Imi pare rau... Dar sa ai nadejde ca Dumnezeu iti randuieste doar ce iti este de folos.Daca fata pe care ai iubit-o nu a ramas cu tine, cu siguranta ca iti este mai bine fara ea. Cine stie ce surpriza neplacuta ati fi avut daca ramaneati impreuna?
Este adevarat, nu e o placere sa fii singur. Dar e si mai neplacut sa fii cu cineva nepotrivit.
Acum esti nefericit dar in curand o sa vina si timpul fericirii tale. Sti cum se spune:o sa vina soarele si pe strada ta!:16:
Doamne ajuta!

Multumesc!

Nu stiu daca este corect sau bine (la partea strict teologica recunosc ca nu sunt specialist), insa asa ma rog si am zis: "Doamne, daca voi mai putea iubi pe cineva si persoana respectiva ma va iubi la fel Iti promit 3 lucruri: ca nu voi-I uita sa-TI multumesc, ca nu o voi insela si ca nu o voi face sa sufere".

:53:
Foarte frumoasa promisiune ai facut. Sa te ajute Dumnezeu si sa-ti dea ocazia si puterea sa o implinesti!
Eu as mai adauga ceva, ceva ce ne este mai greu, uneori imposibil, dar foarte placut lui Dumnezeu: sa putem iubi o persoana, sa nu o inselam sau s-o facem sa sufere chiar daca acea persoana nu ne iubeste

Da- asa ar trebui! Ce am remarcat este ca din pacate astazi putine fete sau femei isi doresc ceva serios, de durata si o familie crestina, si prea usor se spun niste cuvinte doar de dragu de a fi spuse.
Asa la cuvinte frumoase toti ne pricepem si este usor, insa mai greu cu faptele.

Despre amânarea căsătoriei
 

"Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor caută si nu mai găseste. Atunci când este tânăr, alege el; apoi, însă, îl aleg altii pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuintă uneori si de putină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt esentiale, pentru că altfel niciodată nu-i vor veni toate asa cum le asteaptă el." - Părintele Paisie Aghioritul

De ce să fie păcat, Florine?
Dacă ne uităm în Facerea, vedem că de la început Dumnezeu a socotit că nu e bine să fie omul singur. Aşa a făcut Domnul să vină şi Eva, lângă Adam.
Uite un link pentru un cuvânt pe care îl găsesc frumos, aşadar folositor, aparţine lui Traian Dorz (din care îi plăcea Părintelui Teofil Pârâianu să citeze - îi recita des poeziile).
http://comorinemuritoare.ro/bLOGOS/?p=19588

Spui că nu mai ştii ce să faci... Ce să faci frate, decât să cauţi şi să faci voia lui Dumnezeu mai departe. E lucru bun, cel mai bun.
Acuma, dacă nu ai chemare sau dorinţă pentru mănăstire, sunt tentat să îţi zic două lucruri:
a) Omul când voieşte ceva se şi osteneşte niţel; mai caută, mai încearcă, mai întreabă... Poate n-ar strica să fii şi tu niţel mai activ, mai căutător, ştiu şi eu... Multe femei or aştepta un soţ, precum mulţi bărbaţi îşi doresc o soţie.
b) Ceva îmi spune (temerile mele aiurite, desigur) că poate uneori ne poticnim exact de ce căutăm să obţinem. Adică, în cazul ăsta, zici că vrei o soţie credincioasă. Că bun lucru e o familie unde femeia e credincioasă, adevărată mângâiere pentru un creştin. Dar, frate, astăzi nici noi nu suntem ce am fost, noi bărbaţii... Lumea e niţel cam răvăşită şi cam răsturnată, nu văzuşi? Mai găseşti oameni cuminţi, în sensul cunoscut din bunici şi alţi moşi? Nimeni nu mai e pe la noi, în vremurile astea, cum a fost cândva românul, bărbatul şi femeia. Să nu fim aşadar prea pretenţioşi, că nici noi nu suntem prea breji, să mă ierţi de opinie...
Şi apoi, oare dragostea nu ştie ea să poarte şi pe ale celuilalt? Oare puterea iubirii creştine nu face adeseori minuni? Oare un soţ cu adevărat credincios nu este deja o bucurie pentru soţie şi copii? Oare nu devine el treptat un model şi pentru soţia mai puţin credincioasă?
Numai să fie cu adevărat credincios, adică om cu milă şi cu răbdare, cu înţelegerea şi toate celelalte pe care le are iubirea, dragostea cântată de Pavel în I Corinteni.

*
Mi-e greu să mă dau pe mine exemplu, însă acum sunt silit s-o fac pentru că găsesc că momentul e potrivit. Poate ţi-o folosi, ştiu şi eu... Voia Domnului!
Uite, eu am fost primul care a alergat în Biserică. M-am spovedit primul, am învăţat primul rânduielile şi multe care ţin de cultul nostru creştin. Soţia, care n-a avut nici măcar o mamă şi o bunică credincioasă cum am avut norocul să am eu, a fost la început rezervată. Nu împotrivă ci prudentă. Voia să vadă efectul, roadele, folosul. După vreun an, doi, a făcut şi ea pasul.
Astăzi, Florine, dacă e să răspund onest la întrebarea care din noi doi e vrednic să poarte numele de creştin, prin faptele sale, răspund fără ezitare: soţia mea! M-a întrecut cu mult, deşi a venit mai târziu la credinţă. M-a întrecut mult în toate, te rog să mă crezi pe cuvânt. Am mereu de învăţat de la ea şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit o aşa soţie. Nu spun ce bine e pentru copiii noştri, avînd aşa o mamă... Pocăinţa ei este vie, palpabilă, cu multe roade.
Dacă m-aş fi grăbit să fiu prea critic, nerăbător şi să o resping, am fi pierdut cu toţii foarte mult.
Deci acolo unde unul are măcar o firimitură de credinţă, sau măcar îşi doreşte să aibă, e posibil ca Domnul să sporească familia tocmai prin celălalt, prin soţ/soţie, chiar şi prin vreunul dintre copii. Eu aşa am văzut, mă ierţi de împărtăşire şi de opinie,
Doamne ajută!

P.S. Uite şi câteva tehnici secrete, pentru ieşirea din impas: https://bisericasecreta.wordpress.co...-duhovnicesti/

Va multumesc pentru sfanturi!

Acum pretentios nu as putea spune ca sunt (nu visez la top-modele sau femei cu bani ori pozitie sociala), dar la cateva principii- credinta, sentimente autentice reciproce, respect, sinceritate, seriozitate si corectitudine- pot spune ca tin!

Intradevar, nu spun ca sunt perfect sau ca fiind om nu pot gresi si eu- insa in chestiunile esentiale, care conteaza cu adevarat, am incercat si cred ca am reusit sa nu gresesc!

Măi, ţinta nu e de a nu greşi. Ci de a iubi.
Infailibil nu se poate. A iubi se poate.

Da- evident ca aveti dreptate!

Ziceam doar ca nu trebuiesc facute greseli grave- precum inselatorie, infidelitate, minciuna, comportament violent, bautura, etc!

Asa ca suntem oameni si nu suntem infailibili este perfect adevarat!

intrebare din Arsenie Boca
 

In scrierile sale despre taina casatoriei, parintele Boca mentioneaza doua aspecte care mi se par putin contradictorii:
1) familia, dar mai ales femeia, daca nu are copii la timpul cuvenit, poate ajunge sa sufere grave tulburari atat de sanatate fizica, cat si mentala;
Pede alta parte, insa
2) cand intr-o familie unul din membrii e tulburat, mintal, sufleteste, nueste bine sa se conceapa copii...
Deci ce e de facut cand te regasesti concomitent in ambele situatii, dar ai ajuns in a doua din cauza primei ? Adica, nu ai avut copii la vremea cuvenita, iar acum deja esti ( prea) tulburat si nu stii daca e bine, in conditiile astea, sa incerci sa mai ai...
Multi spun ca lipsa vietii de cuplu si a copiilor sunt capabile sa produca atare tulburari; pe de alta parte, daca deja esti tulburat, si incerci sa ai copii, toata tulburarea ta va face rau si poate chiar va impiedica dezvoltarea normala a unei eventuale sarcini si a unui copil, nu ?

Tare ma tem ca este vorba de un cerc vicios, iar in domeniul sanatatii, nici un cerc vicios nu duce la unrezultat favorabil :(

alta intrebare
 

Cu riscul sa fie din capitolul > 18 ani, nerecomandat minorilor sau persoanelor extrem de pudice, ce este recomandat sa faci, cand intr-un cuplu, unul din parteneri ezita in a-si mai face " datoria conjugala"? Sa il /o lasi in pace, pana ii trece sau isi revine, daca isi mai revine, sau sa incerci cumva sa ii mai re-starnesti dorinta, daca se mai poate, fara sa devii abuziv, sa il/ o fortezi, constrangi, ci doar sa iti incerci norocul, sa vezi daca mai vrea, daca mai poate, daca nu e totul pierdut ( mai ales daca nu ai inca copii), etc?
Sau, daca nu mai vrea ( adica nu isi exprima intentiile ca ar mai vrea), il/o lasi in pace, si asta e, caci inseamna ca nu e pregatita si/sau nu ( mai) doreste acest lucru, si ca atare e mai bine asa, sa nu mai aveti viata de cuplu si copii ???

Cu siguranţă merită să vezi dacă mai poate...:)))
În rest, nu ştiu, cred că merită cercetată mai întâi relaţia din afara sexului, comunicarea, comuniunea de gusturi-filosofie de viaţă-credinţă-idealuri şi alte ingrediente ale atracţiei interpersonale...

Întrebare pentru Fallen: cuplu creștin?

Mai mult sau mai putin :)
Dpdv al credintelor religioase, se pare ca nu vom fi niciodata pe aceeasi lungime de unda :(...in rest, avem si perioade mai bune, in care sa zic ca ne intelegem si e bine.
Acum nu stiu neaparat daca ruptura fiziologica s-a produs datorita viziunilor religioase diferite, desi el asa invoca, ceea ce mi se pare destul de ciudat...adica n-am mai auzit pana acum ca un barbat sa se indeparteze de femeia de langa el pe motiv ca ea e " mai crestina" decat el...a, sa-l indeparteze ea, prin habotnicism, da, asta am mai auzit, sau sa devina total neatragatoare ( asta daca s-a intamplat, nu contest, nu e din cauza religiei, ci a varstei, epuizarii fizice si psihice si depresiei)...dar in fine, el nu are cum sa isi dea seama de asta si probabil crede ca asa vreau eu sa fie pt ca asa imi cere religia :(...
Sa nu vrea o femeie sa faca casa si familie cu un individ pt ca " nu e destul de bun crestin", mi se pare mai corect decat sa nu vrea el pt ca e " prea crestina"...e ca si cum ai spune ca nu vrei o anume femeie pt ca e prea buna sau prea frumoasa pt tine :); dar ma rog, pt un necrestin probabil toate astea sunt defecte :)
( iar eu nici macar nu sunt chiar asa o buna crestina incat un ateu sa fie inhibat, si sa creada ca nu ma poate convinge sa renunt, atata doar ca se pare ca nu e chiar atat de usor nici pt el, atata timp cat ma incapatanez sa " hang on"( atarn) de o cauza pierduta, din pct lor de vedere...)

In fine, si daca, sa presupunem, cuplul ar fi 100% crestin, care ar fi raspunsul corect ???
( sa incerce sa reinvie pasiunea si viata de cuplu, sau s-o lase moarta si sa traiasca ca fratii?)

Practic cele doua puncte 1 si 2 spun ca exista un timp pentru toate.
Adica in cazul de fata, exista un timp pentru facerea de copii, care daca trece, atunci femeia care n-a facut copii ii este recomandat sa aiba grija, in cazul
in care doreste copii.
Exemplu:
daca o femeie se trezeste pe la 47 de ani ca vrea copii, atunci la aceasta
varsta este periculos sa faca.Dar totusi daca chiar vrea un copil, atunci
la aceasta varsta poate sa infieze unul.
Adica toate se fac la timpul lor.

Pai si daca il infiaza si e tulburata mintal , si ea si sotul, nu e la fel de rau pentru copilul acela?

Stiti, mi-a spus odata un psiholog ca daca te lupti prea mult ( timp) ca sa obtii ceva ( sa-ti faci o casa, sa faci copii) si consumi prea multa energie, se acumuleaza prea multe tensiuni, ( muncesti pana la epuizare, ani la rand, nuiti iei concediu, te abtii de la alte placeri si nevoi), chiar daca vei reusi in final sa obtii ceea ce ai vrut, ai putea fi mult prea epuizat ca sa mai poti sa te bucuri cum se cuvine de realizarea respectiva.
Nu zic ca n-ai cum sa te bucuri de venirea unui copil, insa datorita efortului imens fizic si psihic depus pana la acest moment ( mai ales in cazul adoptiei, dar si in cazul conceptiei naturale, daca aceaste e dificila si necesita tratament, sau e o sarcina mai grea, cu riscuri, cu tensiuni, cu temeri), la momentul venirii lui poti fi foarte epuizat si vazand ca nu mai ai energia necesara sa te ocupi de el, sa intri in panica si sa experimentezi o mare cadere nervoasa :(...

Iar in cazul nefericit in care ai amanat cu buna stiinta facerea de copii pana la momentul cand ai crezut tu de cuviinta ca e timpul potrivit...ai toate sansele sa patesti precum smochinul care s-a uscat pt ca nu a dat rod la vremea cand i s-a cerut asta de catre Dumnezeu...

Să fie conştienţi că toate-s de la Dumnezeu.

Deci, daca se trezeste de la sine, bine, daca nu...asta e?
( daca celalalt sot nu mai vrea nimic de la tine, nu mai ii ceri nici tu?)

( unii s-ar simti usor nedreptatiti, poate, de atare situatie...fie ei si crestini; sistarea relatiilr de cuplu si a oricarei tentative de procreere, mai ales daca nu s-a implinit inca, este normal sa fie decizia unilaterala a unuia dintre soti ??? Exceptand desigur situatiile de incapacitate fizica, de boala, etc...)

Bine, acum, daca unul din soti chiar nu mai vrea si pace..tot n-ai ce sa faci si trebuie sa accepti voia lui, chiar daca e doar a lui si nu a lui Dumnezeu...doar nu poti sa-l silesti in nici un fel sa faca ceva ce nu mai vrea...
Intr-un cuplu necrestin ar putea fi motiv de despartire, dar asa... desi nici un crestin adevarat nu ar trebui sa fie egoist, sa se gandeasca doar la ce vrea el/ea, si nici sa ia de la sine putere decizia de a nu mai incerca sa procreeze, decat doar in caz de boala fizica sau psihica, sau incapacitate temporara...

Vezi că poţi?

Ce pot? Nu pot nimic...

Daca nu e crestin, pot sa-l las sa-mi caut altul, poate gasesc, poate nu ( desi toti suntem, oficiali, crestini, si daca mai sntem si oficial cununati...nu se cuvine); daca e crestin, si nu mai vrea viata de familie, teoretic ar trebui sa se duca la manastire, si eu la fel...si decizia tot e luata, pt amandoi...

Dar oricum ar fi, daca e sotul sau sotia ta, si il iubesti...pna la urma trebuie sa accepti voia, decizia lui/ei, chiar daca e nedreapta, din pctul tau de vedere...daca nu vrea ceva, nu poti sa faci pe nimeni sa vrea, invers poate s-ar mai putea...

Totusi nu e bine de luat o decizie definitiva la suparare sau la nervi; incercati sa discutati deschis cu partenerul dumneavoastra probleme de care ati amintit- daca doi oameni se iubesc cu adevarat, cred ca solutii s-ar putea gasi!

Dacă oficial se referă la lege şi la stat, la autoritatea regulilor/normelor unui stat, atunci e treabă lumească. Or, din câte ştim cu toţii din Biserică, creştinul nu e supusul vreunei autorităţi pământeşti din care să decurgă însuşirea lui de creştin, aceasta nefiind o încadrare determinată în mod lumesc. Deşi poate fi recunoscută public, în anumite situaţii.
Nu avem nevoie de permisiunea ori acceptarea statului pentru a fi creştini. Şi nici nu suntem împotriva statului şi a legilor lui.
Creştinii se numesc aşa nu în virtutea unor delimitări lumeşti, ci deoarece fac parte din altă ordine: Împărăţia lui Dumnezeu. Care nu este din lumea aceasta.
Deci e un nonsens să ne numim singuri "oficial creştini". Oficial suntem, poate: români, plătitori de TVA, cetăţeni cu drept de vot, membri în comitete şi comiţii, deţinuţi politic, pensionari, emigranţi etc. Dar nu creştini. Nu oficial.

*
Nu putem fi oficial: blonzi, graşi, inteligenţi, împăciuitori, talentaţi, stupizi, vecini, femei, copii, smeriţi, mândri, scunzi sau verzi. Deşi suntem, poate, câte ceva din toate acestea. Dar nu oficial!

*
De ce trebuie ca totul în fiinţa noastră să fie încadrat şi acceptat oficial? Trebuie să îmi depun cererea şi pentru ficatul meu ca să fie OK oficial? Şi dacă e vreo globulă roşie (hopa, asta e comunistă!) care scapă nedeclarată şi neacceptată oficial, trebuie că am făcut vreo faptă penală?
Nu mai poate să rămână nimic în om dacă nu e solicitat, îngăduit şi validat oficial?
A fi creştin ar trebui să rămână ultimul lucru din lume şi din om care să fie recunoscut oficial...
De fapt nu are ce căuta în ordinea oficială a lumii. Întrucât e, în esenţa sa, absolut neoficial.

P.S. Fallen, nu am scris din împotrivire faţă de tine, faţă de expresia pe care bănuiesc că ai folosit-o aşa, în viteză, fiind centrată pe alt gând principal. Am profitat însă de ocazie ca să dezvolt problema întrucât, într-adevăr, am mai auzit expresia "oficial creştin", nu o dată. În presă uneori, etc. Şi nu pot fi nepăsător cu treaba asta.

"Oficial" cred, din punctul ei de vedere, botezaţi creştineşte.

Poate, însă nici asta nu e oficial, dacă vorbim la propriu, româneşte.

Dar aici e vorba de un cuplu , nu de o familie legata de sfanta taina a casatoriei.Gandeste ca in spatele acestui comportament se afla o decizie ,poate vrea sa va despartiti.Dati slava lui Dumnezeu ,orice s-ar intampla.

Da' vorbim?
Şi dacă vorbim, ne înţelegem?

Nu prea, că ne dăm chinezi...:)

Da, exact la asta ma refeream...si banuiesc ca si presa tot la asta se refera...

Insa intr-adevar, chiar si asa, botezat crestineste, cununat, spovedit, impartasit, miruit, cum oi mai fi, nimic din toate astea nu te poate supune la nici un fel de constrangere...pana la judecata de apoi, esti liber sa faci ce vrei...si sa suporti conscintele...

M-as fi grabit sa spun ca un " necrestin" e liber sa faca ce vrea, si ca femeie si ca barbat, daca nu isi gaseste fericirea in cuplu, langa o anume persoana, mai ales daca aceasta nu mai doreste acest lucru, e lber sa plece oricand... dar pana la urma si un crestin e la fel de liber, si amandoi vor da socoteala la fel, in fata Domnului, nu va primi necrestinul iertare mai usor decat crestinul, pe motiv ca e asa cum e... . Atata doar ca cel mai putin crestin ( credincios) nu crede ca i se va cere vreodata o astfel de socoteala si de aceea se considera mai liber de orice constrangere..,

Ar mai fi un aspect : ca crestin traitor ( nu doar botezat de parinti fara stirea lui), ai putea sa " stai linistit", stiind ca tu esti ok daca esti " in ascultare", faci voia sotului si nute desparti de el ( desidaca nu mainsel, refuzul vietii de cuplu si al procreerii, poate constitui motiv canonic de divort, ca si calugaria fara acordul celuilalt sot...), iar el e singurul vinovat ca iti impune acest mod de viata, si va da socoteala pt asta in fata lui Dumnezeu ???
Nu, bineinteles ca nu vei face asta. Pt ca e sotul tau si il iubesti, oricat ar fi de crestin sau ne-, si nu vrei sa fie gasit vinovat si sa piara... . Vei face tot posibilul sa il aduci pe calea cea buna. Sau, daca nu se mai poate, vei spune ca asa ai vrut si tu, ca a fost si hotararea ta sa nu aveti copii si sa nu mai fiti un cuplu, sa va petreceti restul vietii in curatie...

Adica, cum?

In acord cu titlul topicului
 

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20141198

Ce porcarie! Diplomatul asta preotesc, grecotei ecumenist slinos, insinueaza ca da, chipurile trebuie impartasiti si divortatii recasatoriti. Aia sa stea in banca lor, cind e vorba de Preasfantul Sacrament. Care, a propos, nu e ceva, ci Cineva. Si deci nu se da oricui, ca maiaua la piata.

Ca are idei ecumeniste nu pun la indoiala. Dar in BO se impartasesc si cei la a doua casatorie, chiar si a treia. In afara BO nu ne prea intereseaza, pentru ca nu exista Taine.

Oooo, daa, sa stiti ca pentru multi barbati chestia asta ca femeia e crestina e intr-adevar o mare problema... nu vor casatoria cu asa o femeie. E cat se poate de reala treaba pe teren. Nu le place asa o viata, nu vor sa duca asa o viata.

Si daca timpul a trecut pana la 45 de ani sa zicem pentru ca nu a gasit (sau nu a fost ea gasita de) persoana potrivita, ce sa faca? sa nu mai aibe copii? Nu ca ea stat impotriva casatoriei pana la acea varsta ci pentru ca asa a fost sa fie.
Si cu infiatul asta e problematic ca nu sti pe cine infiezi, am auzit lucruri neplacute si regrete.

Dar stii pe cine nasti?!

Corect. Nu sti.
Poti totusi sti/spera anumiti parametrii: inteligenta, ereditate cu tot ce presupune - boli, inclinatii etc.

Poti doar sa speri in ocrotirea divina, si ca nu vei face aceleasi greseli care le-ai facut tu sau ai tai cu tine...
Ca daca m-as gandi ce poate mosteni rau de la mine, ce poate mosteni rau de la taica-su, si tot ce poate invata rau de la amandoi...ar trebui sa fug mancand pamantul...
( ca sa nu mai vb ca atat ceea ce ar mosteni cat si ceea ce ar invata de la noi, ar putea fii chestii total contradictorii, care l-ar zapaci de tot...)

Pana la urma, se pare, copiii vin cand si daca vrea Dumnezeu, nu cand vrem noi :(...

Pt ca barbatii dupa firea lor,sunt inclinati mai mult spre desfranare ,casatoriti sau nu;astfel ca si atunci cand cauta sa se casatoreasca ,incearca sa gaseasca o femeie cu care sa desfraneze in continuare si totodata sa fie si casatoriti, in"randul lumii"si zic ei,si in randuiala lui Dumnezeu.
Femeile crestine probabil sunt vazute ca plictisitoare si lipsite de viata",viata=asa cum este definita ea,ca o existenta galagioasa,plina de placeri,excese si rebeliuni;o viata in trup. Adica o viata neplacuta lui Dumnezeu.