Sa nu crezi, Mirela, ca m-a dus pe mine mintea sa fac acest lucru. Am simtit ca s-a dat lupta intre doua forte pentru tine. Una stiam cine e: Domnul Iisus. Cu toate astea nu am realizat cine tragea de cealalta mana. Abia mai tarziu, cand valul mi-a cazut de pe ochi, am stiut cu cine am de a face. De aceea nu trebuie sa ne incredem in noi, ci sa ne punem viata in mainile Domnului. Doar cine trece prin asa incercare, intelege.
Rezultatul e bun. Dar nu am nici un merit.
Sa avem incredere in Domnul, caci ne vrea numai binele.

Citez Silverstar:
"Tu creyi ca fara efortul tau, fara actiunea ta, ai fi obtinut ceva doar rugandu-te? Dumnezeu da, de multe ori da poate necuvenit de mult, dar fara actiunea celui care doreste nu se poate obtine nimic.
Ia ca exemplu un elev care are un examen greu pe care trebuie sa-l promoveze. Se roaga de face rani la genunchi, dar nu invata nimic. Crezi ca va promova examenul? Niciodata!... Puterea de a obtine ceva, de a realiza ceva sta numai in noi, in actiunea noastra!"
Raspunsul meu, in completare la ceea ce i-am scris lui mirelat:
Lupta care se da in zilele noastre nu mai e fatisa. Ea se da pe subconstient, adica cu puterea gandului. Daca nimeresti pe nepregatite intr-un asemenea viespar, nici nu stii cand si de cine ai fast atacata. Ajungi sa nu mai judeci tu, ci ti se spune ce sa vrei, ce sa zici, ce sa faci. Buddhistii ii zic mesmerism, iar mai pe romaneste ii zice hipnoza. Norocul meu a fost ca il stiam pe Domnul Iisus Hristos, dinainte de a ajunge acolo. Deci nu efortul meu personal m-a ajutat, ci Domnul: mi-a ascultat rugaciunile mele si ale inca unei persoane si m-a avertizat neincetat.
Scriu acest lucru, caci nu cred ca sunt un caz singular. Dar din pacate cei care nu cred, cad usor prada minciunii, iluziei.

Rectificare: Am simtit ca s-a dat lupta intre doua forte pentru mine.
Scuze!

Draga Anca, in mare sunt de acord cu tine. Si totusi, sa nu fim ipocriti spunand ca n-avem nici un merit, s.a.m.d. Asta ar insemna sa incurajam ignoranta si indolenta. Oricat de netrebnici am fi, tot suntem datori sa facem un pas catre Dumnezeu si El ne va iesi in intampinare facand 99 pasi catre noi. Hristos nu intra cu forta in viata noastra, ci ne lasa pe noi sa intelegem de bunavoie ca altceva decat CREDINTA, NADEJDE si DRAGOSTE nu este pe lumea asta. Iar mai mare dintre ele este DRAGOSTEA, deci fie ca ea sa ne calauzesca intotdeauna, asa sa ne ajute Dumnezeu!

Draga Mirela, Ai perfecta dreptate. Noi facem primul pas. Spatiul si timpul sunt prea scurte pentru a spune prin ce am trecut, dar atat mai pot adauga, ca am simtit in permanenta o sabie atarnand deasupra capului meu si ca aportul meu a fost chiar mai mic de 1%. Ceea ce am facut eu cu adevarat, a fost sa spun Rugaciunea lui Iisus pentru Sine, cerandu-I lui Dumnezeu sa hotarasca pentru mine, eu fiind in incapacitate de a lua o hotarare. Apoi incetul cu incetul am inceput sa vad despre ce e vorba, sa ma dumiresc, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Intr-un interviu televizat, un fost detinut politic a afirmat: " Tot ce am facut rau este de la mine; ce am facut bine e de la Dumnezeu." Il inteleg perfect, asa e. As vrea as pot spune despre mine uite ce grozava am fost, dar daca vreu sa respect adevarul, nu-mi pot atribui mie, ceea ce Dumnezeu a facut pentru mine.
Iti multumesc ca ai vrut sa ma incurajezi. Dorinta ta de bine eu o intorc, spunand asa cum stau lucrurile.

Poate mai sunt si alti colegi de forum, care sa vrea sa ne impartaseasca din experienta lor de crestini-practicanti.
Cred ca din fiecare relatare avem ceva de invatat, caci nu suntem doi la fel si nu avem aceleasi experiente.

Buna tuturor, as dori si eu sa fiu lucratoare mai mult cu fapta...decat cu vorba...dar cand e vorba de un sfat bun nu preget sa-l dau...de ex. ma bucur ca datorita mie doua cunostinte femei au reusit sa aiba cate un bebelus...sfatul meu le-a folosit...unei pers de sex masculin i-am gasit un loc de munca stabil...am grija de parintii mei bolnaviori, am grija de copilul meu de la 8 luni de cand m-a lasat taica-sau cu el, si pana acum cand are 9 ani,si alte or mai fi dar sincer fara Dumnezeu nu as fi reusit...cine m-a adus aici catre Dumnezeu? ...m-am nascut intr-o familie de oameni muncitori dar total fara inclinatii crestinesti..nu post, nu mers la biserica,nimic duhovniceste...si din aceasta cauza mi-a fost tare greu,lipsea ceva ,care mi-ar fi umplut inima...nu stiam ce.m-a casatorit si foata mea soacra o femeie credincioasacu frica lui dumnezeu mi-a insuflat asta...dar fiul ei fostul meu sot nu avea nimic in comun cu credinta...superficial...ba mai mult m-a tradat in prima luna de la casnicie...si tot asa din rau in mai rau...dupa 10 ani din care vreo 3 am convietuit si am facut si un copil minunat, el plecand la munca peste hotare s-a produs despartirea..nici acum nu constientizam dragostea lui Dumnezeu...dupa cativa ani buni de lupta singura cu viata ,cu un copil, cu divortul ,cu partajul chinuitor si greu,simteam ca am nevoie de Dumnezeu...asa ca dupa o vizita la manastirea Tudor Vladimirescu cu o buna prietena(sunt din Galati)la o maicuta draga,care ne-a indemnat sa ne ducem la un preot minunat care a devenit duhovnicul meu,si dupa ce am citit cartea marelui prooroc al neamului romanesc, parintele Arsenie Boca- Taina Sfintei Cununii,viata mea a luat o alta intorsatura...m-a miscat din temelii,mi-a schimbat cursul vietii, si am gasit alinarea sufletului in biserica ,in invataturile sfintilor parinti, si ajutorul multora dintre acestia...sunt fericita ca Dumnezeu ma suporta, ca e bun cu mine si ca ma sprijin in ceea ce fac ,mereu. asa ca nu deznadajduiti, NOI NU PUTEM SA-L IUBIM PE DUMNEZEU ,CUM NE IUBESTE EL PE NOI. ma simt implinita si multumita, pot spune ca aceasta e adevarata fericire. Doamne Ajuta-ne pe toti!

Dar voi, cei mai noi pe forum, cum ati ajuns ortodocsi practicanti? Poate invatam si noi din experienta voastra; si poate ajungeti sa ne incalziti cu relatarile voastre zilele acestea de primavara, care se cam lasa asteptata...

scos de la naftalina
 

Hristos a Inviat!

Anca draga, ce frumos topic ai scos de la naftalina!

Abia cand am dat de mari, mari greutati am inteles care este calea de rezolvare. Rugaciune, rugaciune, rugaciune! Noi in zadar actionam in sensul nostru daca nu cerem de la Domnul sa ne sprijine in ceea ce facem. Si daca voia noastra coincide cu voia LUI se implineste cererea noastra.

Atat am inteles: rugaciune, efortul nostru neincetat prin munca, privire calda asupra nevoilor curate ale aproapelui si lepadare de voia noastra. Ce vrea Domnul este sigur mult mai bun si negandit de frumos, desi caile LUI ni se par zbuciumate.

Fac parte dintr-o familie paralela cu religia. Pana in adolescenta habar n-aveam de Hristos, de rugaciune, biserica, post, icoane s.a.m.d. Dar de mica am fost inclinata spre bine, spre frumos, tindeam spre ideal, imi doream sa intalnesc perfectiunea, sa gasesc un taram minunat in care exista bucurie, pace, iubire. Cam prin clasa a IX-a, m-a luat o vecina la biserica si mi-a placut asa de mult incat m-am indragostit iremediabil de biserica desi multa vreme nu intelegeam nimic din slujba. Treptat, eram din ce in ce mai insetata sa aflu cat mai multe despre credinta, sorbeam pur si simplu fiecare invatatura despre Dumnezeu, despre sfinti. In aproape 20 de ani cat a trecut de atunci, nu pot spune ca am mers numai in linie dreapta, ci am mai calcat si stramb, dar m-am ridicat si iata-ma ca nici acum nu mi-a trecut ,,indragosteala´´, si acum ma minunez cat de minunat este Dumnezeu, cat de frumos este sa traiesti credinta, sa te rogi, sa tii post, sa citesti o carte ziditoare de suflet, sa mai afli de viata unui sfant...

Am citit acum cativa ani din intamplare Biblia,eu credeam in Dumnezeu,in Hristos dar eram preocupat de altele,nu ma interesa religia pana atunci,dupa ce am citit putin din Biblie si mai ales din Noul Testament am vrut si mai mult sa-l descopar pe Hristos,asa ca am cautat pe internet vietile multor Sfinti,despre Iisus,filme despre Mantuitor etc.Cu timpul am citit multe carti ale Sf.Parinti dar si carti simple crestine.Am constientizat ca imi place religie,imi place Hristos,imi place Dumnezeu.Si uite asa horodonc-tronc si pe forumul acesta.:25::26:

Eu m-am nascut intr-o familie ortodoxa practicanta, bunica ma ducea de micuta la biserica si la cimitir (ce frumos era pe atunci :25:), nu prea intelegeam eu ce se intampla, dar imi placea, ma uitam mai mereu in tavanul bisericii, la Hristos Pantokrator... cand am crescut mai marisoara, preferam sa ma uit la Hercule si la Xena duminica, dar ai mei ma luau taras la biserica, dar mie imi placea ... apoi, pe la vreo 10-12 ani am vazut ca ai mei tin post (numai prima si ultima sapt de post si miercurile si vinerile din an) si ca numai mie imi gatesc de dulce si asa m-am gandit sa tin si eu post si ai mei s-au bucurat tare... am avut profesori de religie foarte buni in scoala generala. Prin liceu, am observat ca unii prieteni ai mei tot vorbeau despre un personaj important in viata lor, duhovnicul, in timp ce eu ma spovedeam cu ai mei la cine se nimerea, in fuga... si ca ei citisera niste carti de care eu nu auzisem niciodata (Pateric, Filocalia). Prin facultate, la insistentele unuia dintre acesti prieteni, m-am hotarat sa imi fac si eu duhovnic si la scurta vreme l-am si gasit si de atunci, am inceput si eu sa am o oaresce viata duhovniceasca. Atat. A, si imi petrec destul timp pe acest forum, invatand multe lucruri....

Lipsa de sens. N-avea nici un sens viata mea. Radeam, plangeam, sufeream, ma bucuram...dar toate urmau sa se termine intr-un mormant... si nu intelegeam de ce toate.
Mi-am dat seama ca ceva s-a schimbat cand s-a terminat perioada pe care i-am dat-o lui Dumnezeu ca sa imi demonstreze ca exista si ca Il gasesc in Biserica Ortodoxa. Urma sa inchei raportul cu Biserica. Nu se intamplase extraordinarul pe care il asteptam. Doar ca nu am mai putut. Minunea pe care o asteptam se petrecuse in mine, nu in afara mea. Asa am inteles ca golul din mine incepuse sa se umple, ca dorul meu isi gasise alinare, ca doar cu Hristos mormantul insemna inceput iar nu sfarsit.
Nu stiu ce sa zic la asta cu practicantul. Biserica Ortodoxa e pentru mine acasa. Ori pe unde as rataci dorul ma cheama acasa.

In copilaria si adolescenta mea nu am fost credincios. Desi ambii mei bunici, cu drepţii să-i odihnescă Dumnezeu, au fost preoţi ortodocşi şi o bună parte din familia mea erau practicanţi. Dar mie mi se părea ceva de domeniul babelor, ceva cumplit de anacronic. Cum poţi să crezi în Dumnezeu când omul a cucerit nu numai lupta cu natura, ci a trimis sateliţi şi pe alte planete ? Hotărât lucru, religia era un vestigiu, ba chiar o frână în calea progresului omenirii spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie.

Primul şoc l-am avut când am citit o carte aparţinând unui mic grup de filozofi de dreapta, numit "Şcoala Tradiţiei", grup condus de francezul Renee Guenon. Cartea se numea "Domnia cantităţii şi spiritul vremurilor" şi mi-a inversat pur şi simplu modul de a vedea lumea. O teribilă carapace materialistă care îmi orbea ochii a crăpat atunci. Cartea nu m-a făcut să devin creştin, dar a fost pentru mine o schimbare de paradigmă şi m-a făcut să văd "progresul" omenirii cu totul altfel.

Al doilea şoc l-am avut către sfârşitul studenţiei, când am întâlnit un preot extrem de modest şi cu multă doxă. Un sfânt în viaţă ("petrecuse" ani mulţi la muncă silnică prin mine de plumb şi închisori), un adevărat pescar de oameni. Nu l-am iertat, au fost mai multe reprize de discuţii pe teme de dogmatică. Ceea ce am aflat de la el, ca şi exemplul lui de viaţă, m-au convins.

Al treilea şoc a fost foarte recent, abia de câţiva ani. Am descoperit ceea ce apare prin unele cărţi ca "Dumnezeu personal". Aceasta a fost "a doua mea convertire". Una e să spui "cred într-un principiu atoate şi într-un guvernământ al universului" şi alta e să realizezi că, de fapt, Cristos te cheamă la El după numele tău şi îţi vorbeşte şi te ghidează aşa cum face un frate mai mare cu frăţiorul mai mic şi mai neajutorat. Ceea ce a dus la această "a doua convertire" e un lucru incredibil: între timp devenisem tată, iar fiul meu se apropia de vârsta la care în Biserica mea se face o împărtăşanie solemnă. A făcut tot felul de cateheze şi de repetiţii la care l-am dus şi, cu acele, prilejuri, am început să mă împărtăşesc şi eu. Până atunci nu mă împărtăşisem decât la câţiva ani o dată, având mereu dubii asupra "Misterului Credinţei". Ei bine, de atunci am început să simt o teribilă foame şi sete pentru El. Nu vă gândiţi la ceva foarte înalt, metafizic: o foame şi o sete ca o nevoie fizică. De atunci, sunt hotărât să nu mă mai despart niciodată de Cel care îmi este Dumnezeu, rege şi prieten.

destainuirile
 

:103:ma bucur mult ca si cei mai noi pe forum au scris aici cateva cuvinte despre inceputurile lor ca si crestini. :6::53::53: Multumesc Anca, pentru revenire!

Cred ca in vremurile noastre multi au devenit crestini practicanti,deoarece acest interval de 20 de ani a facut ca multi dintre noi sa se intoarca la adevarata credinta.
In timpul comunismului s-a intrerupt acea continuitate parinti-copii de a transmite credinta,si a fost necesar un interval de timp ca sa regasim credinta.

Nu stiu daca sa ma numesc "crestin practicant", pentru ca desi ma stradui, unele lucruri nu le pot face.
Eu am mai invatat de la unul, de la altul, franturi. Nu stiu cum si de ce am ajuns la credinta. Si nu mi-e asa drept drumul si usor, ca altora.
N-am avut parohie, duhovnic, carti, cateheza, familie religioasa, n-am avut nici asa timp sa ma ocup de ea.
Si mai cred ca nu toti care le au pe toate aceastea si ajung cu adevarat la credinta.
Sunt si acum convinsa, ca asa cum spunea si mama mea, credinta este ceva de suflet si sensibilitate. Si mai cred ca iti trebuie si o anumita maturitate ca s-o practici de buna voie (si nu automat precum copiii) si din pornirea si nevoia ta.
Au fost filme (mai ales acela al lui Zeffirelli) si evenimente si oameni care mi-au deschis sufletul si ochii, la fel cum sunt si alte lucruri/alti oameni care ma fac sa-mi pun intrebari si sa ma indepartez...
Si credinta mea nu este asa cum o definesc multi, monahiceasca, ci este de altfel. Dumnezeu imi poarta pasii si ma tine langa El. E bine ca este El si Ea cu mine...si Ei stiu cum e mai bine pentru mine.

Inca nu stiu ce inseamna crestin practicant....
Am devenit religios pentru ca dupa multe si multe intamplari de tot felul (unele triste, altele mai vesele) am vazut ca lucrurile facute conform sfaturilor din biserica ortodoxa sunt mult mai trainice si mai bune. N-am gasit nici o regula care sa ma deranjeze, sa-mi ingradeasca libertatea, dar asta nu inseamna ca pot sa le respect pe toate, dar sper ca voi putea candva.
Ca punct de plecare am avut baza pusa in copilarie de parinti.

Crestin practicant inseamna ,dupa mine,respectarea unor lucruri minime obligatorii:
-mergerea la Biserica ,la fiecare sarbatoare
-tinerea posturilor
-spovedania
-impartasania

Din pacate multi,sub scuza ca il au pe Dumnezeu in suflet(nu ca altii-adica cei care se formalizeaza si merg la Biserica),nu fac aceste lucruri minime.

De aici incolo,fiecare merge pe drumul lui,insa fara ascultare de Biserica,nu esti crestin practicant.

Cu cat m-am impotrivit mai mult crdintei,m-am indoit si am cautat dovezi,cu atat am inceput sa cred mai mult. Dincolo de orice intelepciune,iscusinta sau vointa a mea.
Vederea e in afara,dar minunea se petrece inauntru. Si ea poarta un singur nume :harul si mila Domnului .

Ai uitat un lucru esential: dragostea Dumnezeu si de aproapele.
A face aceste lucruri fara a avea o dragoste concreta pentru semeni sau fara macar a incerca sa ii ajutam, nu inseamna a fi crestin practicant, desi multi asa il definesc...

practicant
 

Dragostea fata de semeni, ajutorul acordat celui in nevoie, o mangaiere in gesturi, cuvinte, neinvinuirea aproapelui cu paiul din ochiul sau sunt fapte ce-l fac pe crestin a fi practicant. Unuia ca acesta ii sunt sufleteste indispensabile Liturghiile, postul, spovedania, impartasania, rugaciunea.