Ilie Ecdicul spune ca "e cu neputinta mintii sa aiba pace in vremea rugaciunii daca nu si-a facut prietene infranarea si dragostea.
Caci cea dintai lupta sa risipeasca dusmania trupului impotriva sufletului, iar cea de-a doua, cea impotriva aproapelui, de dragul lui Dumnezeu.
De aceea venind pacea, care covarseste orice minte, a ingaduit sa-si faca locas in cel ce a facut pace in sine".

Sfintii Parinti insista asupra faptului ca in vremea rugaciunii nu trebuie sa primim niciun fel de gand, fie bun sau rau, ci sa dam atentie exclusiv cuvintelor pe care le rostim.

In timp ce ne rugam e posibil sa ne vina in minte, de pilda, o idee minunata despre Dumnezeu, sau o afirmatie a vreunui Sfant Parinte. Nu trebuie sa le luam in seama, pentru ca diavolul, chiar prin gandurile bune, doreste sa ne abata atentia de la cererea pe care I-o adresam lui Dumnezeu; vrea sa ne scoata din starea de rugaciune.

Calist Angelicude, in scrierea Despre rugaciune si luare-aminte, spune ca "vicleanul, stiind sigur ca cel ce se roaga fara imprastiere lui Dumnezeu, va putea izbandi multe, se sileste sa imprastie mintea, folosind pricini intemeiate sau neintemeiate.

Dar noi, stiind aceasta, sa ne ostim impotriva dusmanului nostru; si cand stam la rugaciune si plecam genunchii sa nu ingaduim nicidecum nici unui gand sa intre, nici alb, nici negru, nici din dreapta, nici din stanga, nici scris, nici nescris, afara de cererea catre Dumnezeu".

"Diavolul isi pierde nadejdea daca in vremea rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina, fie foc, fie altceva, ci ne inchidem cugetul cu toata puterea doar in cuvintele scrise.
Caci cel ce se roaga cu gura, se roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la la minte, nu la gura.
Oamenii trebuie sa se inchine lui Dumnezeu in Duh si in adevar; sau cum s-a spus: Vreau sa vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba". (Petru Damaschinul).

Evagrie Ponticul indeamna pe cel ce doreste sa se roage curat: "Rugandu-te, pazeste-ti cu putere memoria, ca sa nu-ti puna inainte ale sale, ci misca-te pe tine spre gandul infatisarii tale la judecata. Caci de obicei mintea e foarte rapita de memorie la vremea rugaciunii.

Amintirea iti aduce in vremea rugaciunii sau inchipuiri de ale lucrurilor de odinioara, sau griji noi, sau fata celui ce te-a suparat. Diavolul pizmuieste foarte tare pe omul care se roaga si se foloseste de tot mestesugul ca sa-i intineze scopul.

El nu inceteaza, prin urmare, sa puna in miscare icoanele lucrurilor prin amintire si sa rascoleasca toate patimile prin trup, ca sa-l poata impiedica din drumul sau cel mai bun si din calatoria catre Dumnezeu".

Imprastierea mintii este cea mai periculoasa in timpul rugaciunii , si de aceea cred ca decat ore de rugaciuni istovitoare si cu mintea imprastiata , mai bine cateva minute , dar cu rod . Si cantitatea este buna , dar mai cu folos este calitatea - trairea in rugaciune !

Asa este. Dumnezeu nu cauta la multimea cuvintelor omului rostite cu mintea imprastiata; Cel de sus vrea inima omului.
Dar e bine sa nu ne lasam invinsi usor de ispititor; sa ne osanduim, sa luptam neincetat, avand nadejdea ca Dumnezeu ne va ajuta sa ne pastram atentia si va incalzi inima noastra cand va crede de cuviinta.


As vrea sa redau mai jos un frumos indemn la rugaciune al Sfantului Ioan Gura de Aur:

De sapte ori in zi Te-am laudat pentru judecatile dreptatii Tale (Psalmul 118, 64). Daca un Imparat, incarcat cu nenumarate griji si tras din toate partile, se ruga de atatea ori pe zi lui Dumnezeu, ce cuvant de aparare sau ce iertare mai putem avea noi, care, desi avem atata ragaz, nu ne rugam des lui Dumnezeu, mai ales cand avem de dobandit atata castig?

E cu neputinta, da, e cu neputinta sa pacatuiasca un om care se roaga des si din toata inima lui Dumnezeu. Si cum, iti spun eu. Omul care si-a infierbantat mintea, care si-a inaltat sufletul, care s-a mutat la cer, care asa Il cheama pe Stapanul sau, care-si aduce aminte de pacatele lui si vorbeste cu Dumnezeu pentru iertarea lor, care-L roaga sa fie indurator si bland, omul acesta, odata cu rostirea acestor cuvinte, leapada toata grija cea lumeasca, se intr-aripeaza si ajunge mai presus de patimile omenesti.

Daca, dupa ce se roaga, vede un dusman, nu-l mai vede ca vrasmas; daca vede o femeie frumoasa, nu mai e biruit de chipul ei, caci focul din timpul rugaciunii este inca inlauntrul lui si-i alunga orice gand rusinos.

Dar pentru ca suntem oameni, e cu putinta sa ne si trandavim dupa unu, doua sau trei ceasuri de rugaciune; atunci cand vezi ca se pierde incetul cu incetul caldura rugaciunii, alearga iarasi iute la rugaciune si incalzeste-ti sufletul tau racit. Daca ai sa faci asta toata ziua, ai sa incalzesti cu desimea rugaciunilor tale racelile din timpul zilei si nu vei da prilej diavolului sa intre in gandurile tale.

Sa facem ceea ce facem cand vrem sa mancam si sa bem; atunci cand vedem ca apa fierbinte s-a racit, o punem iarasi pe foc spre a se incalzi repede; tot asa si acum: sa punem la rugaciune gura noastra, ca si cand am pune-o pe carbuni, ca sa aprindem iarasi sufletul nostru spre evlavie.

Sa-i imitam pe zidari. Acestia, cand vor sa zideasca o casa, pentru ca sa fie trainica zidirea, o strang cu lemne lungi; si nu pun lemnele la mare departare unele de altele, ci aproape, pentru ca, prin desimea lor, sa faca zidul de caramizi mai trainic. Fa si tu asa! Leaga cu desimea rugaciunii tale, ca si cu niste legaturi de lemne, toate faptele vietii tale! Ingradeste-ti, din toate partile, viata! Daca faci asa, de-ar sufla mii si mii de vanturi, de-ar veni ispite, tristeti, ganduri nerusinate, orice, casa ta nu va putea fi doborata pentru ca e legata tare cu rugaciuni dese (Omilia a IV-a la Ana).

"Precum trupul acesta al nostru, in lipsa sufletului e mort si rau mirositor, la fel si sufletul care nu se misca prin rugaciune e mort si rau mirositor. Caci trebuie sa socotim lipsirea lui de rugaciune mai amara decat orice moarte" (Cele 100 de capete ale lui Calist si Ignatie Xanthopol, Filocalia VIII).

Avva Efrem Katunakiotul spunea unor tineri ce l-au vizitat in pustia de la Katunakia:
"Copiii mei, temelia vietii in Hristos sunt cele doua mari Taine: rugaciunea si Dumnezeiasca impartasanie. Sa ascultati sfaturile si poruncile duhovnicului, mai ales cu privire la aceste doua mari Taine. Pentru a cladi o adevarata viata este nevoie de piatra adevarata, iar piatra este Hristos.

Chemarea lui Hristos prin rugaciune si impartasirea cu Trupul si Sangele de-viata-facator al lui Hristos este inceputul si sfarsitul vietii in Hristos. Acesta este canonul pentru voi, cei ce va aflati in lume. Hristos va iubeste! Sa aveti nadejde in El, fiindca cine nadajduieste in Hristos nu da gres niciodata."

Si sa nu uitam ca RUGACIUNEA este pana la urma slujba adusa lui Dumnezeu , este o sarbatoare de fiecare zi . Rugaciunea curateste si indrepteaza toate puterile sufletului , dar mai ales isi alipeste vederea de Dumnezeu . Este vorba aici de acea pace pe care multi o incercam in timpul rugaciunii , o liniste si o pace "inexplicabila " ce se revarsa asupra noastra . Sunt destul de rare aceste momente unice , dar ele reprezinta Darul lui Dumnezeu revarsat asupra noastra , ca o atentionare , ca sa-i spun astfel , ca viata noastra nu se termina aici in tumultul si nebunia asta generala , ci ea continua in vesnicie , in lumea bucuriei , a linistii si pacii cu Dumnezeu .

Rugăciunea este sărbătoare, îmi place cum ai spus-o, Cristian. Adaug că Liturghia este cea mai mare sărbătoare a creștinului.