Off, Cristian, gandul asta cel rau care trebuie tot timpul respins.

Iata ca am scris de bine si nu de rau. Sa nu te mai pripesti, (de parca eu nu ma pripesc.) Na, da iti spun si eu.

Doamne ajută, Mihaela!
Surioară, am ajuns de curînd acasă, am făcut programul de seară cu copiii şi, mulţumit de toate, am zis să dau o mică raită pe forum, să vedem cum s-o mai fi înseninat cerul după oarecare grindină de zilele trecute. Şi când colo... ce-mi văd ochii? Cod galben, roşu, portocaliu de-mi flutură curcubeul prin lentile!...:)
Păi iar ne puserăm pe fulgere?
Uite, dacă ştiam că intervenţia mea, spre a lămuri cum e cu citatul acela (unul din multele foarte folositoare de pe acest topic) va duce la aceleaşi nemulţumiri, ei bine, nu scriam nimic.
Dar n-am ştiut.
Am sperat că vei pune gândul bun, cum tu însăţi frumos ai recomandat şi vei zice - uite, ticălosul vrea să mă ciugulească niţel, i-o părea rău că m-a supărat cu brutalităţile lui, în fine, n-o fi chiar aşa de rău cum pare etc. Dă semne că ţine la mine ca un frate şi face şi el, bietul, ce poate şi cum poate.
Mi-ar fi plăcut să cugeţi aşa, mai degrabă decât altcumva.

În fine, nu vreau să insist, văd că s-a aşezat deja liniştea între voi, slavă Domnului.
Vreau să fac o precizare mai degrabă tehnică, în postarea următoare (că văd că m-am întins deja cam mult aici), numai şi numai de dragul acurateţii. Primeşte-o te rog ca pe o simplă notă informativă, nimic mai mult. În nici un caz ca pe o contrazicere, te rog frumos. O completare, acolo, din partea unui bătrân hârşit în cele rele...:)

Poţi cunoaşte un om după cum se roagă, după cum se poartă, după cum propovăduieşte... Dar foarte bine poţi cunoaşte pe cel binecredincios după cum se ceartă.
Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii." (Evrei 12, 6 şi 11).

http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...arta-sfintilor

Îmi face plăcere să scriu ce va urma, întrucât mi-e dor de meseria mea (în prezent lucrez foarte puţin, sporadic şi cu situaţii mai simple, ca şi consilier). Îţi mulţumesc pentru oportunitatea de a-mi aminti unele detalii.

Mai întâi, aş dori să aşez momentul diagnosticului acolo unde îi este locul: la propriu, în sens strict tehnic (şi uneori clinic, doar uneori!) diagnosticul psihologic şi/sau psihiatric este un moment dintr-un continuum mai cuprinzător.
Deşi termenul face parte din vocabularul medical, diagnosticul sau diagnoza se folosesc în orice domeniu atunci când oamenii urmăresc să afle care e starea momentană a unui sistem evolutiv (deci inclusiv a omului, a unei persoane). Cum stăm în prezent, aşadar, ce tip de situaţie ne caracterizează dinamica vieţii - în sănătate, în educaţie, în sport etc.
Tot mai frecvent în ultimii ani, termenul de diagnostic tinde să fie înlocuit cu cel de evaluare, acesta avînd o conotaţie mai puţin anxiogenă sau critică etc.
Iar diagnosticul/evaluarea conţine nu doar termeni cu încărcătură morbidă ci şi opuşii lor. Un psiholog şcolar care pune diagnosticul "copil supradotat" nu indică neapărat o boală (deşi poate fi pitită pe undeva, în suferinţele ascunse ale elevului) ci, dimpotrivă, o dezvoltare excelentă a elevului. Şi tot diagnostic/evaluare se cheamă, dacă vorbim la propriu şi neutral faţă de conotaţii clinice şi morale etc.

În psihopatologie, problema diagnosticului este extrem de complexă, depinzînd în primul rând de şcolile şi teoriile psihologice şi psihiatrice. Căci una e să gândeşti ca un american, caz în care foloseşti DSM (manual de diagnostic, cum îi spune şi numele), alta ca un european - caz în care folosim alte lucrări de referinţă. Între cele două mari şcoli de psihopatologie/psihiatrie, europeană şi americană, sunt diferenţe majore care constituie subiectul multor analize şi dezbateri, nefiind aici cadrul şi momentul să abordez chestiunea.

Ei bine, un manual de diagnostic face întâi o descriere a câtorva însuşiri (cele esenţiale, respectiv unele caracteristice dar secundare) din tabloul principalelor tulburări psiho-comportamentale. Aceste descrieri, lungi şi minuţioase, însoţite de multe precizări, folosesc ca reper pentru specialist, deşi ultimul cuvânt îl are de obicei experienţa clinică şi flerul etc.

Dar diagnosticul, cum spuneam, vine dintr-un moment premergător şi tinde spre unul viitor.
Înainte se află trecutul persoanei, suferinţa şi solicitarea ajutorului (dacă omul nu e prea bolnav, caz în care nu mai cere ajutor ci e adus de aparţinători sau de instituţiile statului). În lumina acestor date preliminare ne orientăm asupra stării prezente a persoanei, încercînd să-i dăm o oarecare aşezare în contextul tulburărilor omeneşti, ca să ştim cu cine şi cu ce avem de-a face.

În viitor e prognosticul. Cum oare va arăta starea şi comportamentul persoanei în viitor? Uneori prognosticul e rezervat, alteori e optimist în funcţie de mulţi factori. Ne străduim însă, mereu, să ajutăm pe omul suferind să evolueze spre o stare a fiinţei cât mai bună, spre linişte rodnică, om între oameni. După diagnostic urmează aşadar intervenţia/tratamentul, evoluţia (de obicei oscilantă, cu o pantă crescătoare sau descrescătoare) şi, în caz că ne-am confruntat chiar cu o boală, sunt posibile: vindecarea (deplină sau cu sechele), cronicizarea (cu toate complicaţiile ei), moartea.

Ei bine, momentul diagnosticului e cu totul unic şi original. Nimeni nu pune ştampile, decât dacă e prea nepriceput. Există o variabilitate atât de mare în momentul acesta, încât putem spune simplu - câţi oameni atâtea boli, depinzînd şi de terapeut. Un diagnostic e, de fapt, doar o încadrare orientativă şi el însuşi e preliminar, cu ţinere sub observaţie a voluţiei, apoi se poate schimba şi rareori rămâne definitiv.

Uneori nu avem date suficiente. Atunci ne e de folos orice informaţie.
O scrisoare, o carte scrisă de persoana în cauză, un articol, o înregistrare, un document oarecare, o anumită modalitate de exprimare în comportament (oral, gestual, scris) - toate acestea pot furniza indicii extrem de preţioase pentru înţelegerea stării persoanei.
Asta seamănă oarecum cu munca unui detectiv sau a unui arheolog: un indiciu cât de mic te poate orienta (în baza unor cunoştinţe conexe şi a experienţei tale practice cu oameni asemănători), mai ales că terapeuţii moderni iau foarte serios în calcul un indicator foarte preţios - propria reacţie psiho-fizică la contactul cu persoana în cauză. Dacă ai un bun contact cu propriile emoţii (şi o acurateţe în a lucra cu ele) capeţi o oarecare orientare asupra personalităţii celuilalt.

E uneori periculos pentru relaţiile noastre să ne jucăm cu termeni din vocabularul diagnostic. Ne poate aduce o relaţie încordată însă, ce-i drept, dacă interlocutorul are un strop de bunăvoinţă putem avea oarecare câştig de pe urma unei precizări cu caracter tehnic, chiar dacă nu suntem în relaţia medic-pacient. Totul e să nu exagerăm.

În afara cabinetului, termenii de nevrotic, dependenţă, adicţie, nebun, psihotic, paranoic, gelos, maniac, invidios, caracteropat, psihopat etc. sunt deja parte dintr-o cultură prin care oamenii îşi oferă unii altora înţelegerea reciprocă şi dezaprobarea. Uneori termenii se folosesc chiar admirativ ori ca semn de tandreţe. Sau chiar în joacă.
Toată lumea foloseşte astfel de termeni pentru a descrie ceva la un semen, uneori. Nu-i neapărat prilej de ofensă, ci mai degrabă o putem lua ca pe un mod de exprimare a unei poziţii, mod de exprimare care uneori nu e cel mai potrivit. Totul e să nu se exagereze, repet.

Personal prefer să ascult cu atenţie un om care mă etichetează cu un termen diagnostic. Am descoperit că niciodată eticheta interlocutorului nu e fără folos, dacă ştiu şi pot să mă raportez eficient la ea. În definitiv, chiar de oglinda-i strâmbă, e totuşi o oglindă. Şi e o imagine, deci implicit e lumină. Rămâne să procesez cât mai bine informaţia, aşa cum e ea.

În general însă, oamenii se supără când sunt etichetaţi cu termeni psi (exceptînd situaţiile când li se spune că sunt geniali, spontani, afectuoşi, suportivi, creativi şi alţi termeni laudativi).
Ca urmare, puţini fiind cei care se pot bucura de un feedback, oricum ar fi acesta în raport cu stima de sine, se recomandă să fim rezervaţi cu utlizarea de termeni psi capabili să trezească emoţii negative şi tot soiul de resentimente în interlocutor.

Lasa Cezar, stii tu cum e si stiu si eu si stie si Cristian. Ce sa mai dezbatem atata.

In rest fiecare cu pacatele sale, iaca le purtam pana om reusi sa scapam de ele.

Cu lauda, mai da-o incolo, ca nu imi place, nu ma mai lauda, postarea cu pricina nu era o postare prea folositoare.

Completare e nevoie, ca eu am scris scurt, la repezeala despre o particica din ce este invidia si pricinile ei.

Îmi cer scuze pentru acest lung off-topic. Problema însă plutea de mult în aer, făcîndu-se deseori, pe un topic sau altul, referire la folosirea unor termeni cu caracter diagnostic şi altele, aşa încât sper să fiu iertat că am scris destul de mult. Sper că nu doar mult ci şi cu oarecare corectitudine şi cu un folos cât de mic, celor interesaţi.

Marea majoritate a oamenilor astazi sunt bolnavi de invidie si mandrie. Asa sunt educati de mici, din familie, fiindu-le innoculat spiritul de competitie, de a fi cel mai bun, de a fi inaintea celuilalt, de a fi in varf, adulat si laudat. Este invatat sa iasa in evidenta prin ceva si daca nu iese prin inzestrare de la Dumnezeu (o inteligenta nativa, un trup frumos de ex.) atunci inventeaza sau modifica.

Daca privim atent la societate astazi , vom constata ca membrii ei au nevoie de vindecare.
Insa vindecarea nu va veni niciodata din zona lumeasca care tot in ale societatii se scalda.

Pe de alta parte ca sa poata sa se mentina in centrul atentiei, sau in postura de a fii cei mai buni, isi ataca semenii in diverse moduri , de o subtilitate uneori extraordinara. Imaginatia , in acest punct, capata puncte culminante.

Diavolul speculeaza toate acestea si castiga cat mai mult teren. Singura sansa pentru cel ce voieste sa se smulga din aceasta mocirla este Hristos si primul pas ca sa il intalnesti pe Hristos este duhovnicul si ascultarea.

Intr-o societate bolnava de mandrie diagnosticarea ocazionala (adica la anumiti membrii ai ei) sau diletanta, este o greseala imensa. si apoi diagnosticarea venind tot din sanul acelei societati nu are cum sa fie corecta si sa aduca vindecarea. Ca niciodata bolnavul nu va vindeca pe cel bolnav. Trebuie cautat cel sanatos.
Cine este cel sanatos cand boala este atat de extinsa si atat de generala?
Hristos! Cautati pe Hristos si veti fi vindecati!

Ei, Mihaela, dă-mi voie să îţi reamintesc: de multe ori Dumnezeu lucrează prin oameni.
Doctorii, psihologii şi alţii au adus vindecare sau măcar alinare şi folos în deprinderea răbdării multor oameni cu varii suferinţe sufleteşti, maritale, profesionale, sociale etc.
Nu vreau să deschid o nouă polemică dar astăzi nu prea mai e loc pe lume fără niţică vizită la câte un psi. O fac şi feţele bisericeşti, fii liniştită, pentru simplul motiv că în lume se petrec lucruri atât de complexe şi de agresive încât ajutorul psi e deseori inevitabil. A te priva singur de ajutorul psihologului e o dizabilitate aproape la fel de mare ca a refuza Spovedania şi Biserica. Practic rămâi ca un iepure în bătaia puştii. Te mai miri apoi că ustură alicele sau că doare satârul?...
Iar în mijlocul tuturor vindecărilor şi vindecătorilor e Însuşi Hristos, chiar de noi nu sesizăm asta şi tindem să separăm, analitic foarte, inseparabilul.
Pretindem, cred eu, dintr-un clişeu prost deplasat pe lumea îmbolnăvirilor de azi, ca vindecătorul să fie un sfânt, altminteri nu e Mâna lui Dumnezeu acolo. Rău gând, socotesc, întrucât se cunoaşte că Dumnezeu intervine prin cine voieşte şi cum voieşte. Mărturii avem şi în Scriptură, numeroase, ca să nu mai zic câte avem din 2000 de ani de creştinism.
Mulţi nebuni (consideraţi de noi aşa ori pur şi simplu chiar aşa fiind) au adus folos mare semenilor, pentru că Dumnezeu a ales să lucreze prin ei, din raţiuni numai de El ştiute.
Mulţi care nu sunt deloc impecabili, ba dimpotrivă, se dovedesc uneori vitali pentru semeni.
Îţi aminteşti ce spunea Părintele Rafail despre grecul acela mare fumător care vindeca miraculos prin chiliile de pe Athos? Nu ştiu dacă sufletul grecului o nimeri Împărăţia Cerului, dar e limpede că mulţi demoni a scos din semeni, aşa fumăcios cum era.
Una e ca Dumnezeu să facă chiar şi minuni prin tine, alta e să fii miluit cu Împărăţia Cerurilor. Unii au scos demoni şi nu au primit mântuirea. Alţii nu au făcut mai nimic demn de apreciat (dacă folosim criteriile noastre curente privind viaţa virtuoasă) dar Dumnezeu i-a pus în rândul sfinţilor.
Să nu ne pripim cu judecăţile de valoare, aşadar ci să ne grăbim cu smerenie şi înţelepciune să cerem ajutorul potrivit oamenilor potriviţi. Până şi stăpânirile potrivnice, spune Apostolul, să le primim ca de la Dumnezeu, voia Lui fiind în toate, din raţiuni numai de El ştiute. Darmite pe doctorii de trup şi de suflet (psihic)...

Cândva, unul dintre gheronii îndrăgiţi pe Athos şi în lume, a avut de luptat cu ispita de a nu merge la doctor. Refuza, crezînd că prin asta se îndoieşte de harul lui Dumnezeu şi că se reţine de la mucenicie. Şi avea cancer, bietul şi fericitul...În cartea despre viaţa lui (dacă nu mă înşel e vorba de Gheron Paisie? ori de Gheron Iosif... îmi scapă acum), ucenicul arată foarte clar procesul prin care bătrânul s-a smerit, trezit fiind de Dumnezeu şi a acceptat, ulterior, să meargă la doctor, unde a şi fost îngrijit, în ultima perioadă a vieţii, în mod cu totul exemplar. Până la trecerea la Domnul.
Vezi aşadar că multe lucruri aparent de neînţeles se întâmplă în lume. A separa net, tranşant, relaţia de consiliere cu un psi de credinţa în Hristos, a le pune în conflict, e unul din aceste lucruri pe care eu nu le înţeleg, deocamdată...:)

Dar despre ce era discutia initiala? Despre invidie? Sa vedem de ce, cand suntem invidiosi si mai ales sa vedem cum am putea sa nu mai fim? Ce ne genereaza aceasta stare patologica pentru suflet si ce masuri putem lua impotriva ei?

Poate uneori se pune un inceput gresit atunci cand parintii si invatatorii nostrii considera ca un anumit nivel de "invidie" sadit in sufletul nostru cand suntem copii ar putea fii constructiv, ar putea dezvolta spiritul de competitie si autoperfectionarea. Insa cei mari, mai ales cei care au trecut si s-au luptat cu aceasta patima, ar trebui sa stie ca este un teren alunecos, care poate duce in final pana la pierderea stimei de sine.

Cand sufar eu de invidie, ce anume imi genereaza aceste stari? Atunci cand cei din "noua mea familie" vin cu referiri de genul "de ce fratele si sora ta au primit mai multe de la parinti?" astea ma cam lasa rece; paradoxal, ma simt mai bine ca eu nu am primit nimic, sau am primit mai putin, asta mi-ar permite sa fiuindependenta si sa nu fiu indatorata nimanui pe viata (daca ar fii asa, dar din pacate m-ar fii putut determina sa ma arunc in bratele unor persoane care conform fabulei, nu cine te baga in ... iti face rau, ci cine te "scoate din" ...iti face mai mult rau). Si cu toate astea, multumesc lui Dumnezeu, nu am ajuns inca sa-mi pizmuiesc fratii si surorile. Insa din pacate reusesc sa am aceste simtaminte atat de dureroase fata de: colegii care mint si au castig de cauza in fata sefilor si clientilor; femeile care se lauda cu calitatile lor si sunt apreciate de barbati pentru asta, desi chiar daca sunt adevarate aceste calitati, nu vad de ce ar trebui sa se mai laude in fata noastra, a celor care suntem mai putin avantajate; si imi mai starneste manie si invidie atunci cand vad ca persoane apropiate mie nu au incredere in ce le spun eu si prefera sa urmeze sfaturile altora chiar si atunci cand se vede clar ca nu sunt bune. Si asta numai pentru ca am fost candva sincera si mi-am recunoscut neputintele si limitele in fata lor. Nimeni nu poate afirma ca stie si poate face orice, decat un nebun, iar ala care-l crede e mai nebun ca el. Insa de aici si pana la a trage concluzia ca omul care e cinstit si isi recunoaste limitele nu e bun de nimic si nu stie si nu poate nimic...recunosc ca poate a fost si o doza de lasitate din partea mea, pentru ca stiindu-i oameni carcotasi si ingusti la minte (dupa cum ii judecau pe altii) am preferat sa ma eschivez, s-o fac pe "niznaiu". Insa mai e un aspect: cand e totusi vorba de persoane la care tii, sau care ai interesul sa le fie bine, atunci le recomanzi ce stii ca e mai bun, dar nu ce stii tu ca e mai bun pt tine, din pctul tau de vedere, ci ce e stiut, consacrat ca e cel mai bun in domeniu. Dar ce te faci cand nici asta nu-i mai multumeste...macar nu ti se reproseaza ca le-ai recomandat ceva rau, daca ei cred in continuare ca a fost "the best they can get"...inseamna ca problema lor chiar nu are rezolvare...Atata doar ca poate are, si tu o stii, dar pe tine nu te mai crede nimeni...

Nu stiu pana la urma daca sentimentul se poate defini ca invidie, dar va mai descriu o situatie care imi genereaza sentimente negative fata de "aproapele": atunci cand colegii sau superiorii mei puneau un diagnostic si instituiau un tratament, si apoi plecau acasa, sau in weekend, sau in concediu, eu trebuia sa urmez intocmai tratamentul instituit de ei, doar in cazuri extreme as fii putut sa-l schimb. Insa daca nu era bun, nu dadea rezultate, sau era doar incomod, inutil, dureros, etc...nu prea aveam ce face, decat sa ma chinui si eu, si pacientii, si apartinatorii, si bineinteles ca eu trebuia sa le dau explicatii cand nu le convenea: si de ce s-a ajuns la acel diagnostic (chiar si atunci cand nu se 'potrivea" cu simptomele), si de ce trebuie sa ia atatea medicamente, si pt ce sunt si ce fac, si mi-era greu uneori sa ascund faptul ca unele faceau acelasi lucru, altele se bateau cap in cap, sau chiar nu se potriveau cu diagnosticul. Uneori ma mai eschivam la sefi, mai scoteam ce mi se parea inutil, sau inoportun, etc. (unii probabil mi-ar zice ca nu ma compliam "de lene" iar altii ca nu luam masuri, nu luam atitudine nici chiar atunci cand aveam dreptate, "din comoditate"). Bineinteles ca in lipsa mea oricine schimba orice si nu tinea nimeni cont de nimic din ce faceam eu. Cand tratamentele lor duceau la dezastre, era vina bolii care evolua in acest fel; cand cazurile mele evoluau nasol sau imprevizibil...era evident a cui era vina. Desigur, toate reusitele le apartineau lor, si toate esecurile mie sau celorlalti. Uneori nu reuseam sa inteleg rostul pentru care mai angajezi alti oameni pe langa tine daca ai asemenea pareri, insa acum raspunsul mi-e foarte evident. Pana la urma astea nu sunt lucruri pe care ar trebui cineva sa le invidieze, cel mult sa le regrete. Faptul ca ni le aducem aminte si nu le putem ierta, depasi, asta probabil e cu totul alta problema si probabil se defineste altfel, are alt "diagnostic".