Eu nu neg ca poate fi sfant. Dar imaginati-va urmatoarea situatie: peste 100 de ani un ortodox, interesat de viata si opera Sfantului Mihail cel Nou, citeste acea instigare la crima. Oare in ce duh ortodox o va interpreta?

Care instigare la crima?

"Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"

Bine, sunt si multe alte referinte necrestine, eventual putem face o recapitulare.

A mai gresit si Eminescu cand a scris asemenea versuri,trebuie vazut in ce an a fost scrisa aceasta poezie s-o fi pocait dupa aceea.

Sa nu fiu inteles gresit, dar niciodata nu mi l-am imaginat pe Mihai Eminescu, ca pe un posibil mijlocitor intre mine si Dumnezeu. Nu consider ca l-as putea chema vreodata in rugaciuni si nu cred ca sunt singurul. Dupa parerea mea, nici cei care au venit cu propunerea de canonizare, nu au, in realitate, o evlavie deosebita pentru el, una asa cum se cuvine unui sfant. Altele sunt motivele care stau in spatele propunerii.

Traditia a confirmat ca Dumnezeu are numeroase cai prin care ni-i descoprea pe sfintii Sai iar Biserica are criteriile sale, de aproape doua mii de ani, dupa care ii consemneaza in sinaxar. Am incredintarea ca Dumnezeu, care cunoaste inima si faptele fiecaruia, si in cazul lui Mihai Eminescu, nu "va lasa lumina ascunsa sub obroc", daca el va fi fost cu adevarat "lumina".

Acum am inteles de ce nu prea e citit Eminescu, pentru ca accentul a fost pus pe viata sa si nu pe opera sa. Glumesc.

Ce dureros ar fi sa ai un sfant cu scrieri contrare Ortodoxiei.

Nu stiu cum a murit, poate s-a mantuit precum talharul de pe cruce - in ultimul moment al vietii sale, dar pentru asta avem nevoie de marturii, si cum ele lipsesc, ne sta mai bine sa vorbim despre nadejdea mantuirii, decat despre siguranta mantuirii.

Superbe versuri.

Asa zic si eu, pentru canonizare ar trebui sa ne bazam pe marturii concrete.Vorba englezului "better safe than sorry".Oricum, nu Biserica face sfinti, ci Dumnezeu.

Reţin aici şi spusa unui prieten, pe acelaşi subiect: "Nu pot să nu mă gîndesc cu tristeţe la faptul că ruşii, pe de o parte, nu i-au canonizat (cel puţin nu încă) pe oameni precum Komiakov (acesta, în opinia mea, chiar merită canonizat), Dostoievski, Gogol, filozofi şi scriitori cu autentică vocaţie ortodoxă, dar cu slăbiciuni teologice sau morale pe ici pe colo; iar pe de altă parte, şi-au canonizat martirii ucişi în temniţele comuniste. Noi nu i-am canonizat pe aceştia din urmă, însă îi tot dăm înainte cu canonizarea lui Eminescu".

Inainte de a citi diversele pareri despre propunerea de canonizare a lui Mihai Eminescu, as fi crezut ca tot romanul, de la mic la mare, se va bucura si va sarbatori acest eveniment.
Surpriza...Cu uimire, am constat ca noi, romanii, suntem primii care nu stim sa ne pretuim bogatia spirituala primita de la mosii si stramosii nostrii. Sigur, dusmanii marelui nostru poet, care i-au cunoscut adevarata valoare, nu s-ar fi opus acestei canonizari. Un profesor univesitar, ne-a spus in cadrul unei prelegeri, ceva de genul acesta: "Poporul roman fara Eminescu ar fi fost mai altfel, ar fi fost mai sarac!"

Nu stiu daca putem noi discuta despre cine merita sau nu canonizat. Dar totusi ca neam stim macar atat, cine si cum si-a dus viata. Eminescu a fost un artist, a fost pentru patrie si pentru traditie cu tot ce inseamna ea si a facut multe opere literare care te ajung la inima. Dar pentru contributia lui in acest sens este deja recunoscut ca poet national, tocmai fiindca mai ales in poezie s-a facut recunoscut. Prin urmare cezarul si-a primit deja laurii pentru ce a facut.

Dar de aicea pana la a-l propune spre canonizare este totusi o diferenta mare si din punctul asta de vedere cred ca fiecare roman crestin ortodox ar trebui sa fie impotriva, fiindca numai uniti putem face ceva cand anumite lucruri serioase sunt tratate cu atata nonsalanta. Cateva pareri diseminate nu vor fi niciodata ascultate, dar daca tot poporul are ceva de spus, e cu totul alta treaba.

"ei doar au stele cu noroc
si prigoniri de soarte,"
Spune Eminescu in Luceafarul. Oare Demiurgul eminescian sa fie inchipuirea lui Eminescu a Dumnezeului nostru? Oare creatia lumii "din a cheaosului vai" reprezinta versetele biblice din Facerea, transpuse liric? - ramane la aprecierea fiecaruia! cat am critica si cat de buni am fi in literatura niciodata n o sa stim cu adevarat ce a simtit si ce a crezut poetul in momentul scrierii.
e interesant totusi, ca la capitolul genezei Pamantului, Eminescu vede lucrurile destul de clar; si anume :
"Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii..." (Scrisoarea 1) . indubitabil poetul si-L imagineaza pe Dumnezeu in Facerea Lumii...cu siguranta El e punctul care se misca, El e Tatal care e Stapanul peste marginile lumii.
simai interesant este cum vede Eminescu sfarsitul lumii:
"Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace..."
destul de inspaimantator vede poetul zilele cele de pe urma! dar totusi...nu face referire la a doua venire a lui Hristos si nici la Judecata de Apoi si la rasplata cuvenita fiecarui om...


cu toate acestea, pe cat ma pricep si eu, cred totusi ca Eminescu ar putea fi canonizat...dar totul depinde nu de mine ci de hotararea de la Sfantul Sinod

Dumnezeu sa ne ajute!

Incep sa ma repet: poate ca Eminescu o fi sfant. O fi. Dar Biserica priveste nu doar la momentul mortii atunci cand canonizeaza un sfant. Pentru ca altfel oamenii se smintesc.

Cand a marturisit Eminescu credinta ortodoxa, ferm? Ca multe contra-exemple imi pot aminti.

Nu ajunge sa fii bun roman, bun scriitor sau sa fii inspirat ca sa fii sfant. Si sa stiti ca inspiratia poate veni de multe ori de la diavol, nu de la Hristos. Ca si diavolul stie foarte bine teoria relativitatii, si - mai mult - "crede si se cutremura".

Eu nu sunt de acord cu canonizarea, dar ce Sfinti are Dumnezeu in Imparatia Sa, numai El stie. din pacate, apar numai extreme. Daca spui ca Eminescu nu ar trebui canonizat, automat esti anti-Eminescu (???). din pacate, ne mai si scapa cuvintele din frau. ajungem sa ii cautam nod in papura, sa scormonim in viata lui, sa vedem unde a pacatuit, cand el poate sa fie in Imparatia lui Dumnezeu acum, in ceata Sfintilor sau nu...

La fel cum cei care au stat in bataia gloantelor la Revolutie pentru ideea de libertate au devenit Mucenici, asa si Eminescu a murit o moarte asemanatoare Lui Hristos, jertfindu-se pentru intregirea neamului romanesc, luptand prin intermediul ziarelor impotriva puternicilor si a coruptilor vremii. Cand veti realiza ca acest om a constientizat ca va plati pretul suprem pentru ideea de dragoste si pentru ideea de libertate, adica neatarnare fata de imperiile din jur, atunci veti accepta mai usor posibilitatea ca acum Mihai Eminescu ne priveste bland si smerit din Ceruri, din ceata Mucenicilor, asteptand de-a dreapta Lui Hristos sa vina Judecata cea dreapta de Apoi, cand adevarul va fi descoperit si pacatosii isi vor primi partea pe care au ales-o.

Si da, Eminescu a murit crestin, fie ca va place sau nu, exista marturii in privinta asta. Un necrestin nu s-ar duce sa se spovedeasca la manastire si nici n-ar cauta sa fie impartasit. De ce ar face-o?!

Pentru ca dragilor, asa cum nu puteti scoate din Biblie un verset si sa trageti concluzia pripita ca Biblia ne indeamna la rau, asa nu e voie sa il judecati pe acest geniu pentru cateva versuri din care vi se pare ca este ateu sau pagan, fara a intelege opera in ansamblu.

Parintele Galeriu l-a inteles, "l-a citit", dar el a avut o minte clara, cultivata, neimpatimita, dupa cum stiti cu totii. Am postat pe forum in repetate randuri cele doua documente scrise de parintele, dar nu ati avut interesul sa le descarcati si sa le cititi. N-a fost nici un comentariu pe marginea lor. Voi insa ascultati cum rad cei de la radio pe tema canonizarii si cititi blogurile si ziarele care persifleaza subiectul.

Canonizarea lui Eminescu- ca propunere- mi se pare de prost gust. Eu nu il apreciez nici ca poet daramite sa il mai vad si in calendar.

Pe site,la ştiri am citit Comunicatul biroului de presă al patriarhiei Române ca răspuns la propunera de canonizare a poetului Mihai Eminescu.Vă recomand citirea acestuia.
Citez o referire elocventă referitoare la această propunere "...astfel motivaţia principală trebuie să fie întărirea evlaviei credincioşilor şi nu doar reputaţia culturală şi patriotică a unor persoane"
Sunt într-u totul deacord cu acest răspuns.

Aflarea acestei propuneri m-a dus cu gândul la "elita culturală" din oraşul meu care, în fiecare duminică la ora când în toate bisericile se îmfăptuieşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie,dumnealor se reunesc pentru diferite lansări sau comemorări unde, pruntre altele poartă discuţii filosofice despre Dumnezeu,despre sfinţi şi despre biserică fără ca mulţi dintre ei să fi călcat vreodată pragul unui lăcaş de cult.

Un mucenic moare pentru Hristos, nu pentru 'intregirea nationala'. Cine moare pt intregirea nationala poiate fi numit erou national, sau altceva, nu insa martir, decat poate prin extensie metaforica 'cand se vorbeste de 'martirii neamului').

Pai daca Eminescu s-a jertfit pentru semenii sai care sunt chip dupa Chipul Lui Hristos, oare nu pentru El si-a dat viata? Tu cand dai milostenie saracilor, nu Lui Hristos Ii dai de fapt?

Dumneata ce crezi, Dumnezeu ne va judeca de exemplu milostenia dupa cati bani am daruit sau dupa starea inimii noastre din acel moment? Ratinament valabil pentru orice fapta buna de altfel. Daca el a trecut la cele vesnice fiind intr-o stare de iubire, chiar si pentru aceasta idee nobila, este evident ca asa va si ramane in vecii vecilor! Dar ia gandeste-te mai bine, daca el a tinut asa de mult ca romanii sa nu ajunga impartiti si dezbinati, oare acest lucru nu implica indirect unitatea si stabilitatea Bisericii noastre ortodoxe stramosesti?

A fost mare smecher Eminescu, a stiut sa castige Raiul si sa ajunga langa Dumnezeu. Bravo lui. Ma intreb insa ce s-o fi ales de calaii lui.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Oare nu a cautat Eminescu DREPTATEA?

Mie mi s-ar parea o blasfemie canonizarea lui Eminescu
poi uite de ce, un sfant este acea persoana care nu doar a crezut ci a si trait credinta ajungand la cea mai inalta treapta de induhovnicire, ajungand sa se rupa de pacatele lumii si asa cum spunea Ap Pavel, sa marturiseasca prin Duhul Sfant ca Iisus Hristos e Domn

De ce ma rog sa fie sfant Eminescu? pt ca e o valoare nationala? poi criteriul sfinteniei nu e nationalismu, nu e opera literara, nu e filosofia, e credinta in Fiul Lui Dumnezeu

io cred ca insasi aceasta discutie este o blasfemie
Eminescu isi are locul lui, sfintii locul lor
sa nu aberam fratilor

Sigur, sa te jertfesti pentru semeni este un act crestin, si de ex. cineva care moare aruncandu-se in foc sa salvee viata cuiva sigur va fi primit de Dumnezeu cu mare dragoste si cinste. Insa nu va fi considerat martir.

Nu sunt deacord cu ultima parte: unitatea unei tari si chiar a unei biserici bazate pe o natiune nu este ceva absolut, este ceva relativ, si totatat de bine poate sa lupte pentru un fel de dreptate cineva care lupta pentru contrariu, crezand ca asa este bine. De exemplu un ungur sau neamt care ar lupta pentru ramanerea Transilvaniei in imperiul austroungar, crezand sincer ca existenta si continuitatea acestui imperiu participala stabilitatea Europei din acel timp, ar muri si el pentru un fel de dreptate. Dreptatea umana este relativa. Interesele nationale fac parte din aceasta dreptate umana.

M-as bucura ca Eminescu sa fi ajuns in rai, dar nu despre asta este vorba aici..

Draga Fani,

Nu incape indoiala ca Eminescu este in Rai acum. De ce? Pai hai sa ne gandim putin la sfarsitul vietii sale: dupa toata dragostea pe care a revarsat-o romanilor prin scrierile sale, ticalosii isi trimit oamenii la el acasa si-l scot direct din baie, asa ud cum era, si-l inchid in sanatoriu, il acuza de nebunie, e declarat sifilitic, este acuzat pe nedrept de nu mai stiu ce rele. Acolo e "tratat" cu mercur (aceeasi substanta pe care urmasii acelor ticalosi ne-o pun astazi in alimente), dar omul se tine tare, rezista, e cu capul pe umeri pana la sfarsit. Apoi vine un nebun de pe acolo si-i da cu caramida-n cap. Este lasat sa moara in agonie. Acum sa te intreb: ai gasit tu in dialogurile lui cu ceilalti vreo urma de manie, de suparare, vreo injuratura poate? Ma gandesc cum as fi reactionat eu sau altul daca cineva mi-ar fi dat cu ceva in cap. Pe cand el asa i-a zis celui cu care se plimba prin gradina: "Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!…" Vezi cata blandete? El in ultimele-i clipe a cantat "Desteapta-te romane". Deci fara indoiala, Iadul nu e construit pentru un om ca Mihai Eminescu.


Acum hai sa incercam si un pic de teologie inginereasca, dupa cat ne pricepem. Cand moare un om la 39 de ani, draga Fani? Eu stiu ca un om este mutat in vesnicie atunci cand:

a) Dumnezeu nu mai vede in el nici o sansa de recuperare in bine, omul alegand o stare stabila de rau, nemaivoind a raspunde liber in nici un fel dragostei divine. Pe deasupra, daca omul persista in rautate si este lasat sa traiasca pana la batranete in starea aceasta de nebunie, nu face decat sa-si adune mai multa osanda. Deci Dumnezeu il muta la cele vesnice potrivite alegerii lui.

b) Omul ajunge sa-si implineasca menirea, macar si in parte. Intelege care este calea binelui care duce la viata si incearca dupa puteri sa o urmeze. Inima lui este deschisa spre iubirea de oameni si de Dumnezeu. Creaza o opera care ramane sa incante spiritul multor generatii care vor veni. Este atat de modest incat nu-si trece pe curat, in caietul special cumparat pentru asta, nici macar o poezie. Stie ca viata lui se va sfarsi prematur daca "nu se potoleste", dar nu-i pasa, pentru ca are credinta ca Dumnezeu va face dreptate. Deci Dumnezeu vede inima lui si-l muta langa El pe cel care a ales binele si viata.

Este limpede ca acest om nu face parte din prima categorie.


Pe de alta parte, exista multe grade de sfintenie. Sunt multe locasuri in Ceruri, in casa Tatalui, in care oamenii vor locui dupa masura desavarsirii pe care au atins-o. Intr-adevar, nici eu nu cred ca Eminescu a murit desavarsit, cum desavarsiti au fost numai unii dintre marii Sfinti. Insa pot accepta ca a murit ca Sfant, dar nu Sfant de talia lui Ioan Botezatorul, Serafim de Sarov, Antonie cel Mare samd. Pentru cei desavarsiti exista Raiul desfatarii, insa pentru cei care, desi Sfinti, nu au murit desavarsiti, exista alte trepte ale existentei aproape de Dumnezeu.

Sunt parerile mele sincere de diletant habarnist, pe care le am dinainte de a aparea in media stirea-bomba cu propunerea spre canonizare a lui Mihai Eminescu. Si mi se pare foarte interesant ca vine din partea unui gup de scriitori si critici literari...

Apropo de treptele de sfintenie, daca un om se mantuieste pe o treapta "inferioara" (poate prin asta intelegand cata dragoste de Dumnezeu poate trai in clipa trecerii la cele vesnice), avand eternitatea si adancimea inepuizabila a lui Dumnezeu, poate spori in dragoste si mangaiere pe parcurs?

Evident ca da! Evolutia intru asemanarea cu Dumnezeu se va face in vecii vecilor, din slava in slava. Parintele Galeriu ne spunea ca Insusi Hristos ne-a descoperit treptat slava Sa: incepand cu Muntele Taborului, continuand cu Invierea in trupul induhovnicit si apoi Inaltarea la Cer, tot in sus... Pe cand vrajmasul nostru ne indeamna sa urmam celalalt sens, sa ne aruncam in jos, spre adancul existentei.

Gandeste-te la ingerii care au ales sa ramana in bine. Ei mereu invata, cresc duhovniceste, se inalta catre Dumnezeu facand ascultare de voia Lui. Nu stagneaza intr-o stare vesnica monotona...

Eminescu?

Nationalist? Da.
Crestin ortodox? Nu prea.

As vrea si eu sa vad macar cateva fragmente in scrierile lui care l-ar califica drept crestin ortodox.

Pr. prof. dr. CONSTANTIN GALERIU
<<BIOGRAFIA FIULUI LUI DUMNEZEU>>,
A <<BLÂNDULUI NAZARINEAN>>
ÎN CONŞTIINŢA LUI EMINESCU

Aceste numiri sacre: “Biografia Fiului lui Dumnnezeu”...”biografia Blândului Nazarineam răstignit” îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă” publicat în ziarul Timpul din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti (M. Eminescu, Opere, Ed. Academiei, XII, p. 134).
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal care dezvăluie pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare, şi, pe de o parte, originalitatea lui genială afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştine-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adreseaza aici e cuprins în vizionara formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Şi precizează: ”Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui”. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de la axul central al istoriei: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice şi nu pentru El, ci pentru binele şi mîntuirea altora”. În căutările proprii, prin studiile de la Viena şi Berlin însoţite neîncetat de lectura personală, spiritul lui „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării”, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalităţi care au călăuzit lumea antichităţii. Pentru a-i tâlcui puţin gândirea ne îngăduim a abserva: Eminescu înţelegea că deşi Buddha era un demolator de idoli, dar negarea lumii şi a istoriei nu oferea o soluţie autentic mântuitoare pentru lume.- „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse”, era doar „o morală a neintrevenţiei, o mistică destinată înţelepţilor retraşi din lume”.-Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat-adaugă, „a băut
[COLOR=windowtext]1 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În comparaţie cu o asemenea viziune a spiritualităţii antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Şi, cu ascuţişul spiritului său merge spre adâncul Tainei Crucii: „nu nepăsare, nu dispreţ ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, a încolţit -s-a revelat- iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor”. În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos şi unicitatea operei, a crucii lui în lume, în istorie. Inspirat, tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forţă uimitoare definind: „Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime ; a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om arată lumii iubirea drept lege a existenţei, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experienţa tragic-sublimă a Golgotei. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filozofic:”...E uşoară credinţa că prin percepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se face mai bun”, observă Eminescu. El gândeşte fundamental, din planul ontologic al fiinţei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esenţa:” Iubirea, invocă poetul, este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”. S-ar putea spune că un poet al iubirii nu poate gîndi şi vorbi decât aşa. Numai că aici, iubirea, principiu al existenţei şi al vieţii forează într-un sol mult mai adânc şi ca o soluţie universală, răspunzând la marile întrebări şi teme existenţiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia în biologic „selecţia naturală şi lupta pentru existenţă”, iar Marx în „ social şi economic” „ura şi lupta de clasă”, pe care Eminescu o evocase în „Împărat şi proletar”. Iar ceva mai târziu Nietzsche proclama drept model „ supraomul” realizat prin violenţă, voluptate şi forţă. Aici se dezvăluie intr-adevăr viziunea lui unică, genială, şi opoziţia, curajul de a afrma iubirea într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui însă purcede din Duhul Adevărului etern. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]După aceasta extraordinară sinteză de gândire în care poetul cugetă ca şi un adânc teolog ortodox, pentru că în Apus Jertfa Crucii era văzută doar ca o „satisfacţie” oferită de Fiul-Părintelui ceresc pentru ofensa făcută de păcatul [/COLOR]
[COLOR=windowtext]2 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]omului, sau de o „ispăşire”; mai departe, el trece şi la aspectele practice, pedagogice, ale vieţii, pe care le întemeiază biografia Mântuitorului. „ E uşoară credinţa, spune el, că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi manifeste caracterul şi faptele...”. „ Or, creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos”.-Evocând spiritul epocii, el mai arată: „ Chiar dacă filosofeme materialiste” se situează „contra părţii dogmatice a Bibliei...caracterele se cresc sub influenţa biografiei lui Hristos”. Iar „misiunea şcoalelor”, fără a omite „cultura minţii” e totodată „creşterea caracterului”. De aici „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde...Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor oamenii...au nevie de religie”. Se înţelege, numai bunătate naşte bunătate. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De la această modelare a insului, a persoanei, Eminescu trece la sfera mai largă a societăţii, a statului. În acelaşi orizont sacru el observă judicios „marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin”. [/COLOR][COLOR=windowtext]De o însemnătate capitală este aici unghiul critic din care el priveşte „statul păgân...ca product al naturii supus aceloraşi legi...aceluiaşi complex de lupte pentru existenţa individuală şi colectivă ca şi natura”, natură prihănită propriu-zis de păcat întrucât ea însăşi prin obârşia ei a fost bună ca operă a lui Dumnezeu. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Formula însă de „stat ca product al naturii” îl arată pe Eminescu foarte informat în domeniul filosofiei ştiinţei. Precum se ştie duhul păgân şi ateu al Renaşterii operase şi această anomalie, anume: făcuse natura producătoare de legi-din sinea ei. Montesquieu (1689-1785) definea chiar legile ca „ raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor” („Spiritul legilor”). Un savant ca Robert Boyle (1627-1691) atrăgea însă atenţia asupra acestei erori fundamentale care se urzea, judecând logic: „Corpurile neînsufleţite, spre exemplu planetele, sunt cu totul incapabile să înţeleagă ce este o lege. Deci şi acţiunile acestor corpuri sunt produse de o putere reală-Dumnezeu şi nu de legi”(cf. Jan Marejko, Cosmologie et politique, Lausanne, 1989, p. 12). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pentru Eminescu problema avea un impact socio-politic acut. El sesiza, în concepţia de „ stat product al anturii”, legătura cu concepţia darwinistă a epocii, a luptei pentru existenţă şi selecţiei în natură, metamorfizată social de Marx în lupta dintre clase prin „exploatarea de către cel puternic a celui slab”. Socialiştii utopici, au văzut precum se ştie rezolvarea problemei prin lupta fratricidă. Tocmai acest mod de a privi devenirea istoriei a dus la cel mai inuman şi sângeros secol cel al XX-lea cu războaie mondiale şi lagăre de asasinat în masă. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]3 [/COLOR]

[COLOR=windowtext]Eminescu avea şi el în vedere cercetarea ştiinţifică a naturii care poate contribui la îmbunătăţirea stării materiale. [/COLOR][COLOR=windowtext]Dar în viziunea lui edificarea societăţii şi a statului nu se putea face plecând de la „natură” ci de la resortul temeiului ei divin-uman, creştin. „Menirea monarhiei creştine,afirmă el, e a modela asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic”. Mai profund încă, el observă această compensaţie: „celor puternici, oamenilor politici li se cere, sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii-munca celor mulţi care-i susţine”. Şi precizează: „Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea Bisericii de a răspândi acest sentiment şi-n clasele de jos şi-n cele de sus”. Viziunea lui apare ca o simfonie, în care cităm: „ clasele superioare au datoria să strângă cât mai multă cultură pentru a uşura munca celor de jos”, pentru a realiza, se înţelege împreună, „binele moral şi material”. [/COLOR][COLOR=windowtext]Prin asemenea judecăţi de valoare, soluţii politice, el se manifestă în poziţia unui spirit vizionar extraordinar, cel puţin tot atât de genial şi singular, ca şi în opera poetică, la care dacă toţi oamenii politici români ar fi luat aminte s-ar fi evitat, cel puţin la noi, tragediile acestui secol. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar să nu se piardă o clipă din vedere ca această viziune autentic-salvatoare la Eminescu îşi are drept fundament armonia între „religie” şi „ştiinţele naturii”. Şi tocmai separarea ostilă a acestor două domenii şi valori ale condiţiei umane a produs suferinţe inimaginabile în istorie. Eminescu a văzut în ultimă adâncime faptul răscumpărător, mântuitor al lui Hristos. El a văzut în „ suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru Iisus Hristos... sâmburul veşnicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit”. [/COLOR][COLOR=windowtext]A înţeles şi faptul că acte asemănătoare jertfei lui Hristos se cer „...în momente excepţionale, de la eroi şi martiri”, dar fiecare compensând sacrificiul, aportul lor, prin muncă”. Numai aşa, ne încredinţează el, “Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Conştiinţa lui Eminescu când împărtăşea în scris acest haric mesaj, era plină desigur de prezenţa „religioşilor străbuni”. [/COLOR][COLOR=windowtext]Domnitori, ierarhi, simpli credincioşi. Cred că ar trebui să se observe mai mult gândirea poetului de până în 1874 când îşi încheie oarecum informarea de prin opiniile, curentele şi şcolile lumii; şi perioada de după acest an, când, în ţară, ca bibliotecar, revizor şcolar şi ziarist, spiritul său petrece acum în etosul românesc şi ortodox. Cînd peste „ mii de valuri...ţărmuri înflorite, cu palate şi cetăţi...frunţi pline de gânduri care caută în lume şi în vreme adevăr...”, când, după ce le-a străbătut şi s-au agonosit de-a valma şi parcă toate „i-au înnegrit catapeteasma lumii în adânc” în sufletul lui se redeschide acum „grădina”, raiul copilăriei cu pajiştile şi izvoarele natale, cu mânăstirile şi [/COLOR]
[COLOR=windowtext]4 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]chipurile de maici şi călugări. [/COLOR][COLOR=windowtext]Iar memoria sacră, originară, se adapă de această dată din cronicile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi; părinţi mai puţin răniţi de memoria istorică şi bolnavă a lumii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cercetători atenţi, prof. academicieni Alex. Elian şi V. Cândea s-au ocupat de biblioteca lui Eminescu, sesizând bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice. De altfel când citeşti o listă de cărţi şi manuscrise pe care Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar o comunica la 6 martie 1875 ministrului instrucţiei şi cultelor T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, citim aici nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi ca: Macarie, Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, Efrem Sirul sau Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul, precum şi Kyriacodromionul...Cuvinte morale pentru fiecare duminecă; datoriilr preoţilor de popor (În: M. Eminescu, Opere,, vol XVI, Ed. Academiei, Bucureşti,1989, p.316). Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă. Atunci, cînd citim din Sf. Grigorie teologul, privind jertfa de pe cruce a Mîntuitorului, cuvinte inspirate ca acestea: „Nimic nu se poate asemăna minunii mântuirii mele: cîteva picături de sânge refac universul întreg” sau în Sf. Ioan Damaschin” „ Domnul, pentru iubirea de oameni a luat firea noastră şi prin sângele Lui făcător de viaţă este distrusă moartea, aşa precum întunericul dispare când vine lumina...; şi: stricăciunea este alungată la apropierea vieţii...”. Ce unitate de spirit, de gândire şi simţire dintre aceste teologhisiri patristice şi cuvintele ca de fulger ale poetului în faţa Crucii lui Hristos care se cuvin reaminitite: ”Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi...din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, „acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar pe cât ne este îngăduit să străbatem în adâncul de taină al sufletului său, ni se iveşte întrebarea: a rămas Eminescu doar cu ochii la Cruce-la Cel răstignit? Era în conştiinţa lui gândul că moartea e cuvântul cel din urmă? Din unele jocuri de idei şi cuvinte, prin unele poezii, aşa s-ar părea, dar numai la suprafaţa existenţei, nu în adânc. De aici, din ultima adâncime, dimpotrivă, strigătul sufletului lui e strigătul credinţei în Dumnezeul cel viu, şi-n viaţă. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia „Mortua est”. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri Literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă şi vers e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu” cum tâlcuieşte G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu ştim să se fi stăruit prin vreo exegeză autentică până acum este de-a dreptul uluitor: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„La ce?...Oare totul nu e nebunie? [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Au moartea ta, înger,de ce fu să fie? [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]5 [/COLOR]

[COLOR=windowtext]Au e sens în lume?...Tu chip zâmbitor [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Trăit-ai anume ca astfel să mori?” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar mai ales: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„De e sens într-asta, e'ntors şi ateu [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Poate unii vor fi fost ispitiţisă concludă de aici că Eminescu are momente de slăbire a credinţei, forme de ateism. Nimic mai infam n-ar fi la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„De e sens într-asta-în moarte, e'ntors şi ateu”-deci: moartea e atee! [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi, ”Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”, adică, de o limpezime fulgerătoare” Dumnezeu nu este semnatarul morţii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemena viziune; nu din filosofiile lumii ci numai din Sfânta Scriptură. Căci de unde chiar la unii teologi, de n-am pomeni pe un mare teolog al veacului K.Rahner (1904-1984) moartea apare firească, Dumnezeiasca Scriptură vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii, El a zidit toate lucrurile spre viaţă” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14).Şi numai prin neascultarea poruncii dumnezeieşti, prin gustarea „ din pomul cunoştinţei binelui şi răului” i s-a atras atenţia lui Adam ca „va muri” (Fac.2, 17). Atunci, real „moartea este plata păcatului” (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe Cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul”(Evr. 2, 14). Moartea nu e deja Dumnezeu: moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă chiar din prima tinereţe. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi cum în acest duh va urmări înfrigurat şi totuşi scânteind, taina Crucii şi mormântul din care va ieşi biruitor Hristos. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Într-o noapte de Inviere, aşa cum reiese din poezia cu acelaşi nume, „Învierea”, petrecând prin „zidurile înnegrite” ale Bisericii, urmărit de „spiritul rece al morţii”, el contemplă şi ascultă: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Un singur glas îngână cuvintele de miere, [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Închise în tartajul străvechii Evanghelii” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi apoi contemplă cum: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]6 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Sufletul participă viu şi aude încă: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe”, care „Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi; iar gândul îi freamătă neliniştit murmurând: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ, / Căci a căzut,-unde? în însuşi Izvorul de vieţe”. Dar „pieirea”-altfel spus moartea, căzând în „izvorul de vieţe” nu va fi înghiţită de viaţă?...ca şi întunericul de lumină?. [/COLOR][COLOR=windowtext]El trăieşte această minune în noaptea pascală: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Douăsprezece ceasuri răsună...Miez de noapte... [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De-odată'n negre ziduri lumina dă năvală... [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un clocot lung de glasuri vui de bucurie, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Colo'n altar se uită şi preoţi şi popor, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cum din mormânt răsare Christos mângâietor, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar inimile toate s-unesc în armonie. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântări de laude'nălţăm [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi Ţie Unuia, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Primindu-l cu psalmi şi cu ramuri, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Plecaţi-vă neamuri [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântând Aleluia! [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Christos a înviat din morţi, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu cetele sfinte”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi într-adevăt, în duhul adâncii ortodoxii, teologhiseşte: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Cu moartea pre moarte călcând-o, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Lumina ducînd-o [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Celor din morminte!” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Gândirea umană din totdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununată cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am comunicat răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai „poetul nostru naţional” ci că într-adevăr prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, răspunde, odată mai mult titlului acordat de „omul deplin al culturii româneşti”. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar, ale teologiei [/COLOR]
[COLOR=windowtext]7 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca de un adânc gânditor creştin-ortodox. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm nu trebuie uitat nicodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română: „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”. A şi trăit ca un fiu devotat, drept credincios ei. I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania a descoperit pe paginile unui Molitfelnic de la Mânăstirea Neamţ înscrisul unui duhovnic de o adâncă semnificaţie privind adevăratul suflet al poetului. În noiembrie 1886 Eminescu se retrage la Mânăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mânăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: „Lumina lină”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Poet al iubirii a fost,...şi al luminii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un alt final mai cuvenit ca acesta legat de lumină nu găsim „Era prin martie 1889, descrie Vlahuţă; m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. [/COLOR][COLOR=windowtext]M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut... Ma întrebat de prieteni căindu-i, vorbind de ei cu milă...adusei vorba de poezii...Atunci cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi aşezându-se pe scaun, începe să citească...un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător... Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu...n-am putut reţine decât aceste patru versuri: „Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]A sfârşi apoi lăsând, tăcut, privirea în pământ...După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfăşietor: „Of, Doamne, Doamne!”(Cf. Dr. I. Nica, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 320, 321). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]E de crezut că şi în acel moment al marii treceri va fi invocat „Doamne, Doamne!”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext](Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române, anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 3-9 ) [/COLOR]
8

Urmatorul document
 

Pr.prof. dr. CONSTANTIN GALERIU
CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS
ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnate de acestea în profinzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „ asemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sânt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian (1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea (2), pornind de la sugestiile prezente în
[COLOR=windowtext]1 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „când [[/COLOR][COLOR=windowtext]Când-n.n.[/COLOR][COLOR=windowtext]] te-am văzut Verena”[...”], „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: „nălucire, idol, împătimire, împietrit „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva. „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. [/COLOR][COLOR=windowtext]Dar acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.” [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă am putea conchide, încă de pe acum, că în opera [/COLOR]
[COLOR=windowtext]2 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său-evocate deja-credinţa profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. [/COLOR][COLOR=windowtext]Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit-„Eu rămân ce-am fost, romantic”- a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizică, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie” (3). [/COLOR]
Redă-mi credinţa. E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiţi cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul , fără inimi trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător (3), Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”.

[COLOR=windowtext]E darul divin care [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR][COLOR=windowtext]transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornint şi din orizontul secularizat al timpului său, când „gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie(4) / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul, derivă din ontologicul spiritual-ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi-Chipul lui Dumnezeu. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”(5). Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al Mânăstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfînta Fecioară şi Mamă este protectoarea Mânăstirii construită de Ştefan cel Mare. În aceasta zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(6). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinşa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit.”Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celalalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor [/COLOR]
[COLOR=windowtext]4 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă in 1879(7), atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început a zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: ”Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Era din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existernţa unui singur Principiu fundamental numit Unul-care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct:”Pe când erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare: Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc! Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc! Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului...” Şi inima poetului Il înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire, / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În sfânta Liturghie ortodoză există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel. „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă, / Îndură-Te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugăndu-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]5 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, a morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta-al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostru-credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”(8), publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul e scris pentru marele praznic al Învierii-Paştile, când, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mâine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr Hristos Domnul nostru, moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. De aceea orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea găsim germenele vieţii şi rodul împlinirii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune; „Iată, două mii de ani aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”(9). Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha-observă Eminescu-viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca [/COLOR]
[COLOR=windowtext]6 [/COLOR]

[COLOR=windowtext]Evanghelia, această simplă şi populară şi simplă biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”.(10). Mărturie adânc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate aşa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea : „Calea, Adevărul, Viaţa!” prin iubire. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine, acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum, arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine”(11). Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul-„chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor...în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problmei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine...Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de relifie” (12). Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclamă Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai [/COLOR]
[COLOR=windowtext]7 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]observat, doar un scop etic, ci mai profund-existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului, are valoarea întregimii existenţei vieţii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează Semănătoruil divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens; „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă” (13). Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu incheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scânteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelatorului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensaprin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni” (14). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înţelegere a jerfei, în primul rând a Mântuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. In acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză. „Şi iarăşi bat la poartă...”evocat până acum, şi celîlalt poem, poezia „Invierea” (15). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Amândouă răsar din acceşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Invierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Insă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte-înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu [/COLOR]
[COLOR=windowtext]şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881-„Şi iarăşi bat la portă”-apare lin icoana lui Hristos „ astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Invierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, / Cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica Viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]8 [/COLOR]

[COLOR=windowtext]„Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântări şi laude-nălţăm [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi, Ţie Unuia, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Primindu-L cu psalme şi ramuri [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Plecaţi-vă neamuri [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântând Aliluia! [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Christos a înviat din morţi, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu cetele sfinte [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu moartea pre moarte călcând-o, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Lumina ducând-o [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Celor din morminte!” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea e ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte când afirmă „ importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”(16); veşnic renăscânde tocmai în puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gânduri pascale din 1881 : ”Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul, va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşulor noştri străbuni”(17). Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit :”Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostrui a Mântuitorului şi a mesajului Iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut, atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a [/COLOR]
[COLOR=windowtext]9 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei? [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Într-adevăr, precum a fost caraterizat drept „om deplin al culturii româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui-operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu” invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şir de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posteritşţii acest catren: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Atâta foc, atâta aur [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Atâtea lucruri sfinte [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Peste-ntunericul vieţii [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Ai revărsat Părinte! [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului.” Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”(18). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la schitul de la Techerghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa, la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui său. [/COLOR]
[COLOR=windowtext](Studii Teologice, an XLIII, 1991, nr. 1, p. 45-54) [/COLOR]
10

nu conteaza cite lucruri stim important este sa le stim corect si precis
 

De multe ori am afirmat ca ,,aproapele" nostru suporta orice din partea noastra afara de a fi mai bun ca el in credinta sau in genialitate , asa cum a fost si cazul lui Eminescu . Nu suporta aproapele sa-i arati pacatele, micimea sa, tradarea sa sau chiar josnicia sa ,atunci cind este cazul . Si astazi daca s-ar naste un alt Eminesc sau Vlad Tepes sau un Caragiale sau un Brincoveanu sau chiar Hristos de ar veni la fel ar fi de criticat, tradat si uzurpat .
In constiinta nationala idea ca Eminescu a suferit de sifilis a fost introdusa de bunul sau protector si tradator infam Titu Maiorescu. Macedonski se certase de multe ori cu Eminescu si chiar a ticluit poezii in care fara a-i pomeni(aluziv) numele la facut nebun . Insa au fost numerosi contemporani care au aratat categoric contrariul : Iosif Vulcan (Suveniri bucurestene-1884), Duiliu Zamfirescu, etc. In secolul XX un membru al clasei ,,muncitoare" (sau mai corect ,,nimicitoare") si cu rang de ,,criticus major" pe numele sau George Calinescu face afirmatia ca Eminescu a suferit de sifilis nervos, in lucrarea sa ,,Viata lui Eminescu" ,lucrare in care il si trateaza pe poet mult sub valoarea sa reala(invidia valorii ,,vorbea" acum si in scris !) .De asemenea in lucrarea ,,Luceafarul" Cezar Petrescu confabuleaza(delireaza!) cu o fantezie de invidiat modul cum poetul se imbolnaveste de sifilis intr-un bordel din Viena.Contrar acestora E. Lovinescu afirma raspicat ca poetul a suferit de psihoza maniaco depresiva.
In realitate, incepind cu anul 1887 ,prin eroare voita de diagnostic (poetul suferea de fapt de psihoza maniacodepresiva)medicul sau curant de la Botosani`dr. Iszak(in colaborare cu Dr. Nica) ii incepe cura cu frictiuni mercuriale in mare cantitate si bai de pucioasa. Dozele mercuriale erau stabilite de dr. Nica si tot el este primul care constata semnele intoxicatiei mercuriale. Instalarea si apoi desvoltarea intoxicatiei grave cu mercur este descrisa corect si detaliat de dr. Vines de la Institutul(Sanatoriul) dr. Sutu.Chiar daca ar fi avut sifilis nervos ,mercurul este medicamentul principal interzis in tratament.
In urma unei lungi internari in Sanatoriul Sutu (martie-iunie 1889)in care se petrec tot felul de fapte conexe (agravarea bolii naturale, evolutia torpida a intoxicatiei mercuriale, complicatii infectioase erizipelice cefalotoracale, traumatismul cranian prin lovire cu un bolovan de catre P. Poenaru,etc) luceafarul poeziei romanesti adoarme pe vecie. Necropsia infirma categoric existenta sifilisului nervos si alte suferinte suspectate(endocardita bacteriana ,etc). Interesant este ca la necropsie s-a scos creierul ,s-a examinat macroscopic si a fost pus pe geam intro tava unde a stat o zi in soarele cald de iunie al Bucurestiului intrind in putrefactie dupa care , a doua zi, a fost trimis dr. G. Marinescu (celebrul neurolog in devenire) care vazind in ce stadiu este l-a aruncat la gunoi, mai ales ca era pe mare graba deoarece a doua sau a treia zi pleca in Franta la clinica de neurologie a spitalului Salpetriere unde il astepta celebrul neurolog Charcot. De asemenea, interesant este ca nu s-a apelat pt. necropsie (desi prietenii au solicitat) la marele dr. V. Babes celebru patolog de boli nervoase si maestru de anatomie patologica.


Deci, Eminescu a murit la Bucuresti in Institutul dr. Sutu (si nu de aiurea) suferind de psihoza maniacodepresiva si intoxicatie extrema mercuriala, la 15 iunie 1889. Nu a avut nici o data sifilis , dovedit clar la necropsie.

Pt. cele scrise recomand : 1. Ovidiu Vuia: Despre boala si moartea lui Eminescu, studiu patografic, Ed. Criterion Publishing, 2009

2. Potra G.: M. Eminescu,cauzele mortii sale. Studiu. Ed. ,,Cultura poporului" 1934

Faptul ca Uniunea Scriitorilor a facut o asemenea cerere/propunere Sf. Sinod al BOR consider , ca si C. Tirziu, ca in primul rind chiar poetului ii face un mare rau. Sfintenia nu are decit o legatura intimplatoare si aparenta cu genialitatea . Desi au fost mai multe asemenea cazuri ele nu s-au intilnit decit tot in ,,curtea bisericii" si mai rar in lumea lume !

Florin-Ionut faptul ca a scris cate ceva religios nu-l poate cataloga direct sfant
altfel si noi cei care am scris pe forum am putea fi sfinti pt simplul fapt ca am scris despre Hristos si despre credinta

sa fim seriosi

Subscriu.
Faptul ca elogiaza crestinismul dintr-o perspectiva din care ar putea fi foarte bine si protestant, nu-l califica pentru canonizare in Biserica Ortodoxa.

Ma rog, n-am citit tot ce a postat Ionut, dar ar putea sublinia acele pasaje care l-ar califica pentru rolul de crestin ortodox.

Asteptam si alte contributii in acest sens.

O propunere de canonizare cred ca trebuie sa fie bine intemeiata pe argumente de natura religioasa. Prin trecerea sub tacere a unor sfinti autohtoni autentici poporul roman dovedeste adesea lipsa de evlavie fata de sfintii romani.

Concursul de limba si literaatura romana nu se mai numeste ,,Mihai Eminescu'', asa cum s-a numit pana acum, ci ,,George Calinescu''. De aici nu rezulta admiratia contemporanilor nostri pentru Eminescu, ci altceva... Pe de alta parte, canonizarea unor personalitati ale neamului fara respectarea canoanelor poate duce la bagatelizarea canonizarii in general.

Adica nu-i vom mai canoniza pe adevaratii sfinti, ci in functie de criterii subiective, vom zeifica personalitatile pe care le simpatizam! Iar din punct de vedere religios aceasta e o blasfemie. Iar adevaratii sfinti nu se vor lasa batjocoriti. Cred ca se doreste crearea unei confuzii intre canonizare si zeificare. Iar aceasta ar fi primejdioasa pe termen lung.

Prin canonizarea lui Eminescu s-ar putea crea un precedent periculos, deoarece se poate impune ca si alte personalitati literare si politice sa fie cinstite de Biserica. Treptat, ne putem trezi inchinatori la idoli!

Cred ca dreapta masura in toate e cea mai buna. Exista atatea modalitati de a cinsti memoria marelui nostru poet, fara a-l considera sfant autentic, caci nu-l putem compara cu Sfantul Serafim, de exemplu. Viata lui a fost o jertfa pe altarul Poeziei, dar nu iubirea fata de Dumnezeu l-a facut celebru totusi...

Comunicatul dat de Patriarhia Romana la propunerea de a fi canonizat, se incheia cu aceste cuvinte:
"In concluzie, conform prevederilor statutare, propunerea Ligii Scriitorilor din Romania cu sediul in municipiul Cluj-Napoca se cuvine a fi adresata eparhiei din jurisdictia careia se afla solicitantul pentru a fi pastrata in evidenta si analizata mai intai de catre Sinodul mitropolitan al Mitropoliei respective"
http://www.crestinortodox.ro/patriarhia-romana/canonizarea-cuiva-este-mult-decat-cinstirea-memoriei-sale-99055.html

Stie cineva daca s-a discutat vreodata acest subiect? Mi-ar fi placut ca de la propunerea facuta sa apara un comunicat care sa afirme clar ca nu poate fi canonizat din motivele ..... sau sa se spuna ca va fi, dar sa se invoce si aici motivele.

nu biserica face sfinti, Dumnezeu.. sunt multi pe care biserica nu i-a declarat sfinti si sunt.. si tot asa sunt unii care sunt declarati sfinti si nu sunt..

se spune ca de 3 lucruri ne vom mira cand o sa ajungem in Rai:
1. de unii pe care ii vom vedea acolo;
2. de cei pe care nu ii vom vedea acolo;
3. de faptul ca noi insine am ajuns in acolo.