei ce L-au rastignit, ca nu devine violent fata de cei care aruncau cu pietre in desfranata, ... si ma minunez ca martirii nu mai simteau chinurile - erau aruncati in foc si ieseau nevatamati. Ce invat? Ca iubirea poate face minuni, ura si violenta nu.

Sf.Apostol Stefan
 

Putem sa ne gandim in acest sens si la exemplul Sf.Apostolului Stefan>Faptele Sf.Apostoli 7:54-60.

Lumea in care traim nu e mai rea ca altadata,e aceiasi lume . Sunt aceiasi care duminica il primeau pe Iisus in Ierusalim cu ramuri de copaci,datorita minunilor si faimei Sale si speranatei in El,si peste cateva zile ,strigau cu o ura fara motiv 'Rastigneste-l,rastigneste-l!"
Oare Domnul s-a scarbit vreo clipa de ei ? Nu,nici o ocara nu s-a auzit din gura sa,nici un cuvant de judecata sau ne-apreciere,sau dispret .Ci doar compatimire ("Nu pe Mine plangeti-Ma ci pe copiii vostri,caci daca aceasta se face copacului celui verde ,ce se va face celui uscat" ) sau mila intelegere si iertare ("Iarta-i Doamne caci nu stiu ce fac")
Daca dragostea noastra nu depaseste manualul de religie si granita forumului,suntem crestini doar cu numele. Trebuie sa invatam sa iubim pe cei ce ne urasc.E foarte greu stiu,ne apuca scarba ,greata,deznadejdea . Dar stati un pic ,ce sunt aceste stari? Sunt sentimente ale noastre . Hopa,iata unde e problema . Nu in rautatea (insuportabila de altfel) a lumii . Ci problema e in noi,in racirea noastra,in neputinta de a iubi.Iubirea trebuie educata ,trebuie actionat pentru sporirea ei ,dar niciodata nu trebuie abandonata,nici macar in teorie.
OARE N-ATI CITIT CA CINE VA FACE PE FRATELE SAU,PROST SAU NEBUN ,E LA FEL CU CEL CARE II IA VIATA ? Caci acela distruge sufletul fratelui sau.
Deci strangeti din dinti ,si invatati sa iubiti,si practicand aceasta, sila se va transforma in caldura sufleteasca,si in intelegere fata de ceilalti .
Caci zicea cineva mai sus ca atunci cand vorbim cu ceilalti ,aacestia pe care ii socotim rai,Hristos e acolo.Nu numai ca El e acolo,dar El e chiar in cel pe care il dispretuiesti ,cel de langa tine ,de care iti e sila .Caci Hristos a murit si pt el.

Exista si in noi rautate,si cu aceasta rautate ii privim pe ceilalti si ne facem o parere proasta despre ei.Singura solutie este sa eliminam din noi raul,si asta o putem face doar apropiindu-ne cat mai mult de Hristos.Cu rugaciunea lui Iisus,putem deveni mai calmi,senini,si putem privi pe ceilalti,daca nu cu dragoste,macar cu bunavointa..

Lumea in care traim
 

In ce fel de domeniu lucrati ?ca sa ajungi sa asemini aproapele tau cu bietele necuvintatoare este un cuvint greu ,mai rau inca :"citez" ati supara bietele necuvintatoare daca le-ati compara cu ele .Este o comparatie extrem de dura .Vati gindit vreodata ca faceti parte din aceias categorie ? Acest sait dezbate subiecte de credinta nu subiecte de apostrofare si jignire .Oare chiar uitam calitatea CUVINTULUI OM .

Lumea in care traim
 

Da exista in noi atita rautate incit vedeti D-voastra am ajuns sa ne .comparam aproapele nostru care este tot om ,cu bietele necuvintatoare . De fapt uita ca facind aceasta comparatie se catalogheaza pe sine insusi !Spunem cuvinte dure si dureroase fiindca a ajuns raul sa stapineasca binele .

Lumea inconjuratoare ne oglindeste.Sutem in mare majoritate extreme/extremisti si ne purtam ca atare.Renegam natura noastra interioara care este Totala.
Tu renegi animalul care se afla in tine.Si altii asemenea tie la fel.
Cei care au reusit sa-si inviga monstrii interiori,odata aruncati in cusca leilor au iesit nevatamti de acolo.De exemplu profetul Daniel.
Daca ma vei intreba cum au reusit iti pot spune ca prin forta Iubirii.
Inseamna ca forta iubirii noastre este insuficienta pentru a putea transforma lumea aceasta.

Mi-a placut tare mult acest cuvant "Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat atunci cand se apleaca si ii intinde o mana pentru a o ajuta sa se ridice". Cred ca avem multe de invatat din aceasta afirmatie.

Priveste-i cu drag si vei vedea ca in fiecare e ceva frumos.

am citit de curand acest articol, despre Romania, care doare intr-adevar.
sa nu ne imbatam insa cu apa rece, nicaieri oamenii nu sunt perfecti. poate doar un pic mai civilizati, unii dintre ei.

Dor de Romania?!? – un text care doare
De Alin Fumurescu (sursa: voxpublica.ro)


Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un “conflict de interese”. Daca am refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma.
Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.

Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.

Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preţuri mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

continuare
 

Dor de Romania?!? – un text care doare
De Alin Fumurescu (sursa: voxpublica.ro)

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

pt mirelat
trist dar adevarat!

tara in care traim ROMANIA,este gradina MAICII DOMNULUI
 

Ascult imensitatea albă, care se odihneşte după atâtea râuri de fulgi ce au invadat-o. Paradoxal, azi lumina mă deprimă. Ceva s-a întâmplat în lumea noastră; optimismul românului s-a înecat în spaţiul de gheaţă. Toţi ne invadează cu ştiri de cât de răi sunt românii, iar dacă încercăm să explicăm că negrul nu-i atât de negru, suntem catalogaţi ca prea legaţi de trecut. Deşi creştinismul are aproape două mii de ani, nimeni nu se supără că sunt pomenite acele vremuri; [COLOR=#0000ff]mai mult[/COLOR], Vechiul Testament relatează de vremuri imemorabile. Nici un credincios nu ar considera nelalocul ei ideea de „popor ales”, iar la rândul lor evreii îşi respectă valorile şi le evocă prin sărbători specifice.

Mi se pare greu de înţeles de ce unii dintre noi refuză să vadă nişte adevăruri spuse de alţii. Referirea la poporul român care „a fost strălucitor şi va fi” apare, în diferite forme, de pe vremea lui Herodot (şi chiar mult mai înainte) până în 1999 - la Papa Ioan Paul al II-lea.

Poate cea mai veche referire este cea din Geneză – în care nişte greci au identificat Havila ca anagrama Valahiei. Apar afirmaţii alegorice deosebite şi în Cartea apocrifă a lui Enoh.

Herodot ne transmite un mesaj a cărui consecinţă este Uniunea Europeană: „Cei mai numeroşi după inzi sunt tracii şi dacă ar fi şi uniţi ar fi cei mai puternici”. Tot în „Istorii” îi prezintă şi pe geţi ca fiind „cei mai viteji şi mai drepţi dintre [COLOR=#0000ff]traci[/COLOR]”. Acum aproape două mii cinci sute de ani [COLOR=#0000ff]Herodot[/COLOR] ne prevedea un viitor deosebit, dacă vom fi uniţi. A urmat Iordanes (blamat de unii), susţinut (împotriva opoziţiei chiar a unor români) de italianul Carlo Troya - care a explicat cu argumente istorice eroarea grafică care a transformat getul în got.

Nostradamus a scris [COLOR=#0000ff]fără[/COLOR] codificare despre poporul român de pe paralela 45. Mesopotamia Europei (în evul mediu toţi ne spuneau vlahi) a fost şi va fi strălucitoare, preciza el. Pentru cei care consideră că „istoria începe în Sumer” aceste afirmaţii par de-a dreptul inacceptabile.

[COLOR=#0000ff]Mihai Eminescu[/COLOR], pe care unii nu-l pot înţelege (şi-l dezaprobă) a lăsat în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” o adevărată revelaţie şi un îndemn pentru realizarea ei. Era cunoscută în antichitate ca „Ţara Albinelor” şi avea un puternic sacerdoţiu format din pleistoi, ce consumau doar lapte şi miere (acel simbol al Ţării Făgăduinţei din Geneză) - aşa cum relatează şi Flavius Josephus. Astfel „dulce Românie” nu este un compliment gratuit. Cred că atunci când afirma despre „trecutul mare, mare viitor” Eminescu era conştient de destinul ţării. În unele concepte filozofice există ideea unui botez de foc, care purifică sufletul. Prin jertfa de sânge a neamului, se poate „arde” duşmanul interior. La geto-daci, ca şi la popoarele germanice, era credinţa că eroii ajung la Zalmoxis sau în Walhala. Această purificare, susţinută de credinţă şi iubire, ţine aprins „focul veşnic al ţării” - foc care atrage entităţi superioare, precum îngerii iubirii şi păcii.

Descoperirea din 1961 a tăbliţelor de la Tărtăria, prin scrisul de pe ele mai vechi decât primele scrieri sumeriene cu două mii de ani (5.500 îHr.), avea să schimbe viziunea despre trecut şi să dea sens expresiilor „Mesopotamia Europei” şi „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”.

Cuvintele Papei Ioan Paul al II lea, în 1999, la sfinţirea locului pentru Catedrala Întregirii Neamului, au confirmat încă odată ceea ce unii ştiu şi alţii refuză să înţeleagă. El a afirmat că „România este Grădina Maicii Domnului” şi că a venit „să contemple chipul lui Iisus în Biserica noastră”. Cred că acelaşi lucru îl înţelegea şi [COLOR=#0000ff]Eminescu[/COLOR] atunci când compara ţara cu o fecioară, mireasă a îngerului ce va coborâ pentru a gusta din raiul ceresc.

Noi avem marea şansă să contribuim la materializarea înaltelor aspiraţii sau previziuni ale înaintaşilor. Este adevărat că în fiecare din noi există capacitatea de cunoaştere a binelui şi răului, că atunci când se dezvoltă latura spirituală ea rămâne uneori vremelnic ancorată şi în manifestări mai puţin înalte, dar putem să găsim în noi forţa ca să înclinăm balanţa spre bine. Nu putem irosi aceast dar hărăzit doar pentru că exită şi „uscături în pădure”. Chiar şi uscăturile sunt bune pentru focul schimbării şi evoluţiei. Dacă n-ar exista astfel de acţiuni negative n-ar fi fost date cele zece porunci, n-ar fi trebuit să fie nici învăţătorii biblici - care sunt dovata realităţii umane actuale în spaţiul culturii creştine; singuri putem alege drumul fie spre lumina iubirii şi înţelepciunii, fie spre întunericul nesiguranţei şi remuşcărilor

Sa ne purtam cu dragoste- sunt oameni care nu au intalnit dragostea in familie, nu au cunoscut bunatatea, nu au avut parte de rabdare din partea celor din jur,poate au trait in conditii de subzistenta... amabilitatea nu costa- sa fim amabili!Un gest frumos poate rasturna o lume a indiferentei si violentei.

Simplu,rabdare,rugaciune,iubire sau ...bomba atomica.

cocosul si vulturul
 

Intr-o curte mare, plina de oratanii se afla si un cocos tantos si plin de el ;Era seful cel mare, dintre oratanii,el dadea desteptarea ,el facea ordine ,el conducea “treburile statului ” .Intr-o dimineata, pe cand se lumina de ziua ,sefu’ ,ca de obicei, a iesit sa dea desteptarea :Cucuriiiiii…nu apucase sa termine imnu’ ca trase o sperietura “sora cu uliu” ;vazu intr-un colt de curte o umbra ,care nu avea ce cauta acolo ,pentru ca soarele nu rasarise inca…Isi facu curaj ,tusi sa-si regleze vocea de razboinic (pe care n-o mai folosise de ceva timp) si se duse sa vada cine a indraznit sa intre pe tarlaua sa fara patalama.Surpriza ,in curtea cocosului cazuse din inaltimi un vultur care a fost ranit de pusca unui vanator.Cand l-a vazut asa ranit ,cocosul isi indulceste tonul si-l intreaba :
-Vulture, ce ti s-a intamplat?
-Zburam spre inaltimi ,sus,tot mai sus si deodata am auzit un foc de arma ,o aripa mi-a fost ranita si …iata-ma.
Cocosul se gandi ce se gandi si ii spuse :-Vulture ,te gazduiesc pana te vindeci,dar te rog sa stai pe acoperis ca sa sperii ulii ce se rotesc deasupra curtii.Au cazut de acord si au “batut aripa”.
Vulturul visa in fiecare noapte inaltimile albastre , fara de hotar si dorea sa se inalte cat mai repede sa simta din nou mireasma cerului .Cocosul il intreba de ce se gandeste atat de mult la asta si chiar i-a propus sa ramana cu el sa imparta curtea sa .Vulturul ii povestea cum este sus ,dar cocosul nu intelegea ,nu stia ca exista alte frumuseti ,munti inalti ,orase minunate ,campii roditoare ,oceane pe care nu le cunostea si nici nu avea cum sa le cunoasca ,de jos de aici.Cocosul era multumit cu ce avea ,se credea stapanul lumii in curtea sa ,cu gainile sale ….O,daca-ar fi putut vedea prin ochii vulturului …….

Oda


Odată, o maimuţă din neamul anecdotic,
>
> Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
>
> A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!
>
> Tot circulă o vorbă, deloc adevărată
>
> Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
>
> Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!
>
> Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte
>
> Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!
>
> Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
>
> Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?
>
> Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?
>
> Insemne, sataniste, otrăvuri, şmecherii?
>
> Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,
>
> Ca să scornească arma distrugerii în masă?
>
> Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,
>
> E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
>
> Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,
>
> Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii...
>
> N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,
>
> Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!
>
> Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
>
> Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,
>
> Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
>
> În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!
>
> Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,
>
> Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
>
> Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat
>
> În obştea maimuţească vreun cocotier privat,
>
> Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
>
> Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.
>
> Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,
>
> Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.
>
> În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,
>
> Devine şef acela viteaz, agil, deştept,
>
> Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,
>
> De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.
>
> Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,
>
> Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.
>
> Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!
>
> Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,
>
> Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
>
> Nebuni după putere şi după bunăstare!
>
> De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,
>
> Contează doar averea şi înmulţirea ei.
>
> Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,
>
> O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
>
> La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură
>
> Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.
>
> Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
>
> N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator..
>
> Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:
>
> La noi nu se întâmplă război religios,
>
> Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,
>
> Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,
>
> Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,
>
> Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism..
>
> E-adevărat că omul, acest biped gunoi,
>
> Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi!

Cei mai multi oameni au invatat ca singura modalitate de a reusi in aceasta tara este nu zambetul si vorba buna, ci injuratura, nesimtirea, tonul apasat, ... Asa ca ii veti intalni in continuare. Pe zi ce trece se inmultesc. Ceea ce trebuie sa faceti este imposibilul devenit posibil in Hristos - sa va rugati pentru ei.

Si nu numai sa ne rugam,sa ne lasam,,strapunsi''de ei zi de zi,pana cand HRISTOS va reveni cu slava sa-i judece pe toti dupa constiinte.Dumnezeu sa ne ajute tuturor sa vedem ADEVARUL !