interesanta aceasta "terapie" prin plans...

si eu simt uneori nevoia sa plang seara...e ca o purificare...si, cu cat ma adancesc mai mult in acest planset, cu atat linistea ma cuprinde mai bine...

cos: sa te crezi mai rau decat altii, te crezi mai prost decat altul

Cred ca e greu sa te consideri mai prost, desi asa ar trebui procedat. Cand eram mai tanara incepand cu adolescenta, ii consideram pe oameni cel putin la fel de inteligenti, daca nu mai inteligenti decat mine. E o diferenta de nuanta.

Omul smerit nici nu stie ca este smerit.

Din pacate nici omul mandru nu-si da seama ca e mandru.

Din ”Smerenie si mandrie” de arhimandrit Serafim Alexiev:
Remediu la falsa smerenie:
”De suntem dojeniti, trebuiesa tacem, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati, iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din pricina laudelor nu se clatina.”

Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah, care neincetat spunea despre sine: ”Oh, eu cel nevrednic!” Odata egumenul venind la trapeza si vazandu-l, l-a inrebat: ” DAr tu,de ce te afli aici cu sfintii parinti?” Monahul jignit, i-a raspuns: ”Oare nu sunt si eu dintre ei?”

In opozitie cu aceasta adevrata smerenie lucreaza in chip cu totul diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare,avand adanca smerenie si viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: “Dar acesta ce cauta aici?” Si i-au spus monahului: “Ridica-te si iesi afara!” El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa, intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul dintre frati l-a intrebat: “Spune-mi ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?” El le raspunde: “Mi-am amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si vine cand este chemat.”
Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia fatarnica are partasie cu aeasta pe cat au paiele cu aurul.

Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk . El spune:
[i]“Exista oameni, care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinauntru nu sunt asa.
- Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia, dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi.
- Se leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri pentru sfintenia lor.
- Multora nu le e rusine sa se numeasca pe sine pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti, insa nu vor sa auda cuvintele de la altii si de aceea se numesc astfel numai cu gura.
- Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar inlauntrul lor se inalta cu cugetul.
- Altii se pleaca pana la pamant inaintea fratilor, dar raman neclintiti in inimile lor.
- Un altul poarta rasa sfasiata, darn u vrea sa-si sfasie inima.
- Multi vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii nu vorbesc deloc, dar in inima lor ii hulesc neincetat pe semenii lor.
- Unii isi acopera trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. In acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!...

Acestia toti insa nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa care poate fi recunoscuta smerenia,lipseste tocmai ceea ce ele semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, “acestia seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia” (Matei 23,27)
De aceea trebuie omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca “dupa sfaturile inimilor” (I Cor.4,5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea omamenilor”.

Sfintii Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointa, daca nu sunt presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui.

Un mare nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se vor mantui numai prin smerenia lor . Si unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desavarsire.

Ai putea sa incerci cu rugaciunea inimii ,spusa cat mai des ,la inceput cu buzele ,si dupa un anumit timp sa gandesti ceea ce spui.
Eu am gasit cuvinte de folos despre aceasta rugaciune in carte "O noapte in pustia Sfantului Munte"
Acolo spune despre rugaciunea inimii la monahi ,dar pina la un anumit punct zice si la mireni ,poate fi aplicata si noua.

"Smerenia este a te socoti pe tine "pamant si cenusa" (Iov 42, 6) in fapte si cuvinte; nu numai in cuvinte" - Sf. Varsanufie cel Mare

Sfantul Maxim Marturisitorul ne propune sa ne raportam tot timpul la Dumnezeu, prin aceasta ne vedem micimea noastra. Sau in alt loc afirma:"Nu te masura pe tine cu cei mai slabi dintre oameni, ci tinde mai degraba spre porunca dragostei. Caci masurandu-te cu aceia, cazi in prapastia inchipuirii de sine; dar intinzandu-te dupa aceasta, te ridici la inaltimea smeritei cugetari "(Sf. Maxim Marturisitorul Filocalia II)

Citez pe EP. DANIIL STOENESCU:SA NE SMERIM PRECUM FLOAREA SOARELUI,adica sa privim pururea spre EL,soarele cel adevarat, sa cum floarea soarelui pururea se indreapta spre soarele de pe cer cu fata sa pe care si-o apleaca smerita spre soare.

-Citeam despre un binecunoscut parinte care,in viata fiind, spunea intre patru ochi cuiva ca nu se mai poate mandri,ca l-a smerit Dumnezeu si nu spunea aceasta spre lauda sa.
-Din aceasta eu am inteles ca acela care a inteles ca mandria este desertaciune,uraciune inaintea Domnului si calea cea mai scurta spre iad, acela o va uri si se va feri necontenit de mandrie si de tot "halaiul intunericului".
-De mandrie trebuie sa ne ferim pana in ultima clipa,ca marele Antonie,fiind asa de fina si
inselatoare cred ca numai trezvia si rugaciunea ne pot apara de ea.
-Sa ne dea Dumnezeu "prapastie de smerenie",cum spunea Par.Arsenie P.

Spovedanie+Post+Rugaciune= Smerenie:)

:)La smerenie, ajunge acela care cu adevarat Il iubeste pe Domnul din tot cugetul sau. Smerenia are trei trepte, dar pe fiecare din ele, omul se vede sincer mai pacatos decat ceilalti. In cea de-a treia treapta, cea a sfintilor, se vede mai rau decat toata faptura. Cum se poate asta ? Sfintii, stiu. Ei vad mereu spre Dumnezeu, ei cauta mereu sa se desavarsasca si atunci apare acest paradox. Cu cat te smeresti mai mult cu atat te apropii mai mult de Domnul, cu atat esti mai bine placut Domnului. Ori omul smerit nu vrea sa placa oamenilor ci vrea sa placa Domnului. Sa fim atenti insa la falsa smerenie care nu are nimic a face cu smerenia launtrica.
Doamne ajuta !

Din Psaltira Maicii Domnului-fragment din Psalmul 7 : "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, in tine am nadajduit. Mantuieste-ma de toti cei ce ma prigonesc, pentru ca in SMERENIA mea, sa fiu bine placut tie. Stralucirea fetei tale sa lumineze sufletul meu si privirea ta cea milostiva sa insenineze constiinta mea. Si prin tine voi aduce rugaciunile mele CELUI PREAINALT ! ". Dragi crestini, inainte de a vedea parerea mai mult sau mai putin avizata a unora dintre noi, in cele esentiale ale drumului spre pocainta, cum este si smerenia, va indemn cu tot dragul de a citi seara de seara din cartile SF.PARINTI si din Psaltira Maicii Domnului ( pe langa celelalte Acatiste , Paraclise si rugaciuni), unde vom gasi prin intelepciunea lor, multe raspunsuri la cele care ne framanta , hranindu-ne sufletul si mintea cu ele.

"Desigur, omul care practica smerirea de sine, care urmeaza Vointa lui Dumnezeu, dezvaluie aceasta practica in comportamentul sau exterior. Cu siguranta, el va da putina importanta gandurilor altora, deoarece nici gandurile sale omenesti si nici cele ale altora nu sunt de interes primordial pentru el. Astfel vedem multi Parinti ai Desertului practicand o smerenie care-i face sa nu simta nevoia de a-si sustine propriile lor vederi corecte, sau sa expuna falsitatea celor impartasite de altii, chiar daca propriile lor afirmatii sunt corecte, iar un altul are pareri gresite. Centrul vietii unui astfel de om este desavarsirea, nu corectitudinea relativa a gandirii umane. Un astfel de om poate dovedi o rabdare ostentativ supra-omeneasca si abilitatea de a indura batjocura celorlalti intr-o masura greu de atins de catre cei multi. Daca vorbim urat, desi metaforic corect, el ar putea parea "un pres" calcat de toti in picioare. Intr-adevar, comportamentul sau poate sa ne para a fi cel al unui om smerit - asa cum ni-l imaginam noi in mod obisnuit, adica aparent altul decat omul smerit pe care l-am descris ca produs al sentimentului spiritual, launtric, unic al smereniei.
In aceasta consta esenta intelegerii adevaratei smerenii, a smereniei duhovnicesti, smerenie ce-si are obarsia in procesul launtric, smerenie ce decurge din psihologia Parintilor. Nu este o smerenie ce poate fi inteleasa doar prin simpla observare a comportamentului. Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smerenie spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala...."
...adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute" ("SMERENIA In Traditia Patristica Ortodoxa" - Arhiepiscop Chrysostomos de Etna)
Smerenia trebuie abordata cu precautie.
Doamne ajuta !

As dori ca acest topic sa fie accesat cat mai des in aceasta perioada a postului, pentru ca Intruparea Fiului lui Dumnezeu este un act de smerenie "a saracit pentru ca pe noi sa ne imbogateasca". Mare lucru bun este a invata smerenia lui Hristos, ea face viata mai usoara si fericita si totul devine dulce inimii. Numai celor smeriti li se descopera Domnul prin Duhul Sfant, dar daca nu ne smerim nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina in care putem vedea Lumina Dumnezeu, cum canta Biserica: "Intru lumina Ta vom vedea Lumina".

Intru totul deacord George. Smerenia si calea spre smerenie trebuie sa fie dezideratul nostru nu numai in perioada postului ci tot timpul. Ovidiu a accentuat elementele cele mai importante ce definesc smerenia. Jenica a aratat in povestioara ei , importanta covarsitoare a rugaciunii. Smerenia ne trage vrand nevrand spre intarirea necontenita a credintei noastre, a schimbarii noastre si detasarea de cele "lumesti", care de multe ori ne atrag in cursa pacatului. Si ce ar fi pana la urma urmei, credinta noastra fara de smerenie ? un desert, un pustiu neroditor. Drumul spre pocainta intru smerenie se face ! Este greu dar nu imposibil, atunci cand vrei sa-L urmezi pe Hristos.

XVI. SMERENIA ÎN RELAŢIILE CU SEMENII UN MIJLOC DE A AJUNGE LA DRAGOSTEA DE APROAPELE

Dragostea faţă de aproapele este precedată şi însoţită de smerenie. Ura faţă de semenul nostru este precedată de critică, de denigrare, de bârfă şi de dispreţ, cu alte cuvinte, de mândria noastră.

Sfinţii călugări îşi aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenţie nenumăratelor greşeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenţi să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui Dumnezeu, şi că Hristos însuşi este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înşela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină înţelepciunii trupeşti şi simţuale a naturii umane căzute, şi trebuie să avem o atenţie deosebită pentru a o păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susţinut şi de o colaborare cu harul divin pentru a o avea constant prezentă în minte când este vorba de relaţiile cu fraţii noştri. Dar până ce, prin mila lui Dumnezeu, ne însuşim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni, aceeaşi pentru toţi fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit şi iubit în tot omul.

Această atitudine devine izvorul unei dulci căinţe, a unei ardente rugăciuni făcută fără osebire şi cu mare reculegere. Avva Dorotei avea obiceiul să-i spună ucenicului său, avva Dositei, de câte ori acesta se lăsa cuprins de mândrie: “Dositei, tu eşti mânios. Nu-ţi este ruşine să te mânii şi să-l superi pe fratele tău? Nu ştii tu că el este Hristos, şi că tu-l superi pe Hristos?”

Marele Sfânt, care a fost Apolos, le zicea adesea ucenicilor săi referitor la primirea fraţilor străini care veneau la el, că trebuie să-i cinsteşti cu o metanie până la pământ, pentru că nu te prosterni în faţa lor, ci în faţa lui Dumnezeu. “Ai văzut pe fratele tău? L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău? spunea el. Lucrul acesta l-am primit de la Avraam (cf Facere 18). Şi că trebuie să-i primim pe fraţi şi să fim ospitalieri cu ei, am învăţat de la Lot care-i silea pe îngeri să petreacă noaptea în casa sa” (Facere 18).

Acest fel de a gândi şi de a se comporta l-au avut toţi călugării din Egipt, foarte vestiţi în întreaga lume prin asceza călugărească şi prin darurile Sfântului Duh. Aceşti călugări s-au arătat vrednici de a fi prevestiţi de dinainte de proorocul David: “oamenii rugăciunii veni-vor din Egipt” (Ps. 67, 32).

Sfântul Ioan Casian, scriitor bisericesc din veacul al IV-lea, relatează următoarele: “Din dorinţa de a cunoaşte învăţăturile bătrânilor, am pornit din părţile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiţi cu atâta bucurie, încât nici o rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă aşa cum ne deprinsese la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri şi vineri. Intrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta uşurinţă peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: “Postul mă însoţeşte tot timpul, iar pe voi, care curând veţi pleca, nu vă voi putea ţine necontenit cu mine. Postul, deşi este folositor şi trebuincios, e totuşi o ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăţătură ca o obligaţie. Prin urmare prin voi primindu-L pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10,40). Iar după plecarea voastră, voi putea despăgubi omenia, ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen, asupra mea”, în adevăr. “Pot oare fiii nunţii să fie trişti, câtă vreme Mirele este cu El?” (Matei 9, 15), însă după ce va fi plecat atunci vor posti în libertate” (Aşezămintele Monahale V, 24).

Dacă trăieşti într-o mânăstire cu fraţi, consideră-te pe tine singur ca păcătos, şi pe toţi fraţii, fără excepţie, ca pe nişte îngeri. Intru toate dă-le întâietate. Când este preferat aproapele tău bucură-te şi socoate lucrul acesta ca cel mai drept. Vei ajunge uşor la o asemenea stare de spirit încât vei evita întâlnirile prea dese şi familiaritatea cu ceilalţi. Dimpotrivă, dacă-ţi vei permite relaţii prea strânse şi comportări prea libere cu ei, nu vei fi niciodată vrednic a ajunge la măsura duhovnicească a sfinţilor, şi nu vei putea zice niciodată cu sinceritate Apostolului: “lisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. l, 15).

Datorită smereniei tale în raporturile cu ceilalţi şi datorită dragostei pentru ei, împietrirea inimii tale va slăbi încet, încet. Ea va ceda ca o piatră grea ce este rostogolită să intre într-un mormânt, şi inima va putea renaşte pentru legături duhovniceşti cu Dumnezeu, pentru care, până aici, era moartă. O nouă perspectivă se deschide ochilor duhovniceşti care vor descoperi mulţimea rănilor pricinuite de păcat întregii firi omeneşti căzute. Ea va recunoaşte starea sa jalnică în faţa lui Dumnezeu şi-i va implora mila. Inima va conlucra cu mintea prin tânguirea ei şi printr-o umilă înduioşare. Acesta este începutul rugăciunii adevărate.

Dimpotrivă, Sfântul Isaac Sirul aseamănă rugăciunea omului plin de resentimente cu seminţele aruncate pe piatră. Acelaşi lucru se poate spune despre rugăciunea celui ce-l judecă şi-l urăşte pe aproapele său. Nu numai că Dumnezeu nu primeşte rugăciunea omului orgolios şi irascibil, ci şi îngăduie Acelui ce se roagă în această stare de spirit, să suporte diferite ispite foarte umilitoare pentru ca, lovit şi încovoiat de ele, să regăsească umilinţa faţă de semenul său şi dragostea de oameni. Rugăciunea este expresia dragostei călugărului faţă de Dumnezeu (Scara XXVIII, 33).

de aici: http://www.cartiortodoxe.com/carte/category/smerenie

DESPRE SMERENIE, OSÂNDIRE DE SINE ŞI EGOISM si nu numai,aici:
http://www.cartiortodoxe.com/carte/278/despre-credinta-si-mantuire

Cred ca Sfanta Treime este pilda de smerenie si pentru relatiile dintre semeni. Nu intamplator Dumnezeu insusi ni se ofera ca pilda de smerenie. Dintre Persoanele Sfintei Treimi nici o Persoana nu vorbeste despre sine, ci le descopera pe celelalte, Tatal descopera pe Fiul (la botez"Acesta este Fiul Meu cel iubit..."), Fiul fagaduieste pe Duhul Sfant Apostolilor, iar Duhul graieste despre Fiul prin Apostoli. Nici o Persoana nu cade in anonimat. In relatiile noastre inter-umane, din pacate se intampla invers, toti vorbim despre noi. Iata si un indemn al Sfintilor Parinti:"TACI TU SA VORBEASCA FAPTELE TALE".

Prin virtutea smereniei crestinul isi da seama ca depinde intru totul de Dumnezeu. Smerenia cere ca fiecare om sa-si reaminteasca de slabiciunile sale, dar si partile bune ale aproapelui.

George, multumesc pentru randurile frumoase. Intr-adevar, Sfanta Treime e Exemplul exemplelor. Totusi am cateva nelamuriri. Din ce zici tu ar insemna ca omul sa nu mai vorbeasca deloc despre el, sau sa vorbeasca numai de lucrurile care il ponegresc. Ma gandesc ca daca vorbesti despre tine, dar slavindu-L pe Dumnezeu ca te-a ajutat sa faci ceva, nu cazi din smerenie, nu?

Elena

http://www.crestinortodox.ro/Batjocorirea_lumii-160-19893.html

Sper ca acest articol sa-ti raspunda la intrebarea ta(daca nu l-ai citit deja), articol care mi s-a parut unul dintre cele mai bune din ultima vreme

Sigur ca in cazul acesta este slavit Dumnezeu. Smerenia este prezenta in faptul ca Dumnezeu se descopera prin faptele noastre.
Pe mine personal m-a impresionta exemplul Sfantului Macarie Egipteanul, cand ii spune ucenicului ca in aceasta lume trebuie sa se comporte asemenea unui mort, adica la manie sa fie asemenea unui mort , dar si la laude trebuie sa fie asemenea unui mort(sa nu se mandreasca). daca nu se cunoaste acest exeemplu am sa-l expun mai pe larg.

Pai exemplul se cunoaste, cum se mai cunoaste si cel din Pateric in care avva il trimite pe ucenic in cimitir sa arunce cu pietre in morminte si apoi sa-i ridice in slavi pe cei adormiti ca sa inteleaga ca ei nu reactioneaza in niciun fel. Problema e ca eu nu reusesc ca exemplele intalnite sa le pun in practica, adica maldarul de informatii acumulate (multe deja uitate) sa prinda viata in mine si sa ma transforme launtric. Of, Doamne!
Voi cum faceti?

Elena

Poate ca in postarile anterioare am fost cam teoretic. Eu zic, bine ca avem aceste exemple si fiecare dupa puterile sale sa le urmeze. Si nereusita noastra este o dovada a smereniei, daca suntem constienti si avem in vedere relatia cu Dumnezeu.

Permanentizarea relatiei cu DUMNEZEU este cheia succesului ca sa spun asa. Cel putin la mine, chiar daca ma abat, gresesc catusi de putin, constientizez in aceasi secunda, abaterea . Obsesia dragostei de Dumnezeu este cea mai frumoasa si utila "obsesie"din viata noastra si astfel putem pretinde catusi de putin ca mergem intru smerenie si pocainta, altfel totu-i teorie in pustiu.

Draga mea in lume e greu sa fii smerit(prost asa interpreteaza oamenii cuvintul asta) ,te calca toti in picioare.
As vrea sa pot sa-ti dau ceva sfaturi dar nu am. In lumea asta trebuie sa ne luptam cu toate ispitele.
Eu zic sa te rogi pentru asta la Maica Domnului.

Despre care smerenie vorbiti? Despre aia de la generalitati "dependenta de calitate"?:D:D:dozingoff::dozingoff:

Cristi, sunt curios daca reusesti sa constientizezi "abaterea" inainte sa fie comisa sau dupa, eu cred ca aici e cheia. Nu o lua drept o judecata ca nu suntem aici sa facem asta ci ca un "detaliu tehnic"
Reusesti sa opresti de ex minia inainte sa-ti iasa pe gura sau sa-ti acapareze mintea?

Elena ,lucreaza cu principalele patimi si vezi ce simti, daca de ex la vederea unor pompieri dezbracati la bust simti ca mijeste ceva care nu poti controla inseamna ca nu ai ajuns la autocontrol care este premergator dezpatimirii
Exemple sunt cu gramada...trebuie doar constientizate INTENTIONAL asa cum o faceau sfintii care dansau cu prostituatele de mina in piete incercind astfel sa le indrepte...

Am gasit chiar ub sfat al Sfantului Siluan despre lupta impotriva vrajmasului cu arma smereniei.
"Cel ce, ca si mine, a pierdut harul, sa lupte cu curaj cu demonii. Cunoaste ca greseala e in tine insuti; ai cazut in mandrie si slava desarta, dar Domnul te face sa cunosti ce e viata in Duhul Sfant si ce e lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta ravagiile cauzate de mandrie si fuge de laudele oamenilor si gandurile de ingamfare. Atunci doar incepe sa se vindece si sa stie sa pastreze harul. Cum putem intelege daca sufletul e sanatos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mandrie, dar sufletul sanatos iubeste smerenia, invatata de Duhul Sfant si, daca nu cunoaste inca aceasta smerenie, se socoteste pe sine mai rau decat toti oamenii".

In marea majoritate a situatiilor, din pacate, mania, se revarsa , imi acapareaza mintea, dar , culmea stiu, realizez gresala, caderea si ma opresc, am remuscari, ma intristez, simt ca am naruit mult din munca si rugile mele. Este o senzatie groaznica, realizand ca puteam evita caderea respectiva. Chiar in timpul nestapanirii exista o stare de eliberare, de manifestare si una de ponderare, de infranare. Caut in ultima vreme , ca in situatiil sa le zic conflictuale sa ma detasez de situatie punandu-mi gandul mai presus de cele ce se-ntampla. Imi vin in minte, fragmente de rugaciuni si din invataturile Sf.Parinti. E greu, dar nu imposibil. Oricum drumul e lung si anevoios.

Eu stind si incercind de nenumarate ori(si Slava Domnului am ocazia, lucrind cu publicul) la un moment dat am realizat ca totul consta in a-ti aduce aminte de ce trebuie sa faci in acele momente de uitare, cind te ia apa... vezi tu, eu nu-mi aduc aminte rugaciuni, ci am observat pe mine, asta dupa fff mult timp, ca rugaciunile imi intaresc memoria si amintirea binelui, intr-un fel deosebit nebanuit de mine, acela de a nu actiona ca un robot, ci a incerca sa imit sfintii, iar acest impuls, din pacate, nu vine de la sine ci trebuie educat, dar oricum rar se intimpla sa-mi reuseasca...

Interesant ce simti tu cand vezi pompieri dezbracati. Mai aflam si noi cate ceva despre forumisti! :D

Legat de smerenie, l-am vazut pe Pr. Iustin si mi-a spus ca la smerenie se ajunge cu rabdare. Iar din asta am inteles ca e drum de o viata intreaga si nici la sfarsit nu poti spune ca ai ajuns la starea aceasta.

Da, George, Sf. Siluan este un exemplu excelent, iar Mantuitorul Insusi e Exemplul suprem. Doamne, de am deveni si noi mai asemanatori cu Tine!

Elena

Nu exista o metoda de a dobândi smerenia. ca si în alte lucruri, omul încearca tot felul de stratageme pentru a o dobândi, dar ele doar încurca lucrurile.

Smerenia este un abis fara fund, adica posibilitatea avansarii în smerenie este fara sfârsit, fiindca fara sfârsit este Dumnezeu.


Constientizarea acestei nelimitari a progresului în smerenie e suficienta, cu timpul sufletul nostru se va preschimba tot mai mult, fara sa facem nimic.

Vorbim despre noi, cei de rand, cei care zi de zi, ispitele sunt la tot pasul. Suntem intr o lume ce o putem compara cu o mare mlastina a pacatelor, unde ici colo, dar foarte rar, apare cate o insulita mai linistita si incercam sa ajungem la ea. Dar din mlastina cu greu si aproape imposibil poti iesi sau inainta spre acele insulite. De obicei te afunzi din ce in ce mai tare, mai ales ca din spate, de peste tot vin altii si altii care mai rau te incurca. Ar mai fi poate si temperamentele noastre (flegmatic, coleric, melancolic, etc) cu care ne nastem de fapt. Smerenia nu are o reteta unica in atata si atata diversitate. A da un exemplu sau altul , nu ajuta mare lucru, problema find de la individ la individ.

"Este important sa intelegem clar ca smerenia nu se afla in firea cu care ne nastem, ci in modul in care dezvoltam aceasta fire. Hotararile pe care le luam in viata hotarasc in cele din urma ceea ce suntem. Nu suntem responsabili pt. talentele pe care le avem, dupa cum nu suntem responsabili pt. ceea ce ni se intampla in zbuciumul lumii. Insa suntem responsabili pt. ceea ce avem si ceea ce facem sa ni se intample. Astfel cei care sunt chemati sa aiba functii inalte in viata pot fi smeriti in inima, in timp ce un maturator de strada poate simti invidie si mandrie. Mandria poate salaslui in mod egal atat in inima celui puternic cat si in cea a cersetorului. Dobandirea smereniei se afla dincolo de rangul si situatia in care ne nastem; ea tine de ceea ce facem cu ceea ce suntem. In ochii lui dumnezeu, toti oamenii sunt egali si suntem judecati ca atare, nu dupa rangul nostru, ci dupa implinirile noastre.
Astfel ca ceea ce trebuie sa facem este sa ne dezvoltam capacitatea naturala de smerenie cu care ne nastem, fie ea mare sau mica. Trebuie sa o hranim, poate chiar fortandu-ne sa actionam cu smerenie, oricat de greu ni s-ar parea ceea ce facem. Cu timpul ceea ce facem poate deveni realitate. :) ("Smerenia..." - Arhiepiscop Chrysostomos de Etna.)
Doamne ajuta !

Iubirea si smerenia nu sunt ceva cu care ne nastem, trebuie sa ne straduim sa le agonisim toata viata.

Este contrar invataturii unor sfinti parinti. Iubirea omului este deci iubire raspuns, care "presupune - dupa Sfantul Vasile cel Mare - o dispozitie proprie naturii create, o samanta sau o putere de iubire in fiinta omului, chemat sa ajunga la desavarsire prin iubire".

Nu mi-e clar ce vrei sa zici. Eu am gasit la parintele Sofronie aceasta idee: nu ne nastem cu iubirea, trebuie sa ne straduim toata viata s-o dobândim (prin lupta cu poftele), dobândirea iubirii e lucrul cel mai greu.