Cred că primul lucru pe care îl face un om care alege cărarea îngustă a credinţei este conştientizarea faptului că este robul patimilor.Scăparea este numai Dumnezeu care poate vindeca sufletul de mulţimea acestora.
Ce patimi ne stâpânesc mai mult? Dacă le ştim este deja un pas înainte.Următorul pas este să le spovedim şi să luptăm pentru a nu le mai face.
Dar patimile sunt dulci asemenea păcatelor şi este deajuns o imagine, un cuvânt o atingerea un miros sau o desfătare a ochiului pentru ca patima veche să pună stăpânire pe noi .

Lăcaşul patimilor este trupul care îşi cere mereu şi mereu drpturile sale.Societatea ,mediul în care trăim ne menţine şi ne alimentează toate poftele acestui trup robit păcatului.

Spunea cineva că este stâpânit de mânie.Mânia vine de multe ori din excese necontrolate.Trebuie să facem totul după puterile noastre căci încercând să facem lucruri care ne depăşesc(chiar şi în lupta cu patimile) ne vom lovi de propriile limite pe care neputând să le depăşim vom deveni mânioşi sau vom cădea în deznădejde.

Patimile sunt asemenea vântului puternic care vrea să scoată copacul din rădăcină.Atâta timp cât copacul are rădăcină puternică (credinţă ) chiar dacă se va frânge va da din nou ramuri verzi.

Aşadar să luptăm cu patimile dar nu peste puterile noastre ca nu cumva să cădem în deznădejde care distruge credinţa şi ne pune sufletul în mâna celui rău.

Citat:
"Cine vrea sa-mi urmeze mie,sa se lepede de sine,sa-si ia crucea si sa-mi urmeze mie".Mania provine din multa iubire de sine si a iubirii de slava desarta.I-mi place cum sunt,cum arat,iubesc aprecierile celor din jur,ma simt bine cand cineva ma aproba,etc.Ei si atunci cand apar momentele contrare parerilor noastre vine si iutimea.Intr-un citat mai sus spunea cineva f.frumos,cu cat iubesti mai mult din placerile lumesti cu atat mai mult te vei mania atunci cand apare un obstacol in calea ta care sa te impiedice a obtine acel ceva, indiferent ca este vorba de iubire de arginti,slava desarta,defranare,lacomia pantecelui,s-a.m.d.Renunta la tine,la valorile care tu crezi ca le ai.Lepadarea de sine este un proces de durata si nu presupune izolarea de lume ci renuntarea la placerile lumesti,renuntarea la a mai sluji eu-lui tau si a incepe sa slujesti aproapelui tau.Nimic nu place mai mult lui Dumnezeu la om decat jertfa si iubirea de semeni.Cum altfel o sa invatam" Invatati de la mine ca sunt bland si smerit cu inima",daca nu ne unim cu Hristos,nu punem in practica Cuvantul lui Hristos? Toate se obtin prin asceza si rugaciune,nimic nu se dobandeste fara osteneala.

Incerc sa explic mai bine ce am vrut sa zic despre lepadarea de sine.Dupa cum stii sora Sophia cuvintele de mai sus nu-mi apartin mie ci Mantuitorului Iisus Hristos.Din activitatea mesianica a Mantuitorului se reflecta o lepadare totala de sine,cu toate ca a facut atatea minuni si in cele de urma s-a adus pe sine jertfa de impacare intre om si Dumnezeu nicioadata nu s-a preaslavit pe El INSUSI,ci in toate l-a preaslavit pe Dumnezeu ca omul sa-l cunoasca pe adevaratul Dumnezeu prin Fiul Sau,Iisus Hristos.In toate mesajele Sale a indemnat pe om la iubire si la slujirea aproapelui,la fel si sf.Apostol Pavel ,la fel si ceilalati apostoli,la fel si sf.parinti.In toata activitatea(minuni,proorocii,jertfa)lor si in tot locul L-au preaslavit pe Dumnezeu si nu pe ei.Zic toate astea ca sa intelegi mai bine ca, crestinul nu se poate fi crestin decat prin asemanare cu prototipul sau Iisus Hristos.Existenta omului nu se defineste prin "eu sunt",(daca ai fi singura in acest univers cine ai mai fi?,sau de unde s-ar mai desprinde existenta ta?)ci prin semenii lui.Exist atata timp cat ma implic in viata semenilor mei,ei sunt cei care i-mi atesta existenta,lepadarea de sine si jertfa pentru semeni presupune ca eu nu mai viez mie ci viez pentru semenii mei,acesta este mesajul Mantuitorului.Cand spune Mantuitorul sa renunti la tine, la valorile(lumesti)pe care tu crezi ca le ai( si din cele pe care le-ai enumerat tu),daca nu le socotesti ca niste daruri primite de la Dumnezeu crezand ca sunt ale tale si meritul este al tau,cazi in iubirea de sine de care vorbim.Nu spune Mantuitorul nu stiudiati,nu invatati,nu munci,vezi sa nu aia,aia si cealalta,ci spune TOATE I-TI SUNT DARUITE DE SUS,DE LA TINE PARINTELE LUMINII.Daca facem asa,preaslavind pe Dumnezeu in toate cate ne-a dat(si pentru cate si pentru ce ne-a dat)punand toate cate le avem in slujba semenilor nostri,am renuntat la noi,ne-am lepadat de noi si ne unim cu Iisus Hristos.Instrainarea (nu am zis ca trebuie sa plecam in pustie sau mai stiu ce ai inteles)vine atunci cand promovezi eu-ul tau ,chiar de esti in lume sau esti in pustie,atunci esti singur pentru ca "te vezi numai pe tine",ceilalti din jurul tau nu mai exista pentru tine.In mare cam acesta este mesajul Mantuitorului,punandu-l in practica vom dobandi harul Duhului Sfant si ne vom uni cu Hristos,"Veniti la Mine binecuvantatii Tatalui Meu,Flamand am fost si m-ati hranit,Insetat am fost si mi-ati dat sa beau,Bolnav am fost si m-ati oblojit,In temnita am fost si m-ati cautat,"facand referire la acei micuti ai Lui(oamenii).Intelegi cat de cat cum stau lucrurile draga Sophia?,atunci cand avem preocupari pentru noi insine si vedem potrivnici si contre in telul nostru personal incepem sa vedem viata grea,incepem sa cartim,sa ne plangem,s.a.m.d.Daca cautam mai intai Imparatia Cerurilor(in aceste cuvinte putine sunt cuprinse toate;SF.Scriptura,Cuvantul Mantuitorului,indemnul la practica,scrierile sf.parinti,slujbele bisericii ortodoxe),toate celelalte se vor adauga noua.Nu este usor a renunta la tine in aceste vremuri de promovare a eu-lui,a personalitatii desarte,este nevoie de rugaciune ,asceza,taierea voii,lucruri de care si duhovnicul tau spune,trebuie doar sa le pui in practica.Personalitatea crestinului sta in unirea cu Iisus Hristos,EL viaza in noi si ne conduce viata.Deci sa renuntam la noi,sa urmam poruncilor Lui, ca EL sa ne conduca pasii spre Imparatia Cerurilor.Dumnezeu sa ne ajute pe toti!

Citat:
In alta ordine de idei, viata noastra pe pamant este necesita pur si simplu si lucruri mai ne-ortodoxe.
Si voi le-ati facut si le faceti: ati trait mai bine ca altii mai sarmani, ati dat pe altii la o parte ca sa intrati la facultate, sa luati un post mai bun, sa capatati ceva (mancare, haine etc. mai ales in alte epoci stim noi ce lupte erau pentru fiecare capetel de ata), cati au fost si sunt modesti sau cedeaza ceva in favoarea altora etc., sau ca sa obtina aleasa /alesul inimii...Ehehei.

Vezi tu Sophia ce faci aici,judeci pe cineva ca ar fi facut niste lucruri de care nu ai nici o dovada.Omul din gandurile sale si din faptele sale vorbeste.Daca omul face niste compromisuri el crede ca asa fac si semenii lui.Omul bun din visteria inimii sale scoate cele bune,la fel si omul rau din visteria inimii sale scoate cele rele.Viata noastra pe pamant nu necesita niste compromisuri,cei drept putem cadea in compromisuri mai mici sau mai mari dar nu sunt necesare pentru mantuire,din contra trebuie o mai mare incredintare in Dumnezeu si sa ne ferim de aceste caderi pe cat posibil.Acelasi indemn iti dau ,lepadarea de gandurile tale si o mai mare incredintare in Dumnezeu.

Trebuie sa-i dau dreptate sophiei, ca omul are si niste "valori" si preocupari neortodoxe, precum barfa, taclalele interminabile, invidia, gelozia, dorinta de a iesi in evidenta cu orice pret, preocuparea excesiva pentru aspectul exterior, moda, banii, succesul la barbati/femei, increderea in propriile forte, si multe altele. De aceste "valori" e bine sa ne indepartam si sa le recunoastem ca pe roade ale celui rau.

Dragostea învinge mândria , cerând iertare şi sălăşuieşte în suflet SMERENIA . Dragostea toate le crede, le nădăjduieşte, toate le suferă , le rabdă. Ea nu are cădere , este deasupra mereu si spulberă tot răul .

<< Dragostea îndelung rabdă ; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte , nu se laudă , nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale , nu se aprinde de MÂNIE , NU GÂNDEŞTE RĂUL. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede , toate le nădăjduieşte , toate le rabdă. . . .>>
( I Corinteni 13 , 4-8 )

Cel mânios "se îmbată de patima lui , nu se gândeşte ce are în faţă. . ." ( Sf. Vasile cel Mare ) , face jurăminte mincinoase, urlă , loveşte, ESTE LIPSIT DE DRAGOSTE, DE DRAGOSTEA CE
TE ÎNVAŢĂ SĂ RABZI !

Cu siguranţă de aceste "valori " trebuie să fugim cât ne ţin picioarele, în schimb, dobândirea virtuţilor morale , precum : înţelepciunea , dreptatea , cumpătarea , bărbăţia . . . , ne vor ajuta în lupat noastră până în ultima clipă a vieţii de aici !

Saracul cu duhul se multumeste numai cu Dumnezeu si este cel mai bogat cand are dragostea Lui . Omul care doreste bogatii si comori pamantesti , orbeste , iar cel ce orbeste in patimi traieste si-n fara de legi , draga Dorina ! Nimeni nu se gandeste atat de putin la Dumnezeu si la al sau suflet , ca si cel ce vrea sa adune multe lucruri lumesti ( vezi Topicul "Sunt sarac" de la Generalitati , sau cel ce se refera la cei ce vor sa dea bir cu fugitii din tara , etc . ) . Dorinta flamanda de a avea , ocupa sufletul , acest chip grozav indeparteaza orice inteles al lucrurilor duhovnicesti si impiedica inima ca sa nu auda glasul lui Dumnezeu care-i vorbeste . Mare adevar , ca niciodata nu vom fi asa de liberi ca atunci cand vom trai in saracie cu duhul . Bine spunea un Sfant Parinte : "Ce bine iti aduce aurul si argintul , daca ele te zdrobesc mai intai cu grijile ( cu patimile - adaug eu ) si apoi iti rapesc si cerul ? ". Cine crede ca Dumnezeu este drept , se va ingrozi de orice pacat , dar tot atat de adevarat este ca cine crede ca Dumnezeu este milostiv si bun , nu deznadajduieste , iar cine crede ca Dumnezeu este Atotputernic , nu primeste nici un gand rau . Oriunde vom vedea raul , acolo cu siguranta lipseste adevarata credinta

Rugaciune catre Maica Domnului grabnica ajutatoare

Prea Binecuvantata Stapana, Pururea Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, ceea ce ai nascut pe Dumnezeu Cuvantul mai presus de fire, pentru mantuirea noastra si Te-ai aratat ca o mare a darurilor Dumnezeiesti si rau pururea curgator al minunilor si reversi bunatati celor ce cu credinta alearga catre Tine!

Cazand inaintea Chipului Tau cel Minunat, ne rugam Tie prea buna Maica a Iubitorului de oameni Stapana! Revarsa asupra noastra milele Tale cele bogate si grabeste a implini rugamintile noastre pe care le aducem Tie, Grabnica ajutatoare, care ne sunt de folos, mangaiere si mantuire pentru fiecare randuindu-le.
Cerceteaza cu harul Tau Prea Milostiva Stapana pe robii Tai si daruieste celor inviforati liniste, celor legati slobozire si pe toti mangaie, care sunt intristati de felurite necazuri!

Izabaveste, Prea Milostiva Stapana, toate orasele si satele de foamete, de boale, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, si de orice alta nenorocire sau pedeapsa vremelnica sau vesnica, indepartand, prin indrazneala Ta de Maica, toata mania lui Dumnezeu!

Slobozeste pe robii Tai de slabanogire sufleteasca, de tulburarea patimilor si a caderilor in pacat, ca fara impiedicare, vietuind in veacul acesta, intru toata buna cinstire a Ta, sa ne invrednicim de vrednicile bunatati prin Harul si iubirea de oameni ale Fiului Tau si Dumnezeului nostru, caruia sa cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Cel fara de Inceput al sau Parinte si cu Prea Sfantul Duh, acum si pururea si-n vecii vecilor! Amin!

Doamne ajuta!

Multumim Rodica ! Mare putere are rugaciunea catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si Purururea Fecioara Maria , si de aceea o spun cu toata convingerea ca nu trebuie sa fie zi fara a inalta o rugaciune catre ea , ce mijloceste neancetat pentru noi in fata Fiului ei si Dumnezeului nostru ! Doamne ajuta !

Numai cunoscandu-ti patimile poti lucra la despatimire
 

Eu una, va marturisesc sincer ca nici acum nu am inteles ce inseamna patimirea la nivel teologic...dar nici despatimirea. Pentru mine lucrurile sunt simple. Singura cale de a invata acest proces de crestere duhovniceasca este propria-mi Constiinta. Atata timp cat ea doarme eu nu voi intelege in veac ca sunt impatimita. Cand se trezeste...mai minte-o daca poti, Jenico!

Am citit si eu ca voi carti ale sfintilor parinti despre patimi. Chiar ultima carte (pe care o tot recitesc cu drag) este cartea pr Paisie Aghioritul "Patimi si Virtuti". Daca ar fi sa trag asa o concluzie generala as indrazni sa afirm ca lupta acesta cu patimile devine tot mai grea si anevoiaosa pentru ca incercam sa scoatem intai pietroiul mare uitand de cele mici.. Uitand de ele..invatam sa traim cu ele. Devin (in timp) parte din fiinta noastra iar eliminearea lor ni se pare inutila.

Sa va dau un exemplu mic. Din viata si patimirea mea. revin cu vesnica poveste, cafeaua. Nu pun in discutie daca e pacat sau nu sa bei cafea (sau poate fi vorba de orice patima mica...cu care ne-am invatat sa convietuim...acceptand-o ca parte din viata noastra) ci faptul ca pe una ca aceasta, mica si neimportanta eu nu am putut sa o las pe o perioada mai mare de 3 luni. Mereu mi-am motivat neputinta cu durerea de cap. Cu slabiciunea. Cu tensiune mica Cu faptul ca medicul mi-a recomandat-o. etc..
Nu e vorba de pacat ci de faptul ca eu nu sunt capabila sa las un lucru atat de mic. Si atunci imi vine in gand inevitabila intrebare: daca atat de putin nu poti atunci de ce tinzi la cele mai mari? Nu vorbesc ca un om deznadajduit ci ca un om care cauta sa inteleaga exact locul unde se afla pe scara duhovniceasca. Care e rostul vorbirii inalte daca eu un lucru atat de mic nu pot face?

Din punctul meu de vedere (daca e gresit sa ma ierte Stapana) primul pas este sa cautam sa ne cunoastem starea in care ne aflam. A ne exalta prin scrieri frumoase..a exacerba lucrurile si a incepe sa ne luptam cu aerul...cum spun eu este pierdere de vreme.
Mi-a spus odata duhovnicul la spovedanie; Jenica, sa terminam intai cu acestea mici apoi vom trece la cele mari. Parerea mea este ca teoria nu e suficienta in procesul acesta de despatimire. Trebuie musai "pus umarul" si lucrat efectiv la ea.

Apoi, fiecare om are propriile patimi si caderi. Pe undeva exista un topic "care este pacatul cel mai mare". Pai acela care te lupta pe tine! Scurt clar si concis ne-a spus deja parintele Arsenie. Si daca unul ca parintele Arsenie ne spune asta..atunci parerea mea e ca trebuie sa incepem sa lucram intai la el.

De multe ori esuam si cadem in deznadejde pentru ca ne apucam de mai multe lucruri odata. Mai, imi pun in minte sa las un pacat. Fie si unul mic. dar lucrez la acela pana il scot de tot. Numai asa, fiind consecvent poti inainta. Eu stiu ca atunci cand merg la stomatolog daca imi ramane fie si o simpla aschie din radacina...nu-mi poate pune lucrarea. Pentru ca aschia aceea in timp... imi va scoate afara toata lucrarea.
Problema e ca trebuie intai sa gasesc aschia..

De aceea dragilor as vrea si eu sa pun inceput bun. Sa reusesc sa las cafeaua...care-mi sade acum in fata pe biroul calculatorului si ma sfideaza..:57:
Sa nu ma mai mustre Constiinta ca sfatuiesc...fiind eu insumi inca in stadiul de "lupta"
Sa cautam sa intelegem intai prin ce patimim apoi sa lucram la despatimirea noastra.
Izbanda definitiva vine doar prin cunoasterea exacta a tacticii dusmanului. Niciodata nu mai poti fi luat prin surprindere daca iti cunosti slabiciunile dar si metodele lui de atac. de fapt acesta ar trebui sa fie subiectul de discutie. Vreau sa-mi recunosc patimile? Eu una zic ca nu.. Pentru ca asta presupune acceptarea ta. Asa cum esti!
Fara a folosi cuvintele altora, fara a teologhisi. Ci simplu si uman. Asa cum esti tu! Oare avem curaj sa ne privim in oglinda si sa ne intrebam; cat fac eu concret din ceea ce invat pe altul?
E ca si cum ti-ar cadea masca...si te vezi in toata "splendoarea" ta. Iti dai seama ca toate discutiile purtate devin goale. devin vorbe vorbite. Pentru ca fara fapta nu suntem decat niste farisei. ASta-i primul pas si cel mai greu. Micsorarea ta! Oare putem suporta asta?.. oare suntem capabili sa dorim sa ne cunoastem in adevartul sens al Ortodoxiei? Eu una, va marturisesc sincer. Nu! ma zbat mereu sa ies din propria-mi slabiciune. Dovada cea mai viabila..prezenta cafelei pe birou..si e un exemplu mic.

Domnul si Maicuta Domnului sa ne ajute sa punem inceput bun si sa nu ramanem la stadiul de discutiii despre despatimire.
In rest, Bucurie! Pentru ca suntem in saptamana Ei..:8:

Un exemplu practic de despătimire, lăsând la o parte orice teorie, este ţigarea , fumatul în sine , care te-a marcat atâta vreme după spusele tale cu ceva timp în urmă, şi care acum este doar o amintire . Nu există o reţetă sau o rugăciune miraculoasă , dar există VOINŢA cu care am fost înzestraţi de Creatorul nostru ! Voinţa , discernământul sunt talanţi daţi tuturor de la naştere , dar de noi depinde cum şi dacă îi folosim !

Sfintii Parinti
 

Dincolo de pierderea mântuirii, de ratarea întâlnirii și unirii cu Dumnezeu, patimile mai au și efectul de a ruina viața trecătoare, prin dezordinea pe care o induc, prin suferința provocată de neîmplinirea poftelor și prin grijile cotidiene.

A trăi potrivit înclinațiilor animalice (trupești) și demonice (ura, pizma, mândria etc) face ca viața omului să nu aibă o ordine și astfel el să sufere, fiindcă așa cum spunea un Părinte (parcă Isaac Sirul), atunci când sufletul nu are o o rânduială zilnică el se tulbură.

A alimenta poftele trupești face ca acestea să crească și omul să sufere mai mult când nu și le poate împlini.

Viața de patimi înseamnă și mustrarea conștiinței, neliniște, lipsa perspectivei vieții veșnice și implicit apăsarea grijilor vieții de acum.

Iată ce înțeleaptă este despătimirea, lepădarea de lume, pe care nu numai creștinii au practicat-o ci și unii păgâni, de pildă zeniștii sau budiștii.

Sfântul Marcu Ascetul
 

"Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi ştiu aceasta , însă puţini o înţeleg, pentru că înţelegerea e întodeauna proporţională cu împlinirea PORUNCILOR ".

Sa nu uitam ca patimile au consecinte nu doar asupra omului patimas, ci din nefericire patimile se manifesta si asupra celor din jur, patima mea poate starni in aproapele meu aceeasi patima intr-o egala sau mai mare masura. Spre exemplu mania mea poate starni in aproapele meu mania sau o alta patima. De aceea cuvintele Mantuitorului "Vai de omul prin care trece sminteala" sunt actuale mai ales in acest caz.

Cea mai greu de învins patimă e mândria, pentru că este greu de depistat.

Noi credem că putem depista mândria prin propriile introspecții și s-o evităm, dar în realitate putem evita doar trufia, adică manifestarea activă a mândriei, o "umflare" de moment.

Ca să ne vedem mândria poate veni doar ca urmare a unei iluminări duhovnicești, unei descoperiri de la Dumnezeu. Este o taină, așa cum spunea Sf. Siluan, care numai după lungi străduințe a ajuns la această înțelegere, moment care a reprezentat cotitura majoră din viața sa în duh.

Mândria e un fel de nebunie, de închidere în propria minte, e o stare ontologică naturală, comună tuturor oamenilor iar smerenia a fost descrisă de Siluan ca "lumina în care putem vedea pe Dumnezeu-Lumina" și totodată să ne regăsim pe noi înșine.

Prin învățăturile ei despre smerenie (care nu poate exista dacă nu există lupta cu patimile, înfrânarea), avem o dovadă obiectivă că Ortodoxia e singura credință adevărată, că toate celelalte, inclusiv cele apropiate (protestantismul, catolicismul) sunt făcături omenești care nu duc la mântuire.

Sunt de acord cu chestia asta ca mandria este foarte rea si daunatoare. De exemplu tocmai astazi un semen de-al meu m-a facut in toate felurile, fel si chip ca pe o "tarfa" asa cum mi-a zis dar imi dau seama ca trebuie sa rabd foarte multe si ca intr-un fel merit sa ma faca cu ou si cu otet pentru ca si eu i-am jignit pe altii si mai apoi, ma gandesc ce as face daca de ex. m-ar injura Gigi Becali intr-un hal fara de hal, va trebuie sa tac si sa zambesc frumos si sa mai si zic multumesc frumos asta fiind o forma de smerenie, poate ca. Totusi, imi dau seama ca oamenii pe care ii consideram rai nu sunt chiar asa de rai si cei pe care ii consideram buni, nu sunt chiar asa de buni. De aici deduc ca totul este numai mandrie si desertaciune si ca din mandrie si posibil si vreo boala psihica a acestui individ, posibil ceva schizofrenie cu forma usoara la inceput sa-l faca sa ma faca intr-un asemenea hal in toate felurile si formele posibile. Am observat o chestie, cu chestiile astea usoare de afectiuni psihice nu e de joaca ca se pot transforma in chestii mai grave dar un om care are astfel de probleme psihice se vede din priviri, daca va uitati bine la ochii lui au ceva alienat si strabiu iin ei; asta o recunosc la oricine care are asa ceva la cap pentru ca colega mea la liceu i s-a pus diag de schizofrenie nervoasa si avea halucinatii si priviri asa in gol poate si pt. ca lua medicamente tranchilizante si profa mea de asemenea suferea de asa ceva si la fel a avut o cadere psihica foarte urata incat o sa tin minte toata viata; faza e ca fata aia din cauza ca a facut cura de slabire a ajuns intr-un asemenea hal iar profa pentru ca era inselata de sot si era foarte sensibila, a ajuns asa de rau ca a fugit pe strazi si abia au putut-o gasi. de acee, degeaba glumiti cu chestiile astea ca nu e de gluma deloc si am observat o asemenea privire si la omul asta care din mandrie m-a injurat si mi-a zis in toate formele si chipurile, este posibil ca este pe cale sa o ia razna si e posibil ca e predispus la asa ceva ca eu una doua identific natura umana, pe deasupra desfranarea indelungata zi de zi distruge creierul uman.

Mândria e cel mai simplu de depistat şi de renunţat la ea... dar omul nu vrea să renunţe la vispiscool său de mărire deşartă... poate dar nu vrea şi pentru că nu vrea se face că nu poate ca să îndrăznească să se umple de tot felul de putori, pardon puteeri... căci omul e tare la cerbice şi la ceriad... mulţumindu-se la idolii care îl mulţumesc pe el , pe omul rău şi complet necredincios...


Cum se depistează mândria? Păi ea e judecata în socoteli, e cugetarea trufaşe pentru semeţia răutăţii... nu o vezi căci e o cugetare trupească şi avocaţii, duhurile rele cu care eşti unit o apără cu ardoare... defapt nu e altceva decât ascunderea în tufe, printre spini şi mărăcini, şi de acolo, crezând că nu poţi fi văzut, priveşti cu poftă şi absenţă şi împietrire de inimă, priveşti la toate ştirile şi noutăţile cu multă curiozitate vispisălotoare... mirându-te absent şi fericit de ceea ce faci: lucru curios, ai pierdut mult timp într-o lepădare de sine viceversa.

Defapt e smerenia trufaşe ce se dă milostivă şi lovită ca să ia slavă de la oameni pentru întietăţuri obţinute prin călcarea în picioare a sămânţei Semănătorului de grâu. E neghina şi buruiana care stă şi suge lapte şi miere trupească fiindcă îi place să fie un nevinovat papălapte şi papă miere... dar e miere de la viespi, adică fiere.

Ce s-o mai lungim, e o împietrire a ochiululhulului... care devine pun şarpe lung până la maţe şi până la rădăcina limbii cu colacul învârtit în jurul nasului... e pofta nebună şi ieşită din minţi ca să blestemi, să înjuri, să te răybuni, pardon răzbuni şi să te compătimeşti prin vederea suferinţelor altora... că cică a fost din vina lor...

Deci e vorba că inima ta e ochiul şi dacă ochiul tău care este lumina trupului este întuneric în tine atunci cu cât mai mult întunericul... deci cu cât mai mult e întuneric întunericul din tine e întuneric dacă toată lumina din tine, ochiul, este întuneric. Căci dacă te-ai uitat la o ''femeie'' la o fericire străină de Dumnezeu ca s-o pofteşti, iată că deja ai şi păcătuit în inima ta... deci lumina din tine a şi căzut în ispită devenind întuneric... întunericul mândriei şi neascultării.

Deci e simplu de văzut, de ştiut mândria, problema mare apare atunci când vrei să ieşi din ea şi vrei să n-o mai cunoşti, căci buzele viclene mereu te atrag ca să-ţi zici ceva ''bun'' şi să te rearunci liniştit în ballta trufiei, să te reîntorci la ocupaţia ta de bază: pierderea timpului cu neiubirea necurată...

Defapt omul se ocupă 99,99% din timp cu amăgire Domnului... îl păcăleşte că cică îi pasă... defapt omului demult nu-i mai pasă de durerile şi necazurile sale şi ale aproapelui său... îl doar în şpiţ sau şpriţ, îl doare-n cot, îl doare-n strâmbătate şi-n viceversare, îl doare-n 14.

Că dacă măcar o brumă, măcar o lacrimă tainică nu de crocodil ci de focă ar avea, ar simţi căldura smereniei smerite ce vine de sus pe nesimţite... căci omul nu ştie că nu face altceva decât să nu ia în seamă smerita smerenie şi smerita cugetare... nu poate omul să ia în seamă şi în serios... căci omului îi place să se mângâie cu fericirile slavei de la oameni... asta a fost învăţat de mic... salută pe nenea, adună ca nenea, fă ca nenea, nu vorbi urât la nenea... şi aşa a ajuns omul să înlocuiască pe Dumnezeu cu tanti grijania care îi ghiceşte în zaţ cât de luminos îi va fi viitorul dacă se pune pe muncpă şi munceşte învârtind cu picioarele cerbicea.

E simplu defapt, e suficient ca să nu mai faci răul dacă ai urmat binele, dar lăcomia nu te lasă şi imediat te îndeamnă să fqaci şi răul ca să fie scor egal, dar când ai făcut răul nu te îndeamnă să faci şi binele ci atunci binele e perceput ca fericirea semeţiei răutăţii deoarece te-ai răzbunat ''vrednic'' deci iată ai făcut binele... dar ai fost păcălit creţând că e scor egal, căci judecata omului nu aceptă decât echilibrul... dacă nu e scor egal atunci ştie că cineva a avut întietate şi se străduie ca să facă pace între bine şi rău... căci omul se hrăneşte cu pofta de poamele alea din Raiul pierdut, jinduind la o nălucă a slavei şi crezînd că e ceva legat de conştiinţă... dar conştiinţa omului e cea mai mincinoasă şi absurdă dobitoacă ce îndeamnă omul la cele mai absurde prostii, căci omul nu vede cine e vinovatul... păi vinovatul e şi nu trebuie să-l caute ci să se pocăiască... dar omul caută vinovaţi căci tot omul s-a făcut detectiv ... că de aia se ascunde în tufe... că acolo şi-a amenajat biroul.

Cam asta se poate spune despre mândrie de la nivelul meu subacvatictactoe.

Am scris mult, când era suficient să scriu MÎNdrIE... unde dr nu vine de la dragoste ci de la doctor allBAN.

Adică se crede omul conştiinţa... când ea e defapt altcineva, şi ar ieşi din mândrie dacă ar întreba aşa seară de seară sau chiar mai des:

-Spune conştiinţă, mă mântuiesc eu cu faptele pe care le-am făcut astăzi? Sau iar am avut pofta aia mare mare, de mărire... pofta de a blestema, adică m-am nemulţumit pentru nimicuri.

Dar omul preferă seara să se lase furat de somn în timp ce priveşte pe TV la tot felul de filme şi de dezbateri şi meciuri ''interesante'' că doar televiziunea este a 7 sau a 8 artă.. ce-artă? Păi artă marţială... şi joială, fireşte, firea aia scurtă: poft, soft, moft.

Dar şi mândria este alticneva, şi ar trebui omul seara s-o mustre:
-De ce-mi dai mie ceea ce se cuvine lui Dumnezeu sau aproapelui meu?

t_iubesc, a vedea propria mândrie e mai prețios decât a vedea-o la alții.

Iar a judeca pe alții e deseori înșelător, mai ales când o facem după aparențe, așa cum se vede din mesajul tău. Omul e o taină și dacă nu înțelegem exact mecanismele psihologice prin care cineva a ajuns la anumite manifestări, e bine să nu tragem concluzii căci asta înseamnă a osândi, un păcat grav. Trebuie să căutăm să-i înțelegem (în sensul de a-i cunoaște) pe ceilalți ca să nu tragem concluzii greșite.

...

Vsovivi, prin faptul că spui că ar fi ușor de depistat mândria te amăgești și te închizi unei evoluții reale, fiindcă această convingere a ta e tot o formă de mulțumire de sine, de amăgire de sine. Tu de fapt vorbești despre forma activă a mândriei, la care m-am referit în mesajul anterior. Mândria e prezentă atât ca și caracteristică a sufletului cât și ca manifestare faptică, ultima constând în înălțările minții care se manifestează în diverse momente. Sau cu alte cuvinte, există mândria subconștientă, ca stare ontologică a noastră și mândria conștientă ca formă de exprimare a mândriei subconștiente.

A controla formele de mândrie conștientă nu e așa greu, dar a eradica mândria care ne caracterizează ontologic e un proces îndelungat și dificil, care durează ani iar Sfinții Părinți spun că acest proces durează la infinit fiindcă prin el ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu Cel infinit de Smerit.

Eu observ ca ,incercand sa ma despatimesc de fapt ma impatimesc mai tare...

De ex cand postesc atunci sunt mai irascibila, ma supara copiii mai tare s.a

Nici vorbă dragă domnule, mă iartă că trebuie să te combat, dar dumneata filozofezi metempsihotic, vorbind de conştient şi subconştient şi inconştient şi de ceva ce ar părea că este complicat şi greu de înţeles şi de văzut şi de pătruns, nici vorbă, totul este foarte uşor, simplu, este dat să vadă şi unui copil şi unui prost, e la mintea oricui, doar că trebuie să vrei să-ţi vezi bârna, să-ţi vezi drumul strâmb sau drumul ce coboară spre iad în loc să urce la ceruri, la cerurile smeritei cugetări, ale smeritei smerenii...


E simplu şi firesc, eee simplu de tot, adică în loc să te laşi convins de atacul semeţ al cugetului ce atacă pe la plăsele cu gândiri savantele papantele ca să mergi ca nebunul la PAtRIS, pentru ca să te opreşti la MOULIN ROUGE, unde să faci din bobul de grâu o făină dulce, praf şi pulbere albă... stai o clipă, că nu trebuie mai mult de o clipă şi te întrebi:
-la ce-mi trebuie mie ruj? Şi gata ai ieşit din mândrie.

Dar omul e curios, omul se vrea mare, ca să se dea mare, să se ţie mare, căci omului îi place gROZăvia... aşa ca şi cum el ar fi mai mare şi mai smerit ca oricine şi fireşte mai înţeţelept...

Deci cum să mă amăgesc eu cu mulţumirea de sine, că mulţumirea de sine vine de la mofturi, iar eu mă amăgesc cu ceva mai rău, cu întietatea ispismei care e culmea prostiei, căci zice el că banul făcut lesne este cea mai importantă şi strălucită înţelepciuciune... şi când vede la alţii începe să se laude că şi el ar putea fi afacerist şi că şi el ar putea născoci şi nălucifariferiza nişte afaceri serioase... de exemplu, se gândeşte cât ar câştiga dacă ar vinde nişte pălincă la plic... :))))))

Aşa că nu e vorba de subconştient sau de inconştient ci bârna e clară şi se vede mare şi groasă şi lungă cât prăjina, se vede şi dacă nu este pic de lumină... se vede şi dacă eşti orb, se vede şi de pe lună... e mare, pute, şi omul evită să constate doar pentru că îl flatează la porcgoliul său măreţ... deci e grozav omul căci se dă lovit şi virgin şi smerit şi se îmbracă în alb sau negru deşi e plin de păcate şi curvii în toată ispsitoria lui... aia nu mai vrea să ştie, nu mai ţine minte, în schimb ţine minte, că odată şi dumneata i-ai greştit şi te ţine minte chiar dacă te-a iertat iar când se iveşte prilejul, ajungi tu la ananghie, să vezi cum se bucură că o păţeşti şi vine şi-ţi ţine morală că cică n-ai ascultat... şi ca atare meriţi ceea ce ai păţit şi chiar se bucură... în subconştient sau inconştient... se bucură dar arată la oameni o mină asa ponosită şi gravă... se arată şi el lovit... se arată şi el plin ochi de coonştiinţă şi responsabilabilitate...

Deci dragul meu, barosan, nu e vorba de subtilităţi duhovniceşti sau sufleteşti ci e vorba de crasa excrochereală pe care o practică omul crezând că poate păcăli pe cineva, când defapt ideile trupului, trufia trupisării, pe care le ascultă omul sunt foarte simple dar le împachetează într-o fiilozoofilie foarte înaltă, în semeţia inimii, când adună sau scade, el judecă strâmb:

-lăcomie, mândrie,
-desfrânare, mândrie
-banul cel lesne obţinut, mândrie,
-fuga de lucru duhovnicesc şi trupesc, mândrie
-nemulţumirea de rugăciune şi binele altora, mândrie
-răzbunarea pe nevinovaţi, săraci, proşti şi mai mici, mândrie
-ispita şi pofta şi invidia pentru întietăţile dulcegăriilor deşertice, mândrie
-uitarea şi amintirea de mândrie ca să te mândreşti că nu asculţi, mândrie
în final
-curiozitatea sadică de răul altuiA şi de răul tău exact ca nişte pui, pui de pui, pui de vipvipere şi năpârpârci foarte ştiutoare şi versate... deci iată că dă lecţii la toţi, şi e pe deasupra şi fericit sau pededesubt.

Deci e lesne de observat din curiozitatea lui doar că nu vrea cu niciunchip ca să şi constate, că, problema lui e aia că trebuie schimbată direcţia sau îndreptată calea pe care merge inutil... dar iar şi iar omul nu vrea, nu vrea deloc... căci îi place enorm să-şi omoare timpul, clipa, secunda, şi astfel se sperie cu minteres tactic la anumite momente constatând că iarăşi a trecut prea repede tot timpul şi a trecut în zadar exact ca şi ieri... şi apoi se mulţumeşte ofoftând din firea lui aia scurtă, poft, soft, moft, adică se mulţumeşte cu amăgirea de sinee, că iată totuşi e cineva şi că mai are nişte bani buni, prin portofel sau puşi deoparte, că nu a cheltuit chiar totul, sau îşi zice că încă e în treabă şi că e foarte util societăţii, sau a fost cândva... dar e vai de el reptilă sărmană şi oarbă, nu vede că are pe inimă solzi de piatră cioplită... iar în mijloc şade bârna telescopicopică, e piatra cioplită de neascultarea lui proprie şi personală, şi ţine la ea mai mult decât la ochii din cap... căci ea, piatra asta necioplită ar fi trebuit să se cioplească singură prin răbdare în umilinţă pe calea ascultării smerite... dar omului nu-i place umilinţa şi ocările, că cică e de nesuportat jignirea şi e de nesuportat ca să recunoşti că eşti obraznic întorcând să fi lovit şi peste obrazul pe care-l ţii ascuns la întuneric... acolo unde îţi place să te retragi şi să ispisviseezi la toate ''fericirile'' ascunse ale omului necredincios şi păcătos: ştiinţa pe care ai furat-o pentru ca să-ţi faci din ea harem pentru zile negre... e un fel de pensie ce o agoniseşti prin păcătuiri... neştiind că ea, averea asta, este medalionul de berău (un soi de erou ceva mai dracool) pe care ai să-l porţi în eternitate plin de egoism... şi de slavă de la morţi sau de la fraieri... toţi cei care au biruit definitiv... smerenia smerită, şi cugetarea smerită... intrând şi tu definitiv în rândul poporului cel răsculat, cel prea tare la cerbice şi ceriad. Şi dacă cer mereu asta... vor primii ceea ce şi-au căutat: pacea viceversatilă... inversă, contra, adică defapt cearta, ce artă? păi arta marţială şi joială... fireşte... firea aia scurtă 666... aici e înţelepciuciuniunea... adică omu' drept cu mingea, omu' drept cu mingea, omu' drept cu mingea... halei hap de trei ori peste cap.

Ispismă ispisteţită şi jignită foarte tare că i s-a furat din mâncare... foarte prost cum ar veni adică... de frică... căci i se ridică... i se ridică tensiunea arterială... fireşte... îl dor dinţii de lapte fiindcă creşte... îi iese măseau de minte... de mintea altuia şi aşa ajunge de minte de înghiaţă apele... toate apele de la rădăcina sămânţei, de la rădăcina bobului şi rămâne pe veci aşa: încremenit... îngrozit, crizat... un om cu guşe şi cu ceafă lată... un fel de antricot... adică un fel de durere în cot... sau în în... su... şiret-uri.

Adică stimabilul, stima noastră şi mândria...... nu suferă ascultarea, îl scoate din minţi, nu-L suportă pe Dumnezeu şi e mereu nemulţumit oridecâteori e sătul, de orice, fiindcă el, cucon-aşul, e mai presus de orişice... e peste poate de înţeţelept şi puteputernic, nu de la nespălare că e mereu prespălat şi şpreiat spălăcitul ci de la lene, lene duhovnicească... pentru ca să trăiască... ca gLumea.

Ovidiu, din mesajele tale se vede (dacă am înțeles bine) faptul că te-ai vedea păcătos. Eu cred că asta e tot o formă de mândrie, de când Sfinții Părinți au spus că ei se vedeau păcătoși, vrem cu orice preț să ne vedem și noi păcătoși (ca să ne amăgim că suntem sfinți).

Este deci o problemă a falsei conștiințe. Falsa conștiință ne complică viața, ne face să pierdem timp cu false probleme, cu tot felul de analize de gânduri întortocheate. Trebuie să facem lucrurile simplu, dintr-o bucată, așa cum procedează un țăran.

Iar ce am zis cu subconștientul și conștientul era poate o exprimare mai nepotrivită. Încerc să formulez din nou: mândria nu este doar un păcat ci și o stare. Starea de împătimire a inimii este o stare păcătoasă dar nu este un păcat faptic. Păcatele faptice ale mândriei, adică înălțările de moment ale minții, sunt ușor de controlat, așa cum spui și tu, dar ca să scoatem bestia din inimă, să devenim curați nu e suficient efortul nostru (e și el necesar) ci ca harul lui Dumnezeu să lucreze asupra noastră. Și ca El să lucreze trebuie să ne deschidem Lui, depășind autolimitarea adusă de încrederea în propria lucrare.

Cu alte cuvinte, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să devină arhitectul lucării noastre lăuntrice căci ceea ce facem noi după capul nostru (sau chiar după sfaturi și cărți) nu poate aduce atâta roadă cât aduce lucrarea harului.

Cred că dumneata nu-l cunoști pe țăran, adică cum și cât poate fi de lacom săracul sărăcit care nu mai vrea să sărăcească ci să ispismuiască și să devină strângător... și de rău, cât de urât la suflet poate să fie... mai ales că e așa dintr-o bucată la faptă... obijnuit cu munca grea... la fel e și cu prostia lui și cu pofta. Dacă îi bagă cineva în cap pofta de a viola, de a se răscula, se vede și se închipuie mare, că știe socoti numai în favoarea sa, numai în minteresul său... că e hoț „cinstit” și se ceartă pe viață și pe moarte dacă te bănuie că i-ai luat ceva sau îi iei ceva din avere, dacă crede el că el ar fi meritat mai mult din ceva... deci țăranul nu e un țăran așa cum îți închipui dumneata idilic și foarte frumos despre el, ci defapt țăranul e mai rău ca boierul, căci în orice țăran stă în stare latentă modelul de arendaș, de vătaf sadic... de răzbunător și inchizitor necruțător.

Iar dacă ajunge prin politică și învață cearta politică, propaganda și viclenia, dacă îl face careva șefuț pe undeva dându-i posibilitatea unui câștig lesne, să vezi cum violează el fără probleme exact ca un tartore folosind formula desfrânării jidovești, te clătește cu îndreptări ca pe la partid, cu îndreptările altuia... adică, aprins și cu o falcă în cer și cu una-n pământ, negru la suflet de supărare, și visându-se mare... mare violator... te contrazice ca și cum te-ar îndrepta, ca și cum ar fi nemulțumit pentru o strâmbă dreptate sau o mare nedreptate și vine și te mustră cu o ură ieșită din minți dăruindu-ți o și mai nedreaptă îndreptare ca obligator s-o aplici și te și ridiculizează în public, tactica pe care prostul a învățat-o la orele de propagandă... cum să decredibilizăm persoanele cinstite și faptele lor din inimile oamenilor și să ne erijăm noi la bucate și la merite.

Deci aplică ei o nedreaptă și populistă îndreptare arătându-se indignați și foarte nemulțumiți, ca niște șefi competenți, plini fiind de pofta de violare și de vrednicia nemulțumirii și a urii pe cei care defapt au singurele merite în problema respectivă... și astfel omul, care aude și vede, crede, căci omul crede pe violator și pe mincinos și pe dialectic, adică pe cel ce te clătește cu îndreptări, pentru că omul e fricos și e și credul, și se satură să țină piept minciunilor și prostiilor la nesfârșit, vrea și el să violeze, să scape de Adevăr ca să fie în rând cu masele, cu masele ieșite din minți ce propagă minciunile... și chiar îi place fraierului ca să se lase violat... violat în credință... căci omului prost credincios îi place mai mult ca să susțină cu pătimășie ideile, altora, și convingerile sale, decât cu bună credință și umilință.

Ar fi simplu ca să ieși din starea asta, înlocuiești pătimăsia ideilor cu credincioșia, căci una este pentru trup și pofte, iar aialaltă e de la Dumnezeu. Dar țăranul, obijnuit cu pălincă și slănină și mămăligă și pită de casă și cărnărie și vin și alte bunătățuri gastronomice e ușor de rătăcit... e suficient să-i insufli pătimășia în credința lui... îi stârnești frica pentru pofte, groaza, criza, cataclismul iminent și patima nedreptății, pentru pofte, și gata... te crede, fiindcă vede că ești un foarte bun violator verbal. Scrâșnești perfect din dinții minciunilor.

Deci nu trebuie să fi ca țăranul! Cu niciun chip.

Iar cu mândria, ai dreptate, trebuie să lucrăm cu Harul, și nu să ne prefacem mereu. Că de aia zic de mine că sunt păcătos mereu că constat la nesfârșit cum se știe preface și exclam despre mine: „Doamne Doamne cum se știe preface, Doamne cât de bine se știe preface. Se preface perfect că nu se preface deloc. Se crede... mare violator, că crede că e ceva important și e chiar un model...”

E simplu, omul e credul și se crede... mare... se crește mare... duhul minciunii măririi de sine... iar la omul sărac și sărăcit care nu mai vrea să sărăcească apare perfecțiunea înșelătoriei, că am impresia că sunt și eu, nimeni altul decât exact ca:

BOGATUL-LAZĂR cel nemilostiv.

Cred că s-a înțeles ce voiam să zic cu țăranul, era doar o figură de stil, nu un exemplu de conduită morală.

Patima ucide , dar patima în primul rând tulbură continuu pe cel împătimit, căci el aleargă disperat după satisfacerea plăcerilor pătimaşe ! Fumătorul, curvarul, beţivul şi nu numai , are o singură prioritate :satisefacerea disperată cu orice preţ a patimei , care secătuieşte atât sufletul cât şi trupul. Patima, aduce clar nefericirea, chiar dacă cel robit se simte pentru o clipă satisfăcut, "fericit". Nici un păcat, cât ar fi el de mic nu-ţi aduce liniştea , ci numai tulburarea . Însăşi banala minciună, clevetire, oboseşte, te vlăguieşte încet dar sigur. Despătimirea ne readuce la starea de echilibru şi de linişte cu adevărat ! Cu cât lista păcatelor noastre se subţiază, starea de bine şi de echilibru revin la normal.

depinde la ce te raportezi

un crestin ar trebui sa se teama mai mult de pierderea mantuirii decat de un IM ...


asta ar trebui sa ne sperie

Sa ne sperie , ca inca o zi a mai trecut . . . ! Tavalugul timpului nu iarta !

Despatimirea cunoaste mai multe trepte si nuante. Dupa ce terminam lupta cu patimile vizibile, necuratul ne loveste prin patimi sufletesti care de asemenea ne pot ucide sufletul. Asa ca iar trebuie sa ne oprim si s-o luam de la capat si cu osteneala pentru a scapa si de patimile acestea in aparenta finute.

Subject: Scrisoarea lui Al. Vlahuta catre fiica sa

[COLOR=navy]https://mail.google.com/mail/?ui=2&i....1&disp=emb&zw[/COLOR]

Scrisorile scriitorilor către fiicele lor...da, dar eu mă învârt în jurul unui termen care ar trebui să cam caracterize o anumită aprindere absurdă şi deşartă a poftei rele, este vorba de termenul:

curîiosul contrioversat... un fur contrioversat, un violator ce nu ştie decât să se laude, tot timpul pofteşte să violeze, vris-ează, îşi închipuie violul şi apoi vrea să se laude cu orice dându-se în cele din urmă lovit, adică la momentul răspunderii îşi înscenează la nesfârşit starea de victimă care merge la pierzare... fără scăpare... şi se copleşeşte şi aşa copleşit se compătimeşte cu răzbunarea, se flatează lăsându-se compătimit cu răzbunarea... că doar e o victimă şi el, e brusc cea mai mare victimă, neputincioasă... plină de toată vrednicia neputinţei... şi dacă mă uit la mintea lui, el suferă de 3 atacuri, în motivaţie, în scop şi în timpul speculaţiilor socotelilor, astfel:

-orice ar face sau ar gândi sau ar vrea, i se alipeşte motivaţia celor 7 patimi sau a celor 8 gânduri ale răutăţii în care excelează minciuna şi necredinţa pentru întietăţuri vremelnice.

-scopul este întotdeauna câştigul cel lesne şi rapid, câştigul necurat, adică murdar şi vremelnic... ca un fel de răzbunare roz, prin care parcă ar vrea cineva să-l compătimească, linguşind un suflet trist, o victimă nemulţumită cu mânie ce se răscoală pentru pătimăşia sa, pentru vrerea sa.

-în timpul socotelilor, care de regulă sunt făcute de dragul lor, a socotelilor deci n-au nicio motivaţie ci doar de amorul competent al artei, apare nevoia de a se uni omul cu el însuşi mereu prin lucrul lui, ca o repetare la nesfârşit în scopul perfectării unirii lui cu el însuşi prin exerciţiul perfectării de sine doar pentru faptul că ceea ce face este munca lui, rodul lucrului său, este creiatina cea dulce a sa, intrând în patima cea plăcută a creatorului de creatină care se uneşte cu sine prin creatinul creat de el... asumîndu-şi în final responsabilitatea neascultării pentru creatinul cel neclintit, şi astfel ajunge model, ca un fel de gigolo gata să-şi prezinte... asta e, că nu ştiu ce poate să mai prezinte el publicului,

căci iată, mintea a primit motivaţia întietăţii celor 7 patimi, a primit scopul final al câştigului cel lesne şi necurat şi vremelnic şi a exersat în copleşelile speculaţiilor... ajungând cu adevărat victimă, dar este o victimă a credulităţii sale lovite de nulitatea ştiinţei căci defapt e vorba de ştiinţa omului care se vrea a se lăsa sedusă, ucigând în final naivul exact cum o scorpie îşi ucide concubinul cel mai frumos şi cel mai viteaz...

Deci e greu să faci faţă atacurilor, căci mintea singură, fără rugăciune se afundă în răzbunare... neştiind sărmana că pe sine însuşi se răzbună, iar când află, atunci constată că aproape că a trecut toată vremea lui în yadar... şi copleşit de deşertăciunea deşertăciunilor omul se simte complet pierdut şi singur... şi dacă a pierdut... a doua oară nu mai îndrăzneşte să facă binele ci din trecut îşi lasă pismele lovite ca să meargă la atac, crezând că astfel nu se mai ratează... fiindcă pisma cea veche întotdeauna ar vrea să facă ea dreptate... prin minciună. Că deşi omul a iertat, când se iveşte prilejul, omul se lasă din nou răzbunat... primind ca caraghiosul compătimirea cea mârşavă.

E greu, dar Domnul merge înainte, nu stă la poveşti vânătoreşti.

Deci omul rău şi necredincios îşi înscenează şi cu asta îşi ocupă tot timpul, îşi înscenează repetarea înscenărilor în speranţa unei lăudăroşenii cât mai neobservate şi minunate, nu ca minune ci ca poftă ce îi satisface toate poftele smereniei trufaşe.

Bine ar fi dacă ne-am ține după Domnul, dar nu prea reușim, căci smeritul trufaș nu vrea să recunoască, iar dacă totuși recunoaște chiar și atunci defapt tot nu recunoaște ci se înalță pe sine supărat și mîniat și scos din minți apărându-și idolii săi. Și cel mai mare dintre ei este pofta de pofte, poftele cele multe, plăcerea fărădelegilor adică iubirea de sine pentru minciuni ca să facă neascultarea și se ține mare și se dă mare nerecunoscând că tot ce are, vorbe, rugăciuni, rumegări sunt luate cu japca sau furate cu viclenie de la Dumnezeu ca să facă ascultare de sine... găsindu-și apoi mereu scuza excroacă de a nu avea timp destul căci pe tot îl consumă spre a „lucra” cu minteres viclean, zice el, la propășirea înțelepciunii credinței, zice el...

...și asta e fiindcă omul nu a priceput că toată înțelepciunea lui Solomon fiul lui David este defapt pocăință și smerenie, dar omul prost și lacom și iubitor al idolilor săi pentru care se luptă cu Dumnezeu a crezut că înțelepciunea este arta de a vicleni și desfrâna ca să te aprinzi de mânie că nu ești tu ascultat, călcând pmereu peste cirtuțele Domnului, peste cei ce mai ascultă pe undeva de El... vrând apoi idolatrul să facă alții ce era el dator să fi făcut la vreme... că nu se poate să ceri mereu ca să facă alții venind cu talentul mofturilor și pretențiilor și nemulțumirilor prin care te uiți atât de urât la fratele tău și la maica ta călcând în picioare fecioarele și apoi să te ascunzi ca șerpii în nisisip de tatăl tău ca să nu mai recunoști, să nu răspunzi...

Pentru ce vrei mereu să recunoști că nu recunoști? Tot pentru slavă de la oameni te „sinucizi” duhovnicește înaintea lor și acuma? Tot pentru creiatină? Știința vremelnică a răului plac, semeția răutății, râvna defăimărilor, smerenia trufașă, mușciucrul tupeist...

Pe Domnul n-ai cum să-L păcălești ci doar te amăgești pe tine asumându-ți la nesfârșit responsabilitatea neascultării pentru frumoasa smerenie trufașă și neputincioasă și copleșitoare cu multele-i clăteli de la starea ta spre o vicleană „îndreptare”...

Nu mai fura meritele sfințeniei Domnului ca să te lauzi tu cu ele ca și cum ar fi ale tale... ci pune început bun de Astăzi recunoscând că tu ai nume cu faimă rea, pe drept... și numai Domnul Dumnezeu e sfânt întru toți sfinții Săi...

Despătimirea, prin neosândire . . . !
 

Un prim pas în despătimire, este însăşi renunţarea în osândirea ( judecarea celui de lângă tine ) . O etapă peste care NU SE POATE TRECE :"nu osândi pe aproapele ; tu îi cunoşti păcatul, dar pocăinţa nu i-o cunoşti". ( Avva Dorotei ) -

Parintele Staniloae in Ascetica si mistica, pentru capitolul intai legat de asceza-despatimire- aminteste de anumite etape, iar prima este credinta. Nu cred ca putem incepe drumul despatimirii fara credinta in Dumnezeu- ca relatie si incredere persoanla in puterea Lui nu ca o forma teoretica de acceptare a unor principii sau concepte.