''Cat de multe inimi ale oamenilor intristati, singuri, abandonati, dispretuiti ori trecuti cu vederea nazuiesc catre un cuvant bun! Cat de multi oameni nefericiti, bolnavi, aflati in nenorociri si deznadajduiti inseteaza sa auda un cuvant mangaietor! Cuvantul bun nu are ca scop de a ului cu vesti nemaiauzite, de a descoperi lucruri senzationale, ci de a bucura inima, de a hrani sufletul, de a aprinde lumina intr-o casa plina de tristete.

Despre Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) se stie ca, pe cand era copil, mergand la scoala, in mod regulat daruia unei batrane sarace un banut pe care il primea pentru gustare.Intr-o zi el a uitat sa ia de acasa banutul. Trecand pe langa sarmana femeie, ca intotdeauna, a bagat mana in buzunar, insa acolo nu era nimic. I-a venit greu si se simtea stanjenit. S-a apropiat de ea si i-a spus: 'Iarta-ma matusico, astazi nu am la mine nici un ban ca sa-ti dau! Uite, buzunarele mele sunt goale!' Si el si-a intors buzunarele pe dos innaintea ei. Batrana s-a induiosat, a inceput sa planga si i-a spus: 'Iti multumesc, copile! Tu mi-ai dat mai mult decat oricand prin vorba ta cea buna!'' ( Arhimandrit Serafim Alexiev )

Asta-i cu adevarat frumos,dupa mine alergau cainii de la bloc,dar si noi schimbam amabilitati :))

Pilda de azi!
 

Sa daruim ce nu avem

"Intr-o manastire, se prezinta un candidat la calugarie. Acesta ii marturiseste staretului:

- Sa stiti, parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor iar altora cu atat mai putin. Nimic nu am.

Staretul ii raspunde:

- Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si pe semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, nadejde - le vei dobandi si tu."

M-a impresionat foarte mult aceasta pilda explicata de parintele Rafail Noica!
As vrea sa va spun o experienta in acest sens:

Mi-am dat seama ca pe cat de usor gresim cu gandul sau cu cuvantul, la fel de usor facem si fapte bune chiar prin simplele ganduri pozitive, prin intentii bune, prin impulsuri de iubire chiar si neconcretizate material. Cred ca e atat de complex razboiul acesta nevazut intre bine si rau incat nu ne putem imagina! Iar ingerii din jurul nostru trebuie sa aiba mult de lucru, si aia rai, dar si aia buni... :)

Ne place sa credem ca putem salva lumea prin propriile noastre puteri. Nu prin bani vom reusi sa dam lumii alt chip, ci prin Dumnezeu. Asa ca cel mai bun lucru pe care il putem face altora cand suntem saraci, e sa ne rugam pentru ei. Le va da Dumnezeu tuturor cele ce le sunt de folos. Tare mult imi place ce se spune in Scriptura, ca de vom avea credinta cat un bob de mustar, vom putea muta si muntii.

Fiti atenti la ce ne invata parintele Nicolae Steinhardt in Daruind vei dobandi:

"Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta – ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina – ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.

Si anume: sa dam ce nu avem.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste?

Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.

Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici esenta nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai – credinta, lumina, incredere, nadejde – le vei dobandi si tu.

“Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai.” “Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc.”

“Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine.

Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie.”

Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).

Nicaieri, in afara de Evanghelii, nu cred sa se fi vorbit mai raspicat si mai crestineste decat in micul poem al lui Michaux care mi-a starnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes faurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus in textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul in puscarie) si despre mergerea catre Hristos nu prin suferinta si durere (cale buna, inferioara totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioara). Nicaieri nu cred ca vreun poet ori prozator sa fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce – cu nemaipomenita sfruntare – ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el – in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului – ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta – ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia.

“Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu.”

Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lamureste mai in adancime textul de la Matei 25 despre Infricosata Judecata? Nu cumva cei buni au dat insetatului din apa de care si ei duceau lipsa; infometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?…

Secretul vietii calugaresti se arata a fi: sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda – si te inavuteste, te implineste, te covarseste.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa – necum ani de zile – ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!

Sa piara de la noi, calugarii, orice spaima, nesiguranta, sfiala, teama de fatarnicie: calugarul e menit a da altora credinta si lumina macar de-i vor lipsi lui vreme mai scurta ori mai lunga. Chiar de se afla in criza de acedie. Chiar daca s-a facut vinovat de slabirea avantului si statorniciei monahale.

Va putea oare? Va fi in stare a savarsi minunea? Desigur, dat fiind ca este din ceata celor despre care Hristos a spus ca “ei nu sunt din lume si Eu nu sunt din lume” (Ioan 17,16). Si iarasi: “Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor” (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel asijderea graieste: “Trebuie sa ajutati pe cei slabi si sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decat a lua.”

In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd si indraznet – sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul “Nemo dat quod non habet” arama sunatoare si chimval zanganitor. Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa."


Cutremurator de frumos.

Aveam o colega de birou cu probleme deosebite atât familiare cât și financiare cât și de boala.
Eu, de felul meu, sunt o fire introvertita, adică o singuratica cu probleme de comunicare, deoarece am crescut singura la părinti cu o biblioteca foarte bogata am fost rupta de realitate.Colega mea era la polul opus spunând mereu și la toți problemele ei. Efectul a fost ca era tot mai ridiculizata și evitata.Eu m-am implicat din ce în ce mai mult în aceasta relație.O ajutam în primul rând moral, sufletesc, dar și material. Îmi era din ce în ce mai draga și chiar mi-am făcut un scop în sine de a o ajuta. In fiecare zi aveam parca un mesaj special de incurajare. Relația s-a dezvoltat extraordinar. Ea ma percepea ca pe colacul ei de salvare, iar eu ma odihneam știind ca-i pot fi de folos.Cu cât o cunoșteam mai bine eram mai contrariata de caracterul acestei femei, mi se releva un comportament bizar, obsesiv, bolnav, destabilizat. Pe de o parte îmi spunea cât de mult crede ea în Dumnezeu, cât de mult a ajutat-o pe ea Dumnezeu, iar pe de alta parte se înverșuna pe destinul ei și pe toți ceilalți cu care intra în contact. Cu alte cuvinte era într-un continuu război atât cu Dumnezeu cât și cu semenii. Câtiva ani buni i-am fost cel mai apropiat sprijin, i-am fost sufletul pereche, o ascultam zile in sir si ani in sir, o mangaiam mereu, dar cu toate acestea nu suporta nici un fel sfat sau ajutor sufletesc de a se considera vinovata si a-si schimba gandirea si atitudinea nici fata de Dumnezeu si nici fata de oameni, deși eu vedeam ca toate aceste incercari sunt pentru ca ea sa-si schimbe gândirea si viata.Aveam o infinita răbdare pentru ca in acea vreme eu puneam toate defectele ei pe baza ortodoxiei, considerând-o o religie moarta si faceam totul sa-i aduc "Vestea Buna", adica Cuvantul Viu al Bibliei spre indreptare morala.
Socul meu cel mai mare a fost cand, dupa convertirea mea la Ortodoxie prin ajutorul ei( ea m-a chemat in Biserica Ortodoxa) s-a produs ruptura intre noi.
Vina mea a fost ca abia atunci, cunoscand minunea si frumusetea ortodoxiei, am inceput sa o judec, sa o condamn , sa incerc sa-i vorbesc ca de la egal la egal legat de exigenta Sfintilor Parinti in legatura cu pacatul si in special cu barfa si suspiciunea, neincrederea in Dumnezeu si urarea aproapelui.
Socul ei a fost extrem! S-a simtit pur si simplu atacata si a reactionat foarte virulent.Am devenit dusmanul ei nr. 1. Tot ceea ce am daruit pana atunci s-a sters definitiv, ba mai mult mi-am auzit toate vorbele si faptele rastalmacite si murdarite si am ajuns chiar sa fiu in pericol de a-mi pierde serviciul.
Cea mai grea scoala a mea a fost sa iert si sa-mi cer iertare.
Din acesta incercare am inteles un fapt extraordinar.
Tot ceea ce eu am daruit, fara nici un interes, fara gandul ca mi-ar fi putut inapoia ceva, am primit inapoi infinit mai mult.Am primit atat material cat mai ales spiritual .

Da! Cutremurator!
A fost si pentru mine darul Lui Dumnezeu .
Eu doream sa dau altora ceea ce eu doar auzisem fara sa inteleg Adevarul, adevarata traire crestina. Eu habar nu aveam ce inseamna mantuirea sufletului din perspectiva ortodoxa, dar ma rugam pentru sufletele celor dragi.In ei nu s-a intamplat nimic( deocamdata) , nu au inteles nimic , dar asupra mea s-au revarsat binecuvantarile si minunile ceresti.

M-au marcat profund aceste cuvinte si ma duce gandul la cuvantul care zice ca Dumnezeu se uita la inima omului, la fel cum o mama se uita la inima copilasului care, avand in mana o bucata de paine, este darnic cand i-o ceri. Nu bucata de paine este importanta precum nici darnicia noastra pentru Dumnezeu, ci dragostea si caldura pentru toti cei ce poarta chipul Domnului.

Am ramas impresionat de frumusetea acestei simple propozitii, desprinsa parca din Sfanta Traditie de undeva.

Şti întâmplarea din Biblie, când o văduvă a adus doi bănuţi, toată averea ei şi Iisus a zis că acesta e cel mai mare gest de milostenie?

ce putem face
 

Dar ce putem face cand sunt tot mai multi cei care au nevoie de ajutor si tot mai putine posibilitatile noastre materiale de ajutor?Tot framantandu-ma cum as putea sa ajut cat mai multi am realizat ceva: societatea noastra e bolnava.Ea genereaza tot mai multi saraci si asta va continua pana...cand?Poate o licarire de speranta ar fi daca fiecare din noi ar face ceva pentru tara asta.De la a te abtine cand iti vine sa arunci o hartie pe jos si pana la a munci cu adevarat si din greu,dand cate ceva si "pe gratis" din sudoarea ta...Poate daca am invata care sunt indatoririle noastre inainte de a urla dupa drepturi si daca ne-am intreba ce am produs azi cand ne vaitam ca-i mica suma primita...Si-cel mai important-daca am fi obiectivi,lucizi si cu ochii spre viitor la orice alegere din viata noastra...poate ca am face ceva pentru noi,toti.Poate am avea o tara sanatoasa,cu locuri de munca adevarata (nu birouri despre care nu stie nimeni la ce folosesc),salarii decente si cu foarte,foarte putini saraci...

Foarte frumos topicul.

Dupa mintea mea mica, a face milostenie inseamna a darui din inima. Ca este un banut, o paine sau o vorba buna, sa fie daruit din inima. Totodata, frumos si bine-placut inaintea lui Dumnezeu este sa ne rugam pentru aproapele nostru.

Iar ca sa raspund la obiect/titlul topicului, nu este imposibil sa faci bine cand esti sarac. Spun asta acum, din prisma saracului si a omului necajit. Incurajarile, sfaturile si alinarile pe care le-am primit aici pe forum, m-au ajutat enorm. Au ajuns direct la sufletul meu.

Aici ar fi conform topicului cum spui, sa precizezi ca aflata in situatia in care esti, AI DONAT HAINUTE DE COPIL, cand puteai sa le vinzi.Un gest mai mult decat coplesitor:53:,care pe mine m-a emotionat foarte tare.:-)

:)

Vreau din tot sufletul sa le donez cuiva, dar uite ca nu le vrea nimeni. Ma gandesc ca daca pana sambata nu se gaseste cineva, sa le duc la biserica. Sper ca procedez corect.

Deja ai facut o fapta buna. Intentia chiar conteaza.

La fel de usor e sa faci fapte bune cu gandul cu a face greseli sau pacate cu gandul.

Sa luam seama la Hristos. S-a nascut intr-o pestera saracacioasa. Mai mult, nu cunoastem din Evanghelii ca in timpul vietii Sale pe pamant ar fi strans avutii. Din contra, se spune undeva ca "Fiul omului nu are unde sa-si plece capul". Cu toate acestea, Hristos ne-a imbogatit pe noi, si lumea intreaga, cum nimeni nu o ar fi putut face (si cu nu o va putea face vreodata).

La fel se intampla si in cazul omului duhovnicesc, a carui singura bogatie este Hristos. Chiar daca nu dispune de posibilitati materiale pentru a-i putea ajuta pe cei aflati in nevoie, ii poate face pe acestia, printr-un cuvant, printr-o mangaiere sau printr-o rugaciune, mai frumosi, mai curati, adica partasi comorilor ceresti (pe care furul si molia nu le strica).

Nu cred ca nu le vrea nimeni.Mai degraba nu se potrivesc marimile.Daca ar avea nevoie cineva,ar spune.Sigur nu gresesti daca le duci la biserica.Si eu deseori fac asa si sunt f bine primite.:-)