Într-adevăr, Stavropoleos este un loc special! Dar pentru mine, care stau la periferia sferei de influenţă a ortodoxiei (autentice), orice loc în care apare o mărturie a autenticului în modul de exprimare propriu creştinismului ortodox este o bucurie fără margini. Tocmai de aceea m-am "înscris" fără să stau pe gânduri la "cursul" tău.
Mulţumesc pentru primire!

Şi nu în ultimul rând... Mulţumesc Mirela! :53::53::53:

Subiectul e deosebit de captivant. Am sa va urmaresc cu placere "din tribuna" studiile iconologice cu Mihai, pentru care am un respect deosebit.

Incerc o intrebare, cu scuzele de rigoare pentru lipsa mea de notiuni. Cum trebuie privita de exemplu aceasta icoana a carei valoare eu nu o pot discuta nefiind nici macar in masura de a o intelege din punct de vedere estetic. Nu stiu sa ii inteleg proportiile, ce ar trebui sa inteleg din proportiile folosite, eu vad discordanta intre dimensiunea nasului si cea a ochilor cat si in raport cu toata fata in ansamblu. Inca o data va rog sa ma iertati pentru intrebare si daca stie cineva cum trebuie sa privesti o astfel de icoana, il rog sa ma initieze si pe mine.
Doamne ajuta!

As mai intreba de ce se regaseste in multe icoane pozitia aceasta nefireasca a capului Pruncului Iisus, ca aici de exemplu, care este semnificatia?
Doamne ajuta!

Prin astfel de reprezentari se incearca sa ni se descopere ca icoana nu reda aceasta lume, ci una indumnezeita. Face apel la imparatia pe care "carnea si sangele nu pot sa o mosteneasca". De aceea chipurile din icoana nu sunt identice cu cele din aceasta lume.

Multumesc Costel. :53: Sincer, nu m-am gandit.. inteleg ca icoana cauta sa activeze alt organ senzorial de perceptie..

Incerc si eu un raspuns, insa sper ca va fi completat de cineva cu cunostinte temeinice de iconografie, nu sumare ca ale mele. Asa cum bine ati observat, in icoanele ortodoxe exista un anacronism al formei (cei reprezentati sunt intotdeauna cu fata spre privitor, in ciuda pozitiei nefiresti a capului fata de trup; Iisus, desi prunc in bratele Maicii sale, este mult mai matur la chip decat un copil sau mult mai mare ca proportie decat ucenicii sai in scena Cinei cele de Taina, ochii supradimensionati etc.) pentru ca accentul se pune intotdeauna pe sensul duhovnicesc si pe rostul lucrurilor, spre deosebire de iconografia catolica, unde primeaza ordinea fireasca. In icoana respectiva, pruncul e cu fata spre privitor pentru a inlesni unirea si comuniunea cu el, in ciuda ratiunii fizice.

Icoanele ortodoxe vor sa transmita realitatea interioara a vietii sfinte, reducand mintea la contemplarea ratiunilor duhovnicesti din lucruri, de aceea avem perspective psihologice si nu perspective vizuale reale, ce ar corespunde dimensiunii marginite spatio-temporale, nu celei spirituale. Icoanele sunt mereu un spatiu transcendent, ce te pun in relatie cu prezente vii din afara realitatii materiale,prezentate simbolic, de aceea imaginea nu e naturalista, ci transfigurata, modul de reprezentare fiind din perspectiva eschatologica: lucrurile nu lasa umbra, ci lumina vine din interior, o lumina dumnezeiasca, necreata („şi nu va mai fi nevoie de lumina soarelui sau a lămpii, căci Însuşi Domnul Dumnezeu va fi lumina lor.” Apo. 22:5)

Cauta sa activeze acelasi ochi (organ), sa-l transfigureze. Deci nu cauta sa aseze altceva in locul lui. Fara aceasta schimbare, putem intelege de ce Luca si Cleopa i se adresau lui Hristos ca unui strain - in timp ce se indreptau spre Emaus - aveau o privire trupeasca, vedeau cu ochii de dupa caderea in pacat - a se vedea ca Scriptura mentioneaza ca dupa aceasta cadere "li s-au deschis ochii".

Da, da, te rog iarta-ma, m-am gandit apoi ca exprimarea mea s-ar putea sa aiba nuanta "ezoterica"... ma refeream la ochii duhovnicesti.

Frumos. Multumesc Ioanna. :53: Asta incerc sa inteleg...asadar icoana nu poate fi inteleasa rational... am mai prins acest sens al scurtcircuitarii ratiunii cand m-am lasat libera in bratele credintei. Foarte greu am lasat fraiele ratiunii sub conducerea credintei, a fost un moment cheie in viata mea, am spus: Doamne eu nu inteleg cum vine asta, dar cred ca asa e.

Cam asa; ochii trebuie sa vada dincolo de aparente, sa intuiasca calitatile simbolice ale acesteia, sa simta harul ce transcede icoana, stabiland dialogul cu arhetipul. Daca mintea se reduce la capacitatea rational-logica, pierzi posibilitatea de a simti intuitiv harul.

Pe mine ma intriga „prezenta prin absenta” din iconografia ortodoxa, cand trasaturile fetei sunt slab conturate, aproape disparente, in spatiul lasat liber de preaplinul ferecaturii metalice. Slava si splendoarea fundalului decupeaza "absenta" fetei, prezenta undeva dincolo de vizibil si a carei calitati simbolice le intuiesti.

http://img220.imageshack.us/img220/3...omnuluiind.jpg

Nici mie nu-mi place acest mod de abordare - chipul pictat dupa canoane, dar imbracat in mult metal. Dintotdeauna mi-au placut icoanele din lemn, lipsite de metal.

Sunt bucuros să găsesc topicul acesta în stare ”caldă”, îmbogățit cu informații și curiozități prețioase.
Ferecătura icoanelor, realizată de obicei din argint și pietre prețioase, dincolo de un anume mod de a cinsti împărătescul prototipului sau, secundar, de a proteja de degradarea fizică, are legătură cu împământenirea concepției conform căreia icoana este un obiect sacru în sine, un fel de catalizator al puterilor dumnezeiești într-o formă materială ”tangibilă”. Icoanele făcătoare de minuni sunt de obicei ”victimele” acestei fetișizări inconștiente și întrucâtva inocente. În realitate, orice icoană face minuni prin însăși natura ei, chiar dacă prototipul nu-și afirmă spectaculos prezența prin semne exterioare evidente pentru toată lumea.
Și avem dreptate când ne exprimăm preferința pentru icoana vizibilă în întregul ei, având intuiția că nu există important și accesoriu, doar o ierarhie a partiției vizuale și o ordine a limbajelor. O icoană, printre multe altele, reflectă, în tot ce arată și ascunde, organicitatea Bisericii și structura ei divino-umană, exprimată concis de Apostolul Pavel în 1Corinteni capitolul 12.

Te referi, desigur, la natura teandrica a icoanei. Inteleg bine?
Muzica liturgica e la fel, de acord?

Într-un fel, da!
Dar m-am referit acolo la chipul care trimite la protochip, calitate intrinsec iconică.

Asadar, daca am inteles bine cuvantul, o calitate intrinseca a icoanei este aceea ca orice element vazut al ei, orice numim chip, trimite la protochip. As putea spune, ca aidoma cuvantului sau structurii melodice, chipul reprezentat in icoana este un fel de rampa de lansare a cugetului si simtirii privitorului catre (si in) Biserica - persoane si evenimente din Biserica. O cale de imbisericire, un mijloc sfintitor, aceasta e icoana pe care o contemplam, in rugacine. (Oare gresesc?)
Acum, presupunind ca sunt oarecum pe un drum bun: in ce masura depinde "calatoria" sufletului privitorului in lumea icoanei, de cunostintele lui despre evenimentul reprezentat si despre persoanele reprezentate? Se poate ca, in ciuda unor cunostinte sarace, contactul cu icoana sa aiba un efect sfintitor? Depinde in grad semnificativ actul contemplarii de baza de cunostinte ale privitorului? Are, cumva, icoana o "energie secreta" care suplineste precaritatea cunostintelor privitorului? Sau, dimpotriva, o persoana cu credinta tare, insa cu un nivel scazut de cunostinte (afla de pilda ca in icoana e infatisat chipul Sfintei Parascheva dar nu stie nimic despre Cuvioasa), se poate folosi mai mult de intalnirea cu icoana...
Ma gandesc ca, dincolo de particularitatile figurative variate ale unei icoane, fie si prezenta constanta in jurul capului sfintilor a unui cerc, despre care un copil cunoaste ca e un atribut al sfintilor, il poate inalta pe privitor la Protochipul Hristos. Si asta ar fi suficient pentru a pune sufletul privitorului in dispozitie optima, sa zic asa, pentru rugaciune...
Poate am pus prea multe intrebari... Daca sunt irelevante sau natingi, imi cer iertare.
Doamne ajuta!

Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului, dar mi-a trebuit timp să depășesc senzația neplăcută că forumul a fost lovit, în ultima vreme, de o epidemie de prostie care face ravagii pe toate palierele. În fine, nu-i treaba mea, însă nici nu poți fredona cu ușurință Bach la un festival de manele fără să simți cum te copleșește penibilul din cap până în picioare.

Interogațiile tale sunt extrem de actuale. Făceam, mai mult aluziv, într-unul din posturile anterioare, comparația (strict explicativă) dintre calitățile relaționale ale Bisericii și cele ale icoanei, ambele izvorâte din harul Duhului Sfânt. Atât Biserica, cât și icoana, își livrează adevărul adaptat iconomic la nivele de înțelegere diverse , pentru ca orice suflet să aibă acces la informația transmundană ce alimentează abundent rugăciunea-comuniune.
Prin urmare icoana va avea ceva de spus oricui, dar pe limba lui, păstrându-și mereu o ”rezervă” de apofatic pentru pătrunderea într-o altă zonă de profunzime. Tot ce trebuie să facem este să nu ne blocăm la un nivel de înțelegere ca și cum ar fi ultimul. Și ca să-mi consolidez poziția de ”iubirist”, o să spun și cu ocazia asta că incursiunea în lumea teandrică a icoanei e ca o creștere într-o dragoste adevărată, care oricât de mare ar fi, lasă mereu loc de mai mult.

Ca să împrospătăm interesul pentru topicul de față (dacă se mai poate!), vă invit să ne întoarcem în zilele Crăciunului pentru a asculta o lecție de iconologie, ecleziologie practică, credință mărturisitoare etc., într-un dialog al excelentei realizatoare de emisiuni radio Mihaela Helmis cu maestrul Sorin Dumitrescu. Atenție mare că maestrul face niște tălmăciri iconice inedite, iar la final oferă temeiul cel mai puternic al existenței modului iconic de comunicare/împărtășire cu tainele dumnezeiești!

http://www.romania-actualitati.ro/so...mitrescu-36535

Mulţumim, Mihail. Sorin Dumitrescu are darul de a-ţi deschide ochii spre înţelesuri dumnezeieşti, lăsându-te în acea stare de binecuvântată mirare, nu numai pictând, ci şi cuvântând.

Începutul m-a cam dezamăgit. De unde ideea asta de figurine de ciocolată care închipuiesc "tabloul" de Crăciun? Mă rog, o fi fost poate în România, că mai nou acolo se pare că este "țara tuturor posibilităților"... :57: după ce mă tratez cu o cafea, să mă mai trezesc din nesimțirea asta yankee, sper să pot urmări cu mai mult interes acel interviu al Mihaelei Helmis cu Sorin Dumitrescu.

***

Da, până să revin la Mihaela Helmis, am dat peste un interviu aniversar: Sorin Dumitrescu la 65 ani.
Interviu luat de Petre Mihai Băcanu (n-am mai auzit de el de un car de ani!!) și publicat in ziarul Timpul la 16 Martie 2011.
Mi-a rezonat plăcut (oare de ce?) această mărturie despre începuturile sale ca pictor de icoane:
Când ați început să pictați icoane?
Din păcate, abia în jurul vârstei de 40 de ani! Dar întotdeauna cu un alt entuziasm, altul decât entuziasmul creativității curente. Te împinge să faci icoane o altfel de simțire, o simțire în fine, deplină, completă și îndrituită. Asceții o numesc simțire înțelegătoare. Fără ea, nu se pot face icoane adevărate.
http://www.ziarultimpul.ro/articole/...ape-20-de-ani/

***

Despre Icoana Nașterii Domnului : Oare de ce apar acolo tocmai boul și măgarul, și nu alte animale? de asta nu s-a discutat, sau poate mi-a scăpat mie.

De ce apar boul si asinul in icoana nasterii si nu alte animale? Pai, tocmai despre animalele astea doua vorbea Sorin Dumitrescu preluand acel verset 3, al carui autor zici ca ti-a scapat. E versetul 3 din primul capitol de la Isaia: "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste; poporul meu nu ma pricepe“.

Imaginea asta a boului si asinului care se uita cu un alt fel de intelegere la faptura infasata din ieslea Betleemului , recunoscandu-si Creatorul dupa alte criterii decat cele ale ratiunii, nu e altceva decat o imagine cu lux de detalii profetita cu 700 de ani inainte ca evenimentul sa se fi petrecut.
Asa incat, (din cat am inteles de la maestrul Sorin Dumitrescu), privitorul icoanei e provocat sa se nedumereasca, sa faca niste linkuri mentale menite sa-i genereze un declic, sa-l scurtcircuiteze, sa se ridice macar la nivelul de intelegere al necuvantatoarelor, care isi recunosc Creatorul din instinct.

...sau poate ele Il (re)cunosc cu acea ,,simtire intelegatoare", ca sa folosesc sintagma deja consacrata de care aminteai si tu.

Poate ca boul si asinul au acea simtire intelegatoare (atat cat e data necuvantatoarelor) dar omului ii este scindata simtirea inimii de intelegerea ratiunii. Acel verset 3 din Isaia 1 are o deschidere de intelesuri in cascada, pe care Sorin Dumitrescu ne invita sa nu le trecem cu vederea ori sa le expediem facil. Caderea umanului din vietuirea in har a provocat in fiinta omului o ruptura ontologica care pe masura extinderii ei prin pacate, il poate duce pe om la o nesimtire subanimalica, chiar demonica.

Pana nu depasim divortul asta dintre minte si inima, pana nu punem inceput unirii dintre ele, vom vietui fragmentar, schizoid, blazati si neautentic, incapabili sa ne minunam, adica sa-vietuim-in-interiorul-minunii, asa cum s-au minunat ingerii cand Cel neincaput S-a lasat incaput in iesle.
"Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste; poporul meu nu ma pricepe“. Dramatic.

Multumesc, Delia. Chiar ma gandeam sa reiau interviul respectiv si sa-mi notez ceea ce imi scapase.

Poti te rog sa precizezi, sursa exacta dpdv dogmatic (canoane, etc) care restrictioneaza reprezentarile zoomorfe si de asemenea sa precizezi exact despre ce reprezentari zoomorfe este vorba (pt ca se pot referi la reprezentari diferite, unele fiind intradevar in mod expres restrictionate, insa altele?... )?
CINE anume restrictioneaza reprezentarile zoomorfe (cu referire la fiecare reprezentare in parte)? Ce canoane?

Intreb in dorinta de a intelege de ce a disparut din iconografie (daca este vorba de vreun canon care limiteaza dpdv dogmatic, sau daca este vorba doar de vreun curent/tendinta a practicii fara vreo motivatie canonica) de exemplu simbolul pasarii Phoenix, legat de o discutie de pe un alt topic

Cred că înainte de a schiţa o explicaţie, trebuie să lămurim un pic ce înseamnă canon în general şi canon iconografic în particular, întrucât poate că mulţi îşi imaginează că Biserica a instituit un fel de inchiziţie a artei prin născocirea de reguli scrise pe care iconarii trebuie obligatoriu să le respecte sub ameninţarea anatemei. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, probabil că nu exista haosul iconografic din ziua de azi, dar nu l-am fi avut, cu siguranţă, nici pe Rubliov.
Canonul a reprezentat întotdeauna în Biserică o regulă nescrisă, o rânduială mai bine zis, la care clerul şi credincioşii consimţeau liber, în virtutea ascultării întru dragoste şi a participării la comuniunea euharistică în sens lărgit. În primul mileniu viaţa liturgică era flexibilă, dinamică şi respira un aer sănătos de libertate duhovnicească. Canonul era un fel de echivalent al bunului simţ, era garantat de autoritatea harismatică a păstorilor şi ţinea cont de multiplele particularităţi ale comunităţilor ecleziale.
Dar încă de timpuriu au apărut în biserici tot felul de derive şi abuzuri de libertate din ce în ce mai dificil de gestionat, care au obligat Biserica să codifice textual canonul, transformându-l în lege scrisă şi referenţială pentru toată lumea.
Iconarii au avut parte multă vreme de un climat de libertate în exercitarea vocaţiei lor, dar pe măsură ce Biserica, presată de ameninţarea ereziilor, îşi codifica credinţa într-un corpus dogmatic, icoana a devenit tot mai intensivă în dimensiunea ei doctrinară, punând mare accent pe precizie tematică şi disciplină morfologică, păstrându-şi în acelaşi timp libertatea în explorarea tezaurului inepuizabil al Tradiţiei. Când cultul icoanelor a atins un anumit prag critic, restricţionarea unor simboluri împrumutate din arta păgână s-a impus de la sine. În felul acesta au dispărut din compoziţiile iconice reprezentările zoomorfe ca simboluri, prin accentuarea caracteristicilor ipostatice, fiindcă credinciosul care se închină la o icoană trebuie ferit până şi de aluzia la zoolatrie sau alte ambiguităţi vizuale idolatre.

Una din puţinele referinţe canonice cu valabilitate paneclezială destinată iconarilor a fost faimosul canon 82 al Sinodului Quinisext care a marcat abandonarea noţiunii de simbol în sens antic, precreştin, şi trecerea definitivă în hipersimbolul creştin, adică în tipul care găzduieşte energetic prototipul:

"Pe anumite picturi se află mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost pus acolo ca model al harului, prefigurând - prin mijlocirea Legii - adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că onorăm figurile şi umbrele ca pe nişte simboluri şi închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul şi adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat - după firea Sa omenească - Cel ce a ridicat păcatele lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Aşa înţelegem mărirea smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul şi ajungem sa-I pomenim locuirea în trup, patima, moartea Lui mântuitoare şi, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii"

Influenţa acestui canon a fost uriaşă în iconografie, ca un fel de katarsis necesar care a schimbat la faţă toată tradiţia de după el.

Da, despre acest canon stiam si eu (nu stiam daca este unicul, daca s-a mai facut vreo referire expresa de interdictie referitor la vreo alta reprezentare zoomorfa - asta intrebam).
Este de bun simt ca Hristos sa fie reprezentat ca om, caci s-a intrupat ca om.
Dar cum reprezinti vizual notiuni mai abstracte, gen nemurirea, viata de veci? Si care este ratiunea pt care a disparut pasarea Phoenix din iconografia crestina?

M-am străduit, cât am putut, să arăt pe scurt în postarea anterioară ce însemna canonul în primul mileniu creştin şi cum se raportau clericii şi credincioşii la aceste reguli desprinse din experienţa duhovnicească comună. Îmi dau seama din nou că e aproape imposibil să explici lucrurile astea în contextul atitudinii contemporane faţă de predania Bisericii, văzută mai mult ca un cadru securizant de reguli juridice cu pretenţie de infailibilitate, în măsură să ofere creştinului siguranţa obiectivă a amplasării lui corecte în perimetrul dreptei credinţe.
Canonul, sau dreptarul iconografic, s-a transmis predominant pe cale orală prin intermediul relaţiei maestru - ucenic, care funcţiona pe modelul raportului părinte duhovnicesc - fiu duhovnicesc. Asta însemna că maestrul iconograf avea prerogative aproape sacramentale în transmiterea dreaptă/corectă a Tradiţiei către ucenici, precum duhovnicul reprezintă Biserica în intimitatea relaţiei cu fiul duhovnicesc. Funcţionarea extrem de eficientă a acestui mod de trasmitere a artei şi teologiei icoanei s-a reflectat în numărul mic de canoane sinodale "disciplinare" adresate iconarilor. Asta este o dovadă în plus că Biserica n-a legiferat niciodată să se afle în treabă, fiindcă regula apare atunci când dragostea şi libertatea sunt subminate grav de păcat şi de primejdia căderii în comă duhovnicească.

Cred că am fost destul de limpede şi cu explicaţia evacuării simbolurilor zoomorfe moştenite din cultura păgână. Argumentul principal l-am mai amintit şi pe alt topic, unde a fost ignorat în totalitate. Ca să economisesc timp redau textul acela şi aici:

De ce venerarea icoanelor nu este idolatrie? Pentru că icoana este un dispozitiv teologic ce impune privirii o asceză strictă asupra vizibilului duhovnicesc. Strictă, dar nu rigidă, fiindcă Domnul iubeşte creativitatea omului ascultător de Biserică şi cât mai liber de pretenţiile propriului ego, pe de-o parte, dar şi de interferenţele imaginarului demonic, pe de altă parte.
Prin urmare, nu numai că icoana nu poate fi suspectată de idolatrie, dar prin chiar esenţa şi profunzimea ei este cea mai antiidolatră formă de expresie artistică, încadrată perfect în străduinţa Bisericii, de la Cinzecime încoace, de a dezidolatriza cosmosul şi sufletul omului, pentru face posibilă relaţia liberă, în Duh şi Adevăr, a Creatorului cu creaţia prin mijlocirea umanului îndumnezeit prin har.

Deci icoana este asceză a privirii sau privire îmbisericită. De aici poţi să deduci singur că ea nu speculează, nu abstractizează, nu conceptualizează ci arată Adevărul în perspectivă eshatologică. Iar viaţa veşnică, nemurirea sunt prezente plenar în modul reprezentării, în morfologiile ei teandrice (urâte pentru unii, din câte am văzut). Prin urmare, icoana face vizibil transcendentul şi ipostasul îndumnezeit atâta cât poate ochiul omenesc neînviat să suporte. Restul este taină nesfârşită, rezervată vârstei spirituale a vederii faţă către faţă (1 Corinteni 13:12)

Multumesc pentru explicatii. Nu privesc canoanele in sens juridic si este evident ca orice regula poate fi mentinuta si transmisa intr-o comunitate si oral, nu numai scris, cu atat mai mult cu cat comunitatea este mai omogena dpdv al unor caracteristici/atribute.
Eu nu contestam capacitatea de impunere a unei reguli stricte pe cale orala intr-o comunitate, nici nu intrebam "de ce este corect ceea ce este in prezent" (ca este evident ca e corect, din moment ce nu a fost, dupa cum si tu spui, nevie de sanctiuni - insa faptul ca acum este corect, nu inseamna, cel putin dpdv logic, ca in trecut toate erau gresite), ci intrebam de ce era incorect inainte (de ce nu era corect) in priviinta altor reprezentari zoomorfe (gen pasarea phoenix), caci nu poti spune ca acei crestini din primele secole ar fi avut mai putin Har decat cei din prezent (care fac lucrurile "corect"). Ma gandeam la crestinii cu adevarat traitori cu Dumnezeu (iata si in zilele noastre parintele Arsenie Boca a pictat intr-o maniera personala si totusi cat se poate de corecta si usor de inteles pt profani), presupun ca acea pictura din antichitate, a fost mentinuta si cenzurata la vremea respectiva de catre preoti, cler (iar comunitatea de iconari au mentinut indrumarile lor niste secole totusi, pina la acel canon care se referea strict la un anume aspect). De ce ar fi, niste secole de practica, considerate gresite?