Diana, Dumnezeu nu-ti vorbeste tie ca persoana, ci constiintei tale. Daca mergi bine sau rau, este pentru ca asa ingaduie Dumnezeu. Puterea credintei e ceea ce conteaza, iar noi trebuie sa-I multumim Domnului si pentru bune si pentru rele. Pentru ca nu suntem vrednici sa ne dea numai bune, iar cele rele sunt uneori spre intarirea noastra, alteori spre pierzania noastra... dar intotdeauna asa cum vrea Dumnezeu...
Doamne ajuta

Frumoasa povestire.Eu am inteles urmatoarele:-franghia ancorata de stanca reprezinta ancorarea noastra de lumea materiala,in care tot incercam din rasputeri sa ajungem cat mai in varf.Acuma,daca avem puterea sa o taiem,cadem pe "teren"sigur,daca nu ,murim inghetati(cu inima inghetata in pofte individuale) nevazand in noaptea necredintei noastre cat de aproape este salvarea.Ascultand Glasul Divin inseamna a taia franghia,multa vointa si multa munca.

Iata un topic unde toata lumea pare sa fie in armonie, chiar daca parerile nu coincid intotdeauna. Mi-a placut varianta lui AlinB (promisiuni sunt in toate confesiunile, dar Dumnezeu stie care dintre ele se vor adeveri) dar si lacrimi si Jane Says... ma rog, pe toti ii framanta gandul, iar asta e un smnal minunat.
Cat despre "Vocea Lui Dumnezeu", nu cred ca e cineva dintre cei care-si spun un "Doamne-ajuta!" cand iese pe usa, si sa nu auda zilnic aceasta voce. Daca o ia sau nu in seama, asta e altceva.
Uneori vrem sa facem un lucru, iar pentru asta ii antrenam si pe altii in jurul nostru. Si cand vrem sa dam startul, intervine ceva... Suna un telefon, nu-ti gasesti nu-stiu-ce lucru important, primesti o vizita pe care nu poti s-o respingi in doua vorbe... Iar tu devii agitat, poate incepi sa trantesti, sa strigi, sa spui ca-si baga nush'cine, coada, etc. Daca ai fi calm, ai putea intelege "vocea Domnului" care te retine putintel, stie El pentru ce.
Oricum ar fi, TREBUIE sa avem incredere atunci cand acel ceva care urmeaza, face parte din lucrurile bune. Uneori diavolului ii este ingatuit sa ispiteasca, dar numai atunci cand te poti delimita clar de pacat. Altfel, nu are nici o putere. Nu stiu daca si voua vi se intampla, dar eu o patesc frecvent. Daca am vrut sa scriu un mesaj sub impulsul nervilor, (mi s-a intamplat de vreo trei-patru ori chestia asta) nu stiu cum, dar am pierdut textul fara sa vreau, si trebuia sa-l scriu din nou. Am renuntat si bine am facut. Mai tarziu eram cu totul alt om. Am plecat de-acasa si mi s-a oprit privirea pe un grup de copii care se intorceau de la scoala. Asemenea imagini, poate erau zilnic, dar atunci o voce mi-a spus sa am mare grija. Dupa nici 500 de metri m-am pomenit cu un copil care era alergat de un altul, la 2m din spatele unui microbuz, iar eu stiam ca de-acolo va tasni, desi nimic nu prevestea asa ceva. Cei din masina au inlemnit si nu-si explicau de ce am franat fara sa vad nimic initial.
Dar poate veni si de la rau, acest imbold. Zilele trecute trebuia sa fac un lucru bun. Si totusi, apareau atat de multe semne, incat, daca ar fi fost sa ascult din nou de ele, ar fi insemnat sa nu mai fac acel bine. Dupa cateva clipe de ezitare am spus ca numai Dumnezeu are dreptul sa aleaga sensul binelui, iar eu nu am voie sa ma indoiesc. Si pentru ca un sambure de indoiala inca ma mai incerca si dupa ce fapta fusese deja facuta, seara am spus - "Doamne, eu am facut gestul pentru ce mi s-a cerut, dar daca n-o sa se intample asa, iarta-ne pe toti si ajuta-ne sa dam rod bun in ceea ce infaptuim!" Acum m-am linistit fiindca nu mai am motive de indoiala!
Cat despre funie, oricine poate pretinde ca se increde, dar astfel de cazuri se petrec intr-o clipita... Nu mai ai tu timp sa... dai cu banul "Oare sa am?!?" "Oare sa n-am?!?" Dumnezeu ESTE acolo si tu mergi pe mana Lui, fara sa te temi de nimic, orice ti s-ar intampla. Cu cat timpul se scurge, cu atat indoiala ti se cuibareste in suflet, iar tu poti pierde TOTUL!... Ascultati de primul imbold, care vine din iubire. In momentul cand intrevine egoismul sau mandria, trebuie sa realizezi ca vocea vine de alt-undeva!...

Constiinta ta nu face parte din persoana ta?

Carmina, ceea ce ai scris este foarte adevarat. Sunt cu totul de acord.

Jane, smerenia nu trebuie sa ne lipseasca. Dar a cunoaste vocea Tatalui nu este un motiv de mandrie. Este o necesitate, atat timp cat traim intr-o lume plina de inselaciuni si ispite si avem nevoie de indrumarea lui Dumnezeu la fiecare pas. Dincolo de orice teolog care-si da cu parerea, dincolo de parerea mea sau a ta, sta cuvantul clar al lui Hristos care spune:

"Oile Mele ascultă de glasul Meu ". Ioan 10:27

Nu e vorba deloc de merite, autosuficienta sau mandrie. E vorba ca Dumnezeu a spus ceva si daca El a spus ramane cum a spus:

"Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea." 1 Ioan 1:9

Pacea si siguranta izvorasc din increderea pe care o avem in credinciosia lui Dumnezeu. Stim ca atunci cand spune un lucu Il va si implini, caci nu e om ca sa minta sau sa se razgandeasca. De aceea este vrednic de toata lauda si slujirea noastra.

Hm...despic firu' de par in paishpe, cu toporu'...sau, hai sa bagam atza...in acu' di siringa..

foarte bine spus
 

Explicatia dvs cred ca a surprins exact mesajul.Cel putin asta am inteles si eu.Bye.

Doamne ajuta!
Sunt o vizitatoare, un musafir pe forumul acesta si-s foarte dornica sa ma ma alatur voua. Am mai incercat si am mai scris cate ceva pe topicurile existente. Dar timid. Chiar si acum imi bate inima tare si-mi tremura mainile de emotie. Nu va cunosc iar voi nu ma cunoasteti si tare mi-e teama sa nu par caraghiosa si sa nu fiu acceptata de voi. M-au captivat discutiile voastre. Sunt impresionata, uluita chiar, de nivelul ridicat al discutiilor voastre duhovnicesti. Vad si ironii si mici dispute dar nu le iau in sema. Eu vad esenta.
Am primit botezul ortodox de mica, mica. Parintii mei sunt ortodocsi, dar nu au fost foarte evlaviosi. Pana nu de mult eram si eu o ortodoxa pasiva cu duh lumesc din cap pana-n picioare. Dar din disperare, o disperare de viata si de moarte ( sufleteasca) am alergat la Dumnezeu. Povestea alpinistului ar putea fi povestea mea. Doar ca a mea este adevarata iar eu, eroul principal, sunt principalul vinovat de ceea ce mi s-a intamplat. Pe topicul acesta m-am inscris cu numele adevarat iar povestea mea nu este tocmai ceva ce as vrea sa stie cunoscutii mei. Tocmai de aceea nu voi da amanunte.
Deci: La locul meu de munca, un post extraordinar, la o firma straina, in dezvoltare continua, neatinsa de criza, deci, aici, am avut nesabuinata sa ma implic intr-o poveste cumplita. Stiam ca e gresit si simteam ca ma pierd, ca ma dezintegrez cu fiecare clipa de pacat. Am familie, o familie frumoasa, copii cuminti si iubitori, un sot bun si atent dar nu mai conta, eu vroiam sus, cat mai sus. Si urcam cu un elan neobosit pe care numai pacatul ti-l poate da. Dar pacatul isi lua ce era a lui. Slabeam, nu mancam, nu dormeam, nu-mi mai placea acasa. Pe copiii mei nici nu-i mai observam. Si slabeam, aveam privirea ratacita. In acelasi timp constientizam ca nu e bine ce fac si sentimentul vinovatiei ma topea. Intro zi, am strigat: DOAMNE, SALVEAZA-MA, ca altfe-l voi muri! Si o vecina, o femeie evlavioasa ma ia la ea acasa si ma intreaba ce am. Si daca vreau sa-mi treaca sa merg la preot. La ce preot? N-am incredere. "La oricare. Dar porneste acum! Si Domnul te va indruma. Sa nu te intorci acasa fara sa vb cu un preot"". Si am plecat. Era dupa amiaza si cred ca era cam in postul Sfintelor Pasti. Am intrat intr-o biserica, cea mai apropiata dar preotul nu m-a primit pt ca tocmai inchidea usa bisericii (era seara,destul de tarziu). Am pornit spre alta biserica. Locuiesc intr-un oras mare si aveam de unde sa aleg. In biserica aceasta am dat de un preot tanar, mult mai tanar decat mine si decat mi-as fi dorit...Evident ca am ezitat. In biserica nu mai era decat el si doamna de la lumanari. Am vrut sa plec dar inainte de a ma intoarce , preotul m-a strigat. Atunci am hotarat sa ma spovedesc la el si m-am spovedit. Ce am simtit e greu de explicat. Dar tot drumul spre casa am plutit. Fugeam spre casa. imi era dor de casa mea, de copii mei. Mergeam ACASA! Lipsisem foarte mult. Dar... a durat doar pana ... a doua zi... cand am ajuns la serviciu si tovarasul meu de "alpinism" m-a luat in primire. Fagaduisem preotului ca voi inceta "urcusul", chiar voi cobora. Tovarasul meu vedea ca ezit ca nu mai vreu sa fiu cu el si ma lua in ras. Eu ma rusinam si mai cochetam cate un pic, apoi fugeam la preot si iar ma spovedeam, apoi iar ma intorceam "pe munte". Pana cand, odata, m-am rostogolit in gol, in acelasi gol din care scapasem odata, numai ca acum era intuneric si putzea a spurcaciune si a moarte. scaldata-n lacrimi am ajuns la preotul meu, Dunmezeu sa-l daruiasca! Parine, ajuta-ma ! Si ce credeti ca mi-a spus, suparat afar' din cale? PLEACA DIN ACEL LOC DE MUNCA! canonul asta ti-l dau!
...Asta insemna pt mine ceea ce a insemnat pt alpinistul din poveste, taierea franghiei. Numai ca eu eram sigura ca Dumnezeu mi-a poruncit asta. Am amutit! Cum sa plec? Copii mei erau inca la scoli. Am o mama bolnava cu pensie mica. Ce-o sa zica familia, ca, eu, fara un motiv cunoscut de ei imi dau demisia? Acum cand e asa greu sa gasesti de lucru. Eu nu am scoala multa. Doar liceul si un curs de califiare.
Si am plecat, zdrobita de disperare. Dar m-am intors la preot si i-am zis: "Parinte, rugati-va pentru mine pt ca nu pot sa fac canonul, nu pot sa va ascult! Rugati-va pt mine!" Mi-a pus mana pe cap m-a binecuvantat si mi-a dat drumul sa plec. Deci, nu am taiat franghia. Am zis:"Doamne! tu mi-ai spus sa fac asa. Stiu ca asta e salvarea mea. Dar tu ma sti ca sunt slaba si fricoasa si credinta mea e firava. Dar te iubesc, Doamne si-mi doresc sa te pot asculta, dar mi-e frica, Doamne!
Nu mai stiu cat timp a trecut. Timp in care m-am straduit sa nu mai "plec pe munte". Imi alungam tovarasul de "drumetie". Am avut o perioada in care nu vorbeam cu nimeni nimic. Devenisem o ciudata in ochii colegilor. Am inceput sa tin post in zilele randuite de biserica, citeam asa cum imi spusese preotul, rugaciuni de cate ori aveam timp liber. In tot acest timp eram momita de tovaras cu fel de fel de ispite. Ducea o campanie ocupare a teritoriului pierdut foarte indarjita! Dar cu ajutorul lui Dumnezeu si a rugaciunilor duhovnicului am rezistat. Si stand asa "atarnata" de franghie, nici cazuta, nici salvata a venit "echipa de salvare" Tovarasul meu de "drumetii" pe munte a plecat el din firma, departe, departe...
...Urcasem pe muntele placerilor lumesti ajutatandu-ma de uneltele pacatului, intovarasita de de ispititor.
...Daca solutiile pe care, intr-un fel sau altul, ni le arata Dumnezeu nu sunt acceptate de noi din frica sau credinta firava, El, insa ne vede sufletul, ne citeste in inima si daca acolo vede cainta, dorinta de a fi cu El, intervine PERSONAL...
Asa s-a intamplat cu mine.
Am posta prea mult, cred. Daca se citeste povestea mea, e bine. Daca e prea lunga si va plictiseste, nu ma supar pe voi. Nu voi mai interveni, insa voi continua sa intru pe forum si sa citesc cu placere postarile voastre caci voi avea multe de invatat.
Doamne ajuta!

Deciziile majore din viata trebuie luate cu binecuvantarea duhovnicului.
Nimic important fara binecuvantare.
Multa rugaciune si binecuvantare.
Doamne ajuta !

Povestea ta e impresionanta, marilena. Un exemplu concret despre cum putem sta agatati de sfoara noastra. Dumnezeu e bun si milostiv si ne da incercarea dupa puterile noastre. Bine ai venit pe forum!

Citind aici pe forum astfel de pareri m-am gandit ca bine ziceti si o sa trec si eu mai des pe la duhovnicul meu. O binecuvantare parinteasca este intotdeauna binevenita. Insa daca voi fi nevoita sa iau o decizie si nu va fi nimeni sa ma sfatuiasca, o voi lua doar eu cu Dumnezeu si imi voi asuma consecintele.

Bine v-am gasit !
Ma bucur ca sunt cu voi, aici, unde voi intra ori de cate ori voi avea la dispozitie un calculator. Si voi asista cuminte si tacuta, asa cum ii sade bine unui incepator in practica ortodoxiei, la dezbaterile voastre duhovnicesti. Doamne ajuta!

Marilena, m-ai impresionat. Dumnezeu sa te binecuvanteze pentru invataturile care iradiaza din povestea ta.

Mie intrebarea asta mi se pare f.grea si o vad cam asa:
1. Daca esti total abandonat credintei este usor cumva. Tai firul, cazi din lumea omeneasca, in aia a lui Dumnezeu. Adica mori pentru oameni, dar traiesti pentru Dumnezeu.
Este cam un act sinucigas. Te sinucizi pentru Dumnezeu. Cam asta fac si calugarii.
Cine poate, cine are asa o credinta puternica...jos palaria. Sa-ti dai viata pentru un scop suprem (pentru tine).

2. Acum daca Dumnezeu ne cere asa ceva? Asta este intrebarea. EL ne-a trimes si ne-a lasat sa traim pe aceasta lume, ca oameni. Deci asa trebuie sa fim si sa traim. Sa apartinem lumii omenesti pana cand vrea El.

E printre putinele threaduri care am avut rabdare sa il citesc pina la sfarsit.
Si cand tocmai ma gandeam ca e tot aceiasi despicare continua a firului in 4,am dat peste postarea marilenei,care mi s-a parut extraordinara.E o proba a increderii in Dumnezeu,venita din viata,in care ,chiar daca a ratat momentul initial al taierii franghiei,pana la urma,prin pocainta,si recunoasterea neputinetei,Dumnezeu a ajutat-o sa scape ,si mai mult:sa nu mai coboare ci sa urce !
Vroiam sa mai comentez si eu cate ceva,asa cum bat si eu de obicei apa in piua,dar postarea ei m-a lasat mut.
Sa ii multumim Domnului ca ne da cate o franghie de salvare pentru toti cei care striga in deznadejde.

Pentru Marilena:

Din Patericul Egiptean:
Avva Antonie: Nimeni neispitit nu va putea merge in imparatia cerurilor. Ca de aceea se spune: inlatura ispitele si nimeni nu mai e mantuit.

Sper ca acestea te vor ajuta si pe tine asa cum mi-au fost mie de folos!

Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe noi, pe toti! Ispitele sunt la tot pasul. Trecem de una, ne impiedicam de alta... Dar domnul nostru Iisus Hristos ne este pastor bun si iubitor si nu ne lasa pierduti. Maicuta Domnului ne este mijlocitoare la Domnul!

Noi ortodocsii avem multime de salvatori. Maica Preacurata cu rugaciunile-i staruitoare, Sfintii Ingeri, Sfintii cei din veac. Toti ne sunt ajutoare de nadejde in clipe de deznadejde, in clipele in care ne simtim atat de manjiti de pacat incat nu indraznim sa privim la Cer sa cerem mila Domnului.

Sfatul tau este foarte pretios. Patericul egiptean a aparut in viata mea, ca sa zic asa, la momentul potrivit. Desi baiatul meu nu este credincios (din pacate...)are totusi o inclinatie spre lectura si pe vremea aceea il pasiona tot ce era legat de religie. Printre cartile cumparate de el era si patericul egiptean pe care chiar el mi l-a recomandat. Nu stiu dece s-a gandit el ca mi-ar placea... Crede-ma ca mi-a fost ca un pansament pe ranile caderii mele. Nu-i usor de citit si reluam textele inca odata, si inca odata pt ca stiam ca-mi vor spune ceva...

Legat de subiectul tau, as vrea sa mai povestesc ceva. Eu sunt "doamna cu povestile":)
In perioada "de refacere"m-am retras intr-un loc linistit. Si unde ar fi fost mai bine, decat la o manastire de maici. Si ca sa fiu izolata total de lume am fost dusa undeva in Muntii Vrancei. Nu este loc pe pamnant mai frumos! La acea manastire sunt doar cateva maicute, vreo 5. Maica Stareta este mai tanara( 50 de ani) celelate, varstnice.
Am fost sfatuita sa-mi iau cu mine haine decente in culori inchise si o basma.
Doua saptamani, cat am stat acolo, am participat trup si suflet la treburile manastirii. Munca dupa puterile mele, rugaciune in biserica dupa programul manastiresc, iar in rastimpuri citeam din biblioteca manastirii tot ce-mi cadea in mana.
Am stat doua saptamani, fara ruj de buze, rimel sau fard de obraji, fara deodorant, doar apa multa si sapun. Fara tinute varatice si colorate si FARA OGLINDA!
Si m-am abandonat rugaciunii... Snurul de matase ce ma lega de lume si de cele ale lumii s-a topit, a disparut usor, fara sa doara. Si m-am legat de Dumnezeu cu snur de metanii cernite... Dar plangeam! ma puneau si pe mine in biserica sa citesc cate o rugaciune in genunchi in fata altarului, a icoanei Mantuitorului si a Maicii Sale. Si ma apuca o jale... si plangeam... dar nimeni nu se mira, nu ma intreba nimic si nici nu incercau sa ma opreasca. Mi-am lasat pe podeaua batranei biserici, in fata tacutelor icoanelor toata jalea pacatelor mele... "caci faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea pururea este..."
Dar, totusi, locul meu nu era acolo. Mie Dumnezeu mi-a dat o familie si o datorie de indeplinit. Nu puteam ramane oricat de mult mi-as fi dorit. Dorul de ai mei si inteleptele maicute nu m-ar fi lasat sa raman acolo.
...Am plecat spre casa, am ajuns. Toata lumea se astepta de la mine sa fiu de-acum alt om. Schimbarea de la linistea manastirii la agitatia orasului, obesia ideii "sa arat bine", asortatul fustei cu bluza, cu pantofii sau poseta, aranjatul parului, si "unde mi-o fi cerceii aceia"?, reintrate brusc in viata mea, m-au dat peste cap. Drept urmare, nici a treia zi, am facut o criza de nervi. Ma "lucra" satana, mai rau decat inainte! dar, cu rugaciune si cu ajutorul Domnului, mi-am revenit...
Ce vreau sa spun, este ca toti avem o menire in lumea asta. nu-i simplu deloc. Nu se poate taia, asa, legatura cu lumea, ca m-am suparat pe ea sau ca, iata! ce credinta mare am ! eu o rup cu lumea asta pacatoasa, si ce bine e la manastire. Mie, acolo, in manastire, Dumnezeu nu mi-a vorbit, nu mi-a spus nimic, desi, asa de sfant parea locul, asa de incarcat de rugaciune, incat m-as fi asteptat ca dupa bradul din fata sa-mi apara Mantuitorul, fara sa ma mir de asta... Nu mi-a vorbit Domnul insa mi-a dat de inteles, asa, in mod tainic ca tre' sa merg acasa. N-am plecat cu mana goala. Am luat cu mine imaginea Lui din biserica, mirosul tamaiei si al lumanarilor, vocile subtirele ale maicilor in rugaciune, smerenia lor si fetele lor vesele dar sfioase. Acestea mi-au fost arme si suport in timpul atacurilor.
Cu mine s-a intamplat o minune, nu? chiar daca n-am auzit aevea glasul Domnului meu, chiar daca n-am primit vreun dar sau har chiar daca greseli mai fac si"calcatura" nu mi-e dreapta mereu. Dar orice as face, eu doar una stiu: ca "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisii".