|
Citat:
Acum, referitor la povestioară, într-adevăr, e o ilustrare expresivă a ideii la care s-a ajuns de mult – că din punct de vedere epistemologic, vorbitorul nu poate să demonstreze obiectiv nimic înafara existenței propriei ființe (percepția ar putea fi cel mai mare renghi, pînă la urmă). Înafară de vorbitor, în mod obiectiv, există o posibilitate ca absolut nimic să nu existe (totul ar putea fi plăsmuirile propriei imaginații) și, de asemenea, nu este exclusă posibilitatea ca ceea ce se poate percepe să fie doar un fir de nisip în deșert față de ceea ce ar putea exista. Citat:
|
Callisto:
E intr-un anume fel povestioara, dar am impresia ca nu rezolva mare lucru, fiindca existenta lui Dumnezeu ca In-temei-etor al lumii trebuie sa fie perceptibila si in spatiul realului-material. In plus, alimenteaza mai noile pozitii psihologiste care sustin ca obiectul religiilor, desi adeseori ambiguu in mintea credinciosilor si totodata perfect inexistent, isi gaseste o justificare ca derivat al functiilor primare de adaptare si cognitive; altfel spus, religia si spiritualitatea tin de o rafinare relativ recenta a proceselor encefalice (e.g. credem in sufletele celor adormiti ca analog fin pentru o sinteza intre frica de moarte ~ ca frica de necunoscut, de pericol, motiv pentru care s-au si dezvoltat reflexele de supravietuire + credinta in entitati microscopice precum virusii ~ aceasta trebuie iarasi privita in perspectiva stramosilor nostri care nu stiau exact cum apar anumite boli, dar banuiau ca exista chestiuni fantomatice care le provoaca) -------------------- Povestioara nu demonstreaza existenta lui Dumnezeu, ci doar ca se poate "afirma" existenta Lui si fara dovezi. Ea scoate in evidenta tocmai ridicolul in care se gasesc cei ce pretind dovezi ale existentei Sale. Deci nu trebuie privita ca pe o demonstratie, ci ca pe o lectie data tocmai celor ce solicita aceasta demonstratie. |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
|
Domnii mei, daca tot acuzati crestinii ca iau prea literal Biblia,
si poate aveti dreptate, patrundeti macar voi talcuirile la modul neliteral. Adanciti un pic lucrurile, nu le cititi numai la suprafata. Stiinta aveti, adunati si un pic de intelepciune... Apropo, se zice ca la credinta ajungi fie cu mintea de copil, adica pura (am tradus ca sa n-o cititi tot literal), fie cu mintea de intelept. Deci, atentionare pentru "stiintifici": cand spun se zice sau se povesteste, sa luati restul la modul simbolic nu literal. |
Citat:
|
Domnul meu, n-ai tinut cont de atentionare. Tot literal ai citit...
|
Citat:
|
topcat:
Nici eu nu am vorbit literal ------ Pai, domnul meu, ceea ce ai afirmat, numai la modul literal are logica. La modul simbolic, sa spui ca un om cu mintea pura e acelasi lucru cu un om credul, e cel putin ilogic, ca sa ma exprim frumos. |
Citat:
Prea multe parabole devin argumente pentru crestini. "se stie ca......" e o constructie care e mult prea des folosita si se bazeaza pe astfel de parabole. De aceea m-am aprins! |
Citat:
|
Citat:
Parabola e un instrument care „traduce” o idee din abstract în concret. Depinde de receptor/ascultător cum o percepe. |
Citat:
21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Ce a facut ,ma? Tu gandestii? Vezi in vresetul 20 care au fost primele animale.(marine sau trestre?) Marine. |
Citat:
Da, parabola este un instrument, nu un argument, ai2. Este o poveste care vorbeste mintii umane mai usor ca un text filizofic. De altfel asta nu este offtopic: referatul biblic al facerii este un fel de parabola si el. este o povstire de tip mitic-simbolic. |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
Citat:
|
Citat:
|
Callisto:
MariS, fireste ca foarte putini se puteau gand sa iau situatia ca reala ( :) ) , cu atat mai putin n-am spus ca demonstreaza ceva, ci doar ca nu rezolva neintelegerile inerente unei dispute ilicite teologie-stiinta. ------------ Eu nu vad stiinta si teologia in conflict, vad doar oameni de stiinta nesinceri in conflict cu oameni credinciosi nesinceri. Exemplu din povestioara era cu oameni nesinceri care incercau sa elimine cealalta parte, si aceasta s-a aparat. Sigur, pentru echilibru trebuia sa dau si un exemplu invers. E la fel de posibil. Dar ca sa intelegi pozitia mea fata de relatia dintre Teologie si Stiinta reiau postul meu de la tema "Teologie - Stiinta = ARMONIE". Teologie - Stiinta = ARMONIE sau Teologie + Stiinta = ARMONIE? Eu vad stiinta si teologia in progres, dar fiecare urmand alte reguli. De pilda, stiinta progreseaza dupa regula contorului. Sa ma explic: Stiinta are, la un moment dat, o teorie integratoare, un fel de filozofie pentru ca incearca sa explice intregul univers. De exemplu, acum teoria integratoare este cea a Big Bang-ului si evolutionismul, pe vremea lui Newton era teoria eterului si gravitatia, etc. Aceasta teorie integratoare e reprezentata de prima cifra a contorului. Ea se schimba cel mai greu, dar se schimba. Ultima cifra a contorului semnifica ultimele cunostiinte acumulate de stiinta. Ele se aduna si daca nu se potrivesc cu teoria cea mai apropiata la care se refera, o schimba si astfel penultima cifra a contorului se schimba si ea. Si procesul continua pe masura ce stiinta progreseaza, pana ajunge din nou sa schimbe prima cifra a contorului, atunci cand aceasta nu mai corespunde cu subteoriile si faptele acumulate. Deci e inutil sa combati o anumita teorie actuala pentru ca in viitor stiinta insasi o va schimba. Problema e ca noua teorie care o inlocuieste pe cea veche e de acelasi tip: naturala. Dar insasi modalitatea progresului stiintei arata ca nu va descoperi o teorie absoluta, imuabila, fara putinta de imbunatatire. Teologia, pe de alta parte, "progreseaza" dupa regula "focalizarii". Aici termenul progres nu e cel mai nimerit. Il inlocuiesc cu imbogatire. Deci, teologia se imbogateste prin "focalizarea" duhului asupra teologului. Imbogatirea nu rastoarna dogma, ci o face mai expresiva, mai vie. Cele doua tipuri de "progres" nu sunt opuse, ci complementare: regula contorului functioneaza pe orizontala, focalizarea pe verticala. Formeaza o cruce, si ca orice cruce are nevoie si de orizontala nu numai de verticala. Mai e nevoie doar de atat: "uneltele progresului" sa fie smerenia, sinceritatea si onestitatea. -------- Concluzia: atat timp cat cele doua parti sunt oneste si sincere si nu doresc eliminarea celuilalt, ci buna intelegere, totul e OK. |
Citat:
Ce spuneam era că înțelegeam sensul parabolei/alegoriei, fără să o văd ca pe o încercare „argumentativă”. Citat:
În fine... în stilul meu sec, raționalist și obiectiv, ziceam că „lupta pentru supraviețuire” nu e ceva metafizic, ci din punct de vedere strict anatomic dacă vrei asta este însăși expresia existenței (viață: ansamblul reproducere + supraviețuire). A, că pe măsură ce analizezi un organism mai „complex”, apar și alte caracteristici care îl definesc într-o măsură la fel de mare cu aceste două trăsături de bază, desigur. |
Citat:
Unii nu stiu sa distinga intre felurile de text, si nu inteleg sensul profund al textelor. |
Bastet:
În fine... în stilul meu sec, raționalist și obiectiv, ziceam că „lupta pentru supraviețuire” nu e ceva metafizic, ci din punct de vedere strict anatomic dacă vrei asta este însăși expresia existenței (viață: ansamblul reproducere + supraviețuire). ------- Admir franchetea si modul tau de a privi realitatea. O mare perioada din viata mea am gandit la fel. Exista insa si o alta perspectiva care merita s-o iei in considerare: viata ca jertfa si inaltare. Adica iarba e jertfita sau se jertfeste pentru animal, animalul pentru om, omul pentru CEVA superior lui. Viata se inalta pe o jerta prealabila. Jertfa sustine inaltarea ei. E un altfel de punct de vedere pe care ti-l propun spre meditatie. Eu zic ca merita meditat la el. Cealalta perspectiva, adica "viață: ansamblul reproducere + supraviețuire" presupune, la limita, ca viata se autodevoreaza. Prea pesimist si macabru chiar. |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
Că tu constați că uneori leoaica prinde antilopa și o devorează și că vrei să traduci această întîmplare printr-un destin tragic al „cinei”... desigur, noțiunea de „victimă” implică tragismul. Dacă mergi și mai departe și zici că „cina” de fapt se jertfește prădătorului... e o treabă pe care nici măcar în literatură nu o pot concepe. Douglas C. Adams, autorul „Ghidului autostopistului galactic” (un roman făcut din mai multe părți, în care se îmbină magirstral SF-ul și comicul) are fix un fragment în genul ăsta. Ți l-aș reproduce, dar nu aș vrea să te lipsesc de plăcerea de a-l auzi chiar pe el citindu-l. E și subtitrat. Face parte din clipul ăsta, doar că trebuie să dai înainte pînă pe la minutul 2:25 (lectura ține pînă la 5:20). Acum, lăsînd literatura comică la o parte, nu simt nevoia să adaug sensuri noi unor lucruri care pur și simplu se întîmplă. Da, la nivelul cel mai elementar viața e supraviețuire și perpetuare, însă omul nu are nevoie de îndulciri de scenariu, pentru că deja vorbim de o ființă foarte complexă, care are multe alte însușiri. Curiozitate-cunoaștere-creație ar fi una, mai avem conștiință-rațiune-moralitate, altruism, umanitate, interrelaționare/comunicare. A te concentra pe un singur punct din ce am amintit mai sus ar cere mai multe vieți și, pentru mine cel puțin, aceasta este o dovadă convingătoare în favoarea condiției umane ca fiind cu mult mai mult decît „pesimistul” și „macabrul” ansamblu reproducere-supraviețuire. |
Pentru Bastet
Incerc sa ma fac mai bine inteles. Am propus punctul de vedere al jertfei nu ca optiune individuala, ci ca pe un principiu al vietii. Nu iarba se jertfeste, ci e jertfita, nu antilopa se jertfeste, ci e jertfita, doar omul se poate jertfi pentru ca e nevoie de liber arbitru in actul jertfirii. Macelarul nu "ajuta" oaia sa se jertfeasca, nici leul antilopa. Deci problema e ce principii punem la baza vietii. Punem principiul reproducere-supravietuire? OK. Dar ce facem cu sensul sau sensurile de care ati amintit: "Curiozitate-cunoaștere-creație ar fi una, mai avem conștiință-rațiune-moralitate, altruism, umanitate, interrelaționare/comunicare."? Prin ce justificam aceste sensuri? Ar trebui sa existe un principiu sau macar un pui de principiu care sa justifice posibilitatea aparitiei lor in mintea mea. Altfel sunt suspendate in "aer" chiar mai mult decat ceea ce crede credinciosul, pentru ca acesta pune macar un principiu la baza. Ca acest principiu e contestat, e alta problema... Deci intrebarea e: ce principiu pui la baza vietii, care sa-ti permita sa extragi un sens "valabil" si nu "suspendat" in nimic? Dupa cum spunea un ganditor: pe termen lung cu totii suntem morti. Ii continui logica lui: pe termen lung nu rezista nici o valoare, pe termen lung nu rezista nici un sens, pe termen lung totul e absurd! |
Citat:
|
Citat:
„Jertfe” voluntare fac, se cheamă altruism, însă țin de mărunțișurile vieții de zi cu zi. Voi explica mai jos exact ce vreau să zic. Citat:
Depinde cum privești lucrurile, depinde ce referențial îți alegi, depinde, pînă la urmă, ce vrei să auzi și ce vrei să crezi; cîteva variante (numerotarea nu are alt „sens” decît cel orientativ): I. Condiția umană, în ansamblul ei, e o mare amăgire, un drog pe care-l inhalăm cu toții ca să ne consolăm, să ne ascundem nimicnicia și neimportața în spatele fațadelor ipocrite de „aici”, „acum” și de „eu”. Dacă nu avem individualitate, ne-o definim, ne-o inventăm singuri, pompăm într-un „ego” virtual o grămadă de titluri și de valori, precum personalitate, înclinații, moralitate, inventivitate și alte asemenea minciuni, pînă cînd, îmbătați de parfumul degajat, ajungem să le credem și să ni le însușim. De fapt, bruta aceasta evoluată, acest animal îmbrăcat, omul, este prea laș ca să-și admită nemernicia, ura care-i mustește în toți porii, bestialitatea animalică – iar toate aceste „trăsături” nu-s la rîndul lor decît niște măști interioare pe care și le-a inventat inconștient pentru a nu fi obligat să contemple eoni după eoni nimicinicia propriei ființe despuiate și luciul sec și plat al propriului să vid mintal. II. Omul este o creatură sublimă, înzestrată cu o minte fabuloasă, care îi permite să realizeze aproape orice. Dacă în momentul de față omenirea visează să realizeze un lucru pe care tehnologic nu îl poate încă obține, este numai o problemă de timp. Istoria a dovedit în numeroase rînduri cum ambiția umană depășește obstacole dezolante și își urmărește țelurile și visurile cu o determinare bătută în piatră. Imaginația omului nu cunoaște granițe și tot ceea ce îl ține pe moment în loc este un secol nepotrivit. Viața a culminat cu apariția omului, singura ființă capabilă să își dea un sens și să își fixeze un ideal. Idealul e mereu același – desăvîrșirea – dar de fiecare dată îl împingem din ce în ce mai sus, iar acesta este un drum fără sfîrșit. III. Viața nu are nimic sacru, este o luptă acerbă de care-pe-care, iar ce e cel mai trist e că nu poate exista niciodată un învingător. Pînă la urmă pierdem cu toții, pentru că întotdeauna va exista un pește mai mare care să ne înghită și pe noi. Așa că, dacă tot sîntem aici, să încercăm să ne descurcăm în jungla existenței cît mai bine și, din moment ce nu există moralitate și valori, ci doar supraviețuire, datoria noastră logică este de a ne aservi tot ceea ce ne este inferior, fără a ne culpabiliza pe noi înșine pentru incapacitatea altora de a face față provocărilor vieții. IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred: IV. 1. că, de fapt, în prostia lui, omul nu și-a dat seama cît de mult se minte singur, crezînd că va găsi un sens în tot acest univers haotic și potrivnic vieții. Universul nu ne iubește și nu ne-a creat. Ne-a tolerat doar prezența pe o planetă dintr-o galaxie cu sute de milioane de alte planete, biată galaxie printre sutele de miliarde de alte galaxii ale sale. De fapt, nici măcar de „toleranță” nu poate fi vorba. Universul probabil că habar nu are că noi existăm și, dacă știe cumva de noi, nici nu dă doi bani pe mișelia noastră ordinară. Trăim într-o minciună perpetuă și ne reproducem inutil, condamnîndu-ne copiii la a fi părtași aceleiași minciuni, sperînd în îngîmfarea noastră stupidă că se va putea răspunde vreodată acestor întrebări. Este inutil și contrar logicii să perpetuezi existența întru iluzie. Universului nu-i pasă de grăuntele de nisip numit omenire, iar dumnezeu e invenția minților slabe. Nu există nici un sens în nimic, iar a căuta sens într-o minciună care camuflează nimicul este o aberație. Viața nu merită să fie trăită. IV. 2. că, de fapt, omul nu îi este îndeajuns de recunoscător lui Dumnezeu. În îngîmfarea noastră, i-am întors spatele creatorului nostru, fără de care nu mai puteam nici măcar să gîndim aceste lucruri și să ne punem aceste întrebări. Este o ipocrizie să avem pretenția de a îi cere „dovezi” și „semne” cînd, de fapt, în bunătatea lui nemărginită, după ce ne-a creat (iar noi, drept mulțumire, i-am încălcat singura rugăminte), și-a trimis propriul fiu pe pămînt, în formă omenească, și l-a lăsat să se jertfească întru mîntuirea noastră, a tuturor, arătîndu-ne cum putem să ne desfășurăm viața pentru a ne întoarce la el, întru viața veșnică. Îi sîntem pentru totdeauna datori și trebuie să îl acceptăm cu umilință și smerenie în viețile noastre, căci fără dumnezeu omul nu ar avea nici un sens și nici un reper în această existență derutantă. IV. 3. că, de fapt, nu este nici un sens în noi înșine sau în lumea care ne înconjoară, cu atît mai puțin în univers, și că a încerca să-ți explici aceste lucruri sau să le dai un sens este un act steril. Omul își poate crea propriile sensuri și rațiuni dacă este nevoie, iar dacă se simte mai bine căutînd justificări unor lucruri aleatoare, își pierde timpul de pomană. Chiar dacă ar fi vreun sens în ceva, e imposibil să îl aflăm, așa că singura soluție, din moment ce sîntem aici, e să acceptăm această situație bizară și această existență și, în ciuda aparentei lipse de sens, să încercăm să facem ceva bun cu viața și cu capacitățile noastre. ...Și tot așa. Mai puteam să continuu, dar voiam să arăt doar cîteva variante de gîndire. Tu ce vrei să crezi? :) Cît despre mine, cred că sînt prea multe lucruri de făcut și de aflat într-o viață atît de scurtă încît să mă complic cu croșetarea unei ideologii care să-mi camufleze originile și fundamentul existenței. Mai mult, ce îmi confecționez cu plăcere sînt sensurile și țintele pe care le urmăresc. Și dacă mă voi trezi la un moment dat într-o altă existență, probabil că îmi voi blestema tendințele raționaliste și existențialiste care m-au făcut să ignor soluția foarte la îndemînă de a-mi încropi o „listă de dorințe” pentru o virtuală reîncarnare. Citat:
De-a lungul deceniilor, probabil că s-au sinucis foarte mulți dintre cei care i-au citit cărțile. Totuși, Cioran a trăit bine-mersi 84 de ani și a murit de bătrînețe. Dacă există într-adevăr „viață-după-moarte”, am certitudinea că privind înapoi Cioran nu a putut să zică decît „Ha!”. |
Pentru Bastet.
Mi-au placut toate raspunsurile. Nu-mi trebuie mai multe, dar da-mi voie sa le despart in doua findca au origini diferite. Primul grup: I. Condiția umană, în ansamblul ei, e o mare amăgire, un drog pe care-l inhalăm cu toții ca să ne consolăm, să ne ascundem nimicnicia și neimportața în spatele fațadelor ipocrite de „aici”, „acum” și de „eu”. Dacă nu avem individualitate, ne-o definim, ne-o inventăm singuri, pompăm într-un „ego” virtual o grămadă de titluri și de valori, precum personalitate, înclinații, moralitate, inventivitate și alte asemenea minciuni, pînă cînd, îmbătați de parfumul degajat, ajungem să le credem și să ni le însușim. De fapt, bruta aceasta evoluată, acest animal îmbrăcat, omul, este prea laș ca să-și admită nemernicia, ura care-i mustește în toți porii, bestialitatea animalică – iar toate aceste „trăsături” nu-s la rîndul lor decît niște măști interioare pe care și le-a inventat inconștient pentru a nu fi obligat să contemple eoni după eoni nimicinicia propriei ființe despuiate și luciul sec și plat al propriului să vid mintal. III. Viața nu are nimic sacru, este o luptă acerbă de care-pe-care, iar ce e cel mai trist e că nu poate exista niciodată un învingător. Pînă la urmă pierdem cu toții, pentru că întotdeauna va exista un pește mai mare care să ne înghită și pe noi. Așa că, dacă tot sîntem aici, să încercăm să ne descurcăm în jungla existenței cît mai bine și, din moment ce nu există moralitate și valori, ci doar supraviețuire, datoria noastră logică este de a ne aservi tot ceea ce ne este inferior, fără a ne culpabiliza pe noi înșine pentru incapacitatea altora de a face față provocărilor vieții. IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred: IV. 1. că, de fapt, în prostia lui, omul nu și-a dat seama cît de mult se minte singur, crezînd că va găsi un sens în tot acest univers haotic și potrivnic vieții. Universul nu ne iubește și nu ne-a creat. Ne-a tolerat doar prezența pe o planetă dintr-o galaxie cu sute de milioane de alte planete, biată galaxie printre sutele de miliarde de alte galaxii ale sale. De fapt, nici măcar de „toleranță” nu poate fi vorba. Universul probabil că habar nu are că noi existăm și, dacă știe cumva de noi, nici nu dă doi bani pe mișelia noastră ordinară. Trăim într-o minciună perpetuă și ne reproducem inutil, condamnîndu-ne copiii la a fi părtași aceleiași minciuni, sperînd în îngîmfarea noastră stupidă că se va putea răspunde vreodată acestor întrebări. Este inutil și contrar logicii să perpetuezi existența întru iluzie. Universului nu-i pasă de grăuntele de nisip numit omenire, iar dumnezeu e invenția minților slabe. Nu există nici un sens în nimic, iar a căuta sens într-o minciună care camuflează nimicul este o aberație. Viața nu merită să fie trăită. IV. 3. că, de fapt, nu este nici un sens în noi înșine sau în lumea care ne înconjoară, cu atît mai puțin în univers, și că a încerca să-ți explici aceste lucruri sau să le dai un sens este un act steril. Omul își poate crea propriile sensuri și rațiuni dacă este nevoie, iar dacă se simte mai bine căutînd justificări unor lucruri aleatoare, își pierde timpul de pomană. Chiar dacă ar fi vreun sens în ceva, e imposibil să îl aflăm, așa că singura soluție, din moment ce sîntem aici, e să acceptăm această situație bizară și această existență și, în ciuda aparentei lipse de sens, să încercăm să facem ceva bun cu viața și cu capacitățile noastre. Si acum al doilea grup: II. Omul este o creatură sublimă, înzestrată cu o minte fabuloasă, care îi permite să realizeze aproape orice. Dacă în momentul de față omenirea visează să realizeze un lucru pe care tehnologic nu îl poate încă obține, este numai o problemă de timp. Istoria a dovedit în numeroase rînduri cum ambiția umană depășește obstacole dezolante și își urmărește țelurile și visurile cu o determinare bătută în piatră. Imaginația omului nu cunoaște granițe și tot ceea ce îl ține pe moment în loc este un secol nepotrivit. Viața a culminat cu apariția omului, singura ființă capabilă să își dea un sens și să își fixeze un ideal. Idealul e mereu același – desăvîrșirea – dar de fiecare dată îl împingem din ce în ce mai sus, iar acesta este un drum fără sfîrșit. IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred: IV. 2. că, de fapt, omul nu îi este îndeajuns de recunoscător lui Dumnezeu. În îngîmfarea noastră, i-am întors spatele creatorului nostru, fără de care nu mai puteam nici măcar să gîndim aceste lucruri și să ne punem aceste întrebări. Este o ipocrizie să avem pretenția de a îi cere „dovezi” și „semne” cînd, de fapt, în bunătatea lui nemărginită, după ce ne-a creat (iar noi, drept mulțumire, i-am încălcat singura rugăminte), și-a trimis propriul fiu pe pămînt, în formă omenească, și l-a lăsat să se jertfească întru mîntuirea noastră, a tuturor, arătîndu-ne cum putem să ne desfășurăm viața pentru a ne întoarce la el, întru viața veșnică. Îi sîntem pentru totdeauna datori și trebuie să îl acceptăm cu umilință și smerenie în viețile noastre, căci fără dumnezeu omul nu ar avea nici un sens și nici un reper în această existență derutantă. ------------------- Cheia raspunsurilor se gaseste in preambulul: "IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred:" Iar raspunsurile sunt de doua feluri si aici am vrut sa ajung! Nu optimiste si pesimiste, cu toate ca e adevarat. Ci date de doua instante diferite desi din aceeasi minte. Cele doua instante sunt: RATIUNEA si INIMA. Intotdeauna ratiunea iti va da raspunsuri de tipul celor din prima categorie. Numai inima e capabila de optimism. Ratiunea, daca e dusa pana la capat si nu oprita la jumatatea drumului, N-ARE alternativa la ABSURD. Inima are. E o alegere pe cine asculti. Deci repet inca o data. RATIUNEA, DACA NU SE IMPOTMOLESTE SINGURA, DA LA FINAL DE ABSURD. Oricum ati intoarce-o tot acolo va ajunge. Din abis iesim in abis ne intoarcem, ce s-o mai dam cotita. Inima propune timid un alt raspuns... Putem s-o facem proasta (lipsita de ratiune), superstitioasa, inapoiata, redusa... sau... |
Citat:
Citat:
Citat:
Aș putea să caut niște citate din Einstein (care de fapt nu a fost un om religios, deși folosea termenul „God” (în traducere?) pentru a desemna forțele și legile fizice ale universului, generatoare de nebănuite minunății), iar ca el au fost și sînt foarte mulți „raționali dintr-ăștia” care gîndesc la fel. Totuși, asta ar trece pe lîngă ceea ce vreau să spun: chiar dacă știu cum „funcționează” un curcubeu, de fiecare dată cînd văd unul mă holbez cu aceeași admirație și surpriză pe care o are cineva care nu-și explică fenomenul. (Ultima oară mi s-a întîmplat asta acum cîteva săptămîni... uitîndu-mă la curcubeul creat de incidența razelor peste jetul de apă care uda gazonul din fața clădirii în care lucrez. Evident, nimeni nu pricepea de ce m-am oprit în mijlocul drumului să mă holbez la stropitoarea respectivă.) |
Pentru Bastet.
Inima din minte, la ea ma refeream. Sa zicem ca e sediul sentimentelor, desi pentru mine ea cuprinde centrul mintii (nu in sens psihic, ci crestin), deci implicit constiinta. Bastet: "Nu sînt de acord cu implicația indirectă pe care o faci, anume că prin rațiune nu poți ajunge la vreo perspectivă optimistă. Dimpotrivă. Dovadă... toți oamenii care nu cred în supranatural, dar se simt foarte la locul lor și foarte motivați în ce-or întreprinde ei, în acest univers bizar." ----- Da, poate fi optimism, dar atunci trebuie sa faci ca evreul la piata: mai lasa tu, mai dau eu, asa ca sa nu fie nici pe-a ta, nici pe-a mea. Adica mai lasa ratiunea, mai pune inima, si da, atunci iese ceea ce ai zis. Dar daca mergi pe ratiune pura (vorba lui Kant) si pana la capat... Chestia cu curcubeul mi-a placut extraordinar. Mi-a adus aminte ca-mi place sa privesc cerul noaptea si-mi spuneam de fiecare data cu emotie: Oare de ce eu, firul de nisip, ma uit la stele si galaxii si stiu ca ele exista si ele (imensele stelele, nu eventuale fiinte), nenumaratele, nu stiu ca eu exist, dar ma lumineaza. |
Citat:
Citat:
|
Citat:
În prealabil postat de MariS_ Inima din minte, la ea ma refeream. Sa zicem ca e sediul sentimentelor, desi pentru mine ea cuprinde centrul mintii (nu in sens psihic, ci crestin), deci implicit constiinta. Atenție la „implicit”-ul ăla, lasă loc la interpretare. Implicit, și ne-creștinul (și ne-religiosul în genere) are conștiință. (Știu că nu asta ai vrut să zici, dar nu m-am putut abține.) --------------------- Da, ai dreptate. Vroiam sa zic ca psihologul face distinctie intre sentimente, ratiune si constiinta, iar eu pun sentimentele si constiinta impreuna. Nici nu mi-a trecut prin cap sa spun ca numai cei religiosi au constiinta. Exprimarea mea de multe ori lasa de dorit. Recunosc. "Rațiunea nu e neapărat un monstru rece și pesimist. Și nici nu e un dat, ceva fix. Se mulează pe posesor." Asa e. Insa de prea multe ori si la prea multe persoane, atunci cand e "biciuita" si impinsa la limitele ei, ajunge la acelasi rezultat. Si ala e absurdul. Vreau sa zic ca prea multi indivizi inteligenti si superinteligenti (nu fac apropouri) ajung la acelasi rezultat. Pe urma ea e adusa in limite rezonabile si atunci, "imblanzita", se va mula pe posesor, asa cum bine ai spus. |
Citat:
Citat:
Repet referința pe care am făcut-o acum cîteva mesaje, nu țin minte să fi citit vreodată ceva mai deprimat, mai deprimant și mai nihilist (și în același timp, extrem de plastic) decît scriitura lui Cioran. Și totuși, n-a înnebunit nici el, nici eu. Citat:
Pe de altă parte, zici că ai experimentat mai multe sisteme de credințe/filozofii pînă să ajungi (sau să te întorci) la creștinism. ...Celelalte sisteme nu îți ofereau suportul acelui „ceva” care îți promite că sfîrșitul vieții fizice nu va fi sfîrșitul a tot? (Sper că nu te deranjează prea tare ultimul paragraf, încerc doar să îmi „traduc” ce te frămîntă.) |
Foarte bine spui de Cioran. El e exemplul cel mai expresiv de cautator
al sensului ultim, pe cale rationala. Ceea ce vroiam sa spun este ca oricine are "dotarea" lui Cioran si ar fi impins la limita ratiunea (nu sa zburde oricum, ci sa caute sensul ultim) ar fi ajuns la concluziile lui. Adica concluziile finale, ale sensului ultim, sunt aceleasi, nu depind de persoana, decat ca traire. Ca dupa aceea a putut sa traiasca normal imi explic tocmai prin faptul ca si-a limitat preocuparile la dimensiuni normale ale unei existente asumate. Probabil chiar si-a construit sensuri personale, fara pretentii absolute. Poti trai si asa. E ca si cum ai sta agatat de o franghie deasupra unei prapastii, nu poti nici sa urci, nici sa cobori, sti ca la un moment dat franghia se va rupe, dar iti propui sa nu te mai uiti in jos si-ti faci de lucru tricotand, citind, glumind, rezolvand rebus, studiind, cercetand stancile, pietrele, etc.,etc. Se poate, totul e posibil. In ceea ce priveste experimentarea altor sisteme de credinta sau filozofii, ea s-a rezumat la cunoastere teoretica, deci nu le-am practicat. Si nu le-am practicat pentru n-am gasit sensul care sa ma multumeasca. Eliberare a spiritului, contopire in divinitate, identitate intre sine si divinitate, contemplatie, extaz, samadi, etc.,etc., m-au atras la inceput pentru ca imi gadila orgoliul ca sunt cineva. Daca sinele meu era egal cu divinitatea, chiar si ca picatura in ocean, tot ma impresiona. Dar apoi am sesizat si defectele: renuntarea la sentimente si chiar la gandire, samadi fara suport si aruncarea in gol. Si cel mai important: nerezolvarea problemei Binelui si Raului. Acolo mai totul era inchipuire, maya. Compasiunea era cel mai inalt simtamant. In crestinism am dat de Iubire si am inteles ca daca cauti sens, atunci numai iubirea il poate da. Iar daca cauti un sens absolut, atunci numai o Iubire Absoluta poate sa-l genereze. |
Citat:
Cred ca este o amagire faptul ca ne gandim mereu (cu o sufocanta vacuitate in suflet) la micimea noastra fizica sau temporala, e o forma de derogare de la responsabilitatea de a ne lua fiinta proprie in brate. Uite, Kierkegaard spunea o chestie interesanta : caracteristica genului uman in raport cu o specie animala este aceea ce INIDIVIDUL este superior genului; pentru cea de a doua, dominanta este specia (de unde si expresia "spirit gregar"). Deci sarcina enorma pe care crestinismul o pune pe umerii nostri este aceea de a fi atenti mai mult decat orice la trairea personala. Personal, nu am ajuns in jurul credintei ortodoxe din eu stiu ce dorinta de nemurire, ba intotodeauna m-am gandit mai degreaba, ce usurare ar fi ca totul sa se termine dupa, un somn lung, fara nici un vis, fara trezire, bezna completa..e ok pt mine asa..si nici acum nu ma gandesc prea abitir la mantuire. Ca si MariS, fascinatia pentru cultura (si aici le includ pe toate, cateva idei despre stiinta, cateva cartulii etc.) a fost puternica si continua sa fie..insa toate acestea fac parte din ceea ce am putea numi "exterioritate", ajuta la formare, dar in urma lor tot timpul ramane o paranteza cu trei puncte de suspensie. Poti sa ramai cu ea, poti sa o umpli cu alte curiozitati, poti sa incerci in spatiul religiosului. Alegerea e subiectiva, si de aceea, vezi bine, tu nu esti obiectiv :) |
Citat:
1. daca literalismul biblic este corect (asa cum par sa sugereze anumiti Sfinti Parinti), atunci Huston, we have a problem. Gandirea e schizoidata (termen anapoda, dar merge), si inima nu se poate deschide , tocmai pentru ca ai ceea ce se numeste o strangere de inima...Daca te hotarasti totusi sa crezi ca unele lucruri din V.T. mai cuprind si gafe, atunci poti pune la indoiala scripturile in continutul lor dupa bunul plac, nemaifiind adevar revelat (de unde nu putinele erezii, secte, religie personalizata) 2. daca literalismul biblic nu e cheia, sunt lucruri extrem de grele si profunde, cuprinse numai de anumiti oameni, cu ajutor si voie divina, restul dintre noi trebuind sa ne conformam si sa ne acceptam lipsurile. Te intrebi in cazul acesta, ce mai valorezi tu personal sau altii dintre semenii tai dragi, care se zbat in perplexitati fiindca totul a trebuit sa fie deosebit de incifrat. Apare aici si chestiunea pre-determinarii (complexa si care nu mi se pare ca se rezolva usor prin introducerea "liberului arbitru"). Si uneori totul imi pare o punere in scena de catre necunoscute ratiuni/vointe/entitati/persoane superioare in fata careia nu pot decat sa ma revolt... Adeseori in aceste cazuri mi se dau raspunsuri asemanatoare cu o fraza din Micul Print, ca poti cuprinde cu logica aceste dificultati abia dupa ce le-ai cautat fara ea (respectiv cu o curiozitate onesta si un suflet imblanzit). Iarasi, problema e ca de cand ne nastem suntem invatati sa ne folosim de cap inainte de inima, iar apoi afli ca trebuie sa rastorni susul in jos, sa-ti schimbi obisnuinta..Confuzie maxima. |
Citat:
teologie pentru ca cele doua se ocupa de domenii diferite. A, ca exista o intersectie intre ele, aparitia universului, da, e adevarat. Numai ca eu sunt adeptul interpretarii simbolice a Genezei sau Cartea Facerii. Si in Biserica sunt doua curente diferite, unii interpreteaza literal, altii simbolic. Mi se pare interpretarea simbolica mai adecvata din urmatoarele motive: 1. te scuteste de viitoare surprize, atunci cand s-ar putea verifica precis ca unele lucruri depasesc 7000 de ani. E stiut ca teoria geocentrica, cu pamantul in centru, a fost sustinuta pe baza interpretarii literale a crearii "Cerului si Pamantului". Pe urma i-au dat o interpretare simbolica, dar dupa ce s-au facut de ras si au ars un om de stiinta. Nu trebuie sa ascundem erorile, ca am putea face altele la fel. 2. daca la un moment dat chiar apare un extraterestru, nu ne va face de ras. 3. crearea unui univers atat de complex e greu sa o descri pe o pagina. Nu spun ca am in totalitate dreptate, dar daca sunt si teologi printre cei care sustin aceasta varianta, atunci spiritul meu venit dinspre stiinta nu e total bulversat. Cand teologii se vor pune de acord sa sustina definitiv doar una dintre variante, atunci e altceva. Stiinta si Teologia le vad ca pe cele doua axe ortogonale: stiinta e axa orizontala, teologia cea verticala. Se intersecteaza doar in punctul zero, originea. Eu cred ca sufletul omenesc are nevoie de ambele, alftel lipsa oricareia l-ar saraci. Desigur, nu in aceeasi masura, dar oricum tot saracire e. |
Citat:
|
| Ora este GMT +3. Ora este acum 04:22:12. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.