O relație foarte sănătoasă avea și Adam în rai cu Dumnezeu și totuși ”nu s-a găsit ajutor potrivit pentru el” chiar în condițiile beatitudinii prezenței divine și a prospețimii copilăriei creației animate. Cuvintele rostite de însuși Domnul (nu este bine ca omul să fie singur) oferă arhetipul limpede a condiției omului încă dinaintea căderii și părăsirii raiului primordial. Omul este persoană, deci o ființă destinată comuniunii și viețuirii împreună cu alții. Desigur, există oameni care-și fac din propria spiritualitatea individuală un hobby, adică o preocupare în măsură să concentreze în sine toate energiile vieții, efect pe care-l are orice altă pasiune, fie că vorbim de fotbal, muzică, drumeții pe munte, nișe culturale, colecționarism etc. Ca unul care am printr-o asemenea fază (ortodoxia ca hobby), vă pot spune că e o mare păcăleală chestia asta, chiar dacă pare benefică și înlătură formal alte neajunsuri ale vieții în această lume.

Asa cum ai spus si tu, starea lui Adam in Rai era una particulara si spiritual e identificabila cu etapa copilariei, avea chip dar aseamanarea lasa de dorit cum s-a vazut si mai tarziu.

Aici nu se discuta problema comuniunii sociale la modul general ci a unui fel particular de comuniune care, iarasi, Sf. Scriptura ne spune ca este vremelnic si nu va mai fi dupa A Doua Venire.

Nu ştiu cât de vie este comuniunea pe care o realizăm noi cu Hristos, însă e clar că apostolii aveau o comuniune care o depăşea pe cea realizată în familii (pe care, de altfel, le-au şi părăsit, cel puţin vremelnic). Învăluit de har pe muntele Taborului, Petru dorea înveşnicirea momentului („să facem trei colibe”).

Cu adevărat, şi eu cred că harul suplineşte orice neîmplinire, chiar şi lipsa iubirii, a comuniunii adânci cu celălalt (soţ-soţie); care comuniune parcă e şi nu e din lume. Da, după înviere nu vom mai fi bărbaţi şi femei, însă iubirea rămâne; ea înveşniceşte, de fapt, timpul, încă de aici. Şi nu e puţin lucru.

Cât priveşte ortodoxia ca hobby - iată bine punctată o capcană în care poate cădea fiecare dintre noi. Să-i opunem „ortodoxia ca relaţie”?

Păi chiar la miezul conviețuirii sociale se referă pericopa amintită, despre faptul că monada umană nu-și e suficientă sieși, chiar și în condițiile comuniunii reale cu Dumnezeu. Am fost creați ca niște ființe capabile de contemplație, dar care-și manifestă adevărul contemplat în câmpul experienței (făptuirii)și invers.
Felul particular de comuniune de care vorbim este laboratorul unde ne preparăm pe noi înșine prin altul și pe altul prin noi înșine, pentru Parusie. Maxim Mărturisitorul spunea că dacă nu învățăm să iubim și să ne grădinărim iubirea în scopul creșterii ei neveștejite, nu vom putea pricepe ce se întâmplă de fapt în Împărăție și astfel ne vom autoexclude din ea.
La modul ideal, iubirea binecuvântată de Dumnezeu dintre bărbat și femeie , iradiază în cercuri concentrice în afara ei, cuprinzând Biserica, clanul, societatea și cosmosul. La modul real fiecare trăiește cât poate și cât pricepe, însă e adevărat și faptul că iubirea proclamată retoric și patetic în termenii stringenței poate fi o mască pentru manifestarea unor pulsiuni impersonale din specia mecanismelor biopsihice înscrise în ființa noastră ”amfibie”, cum este instinctul de reproducere sau instinctul matern.
Parafrazându-l pe apostolul Pavel, cred că trebuie să ne cercetăm sever pe noi înșine atunci când folosim termenul ”iubire”, întrucât luarea în deșert al acestui cuvânt poate avea consecințe înfricoșătoare. Sfântul Simeon Noul Teolog atrăgea atenția că ”iubirea nu este un simplu nume ci ființa divină” (imnul 52), iar Ioan Scărarul spune : ”iubirea este a 30-a treaptă (ultima n.n) a scării duhovnicești, căci iubirea este Însuși Dumnezeu”.

Ortodoxia ca predicație principală a Bisericii.
Trecerea cuvântului din poziția adjectivală la cea substantivală poate conduce la o formă subtilă de idolatrie, o alunecare de-a dreapta aproape insesizabilă, ca atunci când facem dintr-un mijloc scop, ceea ce e totuna cu căderea într-o patimă.
Dar ai observat foarte bine că ortodoxia Bisericii se păzește prin comuniune, astfel că dacă eu o iau razna fratele meu observă și mă face atent la primejdia rătăcirii care mă pândește. Asta la nivel microeclezial. La nivel macroeclezial se manifestă ca o trezvie panortodoxă, care face ca românii să fie foarte atenți la greci, ruși, sârbi etc., iar aceștia atenți la felul cum ne mișcăm noi. Când apare sminteala, Biserica Greciei ( exemplul este strict indicativ) se sesizează și discută cu BOR în duh de dragoste cu scopul îndreptării. Însă slăbirea trezviei panortodoxe depinde în mod direct de trezvia noastră comunitară la nivel de parohie, deci responsabilitatea fiecărui mădular în păzirea ortodoxiei este uriașă.

Găsesc aici o justificare pentru existenţa a însuşi acestui forum; iată că nu e neapărat pierdere de vreme, ci poate fi o extensie a Bisericii, o încercare, chiar dacă limitată de specificul spaţiului virtual, de a fi într-o comuniune de credinţă, de a învăţa cu toţii din experienţele noastre mai mult sau mai puţin duhovniceşti.

amice uiti un lucru. Geneza 1:27 spune clar: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie". Dupa cum vezi Biblia spune ca in ziua a 6-a Dumnezeu l-a facut pe OM (la singular): barbat + femeie. Tot Biblia prin Pavel vine in completare si zice: "De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un TRUP" (Efeseni 5:31). Omul complet (barbat+femeie) cum poate sa fie narcisist?

Într-un mod asemănător gândesc și eu, poate de-asta îmi amân zilnic plecarea definitivă de pe forum, fiindcă mai găsesc câte o mică bucurie în această agoră digitală cam gălăgioasă, pestriță și amorfă pentru gustul meu, și totuși o oglindă, destul de fidelă, a vieții reale. Desigur, mi-am aflat și multe păcate, și încă de-alea din partea de sus a grilei ”gravității”, fapt care mi-a completat benefic și spovedania, dar și efortul de îndreptare.
Cred însă că Biserica are alte nenumărate extensii în proximitatea noastră care nu pot fi neglijate sub pretextul iubirii ”departelui” de pe internet. Ce facem noi aici e o propedeutică (=fază pregătitoare) a adevăratei comuniuni cu persoane concrete, în primul rând în Biserică și apoi multiplele ei iradieri sociale.

Mărturisesc că, eu, unul, nu prea trăiesc această extensie a Bisericii în lume, nici măcar în parohie, unde, cu tristeţe, mă duc singur şi mă întorc la fel. Da, am comuniune cu familia, cu prietenii, însă, pe de o parte ei nu sunt în Biserică (sunt de alte confesiuni sau religii), pe de altă parte... mă gândesc că ar trebui pur şi simplu să bat la uşile vecinilor necunoscuţi, ca să ne cunoaştem. E nefiresc să fim atât de străini, deşi fizic atât de apropiaţi.

Eu cred ca e vorba si de varsta si de etape.Cand esti tinar e musai sa tinzi sa fii cu cineva, si tristretea de a nu iti gasi perechea ,si de a fi singur,e f mare.
Cand esti mai in varsta , cand vezi ca mari iubiri se transforma in esecuri ,cand vezi ca nu merita sa suferi atit ,ca totusi viata e frumoasa oricum ar fi ,te mai inteleptesti. Si de abia atunci poti zice ca esti in stare sa gusti deliciile unei anumite singuratati.Dar nu o totala singuratate , caci de comuniunea cu oamenii e nevoie in orice etapa.
Sunt de inteles cei care isi doresc cu ardoare o pereche,si incep sa isi piarda speranta .
Ei isi agata cumva intreaga viata de gasirea acestui om real,linga care sa guste bucuria vietii
De abia mai tarziu ,cand mai dispare aceasta nevoie , si ardoarea nu mai e asa mare ,putem sa zicem unora ca acestora : Dumnezeu are un drum pentru fiecare .
Dar pina atunci,ei au nevoie sa exeprimenteze,sa se inconjoare cu oameni reali,sa iubeasca ,sa traiasca concret.
Marea intrebare,la care nu gasim raspuns decat dupa multi ani ,este ,de ce Dumnezeu intarzie sa le dea unora ca acestora perechea dorita.De abia cand viata lor capata alte directii si deschideri ,aceasta intrebare incepe sa capete raspuns.
Unirea dintre doi oameni ,e pronie dumnezeiasca, dar si destinul celor singuri,tot calauzit de Dumnezeu e