un sfat al unui preot rus
 

"Cine tace, desi cunoaste adevarul, se aseamana cu martorul mincinos.
Uneori, insa adevarul trebuie tainuit, daca este aducator de nenorociri."

Pr. Valentin Mordasov, "Sfaturile unui preot pentru enoriasii lui"

Hristos a deconspirat de multe ori jocurile falselor masti pe care le interpretau fariseii si carturarii. Cum sa nu le fi sesizat El ipocrizia, El care cunostea cat de departe sunt inimile lor de Dumnezeu, desi pretindeau contrariul !

Evanghelistul Matei a consemnat asemenea deconspirari si a dedicat un intreg capitol (cap.23) ipocriziei, nesinceritatii, fatarniciei, pacatului mandriei si slavei desarte. Hristos da in vileag cateva tipuri de ipocriti, „specializati” (sa zicem asa) pe anumite caracteristici predominante ale fatarniciei.

1.Ipocritul „poseur” - cel care face spectacol din credinta si faptele lui bune, dupa ce s-a asigurat ca are spectatori. Corespunde foarte bine definitiei termenului „ipocrit” =actor, cineva care joaca un rol
Ipocritul „poseur” vrea sa arate tuturor ce bun crestin e el. Se roaga pe ulite si prin piete, adica in zone cu audienta, daca se poate sa fie si paparazzi pt. a-si asigura popularitatea. Despre categoria asta, Hristos a zis „ nu fiti ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele lor ca sa se arate oamenilor ca postesc; adevarat va spun, isi vor lua plata lor” . Sau „toate faptele lor le fac ca sa fie vazuti de oameni, la ospete le place sa stea in capul mesei, iar in sinagogi pe scaunele cele dintai, sa fie salutati in piete si numiti de oameni „Rabbi”.

2.Ipocritul „opresiv ” – cel care ii obliga pe altii sa faca ceea ce el insusi nu face. Despre ei, Hristos a zis: „ca ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, dar ei nu misca nici un deget”. „Vai, voua, farisei fatarnici, ca mancati casele vaduvelor, facand indelungi rugaciuni de ochii lumii; pentru aceasta, mai mare osanda veti lua” .
Genul asta de ipocrit e cel care incearca sa scoata paiul din ochiul celuilalt fara sa fie deranjat de propria barna, intrucat isi este autosuficient si multumit de propria stare. „Oamenii acestia Ma cinstesc cu buzele, dar cu inimile sunt departe de Mine. Si zadarnic Ma cinstesc invatand porunci si invataturi omenesti” – zice Hristos despre ei.

3.Ipocritul „ expert in a pune bete-n roate” (n-am la indemana un termen mai adecvat) – cel care se pune de-a curmezisul altora, deturnandu-i de la calea dreapta. Despre acestia, Hristos a zis: „ vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca inchideti Imparatia cerurilor de dinaintea oamenilor; ca nici voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati” . Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un prozelit si daca l-ati facut, il faceti fiu al gheenei”.

4.Ipocritul „ chitibusar” (nici aici nu am un termen mai „teologic”) – preocupat de maruntisuri, neglijeaza esentialul. Se concentreza pe ce nu trebuie, ignorand tocmai cele mai importante aspecte: „vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen, dar ati lasat partile cele mai grele ale legii: dreptatea, mila si credinta. Calauze oarbe, ca strecurati tantarul si inghititi camila”.

Or fi mai multe tipuri de ipocriti; eu i-am „clasat” doar pe astia, intre care ma includ si pe mine la categoria celor ce vad paiul din ochiul altuia mai mult decat barna din dotare.
Ideea e ca intra de-a valma toti intr-o oala. De regula, una din aceea curata pe dinafara, stralucitoare de-ti ia ochii, dar nespalata pe dinauntru. Vai, voua ca spalati partea din afara a blidului si a paharului, dar pe dinlauntru, sunt spurcate !

Vai noua, daca nu ajungem sa ne recunoastem mizeria launtrica aici si acum, si daca nu ne curatim mereu sufletul, ca de nu, vom fi ca aceia carora le-a zis Hristos: "vai voua, morminte varuite, impodobite pe dinafara dar pline de necuratie si putreziciune!"

Cei care au inima curata se aseamana copiilor mici si nevinovati, care nu stiu sa minta si care nu au nimic de ascuns. Mantuitorul a zis: “Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor.” (Mt 19,14) Iata, ca cei care au inima curata, asemanandu-se cu copilasii mici si nevinovati, vor putea sa dobandeasca imparatia cerurilor. Sfintii sunt oamenii care s-au silit sa dobandeasca o inima curata si au devenit teofori, purtatori de Dumnezeu, inca din aceasta viata. Inima este centrul spiritual al fiintei noastre. Inima curata este locul in care se salasluieste Sfanta Treime, este locul imparatiei cerurilor. “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu“; cu adevarat cei cu inima curata ajung la vederea Luminii necreate, ajung sa cunoasca inca de aici fericirea de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Mantuitorul a spus despre El Insusi: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Daca Il vom cauta pe Dumnezeu cu sinceritate, Il vom gasi. Daca iubim Adevarul, ramanem cu El.
Sa spunem impreuna cu psalmistul David: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele din launtru ale mele“!

Vai noua , teoreticienilor , ferice practicantilor !:1:

Admir sinceritatea venita din suflet de copil , o sinceritate ce aduce dupa sine reprosuri , critici si chiar galceava . Spun asta , citind cele scrise de curand de fratele Ioan pe un alt thread (http://www.crestinortodox.ro/forum/s...759#post463759 ) . Desigur , fratele Ioan s-a aprins in discutia purtata cu Ovidiu , dar ii este de admirat curata lui sinceritate cand isi expune un punct de vedre , chiar daca el nu este intocmai corect . Ma intreb totusi , cine este mai "vinovat" . cel care este sincer sau cel care-i "da in cap " celui aflat in greseala prin insasi sinceritatea lui ?
De multe ori gresim prin atitudinea noastra , descurajand pe cei sinceri , si care regreta , in cele din urma , ca si-au pus inima pe tava celor din jur !
Doamne ajuta !

Cristian, in ce ma priveste nu regret greselile altora. Pe acestea ma straduiesc sa le trec cu vederea, mai ales cand stiu ca vin din partea unor oameni bine intentionati (cum mi se pare ca este chiar Ovidiu), cu atat mai mult a unor frati de credinta.
Regret numai greselile mele.
Sinceritatea e un lucru bun, mai ales cand e insotita de prevedere (daca nu chiar de intelepciune). E si un risc. Altminteri, ar fi toata lumea sincera iar minciuna si tatal ei s-ar duce de unde au venit.
Doamne ajuta!

Hm... Zapada ar fi intunecata ca noaptea, daca n-ar fi luminata de Soare... Fara urzelile diavolului, nu stiu cum ne-am mai putea mantui. Viata este un test, pe care il luam sau nu. Minciuna face parte din viata. Uneori, daca nu minti, se poate intampla o nenorocire, sau pur si simplu se predetermina o situatie jenanta. Fiecare minte in imprejurari delicate, iar cele mai multe minciuni le spunem la telefon sau in virtual, fiindca omul nu ne poate privi in adancul ochilor, nu poate "diagnostica" fatarnicia din vocea noastra, din rasul nostru fals... In viata de zi cu zi, un om matur, isi da seama in primele secunde ca are de-a face cu un ipocrit, sau cu un om de isprava.
Sinceritatea leaga prietenii pe viata. Sinceritatea este poate cea mai frumoasa dintre calitatile omului. Sinceritatea ne apropie de Dumnezeu, ne aminteste cat de slabi si de pacatosi suntem, si are puterea de a ne smeri. Sinceritatea ESTE izvorul lacrimilor, in mijlocul unei rugaciuni, sau a unei Sfinte Liturghii. Sinceritatea este insasi pretul mantuirii noastre...
"Cred, Doamne si marturisesc... (...) ca sunt cel mai mare dintre pacatosi!"... Sinceritatea acestor vorbe, Dumnezeu o cunoaste, si astfel ne trateaza dupa cum meritam...

Exista o sinceritate a mintii (aia de tip adevarul-corespondenta), una a vorbelor (mestesugita specie a sinceritatii) si una a inimii, mai greu accesibila.
Multi oameni de buna credinta vor sa fie sinceri, insa nu reusesc, chiar de ei se cred sinceri si onesti, asa incat doar Dumnezeu le cunoaste inima. Si, chiar de vei rade, le mai cunoaste, destul de bine, si psihanalistul, macar in parte...

Sfantul Nicolae Velimirovici
 

Iata fratilor, dreptarul de capetenie al credintei Crestine: mai intai sa nu avem rautate in inima, si apoi sa nu avem minciuna in gura.
Dar iata, fratilor, aceasta este si talcuirea sortii celei rele a omenirii zilelor noastre: rautatea a rapit inima omeneasca, de aceea inima a ajuns un organ al raului, o unealta a minciunii. Limba nu poate grai dreptate daca inima este plina de rautate. Daca in izvor se afla necuratie, atunci si conducta de apa va aduce necuratie. Limba e sluga inimii. Si cand sluga minte, se tradeaza repede pe sine.
Ce e minciuna? Un adevar prefacut.
Ce inseamna a minti? Inseamna a te imbraca cu vestmintele adevarului, a te ascunde in spatele adevarului; a te arata sub numele adevarului; a pune firma adevarului pe dugheana minciunii; a infatisa o baba drept o mireasa, cu ajutorul pudrei si sulemenelilor. Minciunii nu ii este cu putinta sa faca nici macar un pas sub numele ei. Caci oriunde s-ar infatisa zicand "Eu sunt minciuna!," nimeni nu ar primi-o. De aceea ea merge in umbra adevarului. Asadar, minciuna intareste adevarul ca realitate, caci fara adevar nu se poate gasi niciunde.
Rautate in inima si minciuna in gura, fratii mei, asa a ajuns omenirea in vremurile noastre. Rautatea si minciuna sunt focurile ce au pricinuit aprinderea intregii lumi in ultimele doua razboaie mondiale. Rautatea si minciuna - aceste doua mestesuguri ale lumii, sa stiti, vor lucra neobosit sa produca si cel de-al treilea incendiu mondial, mai infricosat decat cele doua de mai inainte.
Luptati, fratilor, impotriva rautatii si minciunii.
Luptati impotriva rautatii din inima si minciunii din gura, ca sa impiedicati noul razboi mondial intre popoare. Aceasta este stiinta lui Hristos: "Doctore, vindeca-te mai intai pe tine. (Lc. 4:23) Aceasta este calea Crestinilor: incepe cu tine insuti. Din orice alta parte veti porni, nu veti reusi nimic. Hristos Dumnezeu v-a invatat aceasta. A Lui fie slava si lauda in veac. Amin.

Sunt situatii in care adevarul trebuie tainuit , dar mult mai grav este ca nu suntem sinceri cu noi insine si poate cel mai grav ca nu suntem sinceri cu Dumnezeu , slavindu-L pe de o parte si savarsind la cateva minute pacatul .
Nu suntem sinceri fata de noi , crezandu-ne deasupra tuturor , in schimb noi insine find afundati in noroiul pacatelor !
Propovaduim credinta , iubirea si iertarea , dar in schimb ne sifonam , ne maniem , ne mahnim din cale afara , pentru orice virgula , pentru orice cuvintel "potrivnic" noua .
Propovaduim scrierile si invataturile Sfintilor Parinti , dar in schimb iubim cu pasiune minciuna , desfranarea , slava desarta , si toate acestea si mai mult decat acestea combinate cu fumul de tigare si aburiti de cele lumesti , aici incluzand si patima betiei si toate cele "placute" omului aflat in deplina sinceritate .
Ma intreb, cate momente cu adevarat de sinceritate am avut pe parcursul vietii noastre , de la nastere si pana in clipa de fata ?
Sinceritatea dupa felul in care a fost ea tratata pe acest thread , s-a raportat doar intr o singura directie , uitand ca ne furam singuri caciula zi de zi si suntem afundati intr o minciuna totala , o mincinuna pe care o cozmetizam in "adevar" si deplina "sinceritate" .
Doamne ajuta !

sinceritate vs. minciună
 

totul porneşte de la sinceritatea faţă de propria persoană.
dacă faţă de tine nu eşti sincer, dacă "reuşeşti" să te minţi cu succes chiar şi pe tine, este grav.
nu doar faptele sunt grave, ci faptul că nu mai ai cale de întoarcere. cine te-ar putea convinge? tu "detii" adevărul.
cu siguranţă că sunt situaţii în care trebuie să eviţi adevărul.
dar asta este altceva.

Să eviți să-l spui? Sau să-l afli?

da eviţi să-l spui.

De regula, asta este un pacat contra Duhului Sfant. Iar pacatele contra Duhului Sfant, spune Domnul, nu vor fi iertate. Pentru ca:

"Este cu neputinţă să fii sincer cu ceilalţi până nu ai învăţat să fii cu tine însuţi."

Maurice Maeterlinck

In ziua de azi , omul sncer este luat de prost , este privit ca o ciudatenie , ca ceva iesit din "tipar". Acelasi lucru putem spune despre omul bun , intelegator si smerit !

Sinceritatea
 

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2064.htm
Există în om un instinct infailibil de a discerne binele de rău. A fi onest cu tine şi cu viaţa ta în general presupune frecvent o deschidere largă în faţa suferinţei. Aceasta determină, poate, ca onestitatea să fie ceva mai rară în zilele noastre?
La o discuţie la care am asistat, în care s-a vorbit despre onestitate, s-a spus că ea înseamnă a fi cinstit, corect şi incoruptibil, calităţi raportate la baza de principii în care credem şi la care aderăm. S-a spus că este o calitate morală de mare preţ, ce presupune judecată dreaptă şi un acord între ceea ce simţim, spunem şi facem. Poate presupune durere şi o renunţare la binele personal, în virtutea a ceea ce credem. Este o trăsătură de caracter lucrată de-a lungul vieţii, nu moştenită genetic şi deşi noţiunile se pot uşor confunda, este cumva diferită de sinceritate. Afirmaţia aceasta poate contraria, dar cunoaştem probabil situaţii de viaţă în care am fost oneşti, chiar alegând să nu fim total sinceri, cel mai adesea ca să nu rănim. Am fost oneşti faţă de principiul nostru de a pune binele celuilalt pe o treaptă importantă a valorilor pe care le respectăm.
Sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt
Onestitatea foloseşte sinceritatea, dar e mai mult decât atât. Sinceritatea poate fi privită astfel şi ca o alegere, care diferă cu situaţiile şi relaţiile care o generează, pentru că există limite până la care o putem folosi. Aceste limite sunt date natural de răspunsul la întrebările: dacă alegând sinceritatea totală urmăresc un bine, un ajutor sau îmi rănesc aproapele? Deci sinceritatea poate avea feţe, dar onestitatea este una singură. Feţele sincerităţii şi limitele până la care o putem folosi nu sunt întotdeauna uşor de distins. Poate pentru aceasta Dostoievski afirma că „nu există lucru mai greu decât sinceritatea“.
Putem şti absolut sigur că tot ceea ce spunem aduce cu adevărat un bine, nu răneşte şi este de ajutor? În unele ocazii, poate mult mai frecvente decât am putea crede, acest răspuns rămâne o necunoscută, chiar şi în faţa celor mai bune intenţii, motiv pentru care se cer folosite cel puţin două ajutoare de seamă. Să cântărim cu atenţie cuvintele rostite şi să le îmbrăcăm în blândeţe, pentru că putem transmite acelaşi mesaj în moduri foarte diferite. Deci, să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt şi să nu uităm că dacă alegem să rănim, se pierde mult din ce am vrut cu adevărat să spunem. Al doilea ajutor, care este de fapt mereu primul, este rugăciunea. Înainte să rostim ceva despre care credem că ar putea avea un efect important în celălalt, să spunem o rugăciune scurtă. Nu sunt căi dificile, dar ne devin cu adevărat utile numai dacă alegem să le folosim frecvent, făcându-le un mod de viaţă.
Un far în întuneric
S-a spus că onestitatea duce la Dumnezeu. Sau că odată cu apropierea noastră de Dumnezeu, gradul de onestitate creşte. Această calitate morală funcţionează ca un far în întuneric, luminând realist atât calităţile, cât şi defectele noastre, arătând dureros dimensiunile nebănuite ale faptelor noastre.
Onestitatea se învaţă. În timp, odată cu maturizarea noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi. . .
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2064.htm